Capitolul 14. Viaţa într-un glob de sticlă

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 14. Viaţa într-un glob de sticlă

 

 SB: Ce spui despre celebritate? Despre lucrurile negative asociate cu ceebritatea? Ce anume îţi displace, la faptul că eşti atât de faimos?  

MJ: Nu-mi place faptul că devii un simbol, să devii o celebritate şi apoi un simbol, un fenomen internaţional, aşa cum mi s-a întâmplat mie – şi nu mi-e jenă să spun asta – şi toată gelozia care apare. Am văzut nişte cazuri serioase de gelozie.

SB: O simţi şi în jurul altor celebrităţi? E palpabilă sau o simţi de la distanţă?  

MJ: Am văzut-o; dar odată ce mă întâlnesc faţă în faţă, întotdeauna, întotdeauna se schimbă. Atunci îşi dau seama că nu sunt deloc aşa. Mi s-a întâmplat ca oamenii să înceapă să plângă, în faţa mea, după ce mă cunosc. Există două feluri de fani. E fanul care nu spune decât „O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!” Apoi leşină şi trebuie să-l ţii în braţe. Şi mai este fanul care-ţi spune direct „Bună.” Îi răspund: „Bună, mă bucur să te cunosc. Cum te cheamă?” Îţi spune numele lui, dar are atitudine. Eu sunt la fel de simplu şi de călduros cu el, iar apoi îl văd că începe să plângă. Întreb: „De ce plângi?” „Pentru că nu credeam că eşti aşa de amabil.” Şi pleacă de acolo schimbat. Îl întreb: „Păi, cum credeai că sunt?” şi zice „Credeam că eşti înţepat şi arogant.” Îi spun „Te rog, să nu judeci niciodată o persoană. Eu nu sunt deloc aşa.” Şi rămâne foarte impresionat. Sunt convins că după asta te iubeşte de zece ori, de o mie de ori mai mult. Amabilitatea şi iubirea sunt imbatabile, aşa cred. Simplitatea, pur şi simplu.

SB: Ai putut întotdeauna să topeşti o inimă dură, cu bunătate şi dragoste?  

MJ: Da.

 SB: Ce spui despre gelozia din partea altor staruri? Există multă invidie în profesia ta?

 MJ: Absolut. Te admiră, şi ştii că eşti grozav, că eşti foarte bun, pentru că ei sunt geloşi, pentru că ar vrea să fie în locul tău. Iar „M” este unul dintre ei. Madonna e unul dintre ei. E geloasă. E femeie şi cred că asta o deranjează. Eu cred că femeile nu strigă după alte femei. Iar bărbaţii sunt prea mândri, ca să strige după femei. Eu am parte de leşinuri şi de adulaţie iar ea nu.  

SB: Dar gelozia, nu are şi ea rolul ei? Tu nu ai simţit niciodată gelozie faţă de cineva în cariera ta, astfel încât să te determine să munceşti mai mult?  

MJ: Gelozie, niciodată. Doar admiraţie; admiraţie completă.  

SB: Aşadar, admiraţia poate avea rezultate mai bune decât gelozia, pentru că este un sentiment pozitiv. Îl priveai pe Fred Astaire şi îţi spuneai: „Vreau şi eu să pot face asta.”  

MJ: Da, absolut. Inspiraţie desăvârşită, niciodată gelozie. E greşit, dar cam aşa e lumea, nu? Ar putea oamenii să se uite la cineva foarte talentat şi să nu devină total geloşi pe el?  

SB: Sigur; dar tu nu ai simţit niciodată asta?

MJ: Nu îi înţeleg pe cei care pot să fie astfel.

SB: Pentru tine nu a fost vorba decât de inspiraţie, mereu? Ai simţit doar veneraţie şi admiraţie faţă cei cu un mare talent?  

MJ: Poate cineva să fie gelos pe Dumnezeu?

SB: Sigur. Uite la Stalin şi la Hitler. Ei au încercat să fie Dumnezeu. Au vrut să decidă asupra vieţii şi a morţii.  

MJ: Măi, să fie.  

SB: Pentru că şi-au pierdut simţul respectului şi al admiraţiei. Nu erau impresionaţi de Dumnezeu. Se simţeau ameninţaţi de El. Ei voiau să fie atotputernici, ca să submineze autoritatea lui Dumnezeu. Ce alte lucruri îţi mai displac, în legătură cu celebritatea?  

