Michael Jackson – intervievator

...

Interviul de mai jos a avut loc în iunie 2003, exact când revista „The Interview” plănuia să-i dedice o pagină lui Pharrel Williams – compozitor american, rapper, născut pe 5 aprilie 1973, care la acea vreme debutase ca producător în Virginia. În timp ce editorii pregăteau povestea despre Williams, acesta a menţionat în treacăt că întotdeauna îşi dorise să vorbească cu Michael Jackson, care tocmai era pe primele pagini ale ziarelor după ce jurnalistul englez Martin Bashir prezentare documentariul infam „Living With Michael Jackson”, care îl portretiza pe artist într-un fel extrem de bizar. Un lanţ complex de emailuri şi telefoane a fost declanşat, s-au schimbat mesaje de o parte şi de cealaltă, s-au prezentat recomandări şi câteva zile mai târziu, s-a primit de la biroul lui Jackson un telefon, care anunţa că a va acorda interviul. Materialul a fost publicat în ediţia din august 2003 a revistei "The Interview".


Michael Jackson: Salut!
Pharrell Williams: Bună! Ce faci, omule?

MJ: Trebuie să mă ierţi, dar Gregory Peck, care tocmai a murit ieri, a fost un bun prieten de-al meu, şi am ajutat-o pe soţia lui să pregătească înmormântarea şi toate cele. Aşa că iartă-mă că am întârziat cu acest telefon.
PW: Nu, ascultă-mă: nu-mi vine să cred că vorbesc cu tine la telefon.

MJ: Oh, fii binecuvântat.
PW: Mulţumesc, domnule. Şi dumneavoastră să fiţi.

MJ: Mulţumesc. Deci, îţi iau un interviu, nu? Şi cred că trebuie să-ţi pun 7 întrebari, sau ceva în genul ăsta?
PW: Bineînţeles. Oricum vrei tu.

MJ: Ok. Ce ai spune că te inspiră în muzica ta? Ce anume te inspiră să îţi creezi muzica?
PW: Este un sentiment. Tratez aerul ca o pânză şi culorile sunt sunetele care îmi ies prin degete,
din orgă. Asa că, atunci când cânt, pictez într-un fel un sentiment în aer. Ştiu că poate sună ciudat, dar....

MJ: Nu, nu. Este o analogie perfectă.
PW: Şi atunci când ştii că ai terminat, chiar ai terminat. Se aseamănă cu pictatul şi sculptura. Când o laşi baltă, o faci pentru că ştii că este gata. Şi viceversa – lucrarea îţi spune ţie "Hei, sint gata".

MJ: Da. Şi refuză să te lase să dormi până nu e gata.
PW: Exact.

MJ: Da, trec prin acelaşi fenomen [râde]. Şi ce crezi despre muzica din zilele noastre – te regăseşti în noile sunete create şi în direcţia în care se îndreaptă muzica?
PW: Ei bine... eu personal, iau lecţii de la oameni ca tine sau Stevie Wonder şi Donny Hathaway, şi fac într-un fel ceea ce simt eu că sună bine.

MJ: Da.
PW: Ştii, ca atunci când toată lumea făcea acelaşi gen de muzică şi tu ai scos "Off The Wall".

MJ: Aha [rade]
PW: Şi când toţi ceilalţi au luat altă cale în crearea muzicii, tu ai scos "Thriller". Ai făcut cum ai vrut tu. Iar eu învăţ de la oameni ca tine, lucruri cum ar fi: că nu trebuie să îţi fie frică să îţi asculţi sentimentele şi să îţi transformi aspiraţiile şi ambiţiile în realitate. Să îţi materializezi dorinţele.

MJ: Este foarte frumos, este minunat. Ai spus asta exact cum trebuia. Vroiam să te întreb – simţi ca şi mine, că a crea un cântec se aseamănă cu a naşte un copil? Să scrii un cântec este ca şi cum ai face un copil, şi odată ce cântecul este finalizat, este ca şi cum i-ai da drumul copilului în lume. Te simţi vreodată aşa, că este greu să îi dai drumul?
PW: Ştii ceva? Am făcut un interviu ieri pentru a prezenta un videoclip, şi mi-a fost teamă să îi dau drumul, să îi las pe cei de la tv să îl transmită. Aşa m-am simţit pentru un videoclip, dar videoclipul este pentru mine ca a doua parte a cântecului, pentru că este interpretarea dată într-o perspectivă vizuală. Deci, da, simt şi eu asta în totalitate. Şi uneori când prezinţi o melodie oamenilor şi ei n-o înteleg, este ca şi cum copilul tău a făcut ceva şi toată lumea îl arată cu degetul, iar tu spui ceva de genul: "Staţi! Acesta este copilul meu!". Eu încă nu sunt părinte, dar îmi imaginez că aşa m-aş simţi.

MJ: Aşa e. Diferitele forme ale muzicii, ale culturii populare muzicale pe care rasa neagră a adus-o şi a format-o, de la jazz la pop şi rock-n-roll şi la hip hop, crezi că vin de la Dumnezeu?
PW: Consider că toată muzica este un dar de la Dumnezeu. Şi – [un fan îi întrerupe] Michael, poţi aştepta puţin? [Williams vorbeşte cu un fan pentru câteva secunde, după care continuă să vorbească cu Michael] – Îţi cer scuze.

MJ: [râde] Blues, rock-n-roll, toate formele muzicii pop – ca rock-n-roll-ul de exemplu... au fost inventate de Chuck Berry, Little Richard, Fats Domino...
PW: Cu siguranţă.

MJ: Chiar şi dansurile, de la cakewalk la Charleston, toate tipurile de dans. Nu crezi ca sunt un dar de la Dumnezeu?
PW: Bineînţeles. Dumnezeu ne-a dat acest dar atunci când ne-a dat darul interpretarii. Vreau să spun că atunci când îţi scrii textele, scrii cuiva sau lumii. Când cânţi, cânţi ceva pentru ca lumea să audă. Când dansezi, dansezi ca lumea să te vadă. Este doar o formă de exprimare. Şi există momente când poţi fi mai mult implicat în treaba asta, când dansezi, scrii sau cânţi pentru tine, şi n-ai idee cât de minunat este ceea ce faci, pâna când cineva îţi spune, sau până când o înregistrezi şi o priveşti sau o asculţi.

MJ: Aşa este. Care sunt artiştii mai în vârstă – nu artiştii pe care îi auzim azi la radio – care te-au inspirat când ai fost mai tânăr? Ca artiştii pe care îi asculta tatăl tău... ai învăţat câte ceva de la aceşti artişti?
PW: Bineînţeles. De la formaţia "Isley Brothers".

MJ: Da, şi eu. Îi iubesc pe cei de la "Isley Brothers". La fel şi pe "Sly & The Family Stone".
PW: Donny Hathaway, Stevie Wonder...

MJ: Toţi cei care îţi plac, îmi plac şi mie [râde].
PW: Toate armoniile astea, te transpun în altă lume.

MJ: Frumos, minunat. OK; acum unde te afli? În New York?
PW: Sunt pe plaja Virginia din statul Virginia, domnule.

MJ: Virginia! Oh, minunat. Transmiţi dragostea mea în Virginia?
PW: Da. Mulţumesc.

MJ: Şi mamei şi tatălui tău, pentru că Dumnezeu te-a binecuvântat cu daruri minunate.
PW: Mulţumesc, domnule. Vreau să spun ceva, şi nu ştiu dacă vrei să auzi asta, dar trebuie s-o spun pentru că se află în inima mea. Dar oamenii te sâcâie...


MJ: Da.
PW: Pentru că te iubesc. Ăsta este singurul motiv. Când faci ceva ce oamenii nu înţeleg neapărat, o vor transforma într-o problemă mai mare decât ar face-o în orice alt caz, pentru că esti unul dintre cele mai minunate talente pe care le-a avut omenirea. Ai realizat şi câştigat mai mult în acest secol decât oricine altcineva.

MJ: Mulţumesc foarte mult. Eşti foarte amabil.
PW: Ceea ce faci este atât de minunat! Când vei avea 100 de ani, şi încă se vor inventa lucruri despre ce ai făcut – crede-ma, că dacă ai decide că ai vrea să îţi poleieşti întreg corpul cu crom, eşti atât de minunat încât întreaga lume, indiferent de ce vor zice, va fi acolo să o vadă şi p-asta. Şi asta din cauza a ceea ce ai făcut în industria muzicală, şi pentru că ai schimbat vieţile oameniilor. Sunt persoane care fac copii pe melodiile tale. Ai influenţat întreaga lume.

MJ: Îţi mulţumesc foarte mult. Este cam aşa: cu cât o stea este mai mare, cu atât va fi mai mare şi ţinta. Ştii când eşti în vârf, pentru că atunci vor începe să tragă cu săgeţi în tine. Chiar şi Iisus a fost crucificat. Oamenii care aduc lumina în lume, de la Mahatma Gandhi la Martin Luther King şi până la Iisus, chiar şi eu. Şi motto-ul meu a fost "Salvaţi lumea", "Noi suntem lumea", "Cântecul Pământului", "Salvaţi copiii noştri", "Ajutaţi planeta noastră". Iar oamenii vor să mă pedepsească pentru asta, dar nu doare niciodată, pentru că fanii devin din ce în ce mai puternici. Sunt puternic, am o piele de rinocer. Nimic nu mă poate răni. Nimic.
PW: Chiar asta vreau să zic. Vreau să îţi spun cât de minunat eşti. Ceea ce ai facut şi faci în muzică, de la "Billie Jean" la "That`s What You Get [For Being Polite]" – [cântă "That's What You Get (For Being Polite)"]

MJ: Oh, o ştii pe asta? [râde]
PW: [cântă "Jack still sits all alone"]

MJ: Ia uite, le ştii pe toate.
PW: Când cânţi, o faci pentru întreaga lume [continuă să cânte "Jack still sits all alone"]

MJ: [imită o notă de chitară]
PW: Dacă nu voi lucra niciodată cu tine, să ştii că eşti de neoprit. De aceea am spus că atunci când vei avea 100 de ani şi vei decide să-ţi poleieşti întregul trup cu crom, chiar daca vor spune unele lucruri – şi nu îmi pasă ce spun despre tine – vor fi acolo să vada cum vei face asta.

MJ: Există multă gelozie pe lume. Iubesc toate rasele, iubesc toţi oamenii, dar uneori există ceva rău în oameni, şi devin geloşi. De fiecare dată când există cineva care merge mai departe de înţelegerea unui om, acesta tinde să devină gelos şi să-l dărâme. Dar cu mine nu vor putea face asta pentru ca sunt foarte, foarte puternic [râde] Ei nu ştiu asta, însă.
PW: Ştiu! Crede-mă că ştiu!

MJ: Oricine altcineva ar fi fost distrus până acum; pe mine nu mă pot distruge. Sunt foarte puternic.
PW: Bineînţeles. N-au putut să te distrugă când aveai 10 ani, pentru că tu întreceai oameni în toată firea care făceau ce făceai şi tu, cu talentul şi vocea ta. Şi când aveai 20 de ani, depăşeai oameni care făceau muzică de 20-30 de ani. Şi în zilele noastre, ei încă aşteaptă să vadă unde poţi ajunge. Pâna unde poţi merge. Vor să-ţi vada copiii, vor să vadă lumea în care trăieşti. Eşti minunat, şi am vrut să-ţi spun asta. Şi mai sper că toate astea vor fi publicate pentru că sunt foarte importante pentru mine. Sper că voi putea fi la fel de puternic ca tine, într-o zi.

