Se afișează postările cu eticheta Doar o vorbă să-ţi explic. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Doar o vorbă să-ţi explic. Afișați toate postările

vineri, 30 noiembrie 2012

Michael Jackson a fost un "caz extrem" în toate privinţele



...Prea bun, prea amabil, prea talentat, prea simpatic, prea faimos, prea bogat, prea generos, prea frumos, prea sexy, prea inteligent, prea de încredere, prea onest, prea... mai spuneţi şi voi...







„You’re simply the best,
Better than all the rest,
Better than anyone,
Anyone I ever met...”






sâmbătă, 20 octombrie 2012

Music and Me





Într-o zi de octombrie a anului 1973, era lansat ca single cântecul Music and Me – al doilea de pe albumul „Music&Me”, după „Morning Glow”. Michael era într-un turneu mondial cu Jackson 5 atunci când a fost lansat albumul lui solo „Music&Me”, motiv pentru care promovarea albumului a fost destul de limitată. Poate că acest lucru explică faptul că niciunul dintre sigle-uri nu a intrat în topuri, iar albumul ca întreg a fost considerat de critici ca fiind cel mai slab dintre toate albumele solo ale lui Michael la Motown. Întâmplător (sau poate nu), perioada în care a înregistrat pentru „Music&Me” a fost una dificilă pentru Michael, sub mai multe aspecte. În primul rând, spiritul lui vizionar şi setea de noutate care s-au manifestat devreme, erau revoltate de faptul că cei de la Motown se încăpăţânau să meargă pe aceeaşi reţetă prăfuită în privinţa lui şi erau total reticenţi la nou, deşi Michael vedea clar că muzica era în schimbare iar sunetul contemporan căpăta din ce în ce mai mult accente tehno şi ritmul era din ce în ce mai sonor. Apoi, Michael era profund nemulţumit de faptul că, deşi compuneau şi singuri, atât lui cât şi fraţilor li se refuza sistematic dreptul de a include în albumele lansate la Motown, vreunul dintre cântecele compuse de ei. Nu lipsit de importanţă a fost şi faptul că pe coperta albumului „Music&Me” apare ţinând o chitară în braţe, deşi lui Michael i-a displăcut această idee şi în listarea creditelor pentru album el nu apare ca având vreo contribuţie la partea instrumentală. În sfârşit, intrase în adolescenţă şi organismul lui se confrunta cu o serie de transformări, începând cu inevitabila maturizare a vocii şi sfârşind cu semnele acneei care avea să-l tortureze psihic. Mai toate cântecele sunt înregistrate din 1972, când vocea lui Michael încă mai avea prospeţimea copilăriei. La următorul album – „Forever Michael” – lansat în 1975, Michael a revenit cu un timbru maturizat, mai rafinat şi mai experimentat.

Criticii au tăbărât la „Music&Me” cu voioşia unor hiene care tocmai au găsit o pradă proaspătă. Au afirmat despre cântece că „sunt anoste”, despre Michael că „sună nesigur şi neinteresant din punct de vedere vocal”,  despre producţie şi aranjamente că „sunt banale, pe alocuri chiar inferioare”. Probabil că şi Michael simţea aşa, şi de aceea a început să manifeste din ce în ce mai deschis dorinţa de independenţă şi să lupte pentru a o obţine. După ce a văzut rezultatele deloc mulţumitoare ale albumului „Music&Me”, Michael a răbufnit.
   
„Nu ne plăcea deloc cum suna muzica noastră pe atunci. Ne aflam într-un mediu extrem de competitiv şi simţeam că eram în pericol să fim eclipsaţi de alte grupuri care creau un sunet mult mai contemporan. Cei de la Motown, nu numai că ne-au refuzat cererile, dar ne-au interzis să mai menţionăm măcar faptul că am dori să facem ceva pe cont propriu. Asta m-a supărat foarte tare. Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc. Ştiu că mulţi oameni nu mă consideră un dur sau un om hotărât, dar asta e numai din cauză că nu mă cunosc. Până la urmă, eu şi fraţii mei am stabilit o întâlnire cu cei de la Motown. Deşi ne simţeam nefericiţi, nimeni n-a îndrăznit să spună nimic. Atunci a trebuit să vorbesc eu. Am stabilit o întâlnire cu Berry Gordy şi, faţă în faţă, i-am spus că The Jackson 5 vor părăsi Motown. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut. Dacă ar fi fost vorba numai de mine, mi-aş fi ţinut gura; dar se discutase atât de mult acasă despre cât de nefericiţi eram cu toţii la Motown, încât  m-am hotărât să fiu eu acela care să vorbească în numele tuturor. Nu mă înţelegeţi greşit, ţin foarte mult la Berry Gordy. Consider ca e un geniu, un om excepţional şi unul dintre giganţii industriei muzicale. Nu simt decât respect pentru el, dar în zilele acelea eram ca un leu.”

Eu nu sunt critic muzical, iar atunci când e vorba despre Michael Jackson nu pot fi altfel decât subiectiv; însă nu mă feresc să declar că acest album îmi place foarte mult. Pentru inocenţa pe care o emană, pentru timbrul cristalin şi în acelaşi timp serios al unui copil de 14 ani; şi, ei bine, da, pentru că acel timbru e al lui Michael Jackson. Iar dintre toate cântecele, Music and Me m-a impresionat într-un mod special, pentru că l-am simţit ca pe o declaraţie. Michael Jackson a iubit muzica dintotdeauna. Am mai scris pe tema asta şi nu vreau să devin redundant.  Dar de câteva săptămâni, acest cântec îmi revine constant în minte. Nici măcar nu ştiam că luna aceasta s-au împlinit 39 de ani de când a fost lansat ca single. Am aflat asta abia atunci când m-am decis să scriu despre el. Dar nu contează. M-am obişnuit ca, numai după ce un gând obsesiv îmi găureşte ţeasta, să mă hotărăsc să fac un scurt „research” şi să constat că, poate, nu e ceva întâmplător. Am ascultat albumul „Music&Me” de vreo 20 de ori, numai anul acesta. Şi cântecul care-i dă titlul, îl pun de fiecare dată pe replay. Pentru că simt că spune nişte lucruri. Chiar dacă nu e compus de Michael. E, acolo, în versuri şi în melodie, ceva din sufletul lui. Al copilului care păşea în adolescenţă şi al megastarului care avea să devină. Al omului pentru care muzica a fost totul: prieten, partener, iubită. Care i-a oferit şi mângâiere, şi sprijin, şi faimă, şi bucurii. Care l-a ridicat, i-a aprins steaua şi i-a aşezat-o pe harta cerului. Care l-a făcut nemuritor. Şi, Doamne, cât a iubit Michael muzica...  


Suntem împreună de atâta timp
Muzica şi cu mine
Nu ne pasă dacă toate cântecele noastre au versuri

Ştiu doar că oriunde merg
Suntem apropiaţi, aşa cum pot fi doi prieteni
Au mai fost şi alţii,
Dar niciodată doi îndrăgostiţi
Aşa cum suntem muzica şi cu mine

Prinde un cântec şi haide
Poţi să-ţi cânţi propria melodie
 În mintea ta vei găsi
O lume dulce a armoniei

Suntem asemenea
Şi vom zbura împreună acum
Muzica şi cu mine...





miercuri, 11 aprilie 2012

Michael Jackson – un creştin adevărat într-o lume păgână

...





Deşi nu mai era un membru formal al Martorilor lui Iehova, Michael Jackson şi-a păstrat întotdeauna convingerile şi credinţa religiei sale, care se bazează numai pe principiile din Sfânta Biblie şi are ca model, creştinismul primului secol. Probabil că, printre noi, sunt puţini care ştiau asta. Dar pare credibil şi explicabil, atunci când ne gândim la faptul că, în toată viaţa lui, s-a comportat ca un creştin adevărat; şi că, şi pentru asta, a fost iubit de atâţia oameni din diferite colţuri ale lumii.

Cine ar putea să ne spună, mai bine decât primii creştini, despre ce e vorba în învăţăturile lui Iisus? Studiile arată că nici măcar scrierile antice nu sunt perfecte – cele patru Evanghelii pe care le cunoaştem astăzi (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) au fost redactate abia în secolul al IV-lea, după o lungă tradiţie de transmitere orală a cuvântului lui Iisus de la o generaţie la alta, iar în timpul acestor transmiteri cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla, atâta vreme cât oamenii sunt cei care transmit mai departe şi repovestesc, nu zeii... Iar oamenii sunt subiectivi şi influenţabili, mai uită şi mai încurcă amintiri, mai răstălmăcesc vorbe şi mai interpretează după cum e conjunctura sau le e starea sufletească, la un moment dat...

De ce să ne certăm, cine merită „salvat” şi cine nu, întorcând pe toate părţile acele interpretări moderne ale Scripturii, când putem obţine informaţii directe şi clare privind felul în care trebuie să trăim pentru a fi în concordanţă cu învăţăturile lui Iisus, de la primii creştini de acum 2000 de ani? Ei ştiau asta de la discipolii direcţi ai lui Iisus, care şi-au văzut Învăţătorul cu propriii lor ochi, l-au ascultat şi i-au vorbit, apoi i-au transmis cuvântul mai departe celor din jurul lor. Dacă citim despre viaţa şi credinţa creştinilor timpurii, este ca şi cum am privi în inima adevărului, dincolo de toate straturile de interpretări mai mult sau mai puţin subiective, care au fost adăugate din eroare ori din motive naţionale, sociale sau politice.

Michael avea o bibliotecă impresionantă. Iubea cărţile şi le venera. Şi, printre cele ilustrate care au făcut mare vâlvă la procesul din 2005, avea şi o colecţie uimitoare de cărţi cu subiecte religioase, inclusiv despre creştinismul timpuriu, care reprezintă fundamentul credinţei Martorilor lui Iehova.

Iubirea e iubire şi rupe toate graniţele şi poţi să o vezi în jurul tău. Eu o văd în ochii copiilor. Când privesc copiii, văd nişte pui neajutoraţi. Sunt atât de drăgălaşi... Cum ar putea cineva să le facă vreun rău? Michael Jackson

Copiii apreciază distracţia, dragostea, ei apreciază atenţia. Eu aşa cred. Ei vor o zi plină de distracţii – lucruri care, dacă le experimentezi împreună cu ei, te fac să rămâi în inima lor pentru totdeauna. Asta influenţează ceea ce vor deveni ei şi ceea ce va deveni lumea noastră, tot ce se va întâmpla în acest univers. E viitorul. Michael Jackson



Iată ce povesteşte Dr. Patrick Treacy, un medic „fără frontiere” care, datorită activităţii sale umanitare, convingerilor şi pasiunii cu care s-a dedicat ajutorării celor suferinzi din ţările africane, a devenit prietenul lui Michael în perioada de după procesul din 2005:

● „Nelson Mandela a luptat împotriva apartheid-ului, Maica Tereza împotriva sărăciei, John Lennon împotriva războiului. Dar Michael Jackson a mers mai departe. Întreaga lui muncă şi activitate artistică a purtat un mesaj spiritual pentru toate nedreptăţile rasei umane... rasism, inegalitate, suferinţă, foame, corupţie...

● Misiunea lui Michael este evidentă pentru cei care se opresc o clipă să privească atent şi profund. El voia să salveze lumea, să arate iubirea tuturor celor care îi ieşeau în cale şi celor cărora el le venea în întâmpinare; şi, aşa cum el însuşi a declarat, să continue să iubească şi să ajute oamenii, după învăţăturile lui Iisus.

