Capitolul 4. Teama lui Michael de tatăl lui

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 4. Teama lui Michael de tatăl lui

 

SB: Ştii, Michael, îl judecam pe tatăl meu dar într-o zi am încetat să fac asta, pentru că şi el a avut propriile provocări. A avut o viaţă foarte grea, care a început într-o sărăcie lucie în Iran. Şi nu era uşor pentru evrei să crească în Iran. Cine ştie cum a fost copilăria lui... Tu, îţi mai judeci tatăl?  

MJ: Şi eu făceam asta. Eram foarte supărat pe el. Mă duceam pur şi simplu în camera mea şi strigam de furie, pentru că nu înţelegeam cum putea un om să fie atât de depravat şi de josnic. Uneori, eram în pat, dormind, era ora 12 noaptea, după ce înregistrasem toată ziua, după ce cântasem toată ziua, fără pauză, fără distracţie, fără joacă. El ajunge acasă târziu. „Deschide uşa.” Uşa era încuiată. Zice: „Ai cinci secunde, înainte să dărâm uşa.” Şi începe să lovească în uşă până o dărâmă. Zice: „De ce nu ai semnat contractul?” Îi răspund: „Nu ştiu.” Zice: „Păi, semnează-l. Dacă nu, o să ai probleme.” Şi mă întrebam: „O, Doamne, de ce? Unde e iubirea? Unde e spiritul părintesc?” Mă gândeam: „Chiar aşa trebuie să fie?” Te arunca şi te lovea cât de tare putea. Era foarte corpolent.  

SB: Ai început să simţi că erai o maşină de făcut bani, pentru el?  

MJ: Da, absolut.  

SB: Aşa cum a decsris Macaulay Culkin [despre tatăl lui]? Te-ai simţit folosit?  

MJ: Da. Şi într-o zi – nu-mi place să repet asta, şi Dumnezeu să-l binecuvânteze pe tatăl meu, pentru că a făcut unele lucruri minunate şi a fost un geniu – dar într-o zi a spus: „Dacă vreodată vă veţi opri din cântat, vă voi arunca exact ca pe un cartof stricat.” M-a durut. Te-ai aştepta să se gândească şi el „Copiii ăştia au inimă şi sentimente”. Nu şi-a dat seama că ne rănea? Dacă le-aş spune una ca asta lui Prince sau lui Paris, ştiu că i-ar durea. Nu poţi să le spui aşa ceva unor copii; şi eu nu am uitat niciodată asta. Mi-a afectat relaţia cu el, până în ziua de azi.  

SB: Adică, dacă nu aţi mai fi cântat pentru el, nu v-ar mai fi iubit?  

MJ: Ne-ar fi aruncat ca pe un cartof stricat. Aşa a spus.  

SB: Dar mama ta, venea să vă spună „Nu-l ascultaţi. Nu vorbeşte serios”?  

MJ: Ea era întotdeauna cea din planul doi, atunci când el îşi ieşea din fire, lovindu-ne şi bătându-ne. O aud şi acum. [Îşi modifică vocea, imitând-o pe mama lui] „Joe, nu, o să-i omori. Nu! Nu, Joe, e prea mult.”, iar el spărgea mobila şi era înfiorător. Întotdeauna am spus că dacă voi avea copii, niciodată nu mă voi purta cu ei în felul acesta. Nu mă voi atinge nici măcar de un fir de păr de pe capul lor. Pentru că oamenii spun întotdeauna că cei abuzaţi, abuză la rândul lor – şi nu e adevărat. Eu cred dimpotrivă. Cea mai grea pedeapsă pe care le-o dau eu, e să-i pun să stea puţin la colţ, şi mi se pare suficient.

SB: Cred că ai dreptate. Nu-mi place când aud lucruri ca acesta, că „cei abuzaţi, abuză”. Ar însemna că eşti condamnat să fii un om rău.  

MJ: Nu e adevărat. Întotdeauna mi-am promis, în inima mea, că nu voi fi niciodată aşa, niciodată. Dacă sunt într-un magazin şi aud pe cineva certându-şi copilul, îmi vine să plâng. Pentru că îmi reaminteşte de felul în care am fost tratat când eram copil. În momentul acela mă cutremur şi plâng. Nu suport asta. E foarte greu.  

SB: Când părinţii mei au divorţat, ne-am mutat departe, la 3.500 de mile distanţă de tata. Era foarte greu să fim apropiaţi de el. Dar îl iubesc, şi încerc să nu-l judec niciodată, şi am făcut mari eforturi să fiu mult mai apropiat de el. Trebuie să luăm în serios porunca din Biblie care spune ca întotdeauna să-ţi cinsteşti părinţii. Biblia nu spune „Cinsteşte-i dacă merită”. Pur şi simplu ne porunceşte să-i cinstim. Ei au dobândit acest drept, prin faptul că ne-au dat viaţă.  