MJ: Oh, Dumnezeu să te binecuvânteze. Şi tu eşti minunat. Îţi multumesc foarte mult. Să ai o zi minunată.
PW: Mulţumesc, domnule. Şi dumneavoastră la fel.

MJ: Îţi mulţumesc. La revedere.
PW: La revedere.

...

Too young... and yet too wise

...

Interviu pentru Jet Magazine, 16 august 1979


Michael Joseph (Smiley) Jackson, solistul cu voce angelică al celui mai cunoscut cvintet din lume, format din fraţii Jackson, este un tânăr chipeş ale cărui magnetism şi magie de pe scenă sunt întrecute doar de demnitatea şi sfiala din afara scenei.

Născut ca al cincilea dintre cei şase băieţi talentaţi ai lui Joseph şi Katherine Jackson, în Gary, Indiana, acum aproape 21 de ani, el este o Fecioară – zodie care are ca trăsătură de caracter mărinimia; şi este condus de forţe magnetice care îi aduc în viaţă atât de mulţi admiratori, încât iubirea îi este la îndemână. Iar fanii săi fac adesea lucruri ciudate, ca să-i arate iubirea pe care i-o poartă.

Reîntors dintr-un turneu mondial care a celebrat un deceniu de activitate în showbusiness pentru The Jacksons, Michael, singurul băiat din familia Jackson care a atins vârsta consimţământului şi încă nu este căsătorit, încearcă să se descurce într-o încăpere plină cu scrisori, sortându-le pe cele care îi propun căsătoria. Sfiosul Michael le-a răspuns tuturor la fel: „Mulţumesc pentru scrisoarea frumoasă. E foarte drăguţ din partea ta. Şi noi te vom iubi mereu. Cu dragoste, Michael Jackson şi The Jacksons.”

Cu blândeţea care îl caracterizează, Michael arată clar că nu-i place deloc să trimită aceeaşi scrisoare tuturor fanelor care îl vor de soţ; dar le răspunde scurt şi demn, pentru că efectiv îi e frică de fanii obsedaţi.

În livingul casei din Encino, California, cumpărată de la moştenitorii lui Clark Gable, tânărul burlac vorbeşte despre căsătorie, întâlniri şi o serie de alte lucruri care îl preocupă.

„Nu-mi place să frâng inimi” – spune el solemn şi timid, cuibărindu-şi trupul de 5 picioare şi 9 ½ inci (cca 1,77m) într-un fotoliu. „Nu-i cunosc pe aceşti oameni şi, Doamne, e un lucru ciudat.” A continuat: „Ăsta cred că este cel mai straniu aspect din show business. Îţi creezi o imagine. Iar acei oameni sunt alături de tine atât de multă vreme, îţi cumpără înregistrările... eşti peste tot, pe pereţii lor. Se trezesc văzându-te. Se trezesc gândindu-se la tine. Eşti cu totul în mintea lor. Iar atunci când te întâlnesc în persoană, simt că te cunosc de o grămadă de vreme. Dar eu nu-i cunosc pe ei. Vezi, asta a partea dureroasă din show business – să le răneşti sentimentele. Îţi dai seama ce înseamnă asta pentru ei? Doamne, unii ajung în punctul de a se sinucide, pentru că iau totul în serios. Iar asta este o situaţie pe care nu ştiu cum să o abordez.”

El se teme mai ales de mulţimea de tinere cu sentimente contradictorii, despre care afirmă: „Trebuie să ai mare grijă, pentru că uneori iubirea se poate întoarce cu latura opusă. Ele simt că nu pot ajunge la tine şi atunci ajung să plănuiască lucruri teribile sau să facă lucruri îngrozitoare, ca să te rănească. De aceea e important să fi amabil, dar sincer.”

Michael îşi aminteşte zvonul neplăcut din urmă cu un an, cum că el s-a supus unei intervenţii de schimbare de sex. Zvonul nu a dispărut încă iar Michael spune că o înfruntare cu o fană obsedată, la aeroport, e genul de întâmplare care reînvie mereu şi mereu astfel de zvonuri. „Acea fată frumoasă, cu părul blond, a încercat din răsputeri să mă tragă spre ea şi să mă facă să o sărut. Spunea ’Eşti foarte sexy, sărută-mă’. Când a văzut că nu sunt interesat de asta, mi-a aruncat: ’Ce se întâmplă, eşti gay?’ şi a plecat.”

Michael se plânge de faptul că încă mai e nevoit să le explice oamenilor: „Există un motiv pentru care am fost creat bărbat. Nu sunt fată. Iar ceea ce mă afectează cel mai mult şi mă face să izbucnesc în lacrimi este atunci când copii mici, de şapte sau opt ani, mă întreabă asta. Le spun ’Nu, şi vă rog să le spuneţi tuturor prietenilor voştri că nu e adevărat’.”

Ce îl tulbură pe Michael mai mult decât zvonurile, sunt scrisorile pe care le primeşte de la unele persoane. „Nu ai crede ce fel de scrisori primesc. Unele sunt foarte vulgare.” Pentru Michael, astfel de scrisori sunt la fel de şocante ca imaginea unui preot uitându-se la filme pornografice. „Unele dintre aceste scrisori sunt agresive, deloc politicoase. Îţi înşiră ce fel de lucruri ar vrea să-ţi facă şi cum ţi le-ar face. Iar eu citesc şi-mi spun ’O, Doamne, ce ţi-e cu fetele astea...’ Nu prea mai au farmec, nu mai sunt ca altădată, când tipul era cel care lua telefonul şi o suna pe fată. Niciodată nu îl suna fata pe el. Ea doar stătea toată ziua, aşteptând să sune telefonul. Dar astăzi nu mai e aşa. Fetele te sâcâie până la exasperare... Vezi fete de 11 ani cu poşete, rujate, machiate, şi cu gene false. Ele au impresia că sunt femei, dar nu sunt.”

Să nu vă închipuiţi că artistul cu voce delicată este un sfânt sau un ascet. Cu un aspect fizic tipic pentru a-l face o partidă bună – înalt, brunet şi atrăgător – Michael este perfect conştient că acum, la 20 de ani, poate să facă lucrurile despre care cânta când avea 10 ani.

Chiar dacă se întâlneşte cu fete, Michael e interesat mai mult de viaţa de familie şi de casa care acum este supusă unor renovări extinse. Subliniind că nu este pregătit să se mute singur, aşa cum au făcut cei patru fraţi care s-au căsătorit (Jackie, Jermaine, Tito şi Marlon), Michael explică: „Am vrut mereu să fac asta pentru mama. Ea iubeşte ideea de cămin, iar eu fac exact ceea ce simt. Nu simt că mi-a venit timpul să mă mut, deocamdată. Mai sunt multe lucruri pe care vreau să le fac aici. Dacă m-aş muta acum, aş muri de singurătate. Majoritatea celor care se mută singuri merg în discoteci în fiecare noapte. Petrec în fiecare noapte. Invită prieteni să stea la ei iar eu nu fac nimic din toate astea. Aş muri, efectiv, de singurătate.”

Planurile de renovare ale lui Michael includ un teren de tenis, o piscină, o sală de gimnastică, o sală de cinema, un studio de înregistrări şi o bibliotecă. În timp ce locuieşte cu mama lui Katherine, cu tatăl Joseph, fratele Randy şi surorile Janet şi LaToya, tânărul entertainer işi explorează multiplele talente şi în paralel are preocupări sociale şi religioase.

Printre lucrurile care îl preocupă, un loc important îl ocupă religia şi rasismul. Fiind un devotat Martor al lui Jehova, ca şi mama lui, Michael spune: „Cred în Biblie şi încerc să îi urmez preceptele. Ştiu că nu sunt un înger dar nu sunt nici diavol. Încerc să fiu cât pot de bun şi încerc să fac lucruri bune. E simplu... Nu mă rog doar seara la culcare. Mă rog în diferite momente ale zilei. Când văd ceva frumos, spun ’Oh, Doamne, cât e de frumos’. Rostesc rugăciuni ca aceasta în tot timpul zilei.”

Pentru a face faţă stresului din show business, Michael se ajută de dietă, nu de droguri. „Oricât de prosteşte ar suna, stimulentele naturale sunt cele mai bune din lume. Stelele, munţii, copiii, zâmbetele bebeluşilor – sunt pur şi simplu magice.”

Un lucru care îl întristează este rasismul, care astăzi capătă forme violente in lume, şi mai ales în America, după cum observă Michael, care a călătorit prin toată lumea. Îşi aminteşte cât de rău au fost trataţi The Jacksons, atunci când au cântat în oraşele din Sud. „Oamenii ne spuneau că n-aveam ce face, decât să suportăm, pentru că aşa e în Sud. Asta e ignoranţă şi e ceva transmis intenţionat, nu are nimic natural ori genetic. Nu sunt o persoană cu prejudecăţi, deloc. Cred că toti oamenii ar trebui să se gândească mai mult la Dumnezeu şi la creaţie, pentru că dacă priveşti minunile din interiorul corpului uman – culorile diferite ale organelor... şi toate acele culori care fac lucruri diferite în corpul nostru – de ce nu am privi la fel şi culorile din exterior?... rasismul este singurul lucru pe care il urăsc. Şi de aceea încerc să scriu, să-l amintesc în cântece, în dans, în arta mea – să învăţ lumea. Dacă politicienii nu pot să facă asta, ar trebui ca poeţii să-l amintească în versuri, iar scriitorii în romane. Asta trebuie să facem şi cred că un pas foarte important pentru salvarea omenirii.”

Ca un om care a citit la fel de mult pe cât a călătorit, Michael – un absolvent de liceu care la un moment dat a fost nevoit să renunţe la şcoala publică şi să se mute la o şcoală particulara din cauză că fetele ţipau şi trăgeau de el – a mai spus: „Ador să citesc. Aş vrea să pot sfătui cât mai mulţi oameni să citească. În cărţi e o lume nouă, minunată. Dacă nu-ţi permiţi să călătoreşti, o poţi face în imaginaţie, prin intermediul cărţilor. Poţi să vezi orice şi poţi să mergi oriunde îţi doreşti, atunci când citeşti.”

Călătoriile şi cititul i-au influenţat foarte mult vederile legate de religie şi rase. Despre călătoriile sale, Michael spune: „Oriunde mergi, lucrurile făcute de om rămân ale lui; dar trebuie să priveşti în ansamblu şi să vezi frumuseţea dumnezeiască a lumii.”

Reflectând asupra problemelor rasiale din America, Michael spune: „Aş vrea să pot împrumuta de la alte ţări, cum ar fi Venezuela sau Trinidad, iubirea reală şi oamenii care nu disting culorile, şi să le aduc în America. Atunci când călătoreşti, iţi dai seama cât de diferită e America. Doamne, nu-mi place să spun asta dar conaţionalii noştri au creierele spălate.”

Dintre toate călătoriile sale, Michael afirmă că cea mai emoţionantă experienţă a avut-o în Dakar, Senegal. „Am gândit întotdeauna că, în privinta artei, negrii sunt cei mai talentaţi de pe pământ. Dar când am fost în Africa, m-am convins şi mai mult de asta. Ei fac nişte lucruri incredibile acolo... Ei au ritmul în sânge. Am înţeles, efectiv, de unde vin tobele. Te face să te gândeşti că toţi negrii ştiu ce e ritmul. Şi vreau ca ei să nu uite niciodată că acela este tărâmul de unde ne tragem şi de unde vine muzica noastră. Iar, dacă uităm asta, rădăcinile noastre s-ar pierde. Eu vreau ca noi să nu uităm.”