● Michael era un creştin în adâncul inimii sale şi credea că faptele bune puteau fi considerate virtuoase numai dacă nu erau făcute pentru ca alţii să le admire. Aşa cum scrie în Evanghelia după Matei 6:1-6:4, când Iisus a spus: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

● Michael, condus de credinţa sa, a respectat aceste principii biblice, şi acesta este motivul pentru care a avut atâtea activităţi umanitare şi a dăruit atât de multe ferit de ochii publicului, fără camere de înregistrări şi fără presă. Aceste este motivul pentru care atât de puţini oameni, în afară de fanii lui adevăraţi şi de persoane din anturajul apropiat, au ştiut adevărata dimensiune a ceea ce a dăruit Michael.

● Michael avea o capacitate nelimitată de a te surprinde cu onestitatea şi felul său unic de a privi viaţa. Michael era unic şi şi-a trăit credinţa.”


„Creştinii timpurii obişnuiau să-şi întindă braţele în cruce, ca simbol al triumfului.” (Eberhard Arnold)


Chiar şi aceia dintre noi care ştim că Michael a trăit în credinţă, este necesar să cunoaştem viaţa creştinilor timpurii, pentru a înţelege cu exactitate cum anume a încercat el să trăiască. Pentru că, dincolo de toate religiile şi credinţele existente în lume, adevărul e unul singur, aşa cum Dumnezeu e unul singur, chiar dacă, noi fiind atât de diferiţi, fiecare îl vedem în felul nostru propriu, cu ochii proprii şi îl simţim cu sufletul propriu... şi chiar dacă, în decursul ultimelor două milenii, societatea profană şi reprezentanţii la, fel de pământeni, ai bisericii au deformat, mai mult sau mai puţin voit, fundamentul ideii de „acceptare a lui Iisus” şi standardele vieţuirii principiale, pe care le-au cunoscut şi împărtăşit primii creştini.

Eberhard Arnold, unul dintre cei mai apreciaţi autori creştini de la începutul secolului al XX-lea, doctor în teologie şi filosofie, a publicat în 1926 o colecţie de texte, provenind din scrieri vechi, traduse şi analizate, sub numele „Creştinii timpurii în propriile lor cuvinte”. Cartea se găseşte pe internet, în limba engleză, pentru cine e interesat, aici.

Vă prezint mai jos câteva extrase din cartea bazată pe documentaţia temeinică a autorului despre creştinismul timpuriu, şi veţi vedea că aceste idei exprimă credinţa şi viaţa lui Michael Jackson:

● Nu este drept a încerca să înlături toată suferinţa şi nici nu este drept să o rabzi cu stoicism. Suferinţa poate fi folosită, acumulată într-un cont bun spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce face o viaţă fericită sau nefericită nu sunt circumstanţele exterioare, ci atitudinea noastră în faţa lor.

● Deoarece primii creştini se recunoşteau ca fiind egali în sărăcie şi binecuvântare, mesajul lor era simplu. El ajungea atât la cel mai feroce criminal, cât şi la cel mai ignorant sclav. El îi chema pe toţi, fără deosebire, la o vindecare completă. El aducea revelaţie chiar şi minţii celei mai întunecate. Pentru că ni l-a arătat pe Dumnezeu, Iisus este vindecătorul celor bolnavi şi al păcătoşilor.

● Fiecare era egal respectat, egal judecat şi egal tratat. Rezultatul a fost egalitate şi frăţie întru toate: aceleaşi drepturi, aceleaşi îndatoriri, aceleaşi oportunităţi. Toate acestea au condus la preferinţa pentru standarde simple de trai. Chiar şi conducvătorii sau liderii, erau preţuiţi la fel ca oricare dintre membri; nu mai mult. Respectul mutual printre aceşti creştini timpurii consta într-o solidaritate ce îşi avea rădăcinile în iubire şi care se baza pe credinţa nestrămutată în egalitatea tuturor oamenilor.

● Creştinii aveau aversiune faţă de orice poziţii înalte de judecată şi angajamente în armată. Ei considerau că nu este posibil să îşi asume responsabilitatea pentru orice pedeapsă sau încarcerare, privare de drepturile cetăţeneşti, judecată asupra vieţii şi morţii cuiva; sau executarea vreunei sentinţe la moarte pronunţate de o curte penală sau marţială. Alte ocupaţii şi profesii ieşeau din discuţie, fiind legate de idolatrie sau imoralitate. Aşadar, cei care se creştinau trebuiau să fie pregătiţi să renunţe la ocupaţiile lor. Spectrul foamei nu era mai puţin ameninţător decât cel al morţii violente prin martiriu.

● Gardienii şi informatorii au adus acuzaţii împotriva creştinilor, afirmând că ar fi perverşi sexuali sau criminali, blasfemiatori şi trădători, duşmani ai vieţii publice, profanatori ai templelor şi infractori împotriva religiei Romei.

● Creştinii se conformează obiceiurilor ţării lor în privinţa îmbrăcămintei, hranei, şi a modului general de viaţă, şi totuşi au o structură remarcabilă, extraordinară, a vieţii lor împreună. Ei trăiesc în ţările lor, dar numai ca musafiri sau ca înstrăinaţi. Participă la toate, ca cetăţeni şi îndură totul, ca înstrăinaţi. Orice ţară străină le e patrie, şi fiecare patrie e străină pentru ei. Ei se căsătoresc ca oricare alţii. Ei aduc pe lume copii, dar nu îi expun după ce se nasc. Au o masă obişnuită, dar nu au un pat obişnuit. Ei sunt făcuţi din carne, dar nu trăiesc după instinctele cărnii. Ei trăiesc pe pământ, dar cetăţenia lor e în rai. Ei se supun legilor stabilite, dar prin modul lor de viaţă întrec aceste legi. Ei iubesc toţi oamenii şi sunt persecutaţi de toţi. Nimeni nu îi cunoaşte cu adevărat şi totuşi toţi îi condamnă. Ei sunt ucişi, şi tocmai prin aceasta ei sunt aduşi la viaţă. Sunt dezonoraţi, şi totuşi sunt glorioşi. Sunt insultaţi, şi tocmai prin asta li se face dreptate. Sunt abuzaţi, dar binecuvântează. Sunt jigniţi, dar arată respect. Făcând bine, sunt acuzaţi ca fiind răufăcători. Evreii îi atacă, spunând că sunt de altă rasă, iar grecii îi persecută; şi cu toate acestea aceia care îi urăsc nu sunt în stare să ofere nici măcar un singur motiv ca să-şi justifice ostilitatea. (Scrisoare către Diognetus, sfârşitul secolului al II-lea)

"Împărăţia lui Dumnezeu aparţine copiilor. De aceea, noi nu putem ajunge la adevărul divin decât dacă avem spiritul unui copil. Evident, asta nu înseamnă să nu ne purtăm ca nişte bărbaţi şi femei. Spiritul de copil nu este copilăros, ci mai degrabă unifică esenţa copilului din noi cu cea a bărbatului şi femeii. Este spiritul încrederii, modestiei şi răbdării – spiritul care se regăseşte şi se pierde în obiectul iubirii sale, şi se eliberează de autocontemplare. El se dăruieşte complet, fără să se gândească la constrângere şi sacrificiu, şi se consumă prin absorbire în joacă. Este spiritul curajului, pentru că un copil adevărat – ca şi un bărbat adevărat sau o femeie adevărată – nu se teme niciodată. Este răspunsul la toate nevoile noastre, pentru că spiritul de copil vine de la Sfântul Duh. Şi trebuie să avem credinţa că acest Duh există cu adevărat şi că noi toţi îl putem primi." (Eberhard Arnold, într-un discurs din 1933)



Îi iubesc atat de mult... Sunt şi copiii mei. Îmi amintesc că eram în Australia, într-un aşezământ unde erau copii bolnavi de cancer, şi am început să le dau jucării. Şi nu o să-l uit niciodată pe acel băiat de 11 ani care, când m-am apropiat de patul lui, a spus: „E uimitor cum, doar văzându-te, mă simt mult mai bine. Chiar mă simt mai bine.” I-am răspuns: „Asta e îmbucurător”. Aşa a spus şi eu nu am uitat niciodată asta. Michael Jackson

Când eram copil, mergeam împreună, toată familia, la biserică, în Indiana. Când am crescut, ne-a fost dinc e în ce mai greu să ne adunăm toţi; şi se întâmpla chiar ca mama să meargă singură. Atunci când circumstanţele au făcut să-mi fie imposibil să merg la biserică, m-am liniştit cu gândul că Dumnezeu există în inima mea, în muzică şi în frumuseţe, nu numai într-o clădire. Dar încă mi-e dor de comuniunea pe care o simţeam atunci când mergeam la biserică – mi-e dor de prietenii şi de oamenii care se purtau cu mine ca şi cum eram unul dintre ei. Un om obişnuit, împărtăşind o zi cu Dumnezeu. Când am devenit părinte, tot conceptul de Dumnezeu şi de Sabat mi s-a redefinit. Mă uit în ochii fiului meu Prince şi al fiicei mele Paris, şi văd miracole, şi văd frumuseţe. Fiecare zi devine Sabat. Clipa când am devenit părinte mi-a permis să intru în această lume magică şi sfântă, în fiecare moment al fiecărei zile. Îl văd pe Dumnezeu prin copiii mei. Îi vorbesc lui Dumnezeu prin copiii mei. Sunt smerit pentru binecuvântările pe care El mi le-a dăruit. Au fost momente în viaţa mea când, la fel ca oricare, m-am întrebat de existenţa lui Dumnezeu. Când Prince zâmbeşte, când Paris chicoteşte, nu am nicio îndoială. Copiii sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi. Nu – ei sunt mai mult decât atât, ei sunt întruchiparea energiei, creativităţii şi iubirii lui Dumnezeu. El se află în inocenţa copiilor şi în joaca lor. Cele mai dragi zile, ca şi copil, mi-au fost acele duminici în care aveam voie să fiu liber. Asta este ceea ce a însemnat Sabatul pentru mine întotdeauna. O zi de libertate. Acum găsesc această libertate în fiecare zi, în rolul de tată. Lucrul cel mai uimitor este că noi toţi avem capacitatea de a face ca fiecare zi să fie o minunată zi de Sabat. Şi putem face asta, lăsându-ne cuprinşi din nou de minunea copilăriei. Putem să face asta dăruindu-ne inima şi mintea, cu totul, omuleţilor pe care îi numim „fiu” şi fiică”. Timpul petrecut cu ei e sărbătoare. Locul în care se întâmplă asta, e Paradisul. Michael Jackson – „My Childhood, My Sabbath, My Freedom”, 2000


***
Citind, aprofundând şi înţelegând toate aceste lucruri, nu cred că mai poate părea, pentru cineva, o utopie, să afirmăm că Michael s-a purtat şi a fost tratat, ca un creştin timpuriu în lumea contemporană, ultra-păgânizată, la 2000 de ani după martiriul lui Iisus. S-ar părea că sacrificiul Fiului a fost în zadar şi că în 2000 de ani, nu numai că nu am învăţat nimic, ci ne-am întors chiar mai jos faţă de nivelul la care eram iniţial. Dar poate că nu e chiar aşa. Poate că nu suntem pierduţi definitiv. Atâta timp cât oastea de „soldaţi ai luminii” se măreşte pe zi ce trece, atâta timp cât, tot mai mulţi dintre noi, ne străduim măcar, să fim şi să ne purtăm ca nişte creştini, viitorul ne este asigurat.

