Vă doresc tuturor să aveţi parte de cele mai
frumoase sărbători! La mulţi ani fericiţi şi plini de
bucurii!
Vă mulţumesc pentru că a mai trecut un an împreună.
Vă mulţumesc pentru că sunteţi. Vă mulţumesc pentru tot.
Se afișează postările cu eticheta Special. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Special. Afișați toate postările
luni, 24 decembrie 2012
miercuri, 26 septembrie 2012
A Life Celebrated, A King Remembered
...
Multumesc pentru linkul documentarului "Man Behind the Myth". In acel site am mai gasit filme interesante. Iata unul dintre ele. Care nu are nevoie de cuvinte.
A Life Celebrated, A King Remembered from Walking Moon Studios on Vimeo.
...
Multumesc pentru linkul documentarului "Man Behind the Myth". In acel site am mai gasit filme interesante. Iata unul dintre ele. Care nu are nevoie de cuvinte.
A Life Celebrated, A King Remembered from Walking Moon Studios on Vimeo.
...
miercuri, 29 august 2012
29 August
...
Astăzi ar fi trebuit să-l aniversăm. N-a fost să fie aşa. Rămânem cu amintirea... cu muzica şi videoclipurile lui... cu acţiunile umanitare şi cu toate lucrurile minunate pe care ni le-a dăruit.
Dacă cineva s-a întrebat vreodată de ce Michael Jackson merită sa fie iubit... iată o parte dintre multele... incredibil de multele motive:
...
Astăzi ar fi trebuit să-l aniversăm. N-a fost să fie aşa. Rămânem cu amintirea... cu muzica şi videoclipurile lui... cu acţiunile umanitare şi cu toate lucrurile minunate pe care ni le-a dăruit.
Dacă cineva s-a întrebat vreodată de ce Michael Jackson merită sa fie iubit... iată o parte dintre multele... incredibil de multele motive:
...
vineri, 23 decembrie 2011
Give Love On Christmas Day!
...
Sărbători Fericite tuturor, cu bucurie şi căldură în suflete!
Oameni făcând liste, cumpărând cadouri deosebite,
făcându-şi timp să fie amabili cu ceilalţi –
e acel moment din an când prietenii buni sunt aproape
şi îţi doreşti să poţi oferi mai mult
decât nişte obiecte cumpărate dintr-un magazin.
De ce nu dăruieşti iubire în ziua de Crăciun?
chiar şi omul care are totul
ar fi atât de fericit dacă i-ai oferi
iubire, în ziua de Crăciun –
nu există un cadou mai frumos decât iubirea.
Oameni, nu ştiţi că zâmbetul şi un semn de salut
se simt peste tot, în bucuria Crăciunului?...
e singura dată din an când lumea e sinceră
şi ţi-ar plăcea să găseşti o cale să arăţi
lucruri pe care cuvintele nu le pot exprima.
De ce nu dăruieşti iubire, în ziua de Crăciun?
omul de pe stradă şi perechea de la etajul de sus,
toţi au nevoie să ştie că există cineva căruia îi pasă;
dăruieşte iubire în ziua de Crăciun,
pentru că iubirea e cel mai frumos cadou.
Ceea ce-i trebuie lumii e iubirea;
da, lumea are nevoie de mai multă iubire.
De ce nu dăruieşti iubire in ziua de Crăciun?
fiecare copilaş de pe genunchii lui Moş Crăciun
are un loc, sub pomul lui, pentru iubirea ta;
oferă iubire de Crăciun –
nu există dar mai de preţ decât iubirea.
...
Sărbători Fericite tuturor, cu bucurie şi căldură în suflete!
Oameni făcând liste, cumpărând cadouri deosebite,
făcându-şi timp să fie amabili cu ceilalţi –
e acel moment din an când prietenii buni sunt aproape
şi îţi doreşti să poţi oferi mai mult
decât nişte obiecte cumpărate dintr-un magazin.
De ce nu dăruieşti iubire în ziua de Crăciun?
chiar şi omul care are totul
ar fi atât de fericit dacă i-ai oferi
iubire, în ziua de Crăciun –
nu există un cadou mai frumos decât iubirea.