Au încercat să ne spună că suntem prea tineri
Prea tineri ca să fim îndrăgostiţi cu adevărat
Au spus că iubirea e un cuvânt
Pe care noi doar l-am auzit
Dar nu-i putem inţelege sensul

Şi totuşi nu suntem prea tineri ca să ştim
Că iubirea aceasta va dura, chiar dacă anii vor zbura
Şi apoi, într-o zi, îşi vor da seama
Că nu mai suntem, de mult, prea tineri...

...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - partea 9

...

Ca o concluzie, am să parafrazez un mare număr de comentarii care apar pe youtube, la diferite postări, cu diferite subiecte:

Doamne, te rog să ni-l dai înapoi pe Michael Jackson! Poţi să-i iei în schimb pe Gaga, Justin Bieber, Miley Cirus, Jonas Brothers, Kanye West, Inna… Lor nu le vom simţi lipsa.




...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 8

...

Ştiaţi că...


Spectacolul din 1993 de la Super Bowl a adus cea mai mare audienţă din istoria televiziunii americane.

Albumul dublu “History” este cel mai bine vândut dublu-album care a fost lansat vreodată în SUA.

Trei dintre albumele lui Michael Jackson – “Bad”, “Dangerous” şi “Thriller” – sunt printre cele mai bine vândute albume din lume.

Michael Jackson are două stele pe Hollywood Walk of Fame: una pe 1541 Vine Street iar cealaltă pe 6927 Hollywood Boulevard.

Albumul “Invincible” a costat 30 milioane dolari.

Când Michael avea în jur de 14 ani, fraţii lui mai mari l-au încuiat într-o cameră de hotel cu o prostituată.

Michael Jackson cerea întotdeauna suc de portocale în loc de apă după fiecare spectacol.

Michael Jackson lăsa întotdeauna o scrisoare în camera de hotel, pentru a fi găsită.

Odată a mers să-l întâlnească pe robotul E.T. din faimosul film cu acelaşi titlu şi s-a despărţit de el plângând. A spus că “E.T. era un prieten adevărat.”

Michael Jackson adora toboganele acvatice.

Michael Jackson ştia să se dea pe patinele cu rotile.

“Ghost” este în continuare cel mai lung videoclip din toate timpurile.

Michael Jackson a cumpărat premiul Oscar primit în 1940 de filmul “Pe aripile vântului”.

Nu-i plăcea să se uite în oglindă.

Nu era niciodată mulţumit de el însuşi.

Adora şosetele.

Îi plăceau desenele animate, printre care Familia Simpson. Personajul favorit era Bart Simpson. Melodia filmului, “Do The Bartman”, e compusă de el în 1990 (a şi înregistrat pentru baking), dar nu a fost creditat pentru ea deoarece la acea dată se afla sub contract cu o altă casă de producţie.

Michael nu a vrut să participe la “Jackson Variety Show” (1976-1977) dar a fost obligat să o facă.

Prefera UCLA (“University of California, Los Angeles”) mai mult decât USC (“University of Southern California”).

Îi plăcea să se îmbrace ca Charlie Chaplin, pentru că îl admira foarte mult.

Michael Jackson ştia să cânte la baterie.

Principalul motiv pentru care nu-i plăceau turneele era schimbarea de fus orar, care îi provoca insomnii.

Michael Jackson a spus că îi lua câteva zile bune ca să-şi liniştească emoţiile, pentru un singur show.

Cei care i-au fost apropiaţi afirmă că vocea lui Michael Jackson era foarte profundă şi bărbătească.

Îi plăcea foarte mult să alerge şi era foarte rapid.

Când LaToya a pozat pentru playboy, Michael nici n-a vrut să audă.

Un chestionar extensiv aplicat în masă, în 1997, a concluzionat că Michael jackson era cea mai faimoasă perosană din lume.

Michael şi Tito au fost cavaleri de onoare la nunta Lizei Minelli cu David Gest.

Albumul “Thriler” este în continuare cel mai bine vândut din toate timpurile.

Când îşi lua micul-dejun la Neverland, îi plăcea ca elefantul său să-l privească prin fereastră.

Pe la sfârşitul anilor ’70, Michael şi fraţii săi trebuiau să cânte în Las Vegas, dar înainte de un spectacol Michael s-a strecurat afară şi s-a ascuns într-un cazino.

Michael a fost inclus în “Songwriters Hall of Fame” în 2002.

Videoclipurile promoţionale făcute pentru cântecele lui Michael şi regizate, printre aţii, de John Landis şi John Singleton, au costat mai mult decât unele filme de lung-metraj.

Michael Jackson este naşul unuia dintre copiii lui Barry Gibb (“Bee Gees”), botezat Michael Gibb. Michael îi iubea pe “Bee Gees”, a spus că au fost inspiraţia lui.

Mergea la “drive KFC” şi comanda mâncare cu o voce foarte gravă, iar şoferul lui lua mâncarea de la fereastră.

Îi plăcea mult să sune diverse persoane, noaptea târziu, şi să le vorbească cu voce deghizată, fără ca ei sa-l recunoască.

Odată a afirmat, după divorţul cu Lisa Marie Presley: “Ea poate să fie o persoană calculată şi rea.”

Îi plăceau mult bomboanele, acadelele Dum Dum şi guma de mestecat Big Red (cu aromă de scorţişoară, de la Wrigley) care face baloane. La M&M, nu mânca bomboanele maro, pentru că nu era o culoare a curcubeului.

Odată a invitat-o pe Prinţesa Leah din filmul “Răzbioul Stelelor” la ziua fiului său, Prince.

Favoritul său dintre Power Rangers era cel roşu.

Michael i-a spus odată unui apropiat că nu voia sa cânte “Billie Jean” la 50 de ani.

Nu a vrut-o pe Ola Ray în videoclipul “Thriller” pentru că i se părea scârbos faptul că pozase în Playboy. Totuşi, regizorul John Landis a angajat-o. La replica “Te-ai speriat?”, regizorul i-a cerut sa o spună ca şi cum ar fi vrut să facă sex cu Ola. Michael mai întâi s-a ruşinat, apoi s-a enervat... în final a zis clar “NU”. Într-un interviu dat în 1984, John Landis a admis că filmările au mers destul de greu. Era un chin să-i aducă pe Michael şi pe Ola Ray împreună pe platou, pentru că Michael se ascundea mereu de ea.

Când era adolescent, adora să se uite la filmul “Ben”, pentru că i se părea grozav să vadă cum apărea numele său la credite.

Lui Michael Jackson ii plăcea să gătească şi chiar se pricepea la asta.

Culorile favorite: roşu şi auriu.





...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 7

...

Din ciclul ”Secretele murdare ale unui chiloţar” vă prezint


un articol scris de jurnalistul Charles Thomson şi postat pe blogul său pe 18 ianuarie 2011:


În octombrie 2010 i-am luat un interviu lui Dieter Wiesner, care a lucrat pentru Michael Jackson ca manager între 1997 şi 2003. La vremea aceea, scriam un articol despre cum a fost făcut ultimul videoclip al lui Michael Jackson – „One More Chance” şi aranjasem un interviu cu Dieter Wiesner, nu numai pentru că a fost implicat în filmarea videoclipului, dar şi pentru că făcea parte din echipa care se ocupa de planificarea revenirii lui Jackson – revenire care a fost deturnată chiar la jumătatea filmărilor pentru videoclip, din cauza raidului făcut de Sneddon la Neverland.

În interviul meu cu Dieter, am discutat aspecte pe care nu le mai auzisem niciodată puse pe tapet, cum ar fi povestea emoţionantă despre cum a reuşit să-l avertizeze pe Jackson, care atunci era într-un hotel din Las Vegas, despre raidul lui Sneddon la Neverland. Dar cea mai şocantă afirmaţie a fost despre jurnalistul britanic de televiziune Martin Bashir, al cărui show „Living With Michael Jackson” este şi astăzi considerat de mulţi ca fiind scânteia care i-a redeşteptat lui Sneddon interesul pentru starul pop şi a instigat acuzaţiile care au dus la procesul din 2005, care aproape că l-a ucis pe Jackson.

Povestind despre Martin Bashir, Dieter Wiesner a afirmat că în timpul vizitei din 2002 la Berlin, el l-a văzut pe Bashir stracurându-se în apartamentul lui Jackson din hotel şi cotrobăindu-i prin bagaje. Wiesner a mai spus că Bashir alerga de colo până colo, fugărindu-i efectiv pe copiii lui Jackson cu o cameră, în timp ce starul pop nu era de faţă, ignorând complet solicitarea acestuia de a nu-i filma copiii pentru documentar.

Aici puteţi asculta o secvenţă audio din interviul cu Dieter Wiesner, în care el face aceste afirmaţii grave.

Am dezvăluit afirmaţiile lui Dieter într-un interviu live de trei ore la Blog Talk Radio. Acum încerc să-l editez şi să-l încarc pe contul meu de youtube. Primele trei segmente ale acestui interviu sunt acum online. În aceste segmente discut lucruri foarte puţin cunoscute despre documentarul lui Martin Bashir.



...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 6

...

Steve Manning

Loialitatea însemna totul pentru Michael Jackson şi puţine personae i-au fost atât de apropiate şi de încredere cum a fost Steve Manning. În 1970, Manning era preşedintele Fan Clubului Jackson 5 iar mai târziu a devenit publicistul devotat al grupului, la Epic Records. Devotamentul lui Manning s+a transformat într+o relatie de 44 de ani cu Michael, care l-a numit „frate”. The Jacksons l-au considerat ca fiind un membru al familiei. Manning ne împărtăşeşte amintiri despre prietenul care şi-a trăit viaţa sub ochii întregii lumi, dar pe care foarte puţini l-au cunoscut cu adevărat.


Caracterul

Se pricepea Michael să citească caracterul oamenilor? Da şi nu. Timpul a arătat ce anume vor oamenii şi cam ce e în capul lor. Unii chiar nu au nimic bun în ei. Îl rănea profund, atunci când auzea ce vorbeau despre el. Atât de mulţi oameni din Hollywood l-au trădat... oameni în care el a avut încredere... Hollywood-ul s-a întors, pur şi simplu, împotriva lui. Iar el era sensibil. Nu cred că există un om căruia să-i pese atât de mult de suferinţa altora, cum era Michael. ...Şi a fost nevoit să ierte. Când eşti un astfel de om al lui Dumnezeu, aşa cum era el, trebuie să ierţi. El considera că, dacă porţi pică, asta te trage în jos. El reuşea să ierte, dar nu uita.


Pasiunea pentru lectură

Oriunde călătoreau The Jackson 5, Michael şi mama lui întotdeauna căutau librării care vindeau cărţi ale autorilor afro-americani. Cei apropiaţi ştiu că el iubea istoria afro-americanilor. I-a plăcut foarte mult cartea „Before the Mayflower” scrisă de Lerone Bennet Jr (o carte care tratează istoria afro-americanilor din 1619 până în 1962). Părinţii lui i-au instilat mereu istoria negrilor. Lui Michael îi mai plăceau foarte mult literatura greacă – fabulele, mitologia şi clasicii greci.


Modurile favorite de a-şi petrece timpul

Uneori conducea el însuşi. Spunea: „Steve, hai să ne plimbăm.” Mergeam, doar el şi cu mine, cu Mercedes-ul sau cu Rolls Royce-ul său. Evita autostrada, nu mergea prea departe fără bodyguard şi conducea atent.