Dumnezeu nu este răzbunător şi aspru, aşa cum ni-l zugrăveşte biserica. Dumnezeu este părintele nostru, al tuturor, şi ne iubeşte pe toţi, în egală măsură. El nu ne pedepseşte dacă greşim, ci ne ajută să deschidem ochii. El ne binecuvântează pe toţi, dacă Îl primim în suflet. Dumnezeu nu se poartă ca un judecător suprem, care analizează la rece nişte probe: „tu eşti iertat, tu nu”. În faţa Lui, o dispută pe tema „cine merită să fie rasplătit şi cine nu”, e inutilă şi fără substanţă. Creştinii adevăraţi ştiu asta. Michael Jackson a ştiut asta. El a ştiut că esenţa existenţei noastre stă în iubire, în inocenţă, în dăruire – şi că asta înseamnă să fii un bun creştin.

Michael era unic şi şi-a trăit credinţa. Acesta este cel mai important aspect al personalităţii sale – cel care a definit omul special care a fost Michael Jackson.


Vă doresc, din inimă, tuturor, sărbători fericite! Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături şi că mă motivaţi să scriu. Keep Michaeling!


***
Surse:

http://vindicatemj.wordpress.com/2012/04/07/michael-jackson-the-first-true-christian-in-a-pagan-world/

http://www.reflectionsonthedance.com/Interview-with-Patrick-Treacy.html

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=6

http://credintasiadevar.ro/scrierile-crestine-timpurii/


...

duminică, 1 aprilie 2012

You Were There

...




În 13 noiembrie 1989, legendarului entertainer Sammy Davis Jr, i s-a organizat la Shrine Auditorium din Los Angeles, un eveniment special, pentru a-i aniversa cei 60 de ani de carieră. Cu această ocazie, vedete precum Ella Fitzgerald, Whitney Houston, Jerry Lewis, Frank Sinatra, Dean Martin, Stevie Wonder, Michael Jackson, Shirley MacLaine, Liza Minelli, Gregory Peck, Eddie Murphy, Clint Eastwood, Goldie Hawn şi multe alte personalităţi importante din show business, l-au celebrat pe artist, cu onorurile binemeritate.

Michael a decis să interpreteze un cântec compus special pentru Sammy Davis Jr şi pentru această ocazie. Intitulat You Were There, cântecul a fost compus în colaborare cu textierul Alan ’Buz’ Kohan şi, atât prin mesajul transmis, cât şi prin interpretarea unică, plină de sensibilitate, a lui Michael Jackson, a reprezentat un tribut emoţionant, care a impresionat atât pe sărbătorit, cât şi întreaga audienţă.

Sammy Davis Jr, născut în 1925 în New York City, a fost un artist care s-a urcat pe marea scenă a lumii de mic copil (de la 4 ani) şi a avut de înfruntat nu numai jungla rapace a showbizului, ci şi prejudecăţile de tot felul şi în special rasiale ale vremii. Sammy Davis Jr a fost primul artist de culoare, care a făcut o breşă în barierele rasiale, până atunci considerate de nepătruns, din SUA, şi în mare parte din viaţa lui, artistul a avut de înfruntat multe situaţii care implicau discriminarea.

Sammy Davis Jr a fost, nu numai un mare artist, un entertainer de excepţie, cât şi un deschizător de drumuri, un luptător şi un om care şi-a revendicat, demn, drepturile de cetăţean al unei Americi care făcea diferenţe grosolane, pe criterii rasiale, între copiii săi. Despre asta vorbeşte Michael Jackson în cântecul său-tribut, pentru Sammy Davis Jr. Şi, acesta a fost – alături de interpretarea de excepţie a celui care deja era revelaţia tânără a Americii şi a lumii întregi – motivul pentru care publicul a ascultat fiecare cuvânt şi a reacţionat la fiecare cuvânt, din acest cântec.

Erai acolo, înainte să venim noi,
ai luat durerea şi ruşinea.
Ei au construit zidurile care ţi-au blocat drumul,
tu le-ai doborât,
tu ai fost eroul zilei.
Nu era drept, nu era corect;
le-ai arătat tuturor,
i-ai făcut să le pese –
Da! ai fost acolo, şi datorită ţie
există acum o uşă prin care pătrundem cu toţii
iar noi suntem aici, pentru ca toată lumea să ne vadă
şi să fim cât putem noi, de buni
da, eu sunt aici...
pentru că TU ai fost acolo...






Ca afro-american, Sammy Davis Jr a fost, de-a lungul vieţii sale, o victimă a rasismului; şi a sprijinit cu toată puterea cauzele privind drepturile civile. Gândiţi-vă că, la ora când se năştea Elvis Presley 1935), Sammy Davis Jr era deja profesionist pe scenă, iar în 1954 – când Elvis se lansa datorită patronului unei case de discuri care iubea muzica „neagră” dar nu i se permitea să o difuzeze şi căuta un artist alb care să o poată interpreta – Sammy Davis Jr era deja veteran in showbiz şi se lupta cu balaurul segregaţionist. Iar în 1958, când se năştea Michael, Sammy Davis Jr era deja pe metereze şi îşi croia cu îndârjire drum, pentru el şi pentru cei care urmau să vină, pe scenă. La asta se referă You were there, before we came...

Astăzi, aceste cuvinte sunt mult mai încărcate de semnificaţie, ştiind că, la numai câteva luni după ce Michael a interpretat, pentru prima şi singura dată, You Were There, Sammy Davis Jr a plecat dintre noi.

Dar, cu puţin timp înainte de tributul lui Michael de la Shrine Auditorium LA, Sammy Davis Jr a arătat, într-unul din spectacolele sale (“Frank, Liza & Sammy: The Ultimate Event”, 1989), în stilul său, inconfundabil, savuros şi de neuitat, ce simte pentru Michael Jackson; a ţinut să împărtăşească publicului, respectul şi admiraţia pentru cel pe care l-a considerat mereu ca pe un fiu.





Una dintre faimoasele maxime care ne-au rămas de la Sammy Davis Jr spune: „Tot ceea ce face Michael Jackson pe scenă e absolut corect.” Poziţia pe care o adoptă Michael la finalul tributului său, şi pe care o imită, cu umor, Sammy Davis Jr în showul propriu – faimoasa semnătură a Regelui Pop, nu e doar o poză făcută pentru efect, nu e doar un final ales la întâmplare, nici vorbă. Cred că de-acum ştim că la Michael nimic nu era întâmplător, nimic nu era forţat sau pus fără să aibă un sens anume; dimpotrivă, totul era pregătit cu grijă până în cele mai mici detalii. Şi Sammy Davis Jr avea dreptate. Totul, la Michael, era corect. Pe ultimul vers, „...because you were there”, vocea delicată şi plină de emoţie se gâtuie brusc, Michael se încruntă, îşi încleştează maxilarele, adoptă figura de „băiat rău” şi cu o mână se apucă de pantaloni, iar cealaltă o ridică drept, deasupra capului, cu palma deschisă. Luminile de pe scenă se sting, dar la o privire atentă se observă că imediat o strânge în pumn şi apoi ridică, fără grabă dar hotărât, două degete în semnul victoriei. Această mişcare, pe finalul cântecului, cuprinde în ea, de fapt, esenţa mesajului. Şi eu parcă abia acum am înţeles semnificaţia acestui gest, atât de mult discutat, controversat şi care a intrigat, al lui Michael Jackson: e felul lui, artistic şi încriptat, de a riposta faţă de umilinţele pe care predecesorii lui, el însuşi, generaţia lui, le-au îndurat din cauza prejudecăţilor rasiste. E revolta lui de artist care a trebuit continue lupta cu sistemul segregaţionist, la zeci de ani după ce o începuse Sammy Davis Jr. E strigătul mut, dar nu mai puţin răspicat, că discriminarea trebuie să înceteze. Şi mă gândesc că a fost întrebat de atâţia, de ce face gestul acesta, fără ca vreunul dintre ei să primească un răspuns. Acum mi se pare logic. Răspunsul era logic, firesc şi clar, dar trebuia să-l vedem singuri, nu să ni se explice. Şi pentru că, oricum ar fi fost, o explicaţie i-ar fi ştirbit din însemnătate. Cunoscându-l pe Michael, sunt convins că s-a amuzat să vadă cum un gest al lui năştea controverse. La fel cum s-a întâmplat cu mănuşa singură, degetele înfăşurate cu plasturi, şosetele de un alb strălucitor, mănuşa din Black or White şi amai departe. Toate aveau o poveste şi o semnificaţie. Unele le-am aflat mai târziu. Altele, rămâne să le descoperim. Asta aşa, ca să nu uităm că Michael Jackson ne mai dă, încă, exerciţii isteţe de rezolvat.

Revenind la finalul You Were There, semnul victoriei făcut pe întuneric poate să însemne faptul că Michael era perfect conştient că tot ceea ce obţinuse Sammy Davis Jr (de care era perfect conştient şi profund recunoscător) era doar o parte din ceea ce trebuia câştigat, iar lui şi generaţiei lui le revenea rolul de a merge mai departe pe acest front nedrept. Sammy Davis Jr obţinuse victorii importante, dar războiul era încă departe de a fi fost încheiat. Iar Michael Jackson ştia asta. La fel de bine cum ştia că, într-un fel, trebuia să preia ştafeta de la Sammy Davis Jr şi de la alţi predecesori precum Jackie Wilson, James Brown, Smokey Robinson. La fel cum Sammy Davis Jr ştia că „Tot ceea ce face Michael Jackson pe scenă e absolut corect.”

...

miercuri, 21 martie 2012

There Must Be More To Life Than This

...


În perioada 1981-1983, Michael Jackson s-a întâlnit cu Freddie Mercury şi au avut nişte şedinţe de înregistrări, care au inclus un demo „State Of Shock”, „Victory” şi There Must Be More To Life Than This. Niciuna dintre aceste înregistrări nu a fost lansată oficial, dar fiecare dintre cei doi au inclus unele dintre melodii pe albumele personale. Michael a înregistrat „State Of Shock” cu Mick Jagger pentru albumul „Victory” al trupei The Jacksons. Freddie a lansat versiunea solo a cântecului There Must Be More To Life Than This, pe albumul „Mr. Bad Guy”. În noiembrie 2011, Brian May (chitarisul trupei Queen), a anunţat că o serie de duete ale cleor doi artişti vor fi lansate în 2012. Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să sperăm că Brian May a vorbit serios.

Până atunci, vă propun să ascultăm There Must Be More To Life Than This, interpretat de Michael. E inutil să mai dezbat versatilitatea lui, felul incredibil în care îşi foloseşte glasul, toate modulaţiile, timbrul... abilitatea încântătoare cu care îşi dozează forţa, talentul extraordinar care nu încetează să uimească... De fiecare dată când îl ascult cântând, găsesc noi şi noi motive să-mi placă. Pop, soul, hip-hop, disco, rock... trece de la un gen la altul, cu o lejeritate pe care n-am întâlnit-o la alţi artişti. Dar de asta nu mă mir. Cum să mă mir? Doar e vorba de Michael. Doar (şi) pentru asta îl iubim. Doar (şi) pentru asta e Regele Pop. Doar (şi) pentru asta e unic.

