Capitolul 7. Rose Fine: meditatorul lui Michael din copilărie

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


 Capitolul 7. Rose Fine: meditatorul lui Michael din copilărie 

 

Michael şi Shmuley au dscutat despre Rose Fine, meditatorul care a însoţit The Jackson 5 în turnee. Michael a rămas ataşat de ea chiar şi după ce a crescut şi a sprijinit-o financiar pentru tot restul vieţii ei. Conversaţia a început cu frica lui Michael de călătoriile cu avionul.  

MJ: M-a afectat teribil.  

SB: Ce anume?  

MJ: Turbulenţele şi gândul că eram acolo sus şi teama că nu aveam să supravieţuiesc.  

SB: Îţi amineşti ce-mi povesteai despre tutorele tău din copilărie?  

MJ: Despre Rose Fine?  

SB: Mi-ai zis odată la telefon ce spunea ea, că dacă ar fi fost o călugăriţă în avion, toată lumea ar fi murit.  

MJ: Ea spunea: „Suntem bine, stăm toţi în avion şi avem atât de multă credinţă. Am verificat... nu există nicio călugăriţă în avion.” Întotdeauna am crezut-o.  

SB: Şi acum, încă mai cauţi călugăriţa aceea?  

MJ: Mă gândesc la asta. Nu văd niciodată o călugăriţă în avion. Rose Fine m-a ajutat mult, pentru că mă lua de mână şi mă strângea la piept. După spectacole, alergam în cameră. Citeam împreună, beam lapte cald şi asta mă alina foarte mult. Ea îmi spunea mereu „Uşa e deschisă” şi avea grijă să lase uşa camerei ei deschisă.

SB: E posibil ca cineva care nu e părintele biologic al unui copil, să-l iubească exact ca şi cum ar fi al lui? Tu iubeşti alţi copii, aşa cum îi iubeşti pe Prince şi pe Paris?  

MJ: Absolut.  

SB: Unul dintre cele mai impresionante lucruri pe care le-am văzut la tine este că, atunci când spun „Prince şi Paris sunt frumoşi”, tu răspunzi „Nu. Toţi copiii sunt frumoşi.” Nu-mi dai voie să-i laud pe Prince şi Paris.  

MJ: Dar aşa este. Eu văd frumuseţea în toţi copiii. Pentru mine, toţi sunt frumoşi. E minunat asta, şi îi iubesc pe toţi la fel. Mă contraziceam, cu oameni care nu erau de acord cu mine şi spuneau că trebuie să-ţi iubeşti mai mult copiii proprii.  

SB: Rose Fine, cu toate că nu era mama ta biologică, a putut să-ţi ofere iubire maternă?

MJ: Şi, mamă, câtă nevoie aveam de asta... Nu prea am stat cu mama când eram mic, foarte rar se întâmpla, deşi am avut o mamă minunată. O privesc ca pe un înger, dar mereu eram plecat, ţinând concerte prin toată America, şi peste ocean, în cluburi – eram mereu plecat. Faptul că am avut-o pe Rose Fine m-a ajutat enorm. Janet şi cu mine am avut grijă de ea până în clipa în care a închis ochii. Asta s-a întâmplat de curând.  

SB: Crezi că ar trebui să fie menţionată în contextul iniţiativei tale recente, fundaţia Heal The Kids?  

MJ: Da, sigur. Trebuie să fie menţionată.  

SB: Ce vârstă avea?  

MJ: Nu mi-a spus niciodată vârsta ei. Cred că avea vreo nouăzeci [atunci când a jurit]. Spunea: „Când o să-mi închei misiunea cu voi, o să vă spun câţi ani am.” Dar n-a vrut să-mi spună, nici atunci. A fost cu noi tot timpul, de la primul turneu profesionist al trupei The Jackson 5 şi până când am împlinit optsprezece ani. Primul turneu a fost după ce am erupt, cu primul nostru hit single. Ea avea întotdeauna puterea. Unele concerte trebuiau să înceapă târziu şi ea avea întotdeauna puterea să oprească spectacolul, conform Consiliului Educaţiei care spunea „Copiii nu au voie să depăşească ora legală.” Dar ea lăsa mereu spectacolul să se desfăşoară. Nu avea inima să dezamăgească publicul.  

SB: Iar în timpul zilei, vă ţinea lecţii?  

MJ: Aham.  

SB: Materiile obişnuite? Matematica, engleza? Făcea lecţiile cu voi toţi cinci deodată?  