Îi plăceau fanteziile, evadările. Evident că îşi permitea să evadeze. Cred că făcea asta mai ales prin muzică, prin dans şi prin cărţile pe care le citea. Iubea filmele, mai ales „Three Stooges” şi filmele pentru copii. Am văzut împreună „Eu şi Regele” cu Yul Brynner. Cred că a văzut „Vrăjitorul din Oz” pe Broadway de 100 de ori, iar „Annie” de un milion de ori.

De asemenea, îi plăcea mult să deseneze. A făcut schiţe după evenimentele din 9/11. Mai desena clovni, copii, căpitani şi pe Mickey Mouse. Îi plăcea să facă schiţe.






...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 5

...

Debbie Rowe:


"Michael îl hrăneşte pe Prince, el îi schimbă scutecele, el îi citeşte, el îi cântă. Dacă Michael vorbeşte la telefon, copilul e în braţele lui. Dacă are o întâlnire, copilul e prezent. Michael trage un pui de somn cu el. Eu nu am de ce să fiu lângă copil, pentru că Michael e prezent întotdeauna."

"Nu am făcut copiii pentru că voiam să fiu mamă. Eu nu am schimbat scutece. Eu nu m-am trezit în toiul nopţii, chiar dacă eram acolo, pentru că Michael făcea totul."

"Să fii părinte e o artă. Trebuie să meriţi asta. Doar pentru că ai născut şi ţi-ai transmis moştenirea genetică, nu-ţi conferă automat titlul de părinte. Trebuie să meriţi acest titlu."

"Michael e cel mai minunat tată. El ştia deja ce-i trebuia bebeluşului, chiar înainte ca bebeluşul să aibă nevoie de ceva. Eu nu mă pricep la asta."

"Nu aş fi făcut copiii dacă nu l-aş fi iubit atât de mult pe Michael şi dacă nu ar fi existat relaţia noastră atât de frumoasă. Şi cât de răsfăţată am fost... Am trecut prin toată experienţele sarcinii şi naşterii având alături un om atent şi iubitor. Eu sunt cea care mă simt egoistă."

...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 4

...


Debbie Rowe: “Viaţa mea ca mamă a copiilor lui Michael Jackson” (Interviu acordat pentru cotidianul britanic Daily Mail în 2007)


Fotografii cu „bebeluşii” multiubiţi ai lui Debbie acoperă pereţii galbeni ai locuinţei ei. Sunt instantanee favorite, portrete înrămate şi chiar picturi care le captează perfect inocenţa expresivă. Rowe analizează figurile şi spune, cu patimă: „Sunt posesivă şi protectoare cu bebeluşii mei. Fericirea lor înseamnă pentru mine mai mult decât orice altceva, pe lumea asta. Îi iubesc mai mult decât am crezut vrodată că ar fi posibil.”

S-ar părea că este ceva perfect normal, ca o mamă să simtă astfel despre copiii ei. Dar... portretele care împodobesc pereţii lui Rowe ne prezintă menajeria ei de animale – nicidecum pe cei doi copii pe care i-a născut şi apoi i-a lăsat în grija lui Michael Jackson.

Într-adevăr, nu există nici măcar o fotografie a lui Prince Michael (care acum are 10 ani) sau a lui Paris (9), copiii care i-au fost luaţi din braţe, în schimbul mai multor milioane de dolari. La mai mult de un deceniu după căsătoria ei cu Michael Jackson, Debbie Rowe trăieşte singură şi are o crescătorie de cai şi de câini. Se mai vede foarte puţin din averea cu care lumea ştie că s-a ales, devenind cea mai faimoasă mamă-surogat a Americii.

„Bebeluşii” ei sunt reprezentaţi de 11 câini, un papagal care stă în dormitorul ei şi bea din ceaşca ei de cafea, o pereche de peruşi şi 30 de cai – majoritatea, iepe gestante. Debbie afirmă, fără urmă de ironie, că îi este extrem de greu să dea mânjii. „Sunt nevoită să-i trimit la un dresor, asta mă ajută să nu mă ataşez prea mult... numai aşa mă pot despărţi de ei.”

Se pare că pe Rowe o preocupă mult mai mult îndepărtarea unui pui de animal de mama lui, decât a ei de copiii proprii, pe care i-a lăsat în grija superstarului singuratic.

Rowe pare să nu prea comunice cu propriii ei copii, deşi ea afirmă că îi vizitează, uneori. Fotografiile copiilor, însă, care au tinut primele pagini ale mediei săptămâna aceasta, şi în care, pentru prima oară, feţele lor nu mai sunt acoperite, i-au oferit lui Rowe şansa de a-şi vedea copiii la care a renunţat.

Săptămâna aceasta, Debbie i-a invitat pe cei de la Daily Mail pentru un interviu deosebit, în care, în sfârşit, după mulţi ani, ea a rupt tăcerea. Când a fost întrebată despre pozele copiilor care au fost publicate recent, reacţia ei a foat mai degrabă aceea a unui crescător satisfăcut, decât a unei mame care suferă din cauza pierderii copiilor: „Sunt doi copii foarte frumoşi. Sunt mândră de asta.”

Totuşi, e nemulţumită că figurile copiilor au fost dezvăluite. „Eşarfele acelea au fost ideea mea, nu a lui Michael. Am primit ameninţări cu răpirea, atunci când erau bebeluşi. Nu vreau ca ei să fie recunoscuţi. Sunt supărată că au fost fotografiaţi fără eşarfe.”

Rowe, care acum (în 2007) are 49 de ani, se grăbeşte să risipească zvonurile legate de absenţa comunicării cu fostul soţ (de care a divorţat acum 8 ani) şi de faptul că are iar nevoie de bani. „Nu am nevoie de bani. Michael şi cu mine suntem în relatii bune. Mă văd mereu, cu el şi cu copiii. Ei locuiesc în Las Vegas acum, sunt doar trei ore de drum până acolo.”

Însă, această afirmaţie pare să nu se potrivească – la fel ca multe alte lucruri din povestea ei extraordinară –
având în vedere că, în timpul procesului de molestare din 2005, ea recunoscuse că nu-i mai văzuse, nici pe el, nici pe copii, de ani de zile.

Ea adaugă: „Eu şi cu Michael suntem în relaţii bune. Întotdeauna a fost aşa. Am divorţat de el numai pentru că mi-am vrut viaţa înapoi. N-am mai suportat presiunea constantă a faimei. El e geniul, el e cel faimos; nu eu. Am produs doi copii frumoşi, dar nu ştiu să cânt, nici să dansez.”

După divorţ, Rowe a locuit în casa din Beverly Hills primită de la Jackson ca parte a înţelegerii; şi a studiat dreptul penal şi psihologia la o universitate la distanţă. „Voiam să lucrez într-o închisoare. Credeam că pot fi de ajutor, pentru că nu ai cum să dai greş, cu cineva care deja e în închisoare. Dar în final am decis că iubeam caii mult mai mult şi am vrut să plec departe de Los Angeles, unde eram urmărită de paparazzi peste tot.”

În 2004, Debbie Rowe a vândut locuinţa din Beverly Hills şi a cumpărat o fermă cu trei dormitoare in Palmdale – un oraş urât, dintr-o zonă deşertică, la 60 mile de Los Angeles. Aici, în soarele torid şi în singurătate, Rowe pare că şi-a găsit liniştea. „Aici, în aerul acesta proaspăt, mă simt mult mai bine. Nimeni nu mă cunoaşte. Nu vorbesc cu nimeni. Îmi trăiesc viaţa, crescând cai. De cum am văzut locul acesta, m-am îndrăgostit de el. Mă trezesc la 6 dimineaţa, mă duc la animelele mele şi vedem împreună cele mai frumoase răsărituri de soare...”

“Eram o persoană extrovertită, dar căsătoria cu Michael m-a făcut să devin introvertită. Eram urmărită peste tot. Uram faima. După ce m-am căsătorit cu Michael, n-am mai putut să muncesc. Angajaţii de la clinică vindeau mediei poveşti despre mine. Când eram copil, nu visam să mă căsătoresc cu Michael Jackson sau cu altă vedetă. Nu mă impresionează celebritatea. M-am născut şi am crescut în LA şi visam să am un ranch cu mulţi cai. A durat mult, dar în sfârşit fac ceea ce mi-am dorit întotdeauna.“

Rowe nu se plânge de bani. Fiecare bănuţ îl cheltuieşte pentru caii ei, pe care îi vinde cu 15.000 lire fiecare; şi pentru câini. “Nu pot fi cumpărată. Nu am nevoie de bani. Nu vreau decât să fiu lăsată în pace”, insistă ea.
În mod bizar, însă, în vreme ce pozează cu caii pentru noi, pare să-şi schimbe părerea. Încântată de atenţia care i se acordă, anunţă: “Vreau un reality show. Cred că ar fi grozav. Puteţi să-mi aranjaţi asta? Eu, cu cânii şi caii mei. Credeţi că ar avea success în Marea Britanie? Eu cred că ar fi ceva exploziv.”

Dar vederea acestei femei de aproape 50 de ani, transpirând în soare, tânjind după atenţia animalelor, e departe de a fi nostimă. Unii se întreabă dacă copiii la care a renunţat i-ar fi putut oferi dragostea de care are nevoie, dar sunt puţine şanse, atâta vreme cât copiii au rămas lângă tatăl lor.

Oare Rowe se vede căsătorindu-se din nou? Ea spune că e fericită numai cu animalele. Apoi oftează. “Într-o căsnicie sunt trei etape. Mai întâi e atracţia fizică, apoi e faza de procreaţie şi dacă reuşeşti să treci peste toate rahaturile, urmează etapa de prietenie.”

Face o pauză, apoi dă din mână a renunţare. “Eu mi-am îndeplinit etapa de procreaţie. Restul nu-mi mai trebuie.”






...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 3

...


Debbie Rowe este o persoană voluntară, căreia îi place libertatea şi care – aşa cum ea singură a recunoscut – nu are veleităţi de „casnică”, de femeie care să stea acasă şi să schimbe scutece. Nu văd nimic anormal în asta. Se întâmplă la toate nivelurile, pe scara evoluţiei vieţii pe Pământ. Instinctul matern e ceva cu care te naşti ori nu. Dar monseur Bashir a arătat, încă odată, că mintea lui cea bolnavă era fixată pe ideea de a-l umili pe Michael. Aş fi vrut să văd o discuţie între el şi Debbie Rowe, pentru că la un moment dat, am avut senzaţia că voia să o tragă de păr şi să o ducă, obligat-forţat, la coada cratiţei. Evident însă că nu e adevărat. Pe Bashir nu-l interesează absolut deloc dacă Debbie vrea să stea lângă copiii ei sau nu. Ba chiar i-a convenit de minune că ea a ales „să nu”, pentru că asta i-a alimentat campania de denigrare a lui Michael, i-a adus audienţă şi un job mult-râvnit. Poate că Debbie nu e cea mai inteligentă persoană din lume, nu e cultă şi are dificultăţi în exprimare, dar e cât se poate de sinceră în declaraţii, iar felul în care vorbeşte despre Michael poate înmuia şi munţii... mai puţin bolovanul pe care îl are Bashir în locul în care alte fiinţe au o inimă. Debbie Rowe a vrut să-i ofere lui Michael, copiii pe care el şi-i dorea atât de mult. Nu neg că a avut în vedere şi o recompensă pentru treaba asta, dar primul impuls a fost să-l răsplătească pentru generozitatea pe care i-a arătat-o de-a lungul anilor şi să-i ofere, în schimb, ceva care să-l facă fericit – iar singurul lucru pe care îl putea face erau copiii. Studiind-o cu atenţie, aş putea paria că Debbie nu şi-a dorit niciodată copii, că nu şi-a dorit să fie strigată „mamă” şi că îi era frică de naştere, ca de dracu’. Iar dacă totuşi a decis să facă asta, este evident că a făcut-o pentru Michael şi nu merită decât respect şi admiraţie. Sunt convins că Michael nu i-a interzis niciodată să se apropie de copii (aşa cum vrea să insinueze Bashir), a fost alegerea ei să stea deoparte şi nu cred că cineva din lumea asta are dreptul să o judece. “Sunt copiii lui Michael... Sunt şi ai mei, dar eu i-am făcut numai pentru că am vrut ca el să fie tată” – declaraţia aceasta spune totul, alte cuvinte sunt inutile. Cu atât mai penibile mi se par insistenţele lui Bashir şi felul lui imbecil de a încerca, efectiv şi fără vreo urmă de bun-simţ, să-i tragă, la propriu, lui Michael, pantalonii de pe el. Ceea ce a făcut Bashir nu se numeşte interviu, ci flecăreală de ţaţă. Iar “opera” lui nu e documentar, ci batjocură. Documentarul se presupune că prezintă, în mod obiectiv, nişte fapte. Eu n-am văzut absolut nimic obiectiv la Bashir. Dacă veţi fi atenţi, veţi observa, în cele două fragmente în care apare, că Michael e foarte nemulţumit. Se poate observa cum, mai intâi e surprins, apoi stânjenit, iritat şi într-un final, nervos de-a dreptul. Uitându-mă în ochii lui, am simţit că în momentele acelea şi-a dat seama ce greşeală făcuse, acceptând “interviul” cu Bashir.