Am ascultat aseară There Must Be More To Life Than This – pentru a mia oară, cred, dar de data asta m-a impresionat în mod special. Semnificaţia cântecului, laolaltă cu felul în care îl interpretează Michael, mi-au atins sufletul într-un mare fel. Acompaniamentul bazic, la o orgă cred, vocile din fundal, Michael încurcându-se la un moment dat – totul are un faemrc aparte. E ca o şezătoare regală: doi regi într-un studio, cântând împreună, fără reflectoare, fără public... îmi place să cred că între ei chiar exista, de-adevăratelea, comunicarea care se simte, ascultând înregistrarea.

There Must Be More To Life Than This exprimă, simplu, clar şi frumos, crezul lui Michael. Visul lui... speranţa lui... şi a noastră. Diferenţa dintre „a trăi” şi „a vieţui”... să vezi dincolo de ceea ce se află în faţa ochilor... să simţi mai mult decât decât cu simţurile uzuale... Viaţa poate să însemne mai mult decât atât... TREBUIE.

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât atât...
Cum să rezistăm, într-o lume fără iubire,
Cum să reparăm toate acele inimi sfărâmate
Şi cum să îndreptăm toate acele chipuri care plâng?

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât a ucide
Trebuie să existe o cale mai bună de a supravieţui
De ce să fie doar o chestiune de „alb sau negru”
Viaţa trebuie să fie mai mult de atât...

De ce este această lume atât de plină de ură
Oameni mor pretutindeni
Şi distrugem ceea ce tot noi am creat
Oameni luptă pentru drepturile lor
Dar noi mergem mai departe, spunând „asta e viaţa”...
Deci, asta e viaţa?...

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât a vieţui
Trebuie să fie mai mult decât ceea ce se vede
Eu trăiesc cu speranţa într-o lume plină de iubire
Atunci cu toţii vom putea trăi în pace...

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât atât...



...

duminică, 11 martie 2012

„Prietenie fatală”

...




Am văzut documentarul aseară, pe Discovery Channel. În urmă cu o săptămână, nu eram sigur că voiam să-l văd. Nici acum, nu sunt sigur că e bine că l-am văzut. În orice caz, nu mi-a îmbogăţit cunoştinţele, nici nu mi-a înfrumuseţat viaţa.

Pentru doctorul Murray am simţit chiar un grăunte de milă. L-am ascultat şi privit cu atenţie. Şi l-am crezut. Sigur, era un om aflat în pericol de a-şi pierde cariera şi chiar libertatea. Ar fi putut să spună orice, în apărarea lui, l-aş fi înţeles oricum, dar eu cred că a spus adevărul. Nu m-a înduioşat situaţia lui în niciun fel, dar nici nu eram încrâncenat; l-am ascultat rece, fără ură şi fără idei preconcepute. Am încercat să-mi închipui, pe tot parcursul documentarului, că nu era vorba de Michael Jackson şi că Murray era un medic obişnuit, judecat pentru malpraxis. Nu mi-a fost greu – cel puţin, nu atunci când îl vedeam pe Murray sau secvenţe din proces. Atunci când arătau imagini cu Michael, mi se strângea inima. Chiar şi numai când îi auzeam numele rostit, simţeam o tristeţe similară celei din 25 iunie 2009.

Nu am aflat nimic nou. Doar ştiam, cu toţii, că Michael a făcut stop respirator în urma ciorbei de calmante pe care i-a administrat-o Murray. Că poate nu propofolul a fost cireaşa de pe tort, nici nu mai contează. E ca şi cum ai împuşca un om, l-ai strangula, l-ai arunca de pe bloc şi în final l-ai arunca în apă. Exact în ordinea asta. Iar, la proces, ai susţine, în apărarea ta, că nu a murit înecat. Ca şi cum ar mai conta...

Murray a fost şi el, totuşi, într-un fel, o victimă. Nu aş putea să decretez a cui. Poate a propriei sale lăcomii, poate a prostiei, ori poate a conjuncturii. A afirmat că nu a ştiut de la început în ce s-a băgat. A crezut că tot ce ar fi trebuit el să facă, ar fi fost să aibă grijă ca Michael şi copiii să fie bine hrăniţi, curaţi şi feriţi de curent. Cu alte cuvinte, doctorul Murray a crezut că el era angajat pe post de bonă. Sigur, nu pare un om prea inteligent, aşa că e posibil să fi fost chiar sincer atunci când a afirmat asta. Dar, atunci când a înţeles că de fapt treaba lui nu era decât să aibă grijă ca Michael să poată dormi – asta însemnând să-i administreze tranchilizante, anestezice sau ce mama naibii mai există pe piaţă în domeniu – doctorul Murray ar fi putut să refuze. Ştia foarte bine că nu avea autorizaţie să utilizeze anestezice. Ştia că era periculos să facă asta într-un dormitor. Şi mai ales, ştia că cel de care trebuia să aibă grijă nu era oricine. Ştia că responsabilitatea lui era imensă. El spune că Michael l-a tocat la cap până l-a făcut să cedeze. Nu că l-a înmuiat să-l vadă disperat de nesomn, nu că l-a înduioşat să-şi vadă prietenul în suferinţă. Nu, ci pentru că Michael l-a „stresat” cu insistenţele. După cum afirmă chiar Murray, Michael l-a considerat prieten. Dar sentimentul nu a fost, nicio clipă, nici măcar o clipă, reciproc. De fapt, ştiţi care cred eu că a fost marea greşeală a lui Murray? Că s-a apropiat prea mult de soare. A fost atât de nesăbuit (a se citi prost), încât şi-a închipuit că el e invulnerabil; că el nu se poate pârli, chiar dacă atâţia alţii au păţit-o.

Acum, nu mai contează. Au trecut aproape trei ani. Vor mai trece treizeci. Locul pe care Michael l-a lăsat gol, va rămâne aşa. Doar nu ne închipuim că Dumnezeu ne face în fiecare zi un astfel de dar. Alminteri, n-am reuşi să învăţăm nimic. Cum ar fi, de exemplu, faptul că am avut, printre noi, un miracol.






...

miercuri, 2 noiembrie 2011

Monster

...



Monster e un cântec hip-hop, rap, pop, urban, compus de Michael Jackson în colaborare cu James Porte, Eddie Cascio, iar partea rap a fost scrisă de Curtis Jackson (50 Cent). Michael a înregistrat cântecul în 2007, în studioul lui Eddie Cascio din New Jersey, iar vocea lui 50 Cent a fost adăugată în 2010, în perioada în care se pregătea lansarea albumului „MICHAEL”. Producătorul Teddy Riley s-a ocupat de aranjamentele muzicale, retuşări şi îmbinări ale fragmentelor înregistrate separat – şi eu consider că a făcut o treabă bună. Faptul că 50 Cent nu a lucrat efectiv cu Michael pentru această melodie, că vocea lui a fost înregistrată după dispariţia Regelui Pop, i-a făcut pe unii fani să se teamă că Monster (la fel ca celelalte cântece înregistrate la Cascio) nu e al lui Michael, că nu e cântat de Michael, şi să anunţe boicotarea albumului; dar dacă am sta puţin strâmb ca să judecăm drept, ar trebui să admitem că Sony nu ar face o asemenea greşeală, nici nu ar avea de ce; Michael a avut grijă să înregistreze orice, absolut orice, care putea fi folosit mai târziu (e o strategie de management pe care alţii o învaţă în şcoli, dar pe Michael cred că o avea nativ) şi din care existau şanse să iasă ceva remarcabil. Aşa că tot ce a avut Sony de făcut a fost să revizuiască moştenirea lăsată de Michael şi să aleagă.

Îi poţi privi ieşind din pereţi
Îi poţi privi agăţându-se de tufişuri
Dacă-ţi cade scrisoarea din mână, sunt acolo ca să o apuce
E acolo, aşteptând, cu obiectivul pregătit

Oriunde te-ai întoarce, e câte un monstru
Când te uiţi în sus, vezi un monstru
Paparazzi te sperie, ca un monstru

Ce păcat,
Hollywood-ul te face să te sperii ca şi cum ar fi ceva normal
Te face să te izbeşti de pereţi
Te face suficient de beat încât să cazi
Păcat,
Hollywood – uită-te in oglindă
Şi spune-mi că-ţi place
Nu-i aşa că-ţi place?

Monstru, e un monstru, e un animal...


Dacă luăm seama la versuri şi la faptul că e înregistrat (şi probabil compus) la scurt timp după scandalul monstruos în care a fost aruncat de către media (începând cu Bashir şi terminând cu toate paparudele care vomitau la propriu, pe microfoane, la televizor, în timpul procesului din 2005), pare evident că Monster e, de fapt, un strigăt de revoltă al lui Michael împotriva paparazzi-lor, a chiloţarilor şi a tuturor nemernicilor care, pentru o clipă de celebritate, sunt în stare să distrugă pe oricine şi orice. Monster ne prezintă lumea în care trăim – o lume în care oricine vrea să fie vedetă peste noapte, fără să-i pese cum obţine asta, fără să-i pese nici pe cine raneşte, nici cum şi nici cât. Intimitatea, anonimatul, integritatea – nu sunt decât nişte monede de schimb pentru următoarea fotografie spectaculoasă ori următoarea poveste de scandal.

Vocile de fundal aparţin lui Michael şi lui James Porte şi am citit că Michael s-a înregistrat pentru baking cântând printr-o ţeavă de PVC, ceea ce pe de o parte a fost foarte amuzant dar pe de altă parte amplifică dramatismul situaţiei lui Michael şi cel redat de melodie.

Vine spre tine, mult prea repede
Te urmăreşte în zig-zag
Iar tu alergi
Iar tu fugi, doar ca să scapi
Dar ei gonesc după bani
Aşa că mint despre orice

Oriunde te-ai întoarce
E un monstru
Când te uiţi în sus, vezi un monstru
Chiar şi pe stradă
E câte un monstru, monstru, monstru...

Monstru, e ca un animal,
e un monstru, e chiar ca un un animal...
e un animal şi se mişcă
Monstru, e un monstru,
E un animal
Toată lumea vrea să fie star...

De ce nu se mulţumesc niciodată cu ceea ce le oferi
Tu le-ai oferit totul
Iar ei vor să te vadă căzând
Şi-ţi mestecă sufletul ca pe salată...


Monster nu a fost primit extraordinar de critici, nici de public, şi poate că nu e cea mai genială melodie a lui Michael, dar merita, în mod clar, mai mult. Lui Hugh Jones de la „Slant Magazine” nu i-a plăcut secvenţa rap cântată de 50 Cent şi sunt oarecum de acord cu el, din următoarele motive:
1. A fost adăugată mult timp după ce a înregistrat Michael cântecul, şi asta parcă îi ia puţin din inedit şi originalitate; chiar dacă Michael şi-a dorit să colaboreze cu 50 Cent pentru acest cântec, o întârziere de trei ani are darul de a dăuna farmecului pe care ar fi trebuit să-l aibă un cântec al lui Michael.
2. Textul compus şi interpretat de 50 Cent pare cam dezlânat şi pare o imitaţie nereuşită a bucăţii rap interpretate de Shaquille O’Neal în alt cântec al lui Michael din 1995 – „2 Bad”. Referirea la „Thriller”, la fel ca ideea că „MJ e numărul 1” sau „MJ e de neînvins” şi care poate au fost ideile celor de la Sony, poate ale lui 50 Cent, şi care apar şi în „2 Bad”; la fel, nu fac bine cântecului Monster.