MJ: Să fii faimos.  

SB: Îţi displace faptul că nu poţi să mergi liber pe stradă?  

MJ: Nu, mă bucur când oamenii mă recunosc şi sunt amabili şi spun „Bună” şi se adună mulţimea, chestii de genul acesta.  

SB: Când am fost cu tine în acea limuzină, plecând de la hotelul tău, Michael, am văzut de două ori un puşti negru pe bicicletă urmărindu-ne vreo patru-cinci mile, pe cele mai periculoase străzi din New York City, doar ca să obţină un autograf de la tine. Iar tu ai oprit maşina şi te-ai asigurat că puştiul îşi primeşte autograful. Am mai văzut trei copii care ne-au urmărit, după cina cu Preşedintele Clinton, circa o milă pe jos, până când tu i-ai spus şoferului să oprească. Şi le-ai dat autografe. Aşadar, vezi des oameni făcând asta?  

MJ: O, Doamne... Shmuley, uneori chiar sute... E de un trilion de ori mai rău decât ce ai văzut. Încep să distrugă lucruri şi totul devine o scenă de coşmar.

[Comentariu SB: Ieşeam împreună cu Michael de la Carnegie Hall după prezentarea noastră de Valentine’s Day, 2001. Pot să confirm faptul că Michael a fost la un pas de a fi rupt în bucăţi.]

SB: Prin urmare, te bucuri atunci când oamenii te recunosc, atâta timp cât se poartă frumos?  

MJ: Eu cred că sarcina unei celebrităţi – adică oricine care a fost binecuvântat de Dumnezeu cu orice fel de talent, fie el sculptor, scriitor, pictor, cântăreţ sau dansator – este să ofere maselor un soi de evadare şi de distracţie. Asta e treaba noastră, să aducem bucurie.  

SB: Mai e ceva ce deteşti, legat de celebritate? Este evident că poveştile din tabloide îţi displac la fel de mult.  

MJ: Da, le detest. Îi detest pe idioţii care fac aşa ceva. Eu cred că rasismul, invidia şi ura, se regăsesc în atitudinea lor. Îşi revarsă frustrările asupra unor oameni care încearcă să facă lucruri bune şi e foarte trist. Dacă cineva îi crede, o iau razna. Aş fi vrut să existe o cale de a ne descotorosi de astfel de lucruri.  

SB: Am văzut că oamenii sunt în stare de orice ca să obţină o bucată din tine. Vor să guste puţin din faima ta. Vor să fie văzuţi cu tine, fotografiaţi cu tine.* Dar există şi oameni care au ajuns în preajma ta şi ţi-au făcut rău, care te-au rănit, care te-au dat în judecată. Există vreunul care să fi venit la tine şi să-ţi spună „Îmi pare foarte rău. M-am folosit de tine. Chiar regret.”?  

MJ: Aş vrea. Aş vrea ca oamenii să fie atât de buni şi să admită că au greşit.  

SB: Nici măcar unul? Niciodată? Nimeni nu a venit la tine să-ţi spună „Michael, îmi pare rău, la petrecerea de aseară am pretins că te cunosc mai bine decât în realitate. M-am folosit de numele tău ca să obţin un avantaj.”? Ai auzit vreodată poveşti de genul acesta, în care cineva spunea „O, da, am vorbit cu acest tip. Zice că te cunoaşte bine. Zice că e prietenul tău cel mai bun.” Şi tu de fapt nu ai auzit de el, în viaţa ta?

MJ: Mi se întâmplă mereu. Uneori aprob, ca şi cum aş şti despre ce e vorba, doar ca să nu le rănesc sentimentele. Doar pentru ca nu vreau să se simtă prost.  

SB: Adică, spui „Da, da... ştiu despre cine vorbeşti”?  

MJ: ... când, de fapt, în sinea mea, îmi spun „habar n-am despre cine naiba vorbeşti aici.”  

SB: Nimeni dintre cei care ţi-au făcut rău nu a venit să-ţi ceară iertare? Nu există nici măcar un reporter care a venit la tine şi ţi-a spus „Eu am scris chestia aia. Îmi pare rău.”? I-am spus unui jurnalist „Cum ai putut să scrii că Preşedintele Clinton s-a distanţat public de Michael, când la Balul Îngerilor i-a pronunţat numele de trei ori, în discurs?” Era un tip decent, şi a spus „Voi corecta mâine.” Dar nu a trebuit niciodată să ierţi pe cineva, în viaţa ta, Michael? Ai iertat vreodată pe cineva, fără să-ţi ceară? Ai iertat oameni care te-au rănit?  