În final, vă propun să ne destindem puţin şi să mai facem un exercitiu de imaginaţie: ce gândea Michael în timpul interogatoriului lui Bashir?

***

Bashir: Când vorbeam cu Prince, într-o zi, mi-a spus că el nu are mamă.
Michael: A spus că nu are mamă? [Ce-o fi vrând ăsta?]
Bashir: Da. L-am întrebat: “Prince, unde e mămica ta?” Iar el mi-a răspuns: “Eu nu am mamă.”
Michael: E adevărat. [Aşa, şi?]
Bashir: Tu i-ai zis să spună aşa?
Michael: Nu. [Ce întrebare idioată!]
Bashir: Ce crezi că a vrut să spună atunci când a zis: “Eu nu am mamă”?
Michael: Exact ce a spus, că nu are mamă. [OMG, ăsta vrea să-i traduc din engleză în engleză...]

***

Michael: Primii doi, Prince şi Paris, copiii lui Debbie... au fost concepuţi natural.
Bashir: Ai făcut sex cu Debbie?
Michael: Da. [WTF??... Ăsta nu pricepe ce înseamnă “concepuţi natural”?]
Bashir: E dificil pentru mine, pentru că te văd atât de stânjenit...
Michael: [Lasă vrăjeala, se vede din avion că eşti mai curios ca o ţaţă...]
Bashir: Chiar ai făcut sex cu Debbie cand aţi conceput acei copii?
Michael: Da, da. [OMG, sper că n-o să mă pună să-i desenez...]





...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 2

...

Iertaţi-mă, dar nu pot să nu comentez puţin. Mai întâi, pentru cine nu ştie, vreau să exprim nişte definiţii:

Chiloţar = psihopat obsedat să adulmece (şi la propriu şi la figurat) chiloţii vedetelor.

Psihopat = persoană care suferă de tulburări de afectivitate, comportament şi/sau caracter; termen generic pentru cineva care prezintă ciudăţenii în comportare.

Bashir s-a milogit de Michael să facă interviul şi l-a păcălit să-l accepte, sub pretextul că va prezenta lumii adevărul. Michael ştia bine care e adevărul, iar Bashir ştia bine că nu voia decât faimă şi rating. L-a făcut pe Michael să promită că nu va ascunde nimic, pentru că el nu a urmărit, de la bun început, decât să-i dea lovitura de graţie. Bashir s-a comportat exact ca un psihopat, care se insinuează în viaţa unui om cu scopul de a-i da cu ranga în cap. După ce că Michael a acceptat cu greu să-i deschidă porţile Neverland şi ale inimii sale (ştia el de ce şi-mi pare nespus de rău că nu şi-a ascultat instinctele), psihopatul a mai avut şi pretenţii. Cum de a fost Michael de acord cu asta, nu pot să-mi explic. Iar întrebările despre viaţa intimă, sincer, chiar nu-şi aveau rostul. Ce importanţă avea pentru tot restul lumii dacă Michael a făcut sex cu Debbie sau nu? Am avut, efectiv, imaginea lui Bashir încercând să-l dezbrace pe Michael cu forţa, ca să-i adulmece lenjeria intimă. Îl vedeam studiindu-i cu lupa cearşafurile şi hainele din maşina de spălat. Mie asta mi-a sugerat tot „interviul” lui. Şi, ori de câte ori îl aud pe chiloţar întrebând ceva, am în minte aceeaşi imagine, pentru că, evident, monseur Bashir nu se gândeşte decât la asta, pentru că e un pervers ordinar. S-a văzut clar că, din capul locului, pe Bashir nu l-au interesat munca lui Michael, realizările lui, generozitatea şi geniul care i-au definit caracterul – nuuu, pe monseur Bashir nu l-au interesat decât rufele murdare. La toate discuţiile purtate în interior, îl văd pe Michael nervos, din ce în ce mai nervos. Ştiu că, atunci când bâţâie din picior, e furios de-a dreptul. Şi l-am văzut făcând asta, la fiecare întrebare legată de aspectele intime din viaţa lui, despre care nu i-a plăcut niciodată să vorbească. Şi de fiecare dată îmi închipui cum ar arăta talpa bocancului meu lipită de faţa lui Bashir. Pentru halul ăsta de „interviu”, nu era nevoie să stea pe lângă Michael, ca o căpuşă infectă, timp de 8 luni. Michael i-a arătat tot, iar Bashir n-a prezentat la televizor decât... „chiloţi”. Evident, pentru că pe monseur numai asta îl pasionează.

Iată cam ce îmi imaginez eu că gândea Michael, în timpul „interviului” lu’ peşte:

Bashir: Tu nu vrei să creşti?
Michael: Nu, eu sunt Peter Pan. [Pfff... ce întrebări retardate îmi pune ăsta... şi se laudă că e jurnalist...]
Bashir: Ba nu, tu eşti Michael Jackson.
Michael: Sunt Peter Pan în adâncul inimii. [Bre, ăsta ori e prost, ori se face. Şi de ce-mi vorbeşte atât de insinuat, se crede psihiatru?]






...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 1

...

Unii dintre voi şi-au exprimat dorinţa de a vedea documentarul “Living With Michael Jackson – The Footage You Were Never Meant To See” cu traducere în limba română. Am reuşit, într-un final glorios, să aflu cum se editează şi cum se adaugă o subtitrare, iar în seara aceasta mă bucur să vă pot prezenta prima parte a documentarului, care are în total 9 părţi. Nu a fost o muncă uşoară, mi-au trebuit ţîşpe softuri pentru chestia asta; dar nu o spun cu dorinţa mascată (şi, evident, tembelă :) de a mi se ridica statuie, ci doar ca să vă pun în gardă, că procesul va dura ceva mai mult, că nu ştiu când voi termina de subtitrat toate cele 9 părţi, aşa încât va trebui să apelez la răbdarea voastră şi nu-mi rămâne decât să sper că aşteptarea va merita.

Cu tristeţe am constatat că informatiile despre acest documentar sunt extrem de rare şi de sărace şi nu am găsit pe toată tarlaua lui Google transcriptul în engleză – lucru care m-ar fi ajutat enorm. Prin urmare, e posibil ca, pe ici-pe colea, traducerea să nu fie cea mai exactă (e vorba de cuvinte, nu de fraze întregi, nu vă speriaţi :) din cauză că în câteva locuri nu se înţelege foarte bine şi toată strădania mea nu m-a ajutat prea mult.

De asemenea, vreau să vă mărturisesc că mi-a fost extrem de greu să mă abţin de la anumite paranteze conţinând comentarii “de dulce” la adresa chiloţarului Bashir (şi nu pentru că Postul Paştelui bate la uşă sau pentru că azi e miercuri :), dar am depus eforturi supra-extra-ultra-mega-omeneşti de a respecta etica şi deontologia profesională (lol).

A, era sa uit: din păcate, toate cele ţîşpe softuri pe care le-am folosit în procesul de producţie, nu m-au putut ajuta să pun diacritice, aşa că vă cer scuze pentru acest impediment. Trag nădejde ca, până ajung la partea a 9-a, să rezolv această problemă :)


P.S. Deşi documentarul este conform cu realitatea şi prezintă cu acurateţe interviul Regelui Pop, tot ceea ce simt e o amărăciune profundă, pentru că îl văd pe Michael aproape lipsit de speranţă, vocea lui e resemnată iar ochii îi sunt trişti. Dacă nu ar fi existat acea dezamăgire, acea resemnare şi acea tristeţe, el nu ar fi acceptat în vecii vecilor să stea de vorbă cu psihopatul de bashir. Şi nu mă pot opri să mă gândesc: “într-adevăr, acest film nu trebuia să-l vedem... niciodată.”




...

Interviu cu Ian “Molly” Meldrum

...


19 noiembrie 1996, Australia




Molly: Ei bine, Michael, în sfârşit pot să-ţi urez bun-venit în Australia şi, fie că-ţi place sau nu, ca Rege Pop şi cel mai mare artist de muzică din lume, care este filosofia ta pentru a rămâne în top?

MJ: Cred că să fii recunoscător şi să crezi în tine însuţi şi să simţi în inimă iubire adevărată pentru lume, să încerci cu adevărat sa ajuţi oamenii prin versurile pe care le cânţi, să iubeşti muzica şi dansul... pentru că într-adevăr iubesc oamenii atât de mult.

Molly: Dar nu simţi că asta te obligă mult?

MJ: Ba da, întotdeauna.

Molly: ...dar şi fac să fii apreciat în continuare.

MJ: Păi, întotdeauna se întâmplă aşa. Următorul album trebuie să fie mai bun decât precedentul [râde].

Molly: Dar cu te descurci cu toată isteria? Vreau să spun, oriunde mergi, indiferent că e Londra, Munchen, New York, Bangkok, indiferent că mergi în japonia sau chiar aici, în Australia, cum te descurci cu isteria care te însoţeşte peste tot?

MJ: Ă.. ştiu că totul e din dragoste, aşa că mă face foarte fericit, şi îmi doresc să dau înapoi ceva, oricât, din ceea ce primesc, şi când văd toţi copiii, adolescentii şi adulţii, mă luminez şi zâmbesc. Ei mă fac foarte fericit, îi iubesc, îmi iubesc toţi fanii, foarte mult.

Molly: Eu n-aş putea să mă descurc... când văd toată nebunia asta, presa devenind absolut maniacală... Pot să te întreb dacă tu te relaxezi vreodată? Michael Jackson se destinde vreodată? Pentru că ştiu că eşti dependent de muncă.

MJ: [zâmbeşte] Da, sunt dependent de muncă. Uh, nu mă destind cu uşurinţă. Nu dorm prea mult, pentru că mintea mea nu se odihneşte niciodată. Creez continuu. Nu mă opresc niciodată.Dar, îmi place o bătaie bună cu baloane cu apă sau, ştii, să mă joc Nintendo sau Arcade, să las grijile deoparte pentru o zi.