Mă prinzi într-o dispoziţie proastă, te întorci brusc
Animal, Hanibal, completat cu un canibal
Se ivesc lacrimi, mda, şi îţi înceţoşează privirea
Teamă în aer, strigăte, sângele ţi se prelinge
Pentru o secundă, acum ce mai e?
Înmormântări, cimitire, nu-ţi faci griji dacă e vreme de vizită
Oase rupte, pietre funerare, cum poţi să crezi că glumesc,
E casă, dulce casă – tărâmul interzis
Toţi fac scandal, aleargă să spună că Regele s-a înălţat
Thriller 2012, nu e nimic mai grav,
e criminală viziunea lor, s-au rătăcit de haită, asta e,
Asta e bomba cu ceas,
MJ e Numărul 1 iar asta se perpetuează
Se perpetuează
Suntem ca nişte gangsteri pe care i-au prins zorii
Nu ai unde să te ascunzi, poate doar în vise,
Poţi să încerci dar nu ai nicio şansă
Pot să simt asta în aer, aud monstrul venind...


Oricum ar fi, Monster e răbufnirea lui Michael, sătul (pentru a câta oară?) de hărţuirile, umilinţele, loviturile, la care a fost supus, în tir continuu, de gloata cu limbi otrăvite şi guri care bălesc non-stop, botezată „media” şi care cuprinde o adunătură diformă şi pestriţă, de la moguli burtoşi, nesătui şi cu urechi cât parabolicele, la piţipoance cu poale scurte şi minte inexistentă, şi până la reporteraşi „şcoliţi” la radio-şanţ cu ţaţele de cartier şi cu birtangiii deşucheaţi. Nu numai în America e aşa, ci şi la noi, şi la alţii... Şi e ipocrit să ne plângem, pentru că noi suntem de vină. Ei ne oferă ceea ce cerem. Iar noi le facem audienţă. Mă întreb dacă Michael ştia asta...

Ce păcat, Hollywood-ul te face să tresari
Te face să te izbeşti de pereţi
Te face să pari mai beat decât eşti
Ce păcat, oh, Hollywood,
hai să ne lămurim
şi spune-mi că-ţi place asta –
nu-i aşa că-ţi place?

Monstru,
Recunoaşte că vrei să devii vedetă
E un monstru
Spune că eşti dispus să mergi oricât de departe
E un animal
De ce mă pândeşti într-una?
Monstru
Ce ai cu mine?
E un monstru
De ce-mi faci asta, de ce minţi?
E un animal
De ce mă vânezi?

Te târăşte pe jos ca un monstru,
Te ţine la pământ, ca un monstru...
.

Monster vorbeşte despre Hollywood şi paparazzi. Ei sunt adevăratii monştri, nu cei pe care îi hăituiesc, pe care îi zugrăvesc în cele mai mârşave feluri şi de pe urma cărora îşi câştigă existenţa de frustraţi. Ei sunt cei care ar trebui să se privească în oglindă şi să recunoască faptul că sunt înspăimântători, cu apetitul pentru murdării şi cu rapacitatea cu care zgârmă în gunoaie. Versul „E un monstru, e un animal” repetat ca un leitmotiv, are efectul unui ecou. Cuvintele cu care îl descriau ei pe Michael, în fiecare ziar, revistă ori magazin, acum nişte ani, se întorc acum asupra lor înşişi. Iar faptul că Michael nu mai e, dar cuvintele se aud chiar din gura lui, le dă o greutate şi o semnificaţie infinit mai profunde.

Monster e un cântec mânios şi puternic, atât ca linie melodică, ritm, cât şi ca mesaj. Aşa cum spunea foarte frumos un fan, „Michael face imposibilul chiar şi după ce a plecat dintre noi – nu numai că luptă pentru sine însuşi, dar şi pentru ca noi toţi să avem şansa de a trăi într-o lume mai curată, mai sănătoasă şi mai normală.”

Monster e un cântec-testament, trist şi plin de revoltă. Dacă paparazzii au crezut că, după 25 iunie 2009, îşi pot face liniştiţi de cap, iaca şi-au greşit socotelile. În decembrie 2010, la un an şi jumătate după ce „s-a dus acasă”, Michael le-a ridicat mănuşa. Iar această mănuşă se numeşte Monster.





...

miercuri, 24 august 2011

O şedinţă foto... mai neobişnuită

...




I. CUM SE VEDE DINTR-O PARTE

În iulie 1999, Michael Jackson a avut, la Paris, o şedinţă foto cu un artist tânăr (23 de ani), pe nume Arno Bani. Uneori visător, alteori zâmbind calm, Regele Pop s-a deschis cu totul către tânărul fotograf francez. Bani şi-a luat chiar libertatea de a decide ca Michael să aibă părul scurt în fotografii, pentru că „îl plăcea pe Michael aşa”. După aceea nu avea decât să-l lase să crească la loc. „Nu-şi plăcea deloc propriul chip. Cu părul lung, putea să-l ascundă.” – a spus Arno Bani.

În decembrie 2010, după 11 ani de la această şedinţă foto care a fost una dintre puţinele colaborări artistice iniţiate de Michael însuşi, o parte dintre fotografiile făcute în 1999 au fost scoase la licitaţie şi vândute, cu o sumă totală de 265.000$. Cea mai bine vândută a fost fotografia cu Michael în stil faraon, care a fost achiziţionată de designerul Ito Morabito, care a declarat: „Sunt fan de când mă ştiu. Fotografia aceasta este unică şi reprezintă exact ceea ce era el: 50% om, 50% zeu.”

„Eram ca doi băieţi jucându-se pe podea, punând laolaltă piese de puzzle” – a spus Bani într-un interviu, despre fotografiile care timp de 11 ani nu fuseseră văzute de nimeni şi care urmau să fie dezvăluite lumii. „Eram un puşti pe vremea aceea, dar el era de zece ori mai copilăros decât mine. Aduceam flacoane cu sclipici iar el îşi băga degetul şi apoi îl privea cum strălucea. Erau împrăştiate peste tot. Cutiile cu accesorii pentru machiaj erau ca nişte cataloage de jucării pentru el.” Bani a adăugat: „Michael Jackson nu mi-a cerut doar să-l fotografiez. Voia să-i construiesc un look pentru următorii zece ani.”

În jurul celor doi a fost echipa lui Michael de specialişti, directori artistici de la Sony, cu blocnotesuri în mâini, notând repede dacă Regele Pop prefera sclipiciul albastru mai mult decât pe cel roşu. „Era lumea în care trăia el, era ca şi cum îl vedeam în închisoarea lui mică de aur, descoperind lucruri noi. Era foarte curios şi cult, dar mereu modest, respectuos şi amabil. Sărea pe canapea şi pocnea din palme de fiecare dată când se îndrăgostea de un nou detaliu. Mă îmbrăţişa şi făcea plecăciuni cu palmele unite, în stil japonez. A trebuit să-l rog să nu-mi mai mulţumească, dar am fost foarte mişcat de gesturile lui.”

Proiectul a apărut dintr-o întâmplare. Michael Jackson a văzut nişte fotografii făcute de Bani pe coperta unei reviste şi şi-a dorit să lucreze cu acel fotograf. La început, Bani a crezut că cineva ii face o farsă, dar curând s-a convins că însuşi Regele Pop îl invita la o discuţie. Bani a făcut de şase ori drumul către New York, înainte de şedinţa foto care a durat trei zile.

Una dintre imagini, „Capa aurie”, trebuia să apară pe coperta albumului „Invincible”, dar a fost respinsă de casa de producţie a lui Michael, spune Bani, care a fost foarte dezamăgit.

Bani declară că a fost obligat printr-un contract să ţină fotografiile departe de public timp de 10 ani şi să le ascundă într-un seif, undeva în sudul Franţei. Perioada a expirat la trei săptămâni după 25 iunie 2009, dar Bani afirmă că nu s-a grăbit să scoată fotografiile la vânzare, ci a preferat să aştepte momentul potrivit.

Între Bani şi Michael s-a creat o colaborare apropiată dar simplă, în care fotografului i s-a dat mână liberă să-si facă echipa şi să-şi dezvolte propria viziune în legătură cu Michael. Bani i-a adus pe hairstylist-ul Seb Bascle, makeup artist-ul Topolino (adeptul unui stil inovator) şi specialiştii în design vestimentar Frédérique Lorca şi Maïda. Era vară în Paris şi toată lumea purta tricouri şi bermude.

Topolino a devenit sursa excentrică de bucluc a grupului. Într-un incident „aproape diplomatic”, makeup artist-ul a întins vaselină în jurul ochiului lui Michael şi apoi a suflat uşor sclipici albastru spre faţa Regelui Pop. „Oamenii lui Michael au fost şocaţi”, îşi aminteşte Bani. „Nu poţi să sufli în faţa lui Michael Jackson, au protestat ei.”

Lui Topolino îi plăcea să aibă muzică în fundal, aşa că a adus un radio de cinci dolari, cu un sunet oribil, l-a potrivit pe un post francez cu muzică oldies şi pop. „Michael Jackson era curios şi voia să ştie ce era muzica aia franţuzească. A ascultat 'Aux Champs Elysées' al lui Joe Dassin şi cântece vechi ale lui Georges Brassens”, îşi aminteşte Bani.

Makeup artist-ul a mai făcut şi alte trăsnăi. Se strecura în cabina de duş amenajată special pentru Michael şi care era întotdeauna curată şi dotată cu prosoape sigilate. „Până la urmă, lui Michael nu i-a mai păsat de nimic” îşi aminteşte Bani. Nu au existat solicitări excentrice, caracteristice celebrităţilor, nu au existat plângeri legate de mâncare sau de temperatura camerei.

În timpul orelor lungi în care era machiat pentru scenele fotografice, Michael intra într-o stare meditativă în stilul Zen. „El avea abilitatea asta de a se deconecta şi apoi de a se reconecta, în două secunde. L-am rugat să danseze pentru unele dintre fotografii şi am crezut că era somnoros. Arăta foarte obosit. Dar şi-a revenit imediat, ca printr-un clic, şi a facut ce i-am cerut.”

Orice tensiune din timpul şedinţelor foto era cauzată de relaţia dificilă cu reprezentanţii Sony. „Michael Jackson a decis, dintr-un capriciu, că îl voia pe acest puşti de 23 de ani, de nicăieri. Nu exista prea multă încredere, în niciun caz în privinţa unui proiect foarte costisitor, aşa cum a fost al nostru”, spune Bani.

„Nu am avut limite de cheltuieli. Dacă tighelul pantalonilor lui Michael costa 10.000 de euro, nu era nicio problemă. La un moment dat, cei de la Sony mi-au spus că nu au cheltuit niciodată atât de mult pentru un costum şi chiar mi-au adus costumele de scenă ale lui Michael ca să-mi arate că totuşi nu erau zgârciţi când era vorba de Michael. Era o jachetă oribilă, cu paiete-oglindă rotunde, care fuseseră pur şi simplu lipite. Chestia aia nu funcţiona decât la 100 de metri distanţă şi cu tone de reflectoare aţintite asupra ei.” (n.m. cred că e vorba de faimoasa jachetă din „Billie Jean”)

Pentru „Ochiul albastru”, Michael a purtat un costum brodat Yves Saint Laurent. „El voia să viseze, voia să simtă eleganţa unei atingeri franţuzeşti. Când i-am adus materialele brodate François Lesage le-a atins şi a fost fascinat. Nu mai văzuse niciodată asemenea materiale delicate, făcute manual.”