MJ: În faţa lor?  

SB: În inima ta.  

MJ: Sigur.  

SB: Ai văzut pe cineva care s-a purtat josnic şi l-ai iertat oricum?  

MJ: Da, pentru că Biblia ne învaţă: „Iartă-i, că nu ştiu ce fac.” Şi îi ierţi.

SB: Crezi că asta te face să fii un om mai bun?  

MJ: Mda.  

SB: Deci, astăzi nu mai simţi mânie în inima ta, faţă de nimeni?  

MJ: Sunt mânios pe presă, sunt plin de amărăciune, de supărare şi de furie, şi sunt mânios pe cei care le fac rău copiilor. Poveştile astea despre lucrurile pe care le păţesc copiii în război... Mă gândesc mereu cum să fac ceva în privinţa asta.  

SB: Dar iertarea? Există oameni care te-au rănit. Copiii se bat, dar ei nu poartă ranchiună. Poţi să-i ierţi, din toată inima, pe cei care te-au rănit?  

MJ: Da.  

SB: Nici măcar eu nu reuşesc asta. Dar când ţi-am vorbit de Roseanne Barr, pentru că apar des în emisiunea ei ca invitat, am văzut mai târziu că făcuse un comentariu negativ la adresa ta, fără niciun motiv aparent.  

MJ: A fost răutăcioasă cu mine. De aceea am ezitat.

[Comentariu SB: Roseanne Barr e prietenă cu mine şi i-am servit ca peţitor pentru fiicele ei.** Roseanne, care este evreică, voia ca fiicele ei să-şi găsească soţi evrei. Ştiind-o o mamă foarte devotată, am vrut să o implic în iniţiativa noastră de prioritizare a copiilor. Când i-am zis lui Michael de intenţia mea, el nu a spus nimic. Gentleman, aşa cum îi era firea, nu a vrut să spună nimic rău despre cineva care îmi era prieten. Mai târziu, altcineva mi-a dezvăluit motivul ezitării lui Michael, şi anume că Roseanne făcuse un comentariu negativ despre el. Dar, după cum o cunosc eu pe Roseanne, e posibil ca ea să fi făcut comentariul într-un sens glumeţ.]  

SB: Ai fi putut să-mi spui.  

MJ: Eu nu am atacat-o cu maliţiozitate.  

SB: Am văzut asta. Poţi să-i ierţi? Nu există maliţie în inimile lor.  

MJ: Ştii cuvintele lui Iisus „Ei nu ştiu ce fac.” Nici măcar nu mă cunosc. Cum pot să spună aşa ceva, când nici măcar nu mă cunosc? Tu crezi orice citeşti?  

SB: Deci, vorbim de iertare completă?

 MJ: Da, pentru că Roseanne a venit mai târziu, în culise, ca un căţeluş, şi nu mai contenea cu elogiile şi spunea că-i pare rău.  

SB: Ai şi alte exemple?  

MJ: Madonna nu s-a scuzat niciodată. Ea e geloasă.  

SB: Vrea să fie cea mai mare vedetă din lume?  

MJ: Da, e geloasă.  

SB: Tu nu poţi înţelege asta. Tu le-ai spune: „De ce eşti gelos? Tu îţi faci treaba ta. Eu mi-o fac pe a mea...”  

MJ: Şi în acelaşi timp, ea vine la concertele mele şi plânge. Vine acolo şi văd lacrimile şiroindu-i, la cântecul meu şi la prezentarea cântecului meu. Are şi nişte părţi bune.

SB: Are părţile ei bune. Dar tu spui că permite invidiei să le mascheze. Şi atunci, dacă cineva face asta, nici nu mai are nevoie să- ti ceară iertare, pentru că tu îl ierţi oricum?  

MJ: Da.  

SB: Am văzut că i-ai făcut o propunere lui Jay Leno. Ai fost la un eveniment caritabil cu Elizabeth Taylor şi purtai un costum roşu.

 MJ: Era maro.  

SB: Deci, l-ai văzut pe Jay Leno şi...?  