Molly: Acum, Michael, trebuie sa te întreb ceva. Fiind probabil cel mai cunoscut din lume, ă, cred că doar prinţesa Diana se mai poate compara cu tine în privinţa asta – ai citit toate acele poveşti trăznite care se scriu despre Michael Jackson. Citeşti că Michael Jackson e un ciudat, citeşti că Michael Jackson e bizar, citeşti că a făcut asta sau ailaltă. Acum, ştiu că unele dintre aceste poveşti nu sunt adevărate, pentru că şi despre mine însumi s-a scris că am fost prezent la căsătoriaa ta – şi ştiu că nu e adevărat. Dar, cum te descurci tu, ce simţi când auzi de lucrurile care se scriu despre tine?

MJ: E foarte trist. Eu vreau doar ca fanii să ştie şi să înţeleagă că nu sunt adevărate. 99,9% din din ceea ce se scrie sunt minciuni. Nu le citiţi, nu le credeţi, sunt gunoaie. Sunt mizerii de tabloide, adică ei le inventează pur şi simplu din lăcomie, pentru bani. Aşa că, vă rog, nu ascultaţi ce spun, e maculatură.

Molly: Acum, mai am o întrebare, pe care trebuie să o pun. E vorba despre un prieten de-al tău. Dar trebuie să-ţi pun această întrebare.

[Michael l-a privit sever. Molly obţinuse acest interviu cu condiţia ca Michael să aprobe dinainte întrebările, iar aceasta evident nu fusese aprobată.]

Molly: Sunt înnebunit după Stephen King, am toate cărţile…

[Michael începe să râdă]

Molly: pe care le-a scris vreodată. Şi ştiu că ai făcut “Ghosts” cu el şi consider că e o creaţie senzaţională.

MJ: Mulţumesc.

Molly: Ţi-a făcut plăcere să faci asta?

MJ: Foarte mult, da.

Molly: Vreau să spun, scheletul acela m-a făcut să sar din scaun…

MJ: Ai fost la premieră?

Molly: Nu, dar l-am văzut acasă.

MJ: Aham.

Molly: E pur şi simplu uimitor. Pot să te întreb cum e Stephen King?

MJ: Stephen King e un bărbat foarte de treabă şi amabil… adică, profilul pe care-l vedem noi… cărţile, munca lui… el nu e deloc aşa, în realitate. E foarte modest.

Molly: Corect.

MJ: Ah... multă lume mă judecă şi pe mine, în acelaşi fel. Sunt destul de simplu... Iubesc să creez. Iubesc să fac lucruri magice. Iubesc să creez lucruri neaşteptate. Ştii. Iar Stephen e minunat, nu e bizar, nici ciudat, nici straniu. E o persoană sensibilă.

Molly: Şi cu care e grozav să lucrezi?

MJ: Cu care e grozav să lucrezi. Am scris “Ghosts” împreună şi ne-am distrat făcând asta.

Molly: În regulă, acum, ascultă, în mod normal nu cer autografe. Dar aceasta este o carte a lui Stephen King, “Insomnia”, şi pot să spun că în ultima săptămână nu am dormit...

[Michael râde]

Molly: …din cauza emoţiilor legate de venirea ta în Australia. Poţi să semnezi pentru mine, pe această carte a lui Stephen King?

MJ: Sigur. [Ia cartea şi o semnează]

Molly: Mulţam foarte mult.

MJ: Şi eu îţi mulţumesc, Molly.

Molly: Distracţie plăcută în Australia.

MJ: Mulţumesc.

Molly: Şi aşteptăm cu nerăbdare alte realizări ale lui Michael Jackson, alte înregistrări...

MJ: Mulţumesc.

Molly: ...şi să rămâi în continuare cel mai mare artist, şi să te vedem cu toţii în spectacole.

MJ: Vă transmit tuturor toată dragostea mea; mulţumesc.

Molly: Mulţumesc.




















...

Interviu cu Geraldo Rivera – „At Large” – 5 februarie 2005

...




GR: Ce mai faci, omule?

MJ: Ce mai faci?

GR: Mă bucur să te văd. Mai zâmbeşti?

MJ: Sigur. Zâmbesc mult.

GR: Zâmbeşti când te afli într-un studio de înregistrări, ca acesta, făcând muzică?

MJ: Desigur, iubesc muzica.

GR: Te bucuri că te-ai întors la muzică?

MJ: E fantastic, pentru că... ahh... e viaţa mea. Cu asta mă ocup.

GR: Ai fost foarte abătut... vrei să ne spui cum te simţi acum?

MJ: Sunt bine, Geraldo.

GR: În ciuda a tot ce se întâmplă acum, eşti OK?

MJ: Sunt foarte bine, mulţumesc.

GR: Ştii, a fost grozav să-ţi văd copiii. Acesta, cred eu, e adevăratul Michael Jackson pe care lumea nu l-a văzut... tu, cu copiii tăi, unul în scutece, ceilalţi doi au câţiva anişori... Nu ştiu cum te descurci fără o bonă.

MJ: Păi, îmi place să am chiar eu grijă de copiii mei, e... distractiv; de aceea îi am, ca să pot avea grijă de ei şi asta e o mare alinare pentru mine, ştii, e o bucurie, mă face fericit, mă face sa râd şi, ştii, sunt nişte copii minunaţi, drăgălaşi şi inocenţi.

GR: Te-am văzut ca un fel de arbitru între Nickelodeon şi Disney Channel. Ai nişte probleme serioase de rezolvat. Dar văd că ai o viaţă atât de normală. E o bucurie să văd asta.

MJ: Mulţumesc. Ei mi-au dăruit asta.

GR: Spune-mi, ce înseamnă copiii tăi pentru tine.

MJ: Ei înseamnă... e greu să găsesc cuvinte, pentru că ei înseamnă totul. Cum ai putea să explici ... Ei sunt lumea mea, mă trezesc şi sunt pregătit pentru ziua care începe, datorită lor. Le pregătesc micul dejun, le schimb scutecele, dacă vor să citim, citim; ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, de-a baba oarba şi ne distrăm de minune.

GR: Şi poţi crea o lume care, cel puţin, să pară normală? Este evident că ei nu cunosc o altă lume.

MJ: Fac tot ce-mi stă în puteri.

GR: Aşadar, asta reprezintă o prioritate pentru tine.

MJ: Desigur. Vreau să fiu cel mai bun tată din lume.

GR: Ei ştiu cine eşti tu? Sau ce reprezinţi tu pentru oameni?

MJ: Da, ştiu. Au fost cu mine în turnee şi în limuzine cu o mare de fani in jur.

GR: Le place?

MJ: Li se pare captivant. Vor să urce pe scenă. Mă imploră să vină pe scenă cu mine. Şi probabil că îi voi lua cu mine şi voi lăsa lumea să-i vadă pentru prima oară.

GR: Nu ar spune „Tati, vreau acasă ca să mă uit la Nickelodeon”?

MJ (râzând): Probabil, probabil.

GR: Le place şi asta.

MJ: Da.

GR: Aşadar, cum te simţi, să fii din nou aici, în studioul de înregistrări, concentrându-te din nou asupra muzicii? E o bucurie?

MJ: E o mare bucurie. Mă face să mă simt ca acasă. Sunt în mediul meu. De asta sunt aici. Orice formă de artă... cum ar fi un film bun, muzica... ştii, iubesc orice formă de artă.

GR: Adică, atunci când eşti Regele Pop, atunci te simţi cel mai confortabil? Sau e vorba de procesul creativ?

MJ: Procesul creativ, da. Sunt obsedat de creaţie...

GR: Te-am văzut cu Randy, felul în care vă purtaţi voi îmi aminteşte de felul cum eram eu cu fraţii mei. Cine e mai autoritar?

MJ: Randy.

GR: Mie nu mi s-a părut aşa. Dar, se vede că ai încredere în familie.

MJ: Sigur, aşa şi trebuie.

GR: E vorba aia „sângele apă nu se face”? sau cum?

MJ: Familia e totul. E dragoste. E ceea ce am fost învăţaţi. Suntem prieteni la sfârşitul zilei, ceea ce e important. Indiferent de ce spune publicul sau presa, suntem prieteni. Ne iubim unii pe alţii foarte mult.

GR: Deci, familia e unită, în ciuda a ceea ce spun tabloidele?

MJ: Asta e senzaţionalism.

GR: Cum te descurci cu asta?

MJ: Cum mă descurc cu senzaţionalismul?

GR: Mda. Cum te împaci cu ideea că totul din viaţa ta e amplificat, exagerat, aproape până la un nivel grotesc?

MJ: E ca şi cum te uiţi la un film de ficţiune. Pentru că e ficţiune. E ca şi cum te uiţi la ceva SF. Nu e adevărat. Şi ştiu foarte bine asta şi e trist că oamenii trebuie să citească lucrurile acelea şi că le cred.

GR: Te simţi ca şi cum ai ţine o conferinţă de presă în fiecare săptămână şi spui „asta e zvonul zilei, nu e adevărat”.

MJ: Ştiu că, până la urmă, adevărul va ieşi la lumină.





GR: Am făcut cercetări şi nu am găsit un singur om în lumea asta care să fi fost dat în judecată mai mult decât tine, pentru cele mai exagerate motive. Unul dintre avocaţii tăi mi-a spus că o femeie pe nume Billie Jean Jackson l-a sunat şi i-a zis „nu mai accepta nici o plată, domnule avocat. Eu sunt soţia – Billie Jean”...evident, din cântecul tău. Te afectează lucrurile astea?

MJ: Dacă mă afectează? Da, dar într-un fel devii imun. Am pielea de rinocer, dar în acelaşi timp sunt om. Aşa că, un lucru ca ăsta mă poate afecta, dar sunt foarte puternic. Şi nu-mi place ca oamenii să asculte astfel de informaţii false.

GR: Cum ar fi, de exemplu, zvonul de anul trecut că ai cvadrupleţi?

MJ: Ăsta a fost un zvon aiuristic.

GR: Pe urmă, cvadrupleţii au devenit gemeni. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi doi, poate au fost răpiţi de extratereştri.

MJ: Am auzit de povestea asta şi nu am gemeni. Au spus că îi ascund sau ceva de genul... alt zvon fabricat.

GR: Deci, e complet fals.

MJ: Cu cât e mai mare vedeta, cu atât e mai vânată. Nu vreau să spun că eu aş fi cine ştie ce superstar. Nu spun asta. Spun doar că, odată ce devii celebru, devii ţintă. Dar adevărul iese la suprafaţă, întotdeauna. Cred în asta. Cred în Dumnezeu, ştii?

GR: Găseşti un sprijin în credinţă?

MJ: Sigur.

GR: Dar în prietenie?

MJ: Ce-i cu prietenia?

GR: Te bazezi pe prieteni? Există oameni care ţi-au fost alături la bine şi la greu? Care sunt cei mai buni prieteni ai tăi?

MJ: Copiii mei, familia, fraţii şi surorile şi, mda... mulţi oameni mi-au fost alături. Mulţi oameni.

GR: Vrei să menţionezi numele celor mai loiali?

MJ: Cei mai loiali...

GR: Elizabeth Taylor?

MJ: Oh, ea e foarte loială, mă văd cu ea tot timpul. E prietena mea dragă, am fost în casa ei. Avem nişte conversaţii grozave la telefon noaptea, de câteva ori pe saptămână.

GR: De cât timp sunteţi prieteni?

MJ: O ştiu pe Elizabeth de când aveam 16 ani...

GR: Şi faci muzică de când aveai cinci ani.

MJ: Da.

GR: Aşadar, eşti în al cincilea deceniu de muzică. Asta înseamnă 41 de ani de făcut muzică.