MJ: Îmi e teamă de tata, chiar şi astăzi. Când intra în cameră – Dumnezeu mi-e martor că spun adevărul – îmi venea să leşin în prezenţa lui, de multe ori. Odată, chiar am leşinat. Am şi vomat în prezenţa lui, pentru că atunci când intra în încăpere simţeam un fel de aură, şi începea să mă doară stomacul şi ştiam că nu era de bine. Acum e altfel. Timpul şi vârsta l-au schimbat, îşi priveşte nepoţii şi vrea să fie un tată mai bun. Mie îmi foarte greu să îl accept pe acest „alt tip”, care nu e tipul cu care am crescut. Dar mi-aş dori ca el să fi învăţat asta mai devreme.  

SB: Şi atunci, de ce îţi mai este teamă?  

MJ: Pentru că cicatricea este încă acolo, rana e încă acolo.  

SB: Deci, tu îl vezi tot ca la început. Îţi e chiar atât de greu să-l vezi ca pe un om schimbat?  

MJ: Nu pot să-l văd ca pe un om nou. Sunt ca un înger speriat în faţa lui. Într-o zi m-a întrebat: „De ce ţi-e teamă de mine?” Nu am putut să-i răspund. Dar în sinea mea îi spuneam: „Ştii ce ai făcut?...” [vocea i se frânge] „Ştii ce mi-ai făcut?”

SB: E foarte important pentru mine să aud asta. Ca prieten al tău şi ca unul care sunt întrebat constant despre tine, este important să înţeleg aceste lucruri. Este foarte important, pentru întreaga lume, să înţeleagă asta. Vezi tu, Michael, nimeni nu te-ar mai fi judecat atât de dur, dacă ar fi auzit toate astea. S-ar fi străduit mai mult să empatizeze cu suferinţa ta, mai degrabă decât să te condamne. Îi spui „tată” sau „Joseph”?  

MJ: Nu aveam voie să-i spunem „tată”, când eram copii. Ne-a zis: „Să nu-mi spuneţi tată. Eu sunt Joseph.” Exact aşa ne-a spus. Dar acum vrea să-i spunem „tată”. Mie mi-e greu. Nu pot să-i spun „tată”. Uşa asta s-a închis definitiv, în clipa când ne-a spus „Să nu-mi spuneţi tată. Eu sunt Joseph.” Eu iubesc să-i aud pe Prince şi pe Paris spunându-mi „tati”, sau să-i auzi pe copiii italieni spunând „papa”, sau pe cei evrei spunând „poppy”. Sunt atât de drăgălaşi, cum să nu fii mândru? Ei sunt urmaşii tăi.  

SB: De la ce vârstă ţi-a spus să nu-i zici „tată”?  

MJ: De când eram foarte mic şi până în perioada „Off The Wall”, „Thriller”.

 SB: Se simţea mai profesionist în felul ăsta?  

MJ: Nu. Se simţea mai tânăr. El era prea şmecher ca să fie „tată”. El era Joseph. Nu aş vrea să mă audă acum...  

SB: Am citit undeva că mama ta se gândeşte să divorţeze şi că a depus nişte acte.  

MJ: Nu ştiu dacă a depus actele, poate. Nu, nu, nu a depus nimic. A vrut să o facă, de multe ori, din cauză că o înşela şi din cauză că era un om dificil. Dar, după religie, ea nu poate divorţa decât pe motiv de adulter. El a făcut asta înainte, iar ea ştie. Dar ea e o sfântă şi nu o să se despartă de el. Ştie că el iese şi îşi face de cap, după care vine acasă şi se aşează în pat lângă ea. Nu cunosc pe nimeni ca mama. E ca Maica Tereza. Sunt puţini asemenea oameni, în lume.  

SB: Deci, e genul de femeie aproape sfântă, care suferă de multă vreme. Ţi se pare că a suferit prea mult timp? Că nu ar fi trebuit să îndure atât?  

MJ: Noi o imploram să divorţeze. Îi spuneam: „Mamă, divorţează de el.” Ea ne răspundea: „Lăsaţi-mă în pace. Nu!” Noi îi spuneam: „Scapă de el.” Îi strigam: „Divorţează de el!” când eram mici. Dar mulţi ani de zile aveam să tot auzim maşina lui venind. Întotdeauna conducea un Mercedes mare şi mergea foarte încet. „A venit Joseph, repede!” Toată lumea alerga în camere, trânteau uşile.  

SB: Atât eraţi de speriaţi de el?  

MJ: Mdap. Mereu spuneam „Când vin acasă şi deschid uşa, vreau să mă întâmpine copiii strigând ’tati’, să sară în jurul meu” – şi aşa fac copiii mei. Eu vreau să fie invers decât am fost noi. Nu vreau să fugă de mine.

...