Proiectul s-a împotmolit de câteva ori. În primul rând, din cauză că Bani nu a primit nicio veste de la Michael Jackson timp de două săptămâni şi nu mai era sigur că şedinta foto avea să se mai producă. Michael întârzia uneori trei-patru ore din cauză că trebuia să înconjoare cartierul de vreo 15 ori, ca să scape de fani. Locaţia plănuită pentru şedinţă a fost schimbată de mai multe ori, de la Paris la New York, din Germania la Disneyland Paris, până când s-a decis să rămână Paris. Prima zi stabilită pentru şedinţă a fost pierdută, pentru că Michael nu a venit.

Vă prezint mai jos câteva fotografii de la această şedinţă. Nu vreau să discut viziunea fotografului şi a echipei lui. Oricum, pe Michael şade bine absolut orice. Am însă o singură nedumerire (una şi bună): de ce mama dracului a abuzat de photoshop? Michael era perfect, nu avea nevoie de nicio corecţie. Cu atât mai mult cu cât în 1999 Michael era tânăr, arăta minunat, iar cei doi copii îl făceau fericit şi împlinit.









II. CUM SE VEDE DIN CEALALTĂ PARTE

Karen Faye poate că nu este cea mai minunată persoană din lume (având în vedere că a făcut nişte greşeli), nici cea mai obiectivă, având în vedere că, timp de peste 20 de ani, l-a iubit pe Michael profund şi iremediabil; dar, în virtutea acestor 20 de ani petrecuţi în preajma lui, a avut privilegiul să fie martoră la anumite situaţii, pe care ne poate ajuta să la clarificăm. Karen Faye a fost de faţă la şedinţa foto din iulie 1999 cu Arno Bani.

Iată ce îşi aminteşte Karen Faye despre acea şedinţă foto şi despre fotografiile lui Bani:

A fost o şedinţă foto pe care noi am făcut-o în Paris. Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile, aşa că nu le-a lansat niciodată. Fotoshopate în disperare. Acum Michael nu mai e ca să-i împiedice să lanseze fotografiile pentru care EL A PLĂTIT. Bănuiesc că fotograful se simte liber să le vândă. Sunt SIGURĂ că Michael nu a apreciat această remodelare a imaginii sale. Fotograful a vrut să-l transforme într-o figură feminizată şi fantastică. Şi consider că e un lucru trist. Pentru că această imagine va fi interpretată greşit de mulţi. Ca o piesă de artă, e cool. Michael aprecia arta, chiar şi pe cea excentrică. Dar ca fotografie, nu e deloc reuşită. Întelegeţi? Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile, de aceea nu le-a făcut publice niciodată. Acum înţelegeţi de ce: pentru că nu semănau deloc cu felul în care se vedea el însuşi. Erau departe ca de la cer la pământ de viziunea lui proprie despre sine. Nici celor de la Sony nu le-au plăcut. MJ mi-a arătat pozele originale, neretuşate. Michael a cerut ca Michael Lee Bush (MLB) şi cu mine să fim prezenţi la şedinţa foto. Fotografia de pe coperta albumului „Invincible” a fost făcută de Albert Watson în New York. Am fost de faţă şi atunci.

Întrebaţi-l şi pe MLB. MJ i-a spus lui MLB că el cu mâna lui a distrus toate negativele lui Arno Bani. Dacă e adevărat, atunci asta ar fi o trădare extrem de gravă din partea lui Bani. Şi este totodată un exemplu despre un artist care îşi doreşte ca arta lui să trăiască. Sunt răvăşită de asta. Fotografiile acestea sunt extrem de controversate. Tot ce puteti face este SĂ NU LE CUMPĂRAŢI. Arta se bazează exclusiv pe acord, pe înţelegere. Dacă majoritatea criticilor sunt de părere că e bună, atunci e vorba de artă considerată a fi bună. Dacă lui MJ şi celor de la Sony nu le-au plăcut, dar lui Arni şi echipei lui da; iar oamenii le cumpără... cine ar putea să decidă ce este bun sau etic?

Despre “buclucurile” pe care, după cum povesteşte Bani în interviu, le-a provocat Topolino, Karen Faye afirmă următoarele:

Nu a fost chiar aşa. Topolino a insistat să-i sufle în faţă lui Michael şi respiraţia lui puţea atât de rău, încât aproape l-a dărâmat pe Michael. MJ a fost foarte stânjenit din cauza lui Topolino, pentru că era gay şi îl tot atingea pe Michael în moduri absolut ne-necesare. Căuta tot timpul să pună mâinile pe el. Ba chiar, la un moment dat, a încercat să meargă cu Michael la hotel. Michael a trebuit să mă roage să-l ţin pe machior cât mai la distanţă de el. A fost un scenariu foarte amuzant; MJ, MLB şi cu mine am râs pe rupte în acele două zile.

Michael avea exagerat de multe straturi de fard pe el. Ar fi trebuit să-i vedeţi faţa, atunci când Topolino a început sa-l ungă cu cremă, începând de la talie. Puteţi bănui de ce Michael nu voia să intre în acel “duş special”, nu-i aşa? Râd şi acum, numai dacă îmi amintesc cum a fost… Michael stătea pe scaunul de machiaj ore în şir, bietul de el; iar tipul (?) într-un şort extrem de scurt (lol) şi şlapi, aşternea pe el strat după strat de cremă, farduri etc. Şi, pe deasupra, să fie supus chinului de a asculta rap franţuzesc… A fost delirant. Întrebaţi-l şi pe MLB. Trebuie să recunosc că Bani&Co s-au supărat pe noi pentru că râdeam atât de mult, dar dacă i-aţi fi văzut faţa lui Michael în tot acest timp, nici voi nu v-ati fi putut abţine.



III. CUM SE VEDE DIN AFARĂ

Am pornit în scrierea acestui articol după ce mi-au căzut ochii pe fotografia intitulată “Blue Eye”. Am găsit interviul lui Bani şi m-am amuzat când am realizat ce grădină zoologică era “echipa” lui de profesionişti. Am văzut pe internet câteva exemple din munca lui Bani şi recunosc că mi s-a părut interesantă viziunea lui. Dar n-am priceput, la fel cum mulţi dintre noi n-am priceput, ce a fost cu viziunea aia în privinţa lui Michael. Primul meu gând a fost că lui Michael nu i-au plăcut fotografiile şi că de fapt el i-a interzis lui Bani să le facă publice. Şi, deşi mi l-am imaginat pe Michael stresat, chiar enervat; şi neştiind cum să scape de Tontolino ăla sau cum îl cheamă, am pufnit în râs. Situaţia este atât de comică, încât e uşor să o vizualizezi şi e imposibil să nu te amuze. Apoi am dat peste declaraţiile lui Karen Faye şi m-am bucurat să constat că presupunerile mele au fost corecte. Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile; i-a cerut lui Bani chiar să distrugă negativele, iar aşa-zisul contract de 10 ani e o vrăjeală. A ţinut pozele ascunse, încuiate într-un seif în fundul Franţei, şi a aşteptat să nu mai fie Michael, ca să le poată valorifica.

Deşi iniţial eram într-o notă tristă, cuvintele lui Karen m-au înseninat. Are dreptate, nu ai cum să te abţii dacă vizualizezi scena din studioul fotografului. Nu ştii ce să faci mai întâi: să plângi de mila lui Michael – imobilizat şi neştiind cum să fugă de pipăielile unui gay obraznic – sau să râzi, laolaltă cu Karen, cu MLB şi chiar cu Michael, de comicul situaţiei.

Karen are dreptate, fotografiile pot fi interpretate greşit, dar cred că e inutil să ne consumăm energia blamând produsul fotografului şi pe fotograf însuşi. Mai bine ne-am bucura de ocazia să cunoaştem un fragment din viaţa lui Michael; şi să ştim că, în ciuda faptului că era “cel mai singur om de pe pământ” şi indiferent de motiv şi de conjunctură, Regele Pop mai avea, totuşi, ocazia să râdă din toată inima.


(Michael Jackson - München, iunie 1999)


...

duminică, 7 august 2011

Din culisele unui concert caritabil

...

27 iunie, 1999, Stadionul Olimpic din München. Concertul „Michael Jackson and friends” – pentru care Michael a reunit 30 de staruri ale momentului (precum Slash, The Scorpions, Boyz II Men, Luther Vandross, Mariah Carey, Andrea Bocelli, Luciano Pavarotti) şi a strâns un milion de lire care au fost donate către "Nelson Mandela Children's Fund", Crucea Roşie şi UNESCO – a fost un eveniment uriaş, dar numeroasele probleme tehnice care s-au ivit de-a lungul spectacolului au dezamăgit oarecum audienţa. Însă cea mai mare problemă s-a produs atunci când Michael era pe scenă.

După ce a cântat medley-ul cu marile sale hituri şi „Dangerous”, a început „Earth Song”. Michael îşi imaginase, pentru acest număr, „Podul fără întoarcere”. Până spre finalul cântecului, un pod de oţel se ridica iar Michael, în vârful lui, cânta şi se mişca până când un soldat se apropia cu o armă şi îl dădea jos de pe pod, iar numărul se termina în acelaşi fel ca în concertele din turneul „HIstory”. Aşa trebuia să se desfăşoare această secvenţă din spectacol, aşa fusese ea concepută şi exact aşa se desfăşurase în Seul, câteva zile mai devreme.

Dar în München, în timp ce Michael cânta pe acel pod, la mai mult de 18 metri înălţine, a apărut o problemă tehnică. Mecanismul de susţinere a podului a cedat; şi doar cablurile ataşate au încetinit, cât de cât, căderea liberă. Michael stătea pe podul de oţel atunci când acesta a căzut şi s-a lovit puternic de sol, sub nivelul scenei, prin trapa amenajată.

Publicul nu a observat accidentul şi a crezut că acea cădere bruscă a podului făcea parte din show. Foarte puţini au fost cei care au înţeles nenorocirea care tocmai se întâmplase.

Când podul s-a izbit de pământ, Michael era şocat. Cu toate acestea, şi-a văzut de treabă şi a continuat să cânte “Earth Song”, cu doar jumătate din trup vizibil din trapa în care căzuse. Nimeni nu şi-a dat seama că ceva nu mersese. Apoi, fără să arate vreun semn de suferinţă, Michael s-a urcat înapoi pe scenă şi a încheiat cântecul.

Câteva minute mai târziu, a început “You Are Not Alone”. Părţi din “Podul fără întoarcere” erau încă pe scenă. Tehnicienii nu au mai putut să le manevreze şi au fost nevoiţi să le lase acolo. Michael a apărut pe scenă în costumul din ‘Earth Song” – era un indiciu evident că ceva se întâmplase. Imediat ce “You Are Not Alone” s-a încheiat, Michael a părăsit scena şi stadionul. A fost dus de urgenţă la un spital din München, pentru a fi examinat. O oră mai târziu, după ce medicii au căzut de acord că Michael nu suferise răni grave, a fost externat şi condus înapoi la hotel. Din păcate, pe drumul de întoarcere a leşinat, datorită epuizării psihice, a şocului suferit, şi a stressului şi comoţiei prin care tocmai trecuse. A fost dus imediat înapoi la spital şi şi-a petrecut noaptea sub observaţie medicală.