MJ: Da.

GR: Nu te saturi niciodată de asta?

MJ: Nu, nu, deloc. Niciodată nu m-aş sătura de muzică.

GR: Chiar aşa? Dar de Randy, te saturi vreodată? (râzând) El e aici, doamnelor şi domnilor.

MJ: Niciodată, niciodată. El e grozav. E uimitor, e de ajutor, şi extrem de inteligent.

GR: Prin urmare, toţi sunt diferiţi. Întreaga ta familie e nebună, excentrică... la fel ca a mea.

MJ: Fiecare frate sau soră e complet diferit, ca în orice familie, ai toate elementele diferite... asta o face să fie o familie.

GR: Cum poţi să ai o viaţă normală atunci când eşti atât de mult în centrul atenţiei? Cum poţi să te distrezi în vreun fel în afara proprietăţii tale?

MJ: Nu pot. Ies foarte rar. Mi-am creat lumea mea în spatele porţilor, ştii, pentru că nu pot să merg la cinematograful din josul străzii sau în parcul din cartier, nici să ies să cumpăr îngheţată de la magazinul din colţ. Aşa că, dacă nu poţi să ai parte de lumea asta, îţi doreşti să o creezi dincolo de porţile casei şi asta încerc eu să fac. Şi nu o fac numai pentru mine, dacă pot, o împart cu familia, prietenii sau cu cine îmi doresc.

GR: Iar nevoia asta de intimitate duce la toate speculaţiile şi zvonurile aiuristice. E un revers al medaliei dificil, dar pe care eşti nevoit să-l înduri. Dar nu te plângi, nu-i aşa? Eu unul nu mă plâng. Încerc să mă obişnuiesc. Nu ştiu dacă eu sunt regele cuiva... poate regele celor care pot fi împuşcaţi, ha-ha.

MJ: „Regele jurnalismului”.

GR: Cum e cu copiii aflaţi în suferinţă? Ai pomenit de efortul de ajutorare a victimelor tsunami-ului. În ce constă? Faptul că eşti părinte te motivează să participi?

MJ: Faptul de a-ţi păsa. Şi ceea ce scrie în Biblie, despre Dumnezeu, Iisus, Iubire. El a spus: „aduceţi copiii”, „faceţi ca ei”, „fiţi ca ei” şi „aveţi grijă de ceilalţi”, „aveţi grijă de bătrâni”. Iar noi am fost crescuţi în spiritul acesta. Sunt valori foarte importante, cu care eu şi familia mea am crescut, valori care pentru noi sunt şi astăzi la fel de puternice.

GR: Dar despre ideea de a mai face filme ce spui? Ai jucat în „Vrăjitorul din Oz” şi în alte filme, dar nu te-am mai văzut pe marele ecran de la o vreme.

MJ: Vreau să regizez. Ador asta. Iubesc creativitatea şi consider că atunci când un artist îşi doreşte să facă ceva care îl poate ajuta să se exprime, atunci trebuie să facă. Simt asta şi văd asta. Sunt un vizionar. Dacă pot să împărtăşesc asta, atunci o fac. E ceea ce-mi place să fac cu muzica, dansul şi cu arta în general.





GR: Consideri că arta are un rol în viaţa reală? Mă refer la înregistrarea aceasta şi la sprijinirea victimelor tsunami?

MJ: Am văzut ce s-a întâmplat, a doua zi după Crăciun şi, fiindcă numărul victimelor continua să crească, devenise fenomenal şi nu-mi venea să cred că era adevărat. Eram uimit. M-am gândit că trebuie să fac ceva. De asta ne-a dat Dumnezeu talent, ca să-l dăruim şi să ajutăm oamenii, să dam înapoi din ceea ce am primit. Aşa că, fraţii mei şi cu mine am decis să facem împreună un cântec.

GR: Şi cum ai făcut, ai luat telefonul şi ai spus „hei, fraţilor”? Cum le-ai spus?

MJ: Am spus pur şi simplu: hei, vrem să facem ceva în studio pentru victimele tsunami. Hai să ne adunăm şi să ne organizăm. Iar ei au zis că ar fi grozav.

GR: Până la urmă, ai revenit. Cred că oamenii vor aprecia faptul că ai revenit. Nu ai fi entuziasmat să revii într-o lume în care te poţi concentra la artă şi la copiii tăi?

MJ: Mi-ar plăcea mult. Adică, asta e ceea ce mă face să merg înainte. Mediul. Arta. Asta e lumea în care mă simt cel mai confortabil.

GR: Te-ai gândit vreodată, atunci când erai în Gary, Indiana, cum va fi lumea ta când vei avea 46 de ani?

MJ: Nu m-am gândit niciodată la asta. Ştiam că mi-am dorit mereu să fac ceva minunat, să ajut oamenii; dar nu aveam nimic clar în minte atunci când eram copil. Doar cântam şi dansam şi nu înţelegeam de ce oamenii aplaudau şi ţipau. Pur şi simplu nu înţelegeam, la vârsta aceea.

GR: Când creşti în felul acesta, pe scenă, când începi sa-ţi dai seama? Când înţelegi care ţi-e locul în societate?

MJ: Durează mai mult, atunci când te maturizezi. Capeţi o personalitate mai bine definită şi creierul tău începe să crească. Începi să capeţi raţionament şi să înţelegi mai multe lucruri, începi să cercetezi.

GR: Nu-i aşa că e bine să poţi discuta astfel la televiziune, încât oamenii să te poată vedea şi auzi fiind tu insuţi, normal, obişnuit?

MJ: Eu sunt aşa mereu. Sunt eu însumi.





GR: La un moment dat, Michael Jackson şi fraţii Jackson s-au separat din punct de vedere artistic. Este acesta un moment să vă reuniţi? Evident, vei continua cariera solo, dar care e marele plan, în această etapă a vieţii tale? Ce anume ţi-ar plăcea să faci?

MJ: Am o mulţime de surprize. Filmul, iubesc filmul. Presupune inovaţie, să iei mediul şi să-l muţi în alt loc. Am folosit videoclipurile ca pe nişte filme de scurt metraj care să mă ducă la nivelul următor. Mi se pare foarte distractiv.

GR: Ţi se întâmplă vreidată să priveşti înapoi şi să-ţi spui: „mamă, Thriller e cea mai bine vândută performanţă muzicală din toate timpurile”, te încântă treaba asta?

MJ: Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta pentru că nu vreau ca subconştientul meu să spună: „am făcut totul, mai mult de-atât nu se poate”. Din cauza asta nu-mi etalez premiile şi trofeele în casă. Nu vei găsi un singur disc de aur, nicăieri în casa mea. Pentru că asta te face să te simţi mulţumit de tine, să-ţi spui: „ia uite ce am realizat eu”. Dar eu întotdeauna mi-am spus: „nu, încă n-am făcut totul”.

GR: „Regele Pop”... şi acum mă uit la unii dintre performerii zilei... e unul nou, „50 cent” şi mai e unul, îmi scapă numele, dar sunt destul de cunoscuţi, pentru că au supravieţuit unor atacuri violente, în care aproape că au murit iar acum sunt artişti hip-hop. E o epocă diferită în muzică. Crezi că te vei apropia de stilul lor – un stil de muzică urbană – sau lumea se va întoarce la muzica pop şi la rockul tradiţional?

MJ: Muzica bună şi cântecele bune sunt nemuritoare. Cultura se schimbă, moda se schimbă, obiceiurile – toate se schimbă, doar muzica de calitate e nemuritoare. Continuăm să-i ascultăm şi astăzi pe Mozart, Ceaicovschi, Rahmaninov, şi pe toţi compozitorii de mare clasă. Muzica de calitate e ca o sculptură sau o pictură minunată. E veşnică. Aceasta e realitatea.

GR: Pe de altă parte, am intervievat-o pe Barbara Streisand într-un punct de răscruce al carierei sale – plănuia să facă duete cu Bee Gees şi alţi artişti populari – ea şi-a schimbat într-un fel tempoul, ca să surprindă publicul. Te gândeşti şi tu la o abordare hip-hop?

MJ: Am făcut şi eu din astea deja, destule.

GR: Dar nu eşti un „rappie”...

MJ (râzând): Nu cânt rap, dar aş putea... Am scris cântece cu rap combinat pentru mulţi rapperi faimoşi, dar ei sunt mult mai buni la asta decât mine. De aceea nici nu vreau să-i concurez.

GR: Apreciezi că, în ciuda faptului că duci o viaţă izolata şi că eşti un star de atâta vreme, păstrezi încă ceea ce pare a fi o relaţie profundă şi pasională cu comunitatea? Te ajută asta? E un sprijin pentru tine; eşti de acord cu mine?

MJ: Da, sunt de acord, pentru că e important să-ţi iubeşti vecinii...

GR: Dar de unde vine asta? De unde vine iubirea asta, aproape instinctivă?

MJ: Cred sincer că vine de la mama mea şi de la Dumnezeu. De la felul în care am fost crescuţi. De la valorile pe care tata ni le-a inoculat în copilărie. Mama obişnuia să ne citească şi să ne înveţe din Biblie, mergeam la slujbe mereu, de patru ori pe săptămână; şi mă bucur că am făcut asta, pentru că aceste valori sunt foarte importante. Nu ştiu dacă aş fi reuşit tot ceea ce am reuşit, fără ele.

GR: Îţi mai petreci timpul cu părinţii tăi? Nu sunt departe de tine acum? Şi cum e relaţia dintre voi? Eu de exemplu sunt foarte apropiat de mama.

MJ: E minunat. În acest stadiu, ai tendinta de a-ţi aprecia mai mult părinţii şi ceea ce au făcut ei pentru tine. Începi să analizezi punctul în care te afli în viaţă şi lucrurile minunate pe care ei ţi le-au insuflat. Începi să le vezi în faţa ochilor. Încep să văd multe lucruri. Trăsăturile de caracter pe care mama şi tata mi le-au influenţat.

GR: Prietenul meu Cheech spune că, pe măsură ce înaintează în vârstă, vede în oglindă figura tatalui său. Simţi şi tu asta? Simţi că devii ca tatăl tău?

MJ: Semăn cu tata în multe privinţe. El e foarte puternic. E un luptător. El ne-a învăţat mereu să fim curajoşi, să avem încredere în noi şi în idealurile noastre. Şi, orice-ar fi, nicio stea nu prea departe ca să n-o poţi atinge şi niciodată să nu renunţăm. Iar mama ne-a învăţat la fel.

GR: Deci, eşti şi tu un luptător?

MJ: Absolut.

GR: Spune-ne, cum te vezi tu pe tine?

MJ: Încerc să fiu amabil şi generos, să dăruiesc şi să fac ceea ce cred eu că vrea Dumnezeu să fac. Uneori, când mă rog, îl întreb: „Unde vrei să mă duc, Doamne? Ce trebuie să fac de acum înainte?” Am fost întotdeauna foarte religios, nu e nimic nou în asta.

GR: Ai văzut vreodata filmul „Finding Neverland” sau ai citit despre J.M. Barrie, cel care a scris „Peter Pan”?

MJ: Ştiu multe despre domnul Barrie şi am fost un fan timp de mulţi, mulţi ani.

GR: Ştii, avea o alee pietruită, aşa cum ai şi tu. Povesteşte-ne cum ai construit Neverland, mă refer la locul în sine – acesta e Neverland-ul lui Peter Pan, acesta e Neverland-ul pe care Michael Jackson îl are în minte, iar acesta e locul pe care l-ai creat, unde te-am vizitat eu şi unde ai adus toţi acei copii în vizită. De ce ai creat locul acesta?