MJ: Da, cu toţii, timp de trei ore. I-a predat şi lui Janet, tuturor.

SB: Mai spune-mi despre ea.  

MJ: Mda, Rose a murit anul acesta. Janet şi cu mine am plătit pentru îngrijirea ei şi pentru spitalizare, iar dacă i se strica televizorul sau instalaţia electrică, sau orice se putea întâmpla în casă, noi plăteam facturile. Acum, soţul ei este bolnav, aşa că am grijă de el, fiindcă, ştii, am simţit că ea a fost ca o mamă pentru noi şi de mama ta trebuie să ai grijă.  

SB: Chiar aşa ai simţit?  

MJ: Absolut. Ea a fost pentru noi mai mult decât un meditator, şi am fost foarte supărat pe mine fiindcă, atunci când a murit, eram departe şi nu am putut să ajung la ea. Eram în Elveţia şi Evy, secretara mea, m-a sunat să-mi spună că Rose Fine a murit. Am zis: „Cum?? Sunt în Elveţia. Nu pot...” Am fost supărat, dar am făcut tot ce am putut. Era dureros, atunci când mergeam la uşa ei şi spuneam „Miss Fine, sunt Michael” iar ea zicea „Nu spune că eşti Michael. Tu nu eşti Michael.” Lucruri din astea care se întâmplă în creier şi îi face să nu te mai recunoască. E foarte dureros. Bătrâneţea nu e mereu drăguţă. E trist.  

SB: Cum se descurcă un copil, cu astfel de lucruri? Tu ai încercat să-ţi păstrezi tinereţea, pofta de joacă, şi toate lucrurile despre care am vorbit. Vezi bătrâneţea ca pe un blestem?  

MJ: Într-un fel, da, atunci când trupul începe să cedeze. Dar atunci când oamenii în vârstă se întorc la copilărie, am văzut că redevin foarte jucăuşi şi copilăroşi. Relaţionez foarte bine cu bătrânii care au aceste calităţi ca ale copiilor. Ori de câte ori merg într-un spital, găsesc o cale să mă strecor în alt salon şi să stau de vorbă cu oameni în vârstă. Chiar acum două zile, am fost într-un spital şi am făcut asta, ei sunt atât de înduioşători şi te întâmpină ca nişte copii. Spun: „Vino incoace” şi stăm de vorbă. Sunt simpli şi plăcuţi.

SB: Deci, viaţa este aproape ca un cerc. Începi copil, devii adult, ceea ce nu e mereu sănătos. Sunt o mulţime de aspecte negative aici; dar apoi te întorci, cu bătrâneţea, la acea inocenţă, devii mult mai jucăuş. Ai mult mai mult timp, acum au şi copiii. Bănuiesc că acesta e motivul pentru care bunicii se înţeleg atât de bine cu nepoţii lor.  

MJ: Vârstnicii şi copiii seamănă foarte mult. Sunt lipsiţi de griji, au liber la joc, sunt simpli şi drăgălaşi. E un sentiment spiritual. Nu vizitez casele bătrânilor aşa cum vizitez orfelinatele. Mulţi dintre ei au Alzheimer şi nu mai recunosc multe. Dar am o relaţie grozavă cu oamenii în vârstă. Îmi place să stau de vorbă cu ei, şi să ascult poveşti despre vremea când erau copii şi cum era lumea pe vremea aceea, îmi place mult asta. În urmă cu mulţi ani, un evreu bătrân din New York mi-a spus: „Întotdeauna să fii recunoscător pentru talentul tău şi întotdeauna să dăruieşti celor săraci. Ajută-i pe alţii. Când eram mic, tatăl meu mi-a spus ’O să luăm aceste haine şi aceste bucăţi de pâine, o să le învelim, iar voi o să alergaţi de-a lungul strazii şi pe scări, o să ciocăniţi la uşi, o să lăsaţi pachetele în faţa uşilor şi o să fugiţi.’ L-am întrebat ’De ce ne spui să fugim?’ Iar el a răspuns ’Pentru că nu vreau să se simtă ruşinaţi, atunci când vor deschide uşa. Au şi ei mândrie. Asta e filantropia adevărată.’” Nu am uitat niciodată ce mi-a spus acel bătrân. E drăguţ, nu-i aşa? Iar el a făcut asta mereu, când era mic.  

SB: Ai încercat să faci acte caritabile de care să nu ştie nimeni?  