Organizatorul concertului, Briton Rikki Patrick, a povestit: “Credem că s-a rupt un cablu sau ceva de genul. A fost înfricoşător. Publicul ţipa şi urla. Agenţii de pază alergau încolo şi încoace. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru Michael. Dar el a reuşit să se urce înapoi pe scenă. După cântec, a ieşit de pe scenă şi s-a prăbuşit pe un scaun. Se vedea că avea dureri mari şi sângera la cap. Era foarte dezorientat. Pentru câteva clipe, nu-şi dădea seama ce era cu el. Echipa nu a vrut să-l lase să continue dar nu s-a înţeles nimeni cu el. A fost foarte curajos.“

Un martor a afirmat: “Din cauză că Michael a revenit pe scenă, puţini au realizat că s-a întâmplat ceva grav.”

Un angajat al spitalului în care a fost internat a declarat: “Avea dureri foarte mari. Se simţea foarte rău.”


Karen Faye (make-up artistul lui Michael) povesteşte: “L-am întrebat: de ce ai continuat? Nu pot să cred că ai fost capabil să faci asta. Ceea ce mi-a răspuns m-a uimit. Ştii, Turkle, singurul lucru care-mi răsuna în minte a fost vocea tatălui meu spunându-mi: MICHAEL, NU-ŢI DEZAMĂGI PUBLICUL!”


„Earth Song” – München 1999




„Earth Song” – Seul 1999




...

luni, 11 iulie 2011

Din culisele unui concert privat

...





Legăturile lui Michael Jackson cu lumea musulmană bogată (a se citi: putred de bogată, nesimţit de bogată) – mai precis, cu casele regale din ţările petroliere – au debutat prin 1994, când l-a cunoscut pe prinţul Alwaleed bin Talal – nepotul regelui din Arabia Saudită – care l-a convins pe Michael să se asocieze pentru a înfiinţa, la începutul anului 1996, compania „Kingdom Entertainment”. Turneele „Bad” şi „Dangerous” nu au avut în listă niciun concert în vreuna dintre ţările eminamente musulmane, care au Islamismul declarat religie naţională (Turcia, care a fost pe lista turneului „Dangerous”, nu are o religie oficială declarată, deşi majoritatea populaţiei este de credinţă musulmană). Nu mai explic de ce, bănuiesc că toată lumea ştie. Acolo unde până şi muzica lui Beethoven e banată de către guvernanţi, cum ar fi putut Michael să aibă mai multă trecere? Brunei a fost prima ţară de acest fel în care Michael a pus piciorul. Iar asta s-a întâmplat în iulie 1996 – aşadar, la scurt timp după asocierea în afaceri cu Alwaleed. Cel care a aranjat concertul a fost prinţul Hakeem, nepotul sultanului din Brunei.

Jefri Bolkiah, tatăl lui Hakeem şi fratele mai tânăr al sultanului Hassanal Bolkiah, era ministrul de finanţe al statului Brunei şi responsabil cu gestionarea veniturilor din petrol şi gaz ale statului. Spre deosebire de fratele lui, sultanul, care era ultra-conservator şi tradiţionalist, Jefri era un playboy, dependent de lux şi amator de distracţii de toate felurile, inclusiv imorale, inclusiv ilegale. În afară de rivalitatea la tron – problema eternă din statele cu regim monarhic – între sultanul Hassanal şi fratele Jefri existau şi alte conflicte, generate în principal de diferenţele de comportament dintre cei doi (pe cât de conservator era unul, pe atât de depravat era celălalt) şi de faptul că Jefri se ocupa, printre altele, cu delapidarea multor milioane de dolari din vistieria statului, pentru a-şi subvenţiona plăcerile extravagante (ca de exemplu iahturile de lux, dintre care pe unul l-a botezat „Ţâţe”; automobilele de colecţie, vreo 2.000 la număr, bijuteriile de zeci de milioane de dolari, unele sugerând imagini erotice; precum şi femeile – tot de colecţie, cum ar fi participantele la „Miss World” sau fotomodele de top). Sultanul din Brunei a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din lume şi este şi la ora actuală în topul nababilor globali. Dacă fratele Jefri avea chef peste noapte să joace golf sau polo, zbura cu avionul personal în acel loc din lume unde se afla cel mai bun teren şi, tot peste noapte, îşi alcătuia echipa din cei mai buni jucători ai lumii – iată un exemplu despre puterea (şi mofturile) clanului din Brunei. După cum spuneam, între cei doi era o animozitate care mocnea de ceva vreme şi care s-a acutizat în momentul în care sultanul Hassanal a realizat că fratele Jefri nu reprezenta numai o ameninţare personală, ci chiar una naţională – opinie împărtăşită şi de Ministrul Educaţiei Pehin Haji Abdul Aziz, cel care era stâlpul conservatorismului din Brunei şi cel mai puternic susţinător al tradiţiei. Prinţul Jefri, mare admirator al valorilor şi obiceiurilor occidentale, dorea să creeze o breşă în tradiţionalismul (care, fie vorba între noi, aducea a Evul Mediu) din Brunei şi să impulsioneze emanciparea statului. Astfel că, datorită lui Jefri, Brunei-ul a văzut un satelit TV şi a ascultat un post de radio englezesc (postul favorit al prinţului Jefri), iar cetăţenii din Brunei puteau să asculte dimineaţa „Sunt excitat, sunt excitat!!!” (puteţi să râdeţi, asta e muzica englezească :)) cu doar câteva minute înainte de chemarea la rugăciune. Datorită lui Jefri, în Brunei s-au construit o şcoală în stil occidental, un spital modern, un parc de distracţii în stilul Disneyland (e vorba de Jerudong Park, acolo unde a susţinut Michael concertul), a modernizat reţeaua de telecomunicaţii şi începuse construcţia unei staţiuni care urma să fie un magnet irezistibil pentru turişti.

Să revenim la prinţul Abdul Hakeem Bolkiah, fiul cel mai mare al lui Jefri şi lumina ochilor săi. Beizadeaua a respectat principiul „aşchia nu sare departe de trunchi”. La fel ca tatăl lui, adoră distracţia şi lumea show-biz-ului. La fel ca tatăl lui, are o febleţe pentru Anglia (îşi petrece timpul între reşedinţa din Londra – unde a şi studiat – şi cea din Singapore). Datorită atracţiei pentru divertisment, i-a adus în Brunei pe cei mai mari artişti ai lumii, de la Elton John la Tina Turner; de la Stevie Wonder la Sting. Când Hakeem era un puşti, tatăl lui, Jefri, i l-a adus pe Rod Stewart să-i cânte la o aniversare; iar când băiatului i-a tunat că vrea să înveţe fotbal, tăticul i-a adus urgent în Brunei (desigur că în schimbul câtorva milioane de dolari de căciulă) pe Joe Montana şi Herschel Walker (starurile Ligii Naţionale de Fotbal American) pe post de profesori. Fiidcă beizadeaua, care cântărea nu mai puţin de 150 de kile, nu era în stare să prindă mingea, cineva i-o dădea pur şi simplu în mână, iar el apoi se târa spre poartă şi marca foarte lejer, pentru că nimeni nu avea voie să atace un prinţ, nici măcar în timpul unui joc. Când beizadeaua a împlinit 18 ani, tăticul i-a dăruit un miliard de dolari (iar fiului mai mic Bahar i-a dăruit 400 milioane când a împlinit 16 ani). Aşadar, prinţul Jefri nu precupeţea niciun efort financiar pentru plăcerile sale şi ale copiilor. Să nu vă închipuiţi însă că a dat vreodată un sfanţ în scop caritabil. În anul 1996, lui Jefrie îi cam tremurau chiloţii. Ştia că „nenea” (aka fratele mai mare) îl bănuia că s-a întins mai mult decât îi era plapuma, ştia că îl spiona şi că era supravegheat. Pare logic că, în acel moment, Jefri ar fi făcut orice ca să-i reintre în graţii fratelui şi să reînvie vremurile din prima tinereţe, când făceau întrecere noaptea, fiecare cu Ferrari-ul lui, pe uliţele capitalei Bandar Seri Begawan. Şi cine ar fi putut să-l ajute mai bine în acest scop, decât fiul lui iubit Hakeem? În aprilie 1996, Hakeem reuşise să o aducă pe Tina Turner să-i cânte „La mulţi ani” nepoatei sultanului. În iunie 1996 i-a adus pe Stevie Wonder şi pe Whitney Houston să-i cânte fetei sultanului la nuntă. În iulie 1996, sultanul împlinea 50 de ani. Aşa că lui Hakeem i s-a părut o idee bună să-i facă o surpriză muzicală sultanului însuşi. Dacă pentru el a cântat Rod Stewart, iar pentru o verişoară Tina Turner, pentru sultan trebuia adus cineva pe măsură. O vedetă şi mai mare. Cea mai mare. Michael Jackson. (Fireşte, în final, asta nu l-a ajutat pe Jefri. Sultanul a angajat 200 de experţi contabili care să verifice circuitul banilor în ministerul şi în instituţiile conduse de fratele Jefri. Şi avea să afle, ulterior, că Jefri delapidase din vistieria statului „modesta” sumă de 40 de miliarde de dolari, motiv pentru care, prin 1999, i-a dat un şut atât de sănătos în dos, că l-a propulsat pe fratele Jefri dincolo de graniţele Bruneiului.) Cei care au văzut concertul integral, au observat probabil, la început, o matahală care se plimba de colo-colo cu o staţie în mână şi cu un aer important şi care întâmpina neamurile venite la concert. Ăla e Hakeem.

Alwaleed bin Talal este de asemenea unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi un obişnuit al caselor regale din lumea musulmană, inclusiv a celei din Brunei. Prin urmare, nu a fost deloc dificil pentru prinţul Hakeem (care în 1996 avea 22 de ani) să-l contacteze pe Alwaleed, despre care ştia că avea afaceri cu Regele Pop, să-l roage să intervină pe lângă Michael şi să-l convingă să dea un concert în Brunei, cu ocazia aniversării sultanului.