MJ: Am creat Neverland ca un cămin pentru mine şi copiii mei şi a fost ceva simplu, aproape subconştient. Aşa cum spuneam mai devreme: unde m-aş putea duce? E foarte greu. Am încercat să ies fiind eu însumi şi poliţiştii îmi spuneau: „Deghizează-te! Şi dă-mi un autograf pentru soţia mea!” Mă întrebau: „Ce cauţi afară fără pază?” Nu pot să fac asta. Mai încerc uneori, dar e foarte greu.





GR: Dar ai făcut Neverland înainte să ai copiii. Înseamnă că l-ai făcut pentru tine? Iar animalele exotice, erau pentru tine?

MJ: Pentru mine şi ca să mă bucur de ele împreună cu alţii. Mi-au dat ocazia să fac lucruri pe care nu am putut să le fac atunci când eram copil. Noi nu puteam să mergem la cinema. Nu puteam să mergem la Disneyland. Nu puteam să ne distrăm, aşa cum o făceau copiii normali. Noi trebuia să facem turnee. Să muncim din greu. Şi ne plăcea asta, dar munca m-a ajutat ca mai târziu să-mi permit să am un loc al meu, împrejmuit, în care să fie lumea pe care o iubeam.

GR: Ai creat, ca şi Barrie, această lume imaginară. Dar ai simţit vreodată că eşti prea mare pentru lucrurile astea? Te-ai gândit vreodată că e o naivitate să ai lame şi trenuleţ şi căluşei?

MJ: Dacă gândeşti aşa, a ca si cum ai spune că Dumnezeu e naiv, pentru că El a creat toate lucrurile, şi mari şi mărunte. Alţi bărbaţi au colectii de Ferrari, de avioane sau helicoptere sau alte lucurri care îi fac fericiţi. Pe mine mă face fericit să ofer, să împart şi să mă bucur de distracţii simple şi copilăreşti.

GR: Faţă de grandoarea Neverland-ului, locuinţa ta e destul de modestă. La fel, stilul tău persoal. Nu te văd purtând bijuterii scumpe. Cum se face că nu ai un diamant uriaş care să te reprezinte?

MJ: Sunt modest în privinţa asta. Dacă l-aş purta, probabil că l-aş dărui primului copil care mi-ar spune: „wow, îmi place colierul tău.” Când eram copil, staruri ca Sammy Davis, Fred Astaire, Gene Kelly... dacă admiram ceva la ei şi doar le spuneam „ador cămaşa pe care o porţi”, mi-o ofereau. E o trăsătură din showbusiness: „dă mai departe”.

GR: Am văzut şi în ziua când am fost la Neverland o mulţime de copii acolo. Cum e să ai atâţia copii în vizită, mai ales când ştii că eşti sub reflectoarele media? De ce faci asta? Am vrut să te întreb chiar atunci.

MJ: Am călătorit prin lume de mai mult de opt ori. Am văzut atâtea spitale şi orfelinate, câte concerte am susţinut. Dar, desigur, asta nu se menţionează în presă. Aşadar, nu o fac pentru reclamă, fiindcă nu mi s-a făcut reclamă în media din cauza asta. O fac pentru că aşa simt. Şi sunt atâţia copii în oraş care nu au văzut munţii, care nu s-au dat într-un carusel, care nu au ca animal de casă un cal sau o lamă, nici măcar nu le-au văzut vreodată, aşa încât, dacă pot să deschid porţile pentru ei ca să vadă toate aceste minunăţii, să-i văd strigând şi râzând fericiţi, atunci spun „Mulţumesc, Doamne.” Mă simt ca si cum am câştigat un zâmbet de aprobare de la Dumnezeu, pentru că fac ceva care aduce bucurie şi fericire altor oameni.

GR: Eşti apropiat de fraţii tăi? Cum te afectează atunci când intră în încurcături – cum a fost povestea cu Janet la superbowl? Cum ai răspuns tu la asta, ca frate şi ca privitor?

MJ: Oh, nu pot să vorbesc în locul surorii mele. Dar pot să-ţi spun că am răspuns cu dragoste. De fapt, mă uitam fix acolo şi n-am văzut nimic. Eram acasă la un prieten, Ron Burkle, era un ecran imens şi eu nici măcar n-am văzut. Am auzit toate discuţiile a doua zi şi am spus „Nu e adevărat.” Pur şi simplu eu nu am văzut.

GR: Crezi că s-a exagerat cu comentariile pe această temă? Consideri că e un fenomen legat de familia Jackson sau e ceva actual care se întâmplă în tara asta?

MJ: E şi asta o ipoteză interesantă. Cred că amândouă sunt valabile. E greu sa răspund. Prefer să nu răspund la întrebarea asta.

GR: Ai sunat-o să-i spui ‚Nu te lăsa copleşită de mărunţişuri ca ăsta?”

MJ: Ceva de genul... „Fii tare. O să treacă şi asta. Nu-ţi face probleme.” Am văzut lucruri şi mai rele. I-am spus: „Janet, eşti prea tânără ca sa-ţi aminteşti dar, odată, mă uitam la premiile Oscar unde prezenta David Niven şi un ins în pielea goală a venit alergând. E clar că nu a ajuns acolo de unul singur. Totul a fost organziat şi nimeni nu a comentat prea mult povestea.” Atât vreau să spun. Totul a fost live, s-a difuzat in toată lumea. A doua zi era doar o glumă.

GR: Eu cred că e ceva ce ţine de numele Jackson. Cred că s-a exagerat în povestea cu Janet şi că a fost din cauza numelui Jackson.

MJ: Mulţumesc.

GR: să revenim la înregistrarea pentru victimele tsunami. Te aştepţi ca oamenii care o vor asculta la radio să trimită bani sau să meargă la acei copii din Oceanul Indian?

MJ: M-aş bucura să se întâmple asta.

GR: Spune-mi, cum te face să te simţi aşa un gest de generozitate, de compasiune? Cred că uneori mă simt mai bine dăruind decât primind... explică-ne cum funcţionează asta la tine.

MJ: Exact asta e ideea. Nu ştiu dacă e psihologie sau altceva. Pur si simplu iubesc să muncesc din greu pentru ceva. Să organizez, să mă străduiesc; şi apoi să împart cu alţii, să-i văd că se bucură – şi întotdeauna mă rog să le placă, să-i bucure. Asta e cea mai mare satisfacţie a mea, ca artist.

GR: Te simţi frustrat din punct de vedere profesional sau personal, atunci când lumea spune „acest proiect al lui Jackson a eşuat” ori când chiar se întâmplă asta? Compilaţia ta „Number Ones”, de exemplu, s-a vândut în 7 milioane şi jumătate de copii. Eu cred că ar fi trebuit să primeşti discul de platină pentru asta; şi totuşi unii critici muzicali spun că nu a fost un hit.

MJ: Nu ştiu despre care proiect vorbeşti, dar cauza o reprezintă ştirile negative. Senzaţionalul pare să vândă mai bine decât ştirile frumoase, pozitive. Omenii preferă să audă bârfe. Ultimele mele 8 albume au intrat toate in topuri ca „number 1", aşa că oamenilor le place să exagereze lucrurile, să inventeze poveşti şi zvonuri iar uneori...





GR: Te rănesc, lucrurile astea? Simţi uneori nevoia să le strigi: „hei, staţi aşa, uitaţi-vă la cifre!”

MJ: E un aspect comun la rasa umană care nu-mi place. Partea asta e urâtă, dar există şi o parte frumoasă în oameni, nu-i aşa?

GR: Dar nu la Eminem. Noi (presa) am discutat despre asta. Cred că ar trebui s-o faci şi tu, de ce nu?

MJ: Şi care e întrebarea ta?

GR: Stevie Wonder a spus că a fost foarte grosolan din partea cuiva care a făcut bani de pe urma comunităţii (afro-americane) să insulte acea comunitate într-un fel atât de rasist şi, cum am spus eu, printr-o prezentare atât de obraznică şi bigotă. Spune-ne cum te-a jignit asta şi ce simţi acum.

MJ: Nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Eminem, dar l-am admirat întotdeauna şi a fost foarte dureros pentru mine sa văd un artist făcând aşa ceva altui artist şi e trist, pentru că ceea ce a spus Stevie Wonder e adevărat... nu vreau să spun mai mult. Ar trebui să-i fie ruşine de ceea ce a făcut. Stevie a spus că Eminem e un „rahat”. El a folosit cuvântul, e exact ce a spus. Nu spun eu asta, Stevie a spus-o. Stevie e nemaipomenit, e unul dintre cei mai de treabă oameni din lume.

GR: Stevie a spus asta despre Eminem şi chiar e un „rahat”. Şi, când Stevie a spus asta, ai simţit cumva o revărsare de iubire frăţească din partea lui?

MJ: Îl iubesc pe Stevie. Pentru mine, el e un fel de profet în muzică. Întotdeauna l-am iubit. Multă lume il respectă pe Stevie, el e o entitate foarte puternică în industrie şi, atunci când vorbeşte, oamenii îl ascultă. Eminem a greşit când a făcut ce a făcut. Am fost artist aproape toată viaţa mea şi niciodată nu am atacat un coleg. Marii artişti nu fac aşa ceva. Nu au nevoie.

GR: Am menţionat povestea cu Janet şi reacţiile exagerate la asta. Consideri că el (Eminem) a făcut asta numai pentru că ştia că o să scape ieftin din cauză că tu eşti Michael Jackson?

MJ: Mda, dar aşa ceva nu răneşte. E doar o prostie. E ceva ordinar. Sper că (măcar) pe el îl distrează.

GR: Ca o glumă scârboasă. Totuşi îţi răneşte sentimentele şi nu cred că vrei să o vadă copiii tăi.

MJ: Oh, Doamne, ar fi groaznic să vadă asta.

GR: Ajungem la final... Am evitat cazul şi nu am discutat deloc despre procesul care e în desfăşurare. Ştiu că ai permisiunea judecătorului să citeşti o declaraţie. Nu-mi place sa închei interviul în felul ăsta, dar dacă doreşti să citeşti declaraţia acum, consider că e important.

MJ: În ultimele două săptămâni, un noian de informaţii urâte, maliţioase, despre mine, au fost lansate de către media. Aparent, aceste informaţii au răsuflat din transcripturile procedurilor de judecată, unde nici eu, nici avocaţii mei, nu am apărut. Informaţiile sunt dezgustătoare şi false. În urmă cu nişte ani, am permis unei familii să viziteze şi să petreacă timpul la Neverland. Neverland e căminul meu. I-am permis acestei familii accesul în căminul meu pentru că mi-au spus ca fiul lor era bolnav de cancer şi aveau nevoie de ajutorul meu. De-a lungul anilor, am ajutat mii de copii bolnavi sau aflaţi în suferinţă. Aceste evenimente au ajuns un coşmar pentru familia mea, pentru copiii mei şi pentru mine. Nu am intenţionat să mă plasez din nou într-o astfel de poziţie vulnerabilă. Îmi iubesc comunitatea şi am mare încredere în sistemul nostru de justiţie. Vă rog să fiţi nepărtinitori şi să lăsaţi justiţia să decidă. Am dreptul la un proces corect, la fel ca oricare cetăţean american. Voi fi achitat şi exonerat, atunci când adevărul va fi spus.

GR: Michael, mai vrei să ne spui ceva?

MJ: Da. Mi-ar plăcea ca oamenii să ne menţioneze pe mine şi familia mea în rugăciunile lor. Ar fi foarte frumos. Mulţumesc, Geraldo.





...