MJ: Da, fără să flutur steaguri. Omul despre care am povestit, spunea că filantropia adevărată înseamnă să dăruieşti din inimă fără să te lauzi cu asta, şi pentru că el fugea, oamenii nu ştiau cine le punea pachetele la uşă. Era ca şi cum le-ar fi lăsat Dumnezeu acolo, ştii? Foarte frumos. Nu am uitat niciodată această poveste. Aveam vreo unsprezece ani atunci când mi-a fost spusă. El era un om în vârstă, foarte drăguţ, un evreu, din câte îmi amintesc. [În religia iudaică, cea mai înaltă formă de caritate este atunci când binefăcătorul nu cunoaşte identitatea beneficiarului, şi beneficiarul nu cunoaşte identitatea binefăcătorului. De aici, obiceiul iudaic de a pune în fiecare zi câte o monedă într-o cutie a milei, ori acasă, ori într-un fond administrat public, care apoi este distribuit celor săraci.]  

SB: Era Rose Fine o evreică credincioasă? Îşi respecta credinţa? Sau era mai laică?  

MJ: Ce înseamnă asta?

SB: Se ferea să călătorească de Sabat, mânca numai hrană cuşer, lucruri din astea?  

MJ: Nu-mi amintesc. Mi-a spus multe lucruri despre iudaism. Nu ştiu dacă mânca numai cuşer, dar îmi părea tare rău pentru ea, din cauză că fiul ei suferise mult. El fusese medic şi a murit înainte de vreme şi în ziua în care el a murit, îmi amintesc clar cât de tristă a fost. El fusese un medic minunat, studiase la Harvard, era înalt şi frumos. A avut o tumoare la creier. Nu-mi pot imagina cum e să moară orice copil, cu atât mai mult să-ţi pierzi propriul copil astfel.  

SB: Ai aflat ceva despre iudaism de la Rose Fine?  

MJ: M-a învăţat despre cultura iudaică şi n-am să uit niciodată când eram mic şi am aterizat în Germania, iar ea era foarte tăcută. Am întrebat-o „Ce s-a întâmplat, Miss Fine?” Ştii cum simt copiii că ceva e în neregulă cu mama lor? Ea a spus „Nu-mi place.” Am întrebat-o: „De ce?” Mi-a răspuns „O mulţime de oameni au suferit aici.” Atunci am aflat prima oară despre lagărele de concentrare, prin intermediul ei, pentru că eu nu ştiam nimic despre asta. Nu voi uita niciodată sentimentul acela. Ea spunea că o lua cu frig acolo, chiar simţea răcoare. Era o persoana foarte plăcută. M-a introdus în lumea minunată a cărţilor, mi-a inoculat pasiunea pentru citit şi nu aş fi fost cel care sunt astăzi, dacă nu ar fi fost ea. Îi datorez multe, şi de aceea vreau să-i dedic următorul album.

 SB: Crezi că te vedea ca pe fiul ei?  

MJ: Mă numea fiul ei. Ori de câte ori mergeam cu avionul, vedeai şapte copii negri şi un tată negru, toţi cu freze imense de tip Afro, şi printre ei pe acea evreică albă mai în vârstă. O opreau şi o întrebau: „Dumneata cine eşti?” Iar ea răspundea „Eu sunt mama.” De fiecare dată dădea acest răspuns şi o lăsau să treacă. Era specială. Aveam nevoie de ea.

SB: Ţi-a arătat iubire necondiţionată?  

MJ: Da.  

SB: Şi crezi că iubirea necondiţionată se poate manifesta chiar şi între două persoane care nu sunt înrudite?  

MJ: O, Doamne, desigur. Cred că am învăţat asta datorită ei şi apoi am văzut-o şi am experimentat-o. Nu contează gradul de rudenie, rasa, credinţa ori culoarea. Iubirea e iubire şi străbate toate graniţele şi se vede imediat. Eu o văd în ochii copiilor. Când privesc copiii, parcă văd nişte pui neajutoraţi. Sunt atât de drăgălaşi... Cum ar putea cineva să le facă vreun rău? Sunt minunaţi.  

SB: Rose Fine a murit anul acesta, prin urmare încă eşti trist. Cum se descurcă un copil cu un astfel de necaz? Un copil trăieşte în Paradis, lumea perfectă pe care încercăm noi să o descriem. Adulţii sunt corupţi mult, prin războaiele pe care le duc, prin gelozia şi cinismul lor, şi brusc apare moartea, cu care până şi un copil e nevoit să se confrunte. Aşadar, cum accepţi tu moartea? Şi cum o acceptă un copil?  

MJ: Da, am avut de-a face cu moartea şi e foarte greu.

...