MJ: Stătea la masa mea, cu Preşedintele Ford, Sylvester Stallone, Elizabeth Taylor, Sydney Poitier. Când a venit să se aşeze, m-am dus spre el şi m-am prefăcut că-l strâng de gât, în joacă [pentru că Leno făcea mereu glume negative pe seama lui Michael] iar el mima că se sufocă „Agg...” Apoi, Elizabeth l-a întrebat: „Ai zis ceva rău despre Michael?” La care el: „Ăă...?” Mai târziu, în seara aceea, mi-a strâns mâna cu o expresie călduroasă în privire şi a doua zi a trimis la biroul meu o scrisoare, în care spunea „Michael a zis că vrea să vină la emisiunea mea. Ai putea să aranjezi cumva, ca el să apară în emisiune?” Eu nu am spus niciodată asta. Deci nu ştiu ce să-ţi răspund. Dar în loc să-l iau deoparte şi să-i spun vreo două, prefer să-l las în plata Domnului. Nu m-am putut abţine să nu-l strâng de gât. [Râde]  

SB: E drăguţ. A văzut toată lumea?  

MJ: Mda, au văzut. Are un gât foarte gros. N-am putut să-l cuprind cu mâinile.

SB: Ce-i cu Elizabeth Taylor, de e atât de afectuoasă cu tine? Pare că e cel mai apropiat prieten al tău de ani de zile. Care e legătura cu ea, în contextul acelor calităţi ale copilăriei?  

MJ: Suntem amândoi din acelaşi loc...  

SB: E loială, corect.  

MJ: E loială. Suntem din acelaşi loc. Ea poate relaţiona cu lumea din care vin eu. E curioasă. Te uiţi în ochii ei şi ştii. E ca în telepatie. Simţi, fără să fie nevoie de cuvinte şi de fiecare dată mă simt ca şi cum o văd pentru prima oară. E la fel ca şi cu Shirley Temple. Facem parte din aceeaşi lume.

SB: Să te întreb ceva. Ţinând cont de faptul că ai fost cumva dezavantajat ca şi copil, neavând parte de iubirea de care aveai nevoie, cum ai trecut peste asta? Cum ai învăţat să foloseşti instrumentele esenţiale care ţi-au lipsit?  

MJ: Eu cred că muzica şi dansul m-au ajutat mult, ca o terapie. Şi capacitatea de a-mi exprima sentimentele prin cântece şi emoţiile pe scenă şi toată iubirea pe care o primeam înmiit înapoi, prin intermediul fanilor.  

SB: Asta a compensat ceea ce ţi-a lipsit?  

MJ: Da, pentru că atunci când un fan îţi vine înainte – sincer, când cineva vine înaintea ta şi spune „Te iubesc foarte mult”, îmi mângâie inima. Niciodată nu m-aş sătura de asta.  

SB: Chiar aşa? Ţi se pare vreodată că un fan dereglat, un obsedat, merge prea departe?  

MJ: Nu, nu. Eu îmi iubesc fanii. Îi iubesc total şi îmi bucură inima, atunci când văd că ei îmi sprijină convingerile despre familie şi copii. Poartă acele pancarte mari cu bebeluşi şi copii şi sunt de partea mea, ei înţeleg mesajul meu, ştii? Ei pricep ce vreau să spun.  

SB: Deci, ceea ce nu ai primit de la părinţi primeşti de la fani, dar există o mare diferenţă. Părinţii ar trebui să-ţi ofere iubire necondiţionată, chiar dacă nu o meriţi. Mama lui Bill Clinton, Virginia Kelly, a fost întrebată odată pe care dintre fii îl iubeşte mai mult: pe Bill, care a făcut-o să fie mândră ajungând preşedinte al Statelor Unite, sau Roger, care a avut probleme cu drogurile şi a fost acuzat că-şi abuza fizic copiii.  

MJ: Unul dintre copiii ei?  

SB: Roger, fratele lui Bill Clinton.  

MJ: A fost dependent de droguri?  

SB: Da, sunt aproape sigur că a făcut şi închisoare pentru vânzare de droguri.  

MJ: Serios?  