Până acum, totul mi se pare foarte clar. Ceea ce nu ştiu sigur (şi aş da orice ca să ştiu) este cum a reuşit Alwaleed să-l convingă pe Michael. Eu pot să mi-l imaginez supărat pe o scenă, din cauză că cei din echipă nu sunt atenţi ori nu-şi fac treaba pentru care sunt plătiţi (iar în concertul din 16 iulie 1996 au fost destule probleme de genul ăsta); pot să mi-l imaginez încruntat, mânios chiar. Mie nu mi s-a părut nimic lipsit de eleganţă în gestul lui – apropo, nu înţeleg de ce, dacă e regizat, e minunat; iar dacă nu e regizat e lipsit de eleganţă?... la urma-urmei e acelaşi gest. Şi, dacă tot suntem la capitolul ăsta: după primul refren, Michael iar era să-i sufle „porţia” Marvei, la versul „This thing can’t go wrong” pe care trebuia să-l cânte ea, a cântat şi el simultan „this th...” (minutul 2:40). Mie nu mi-e greu să realizez că e şi el un om, nu un robot care face totul, întotdeauna, perfect. Nu mi-e greu să înţeleg ceea ce el întotdeauna şi-a dorit de la noi să înţelegem: că e făcut din carne şi oase, nu din metal. Că mai oboseşte şi el, din când în când, şi că nu e un perpetuum mobile, să se învârtească la infinit fără pic de combustibil. In fine... Pot să-mi imaginez că i se poate întâmpla, din cauza oboselii, a stresului, a unor probleme de sănătate sau a schimbării de fus orar (ca fapt divers, între Los Angeles şi Brunei sunt 15 ore diferenţă), să fie pe punctul de a face o greşeală ori să aibă o ezitare. Dar nu reuşesc, în ruptul capului, să mi-l imaginez pe Michael Jackson în postura de „jucăria de ziua sultanului”. Pentru că, indiferent că unii vor să accepte sau nu, cam asta s-a întâmplat în 1996 la Brunei. A fost plătit cu vreo 17 milioane de dolari, dar sunt convins că nu pentru bani s-a dus acolo. Le-a cântat la aniversare lui Sammy Davis Jr şi lui Elizabeth Taylor, dar erau prietenii lui buni şi oameni pe care îi admira; în plus, a făcut-o în cadru organizat, alături de mulţi alti artişti, şi fără plată. A făcut-o din inimă, pentru că a considerat că meritau. A cântat la spectacolul organizat cu ocazia învestirii în funcţie a lui Bill Clinton, pentru că a avut un scop: voia să-i atragă atenţia asupra unor probleme reale; şi a cântat „Gone Too Soon” şi „Heal The World”. Dar pentru sultanul din Brunei de ce ar fi cântat? Nu-l cunoştea, nu-i spunea nimic numele lui; şi, în plus, stăpânea o ţară în care muzica şi dansul lui erau prohibite. De ce s-ar fi dus Michael Jackson să-i cânte sultanului din Brunei? Mă îndoiesc că l-ar fi impresionat averea sau puterea lui, la fel de bine cum mă îndoiesc că a făcut-o cu plăcere. Ca să nu mai spun că sărbătoritul nici măcar nu a catadicsit să se arate. Nu-i nimic, Michael oricum nu a cântat pentru el, nici pentru cei 4.000 de invitaţi „speciali” (constând în neamuri şi prieteni), ci pentru cei 60.000 de oameni simpli care umpluseră parcul. Dar ceva îl nemulţumea totuşi; şi asta s-a văzut cam pe tot parcursul concertului. Poate că aţi observat, unii dintre voi, că atunci când faci ceva fără tragere de inimă, parcă toate ţi se pun împotrivă (exemplu: nu ai niciun chef să conduci 300 km într-o noapte, dar trebuie să o faci, şi, parcă tocmai ca să te enerveze definitiv, ţi se pun tot felul de piedici: ba plouă torenţial de nu mai vezi pe unde mergi, ba pe traseu a fost un accident şi e blocată circulaţia ore bune; ba pe altă bucată se lucrează şi se circulă pe o singură bandă etc). Cine a văzut documentarul „The Secret” (sau a citit cartea) înţelege ce spun. Până şi cablul de la microfon îl deranja, îl tot dădea peste umăr, ca şi cum nu era montat cum trebuie sau ca şi cum era prima oară când folosea un astfel de echipament. Dar sigur că nu era prima oară, microfon wireless folosea de ani buni, aşadar avea destulă experienţă, nu-i aşa? Şi totuşi, cablul ăla chiar îl incomoda. Sau şi asta era „regizată”, poate... Dar şuviţa rebelă, care făcea parte din stilul lui, pe care a avut-o tot turneul „Dangerous” şi tot turneul „HIstory”dar care, doar aici, în 16 iulie 1966, în Brunei, părea că îl incomodează şi o tot dădea cu mâna la o parte? La concertul din 31 decembrie 1966, tot în Brunei (de data aceasta ca parte din turneul „HIstory”) toate problemele astea nu au mai apărut.

Legat de Marva Hicks, deşi mi-a plăcut mult mai mult decât Siedah Garrett, nelămurirea mea era legată de fapt de traiectoria ei. Eu ştiam că postura de „backing” e o rampă de lansare către cariera solo, nu invers. Marva Hicks a cântat pe cont propriu, şi-a lansat primul album în 1991 şi în 1996 cânta iar în „backing”? Cred că Siedah a fost prima alegere pentru turneul „HIstory” dar ea lucra la propriul album la acea vreme; şi nu e singura care l-a refuzat pe Michael pentru acest turneu. Greg Phillinganes, care a fost directorul muzical în „Dangerous”, era şi el implicat în alte proiecte în 1996. Trecând peste faptul că, într-adevăr, la melodia dinainte („Smooth Criminal”) sunetul mitralierei a pornit după o perioadă de latenţă care pentru public nu a însemnat mare lucru dar care probabil pe Michael l-a înnebunit, cei care au greşit la „IJCSLY” (respectiv Marva şi Brad) sunt fix persoane „noi”, care nu mai lucraseră cu Michael în concerte şi care acum o făceau pentru prima oară. Revin la ideea de mai la deal, aceea cu puterea psihicului şi cu faptul că ceea ce gândeşti îţi atrage ceea ce ţi se întâmplă, după legea cauzei şi efectului. Eu cred că Michael a fost foarte dezamăgit că o parte dintre cei cu care colaborase în turneul anterior, şi cu care era obişnuit, pe care îi cunoştea şi pe care se baza, l-au lăsat baltă la „HIstory”. Dacă ţinem cont şi de faptul că în ultimii trei ani avusese de îndurat nişte acuzaţii de molestare care au fost cât pe-aci să-i distrugă cariera şi demnitatea; o internare pentru dependenţă de analgezice şi eşecul unei căsnicii în care crezuse, plus regimul sciento-cretinoido-ilogic la care-l supusese prea-iubita lui soţie, şi în urma căruia ajunsese, la un moment dat, piele pe os; la care se adaugă deja planificatul turneu „HIstory” pe care ar fi dat orice ca să nu-l facă dar a fost nevoit, pentru că trebuia să repare ceea ce distrusese Chandler – aşadar, dacă ţinem cont de toate acestea, cred că avem o paletă de circumstanţe mai mult decât atenuante, care ne pot ajuta să ne facem o idee despre felul în care se simţea Michael în 1996 şi despre istoricul pe care s-au mulat problemele de la concertul din Brunei.

Revenind la oile noastre, nu am reuşit să aflu ce anume l-a convins pe Michael să-i cânte lui Hassanal Bolkiah. Dar îmi vin în minte nişte explicaţii posibile. După cum am mai spus, până atunci nu mai cântase într-o ţară atât de puritană şi poate s-a gândit (sau i s-a sugerat) că ar fi o ocazie bună de a sparge gheaţa (ce-i drept, în turneul „HIstory” a avut concerte în Tunisia, Malaezia, şi din nou în Brunei). O altă explicaţie posibilă ar fi aceea că spectacolul a fost gratuit pentru cetăţenii obişnuiţi din Brunei, şi mi se pare în firea lui Michael să nu le refuze atâtor oameni nevinovaţi (60.000 la număr), să-l vadă pe Regele Pop, pentru prima oară, live şi gratis. Apoi, cu ocazia acestui concert a cântat pentru prima oară live două dintre melodiile care făceau parte din albumul „HIstory: Past, Present and Future” şi din turneul care urma să înceapă – respectiv „You Are Not Alone” şi „Earth Song” – şi ar fi putut să se gândească (sau să i se fi sugerat) că ar fi fost o ocazie bună să testeze cum vor fi primite de public, în timpul turneului. Nu vreau ca cineva să creadă că l-aş subestima în vreun fel (îl admir şi îl respect prea mult, nu aş face niciodată asta) şi nici că aş insinua că Michael era uşor de manipulat. Nici vorbă; nu. În condiţii normale, nu. Dar acuzaţiile lui Chandler, susţinute şi amplificate de media; şi percheziţia aceea corporală umilitoare, l-au demoralizat şi au făcut să i se clatine pământul sub picioare. Mi s-a întâmplat odată să fiu acuzat de ceva infinit mai benign (era ceva legat de serviciu) şi, ştiind că nu eram vinovat cu nimic, m-am simţit ca şi cum am fost aruncat brusc de o parte a universului iar tot restul lumii rămăsese de cealaltă parte. Şi nu aş vrea să ştiu cum s-a simţit Michael. Nici nu încerc. Dar asta nu mă poate împiedica să înţeleg. Fiind atât de vulnerabil, o mână întinsă cu amabilitate a însemnat pentru el o rază de soare. Din cauză că era vulnerabil a acceptat să cânte de ziua sultanului, tot aşa cum, din cauză că era vulnerabil a acceptat să se asocieze cu Alwaleed. În alte condiţii cred că le-ar fi dat tuturor un flit regal. Tot aşa, din cauză că era vulnerabil, a plecat în 2005 în Bahrein – şi ştiţi bine că nici povestea asta nu s-a încheiat frumos. Din cauză că era vulnerabil a acceptat în preajmă indivizi mai mult sau mai putin dubioşi, care nu urmăreau decât să profite de pe urma lui sau să se fălească cu el, aşa cum s-ar făli cu o bijuterie extravagantă, rarisimă şi foarte scumpă. La fel, cei care l-au convins să susţină 10-25-50 de concerte în Londra, l-au prins într-un moment vulnerabil. Iar cei care trăiesc, fix ca nişte căpuşe, pe spinarea altora, ştiu întotdeauna care e momentul cel mai bun ca să atace. Din păcate, acesta e adevărul. Nu l-am inventat eu şi nu l-am descoperit acum. E dintotdeauna şi va fi întotdeauna. Şi Michael o ştia. De aceea nu avea încredere în adulţi.

Probabil că absenţa sultanului din Brunei la concertul din 16 iulie 1996, a reprezentat un refuz ostentativ, din partea lui, de a face pace cu fratele Jefri. Dacă e aşa, atunci e cu atât mai trist. Michael a căzut la mijloc, între doi nababi putrezi de bogaţi şi cu mari lacune la capitolul „maniere”, care au impresia că banii lor pot cumpăra orice şi că banii lor îi scutesc de obligativitatea de a avea măcar un dram de bun-simţ.

Una peste alta, că i-a plăcut sau nu lui Michael să cânte pe 16 iulie 1996 în Brunei, realitatea este că a făcut o treabă extraordinară, că a fost, ca întotdeauna, Regele Pop; că norocoşii care au fost acolo au ce să-şi amintească, iar restul lumii are cu ce să-şi bucure ochii, văzând spectacolul filmat. Văzându-l în acest concert, am simţit artistul dându-şi sufletul pe scenă. Iar finalul de la „Earth Song”... a fost excepţional, excepţional...

Ştiu că pe internet se comentează fel şi fel de situaţii, în fel şi chip. Eu încerc totuşi să mă documentez bine înainte să mă exprim, pentru că obişnuiesc să am păreri proprii. ...Şi cam astea sunt părerile mele. Mi se pare normal ca nu toată lumea să aibă aceleaşi păreri, dar data trecută am greşit, neoferind detalii. Am crezut că toată lumea ştie ce ştiu şi eu, sau că gândeşte ca mine, şi că ar fi fost inutil să-mi şi explic concluziile. Iaca, acum am făcut-o :)


P.S. În „This is It”, la „IJCSLY” se întâmplă, într-adevăr, din nou; la acelaşi vers Michael cântă peste parteneră. Mie însă nici aici nu mi s-a părut nimic „regizat”. A fost, pur şi simplu, un moment de neatenţie din partea lui. Nu s-a încruntat la Judith (ba dimpotrivă, zâmbea), pentru că era doar o repetiţie şi era suficient de relaxat ca să-şi dea seama foarte repede că a greşit. Dar secvenţa cu „IJCSLY” e singura din tot filmul „This Is It” în care eu l-am simţit pe Michael oarecum distrat şi parcă nu era în elementul lui. Putea fi din cauza lui Judith (lângă aşa o fată frumoasă şi talentată, oricine s-ar emoţiona :) Cel puţin, aşa mi-ar plăcea mie să cred.






...