SB: Şi îşi bătea copiii, şi nu a plătit pensie alimentară. Şi a fost întrebată: „Unul dintre fii e un dezastru, iar celălalt e preşedinte, îl iubeşti mai mult pe Bill?” Iar ea a răspuns: „Cum?? Eşti nebun? Îmi iubesc amândoi copiii. Îi iubesc la fel de mult.” Deci, trebuie să existe o diferenţă, Michael, între felul cum te iubesc fanii şi felul cum te iubeşte familia. Părinţii te iubesc necondiţionat, dar fanii te iubesc pentru că poţi să cânţi şi pentru că poţi să dansezi, sau simţi şi din partea lor iubire necondiţionată?  

MJ: E greu, pentru că nu sunt în pielea lor. Ăm.. cred că după ce descoperă cine sunt eu şi cum îi văd pe ei, şi îi fac să aibă o părere bună despre ei înşişi, ajung să mă iubească necondiţionat. Ştiu că aşa e... Simt asta, o văd. Când o să ieşim împreună într-o zi şi o să ne întâlnim cu fani înrăiţi, o să vezi şi tu. E incredibil, e ca o experienţă religioasă. Dorm pe stradă, aprind candele, sunt şi familiile lor acolo, e incredibil de frumos. Îmi place să văd copiii venind, asta mă face fericit.  

SB: În cazul ăsta, ei te iubesc iniţial pentru cântece şi dans, iar apoi depăşesc acest punct.  

MJ: Da, ei descoperă ce e cu mine, ce încerc să spun... Există în muzică un mesaj care reprezintă mult mai mult decât o simplă bătaie sau un ritm. Are o profunzime reală.  

SB: De ce ai fani atât de fanatici? Pot să-ţi spun eu cât de fanatici sunt? Nici măcar nu ţi-am arătat, dar acel articol despre tine, pe care l-am publicat după ziua ta, a generat sute şi sute de scrisori pe care le-am primit pe email. Trebuie să vezi asta. Jumătate dintre aceşti oameni au websiteuri dedicate ţie. Sunt sute de situri dedicate lui Michael Jackson.  

MJ: Da, da.

 SB: Cum le ţii socoteala? Vreau să spun, oricine are fani. Vorbeam deunăzi despre Spice Girls. Sigur că şi ele au avut fani, dar unde sunt ei acum? De ce ai tăi sunt atât de loiali?*** 


MJ: Poate e din cauză că, Dumnezeu mi-a dăruit un talent şi nu am fost un artist de gemul „azi e, mâine nu mai e”, iar asta îi permite publicului să crească odată cu mine. Când ei se dezvoltă odată cu mine, e un contact mai mult emoţional şi ei se simt ataşaţi de mine, ca şi cum aş fi fratele lor. Sunt oameni care vin la mine: „Michael!” şi încep să vorbească, prinzându-mă ca şi cum mi-ar fi frate sau soră. Iar eu mă las prins, ştii, în cazul ăsta nu ai încotro. Ei chiar simt că le aparţii.  

SB: Îi cunoşti de-o viaţă?  

MJ: Da, şi trebuie să fiu alături de ei. Pentru că sunt pe peretele lor, ei mă aud în fiecare dimineaţă, şi au poze cu mine peste tot. E ca un altar, unele religii ar spune că e idolatrie dar eu nu cred că e vorba de venerare a unui idol.  

SB: De ce nu e idolatrie?  

MJ: Nu am văzut niciodată, nici nu am auzit, ca vreun fan să afirme că eu aş fi un zeu. Poate că mai apar pe alocuri bannere pe care scrie „Tu eşti zeu.” Chiar avem înregistrări, dar nu le arătăm la televizor. Există bannere pe care scrie aşa. Nu cred că e ceva rău, pentru că ceea ce promovez eu e iubirea, reîntoarcerea la valorile familiale.

 

Note explicative:

*Ooo, neica Shmuley ştie asta foaaaarte bine, pentru că e unul dintre ei...

**Pentru că, nu-i aşa, neica Shmuley este, printre altele, un codoş experimentat, meserie care evident se îmbină extraordinar cu propovăduirea moralităţii, puritanismului şi, mai ales, a liberului arbitru (lol).

Oricum, legat de faptul că l-a jignit pe Michael, duduia Roseanne e din acelaşi aluat cu neica Shmuley, aşa că o mână se spală pe alta (nu-i aşa?)

 

***Fanii loiali... Ei, dragă cetitoriule, iaca un lucru pe care neica Shmuley nu va avea ocazia niciodată, în viaţa lui de frustrat, să-l deguste (lol). 

...