Oameni, nu ştiţi că zâmbetul şi un semn de salut
se simt peste tot, în bucuria Crăciunului?...
e singura dată din an când lumea e sinceră
şi ţi-ar plăcea să găseşti o cale să arăţi
lucruri pe care cuvintele nu le pot exprima.
De ce nu dăruieşti iubire, în ziua de Crăciun?
omul de pe stradă şi perechea de la etajul de sus,
toţi au nevoie să ştie că există cineva căruia îi pasă;
dăruieşte iubire în ziua de Crăciun,
pentru că iubirea e cel mai frumos cadou.
Ceea ce-i trebuie lumii e iubirea;
da, lumea are nevoie de mai multă iubire.
De ce nu dăruieşti iubire in ziua de Crăciun?
fiecare copilaş de pe genunchii lui Moş Crăciun
are un loc, sub pomul lui, pentru iubirea ta;
oferă iubire de Crăciun –
nu există dar mai de preţ decât iubirea.
...
joi, 15 decembrie 2011
„Dacă mor mâine, să-ţi aminteşti întotdeauna ce ţi-am spus.”
...
Diseară, la „The Ellen Show” în S.U.A., va fi difuzat un interviu cu Paris Jackson. Până când vom avea şansa să îl vedem şi noi integral (pentru cine nu ştie, „The Ellen Show” se difuzează pe Euforia tv de luni până vineri la ora 00:00), am găsit pe internet un fragment.
Paris Jackson despre tatăl ei Michael
Ellen: Aşadar, o să apari într-un film. E ceva ce îţi doreai?
Paris: Da, îmi place să joc.
Ellen: Îţi place să joci? Când ti-ai dat seama că vrei să fii actriţă?
Paris: Când eram foarte mică. Tata a jucat în filmul „Moonwalker”. Ştiam că el cânta foarte bine dar nu ştiusem că putea şi să joace. Am văzut filmul şi mi-am spus „wow, vreau să fiu ca el”.
Ellen: Câţi ani aveai pe atunci?
Paris: Eram mică. Eram mai mică decât e Blanket acum.
Ellen:. Chiar aşa? I-ai spus? I-ai spus tatălui tău că vrei să joci?
Paris: Da... noi improvizam împreună. El ne dădea mici scenarii. Spunea „OK, în scena asta vei începe să plângi” şi plângeam instantaneu.
Ellen: Puteai să plângi la comandă?
Paris: Da.
Ellen: Asta e impresionant. Asa poţi să obţii tot felul de lucruri. Iar el nu mai ştia dacă plângeai cu adevărat sau doar jucai un rol.
Paris: Se pare că „m-am prefăcut” mult la vremea aceea.
Paris despre „şansa de a fi normală”
Ellen: Îţi place la şcoală?
Paris: Mult. E, categoric, o experienţă diferită.
Ellen: Se poartă cu tine diferit? Simţi că ai o copilărie obişnuită?
Paris: Chiar am o copilărie obişnuită. Adică, sunt tratată ca oricare copil. Când am venit la Buckley [şcoala la care Paris învaţă acum], nu ştia nimeni cine sunt şi mi-am spus „ce bine, am şansa să fiu normală”.
Ellen: Ei nu ştiau cine eşti din cauza acelor măşti pe care le purtai – pentru că, sigur, tatăl tău dorea să te protejeze şi să-ţi ofere sansa ca mai târziu să poţi ieşi în lume şi să poţi avea o viaţă normală – dar te-ai gândit vreodată, în timp ce le purtai, „asta e oarecum ciudat”?
Paris: Mda, mă gândeam ceva d egenul „e o prostie, de ce port o mască?” Dar am înţeles mai târziu că el nu dorea decât să ne protejeze şi ne-a şi explicat asta.
Momente memorabile cu Michael
Ellen: Care a fost cel mai memorabil lucru pe care ţi l-a spus tatăl tău?
Paris: Mi-a spus: „Dacă mor mâine, întotdeauna să-ţi aminteşti ce ţi-am spus.” Am ascultat sfatul lui şi am ţinut minte absolut tot ce mi-a spus.
...
Diseară, la „The Ellen Show” în S.U.A., va fi difuzat un interviu cu Paris Jackson. Până când vom avea şansa să îl vedem şi noi integral (pentru cine nu ştie, „The Ellen Show” se difuzează pe Euforia tv de luni până vineri la ora 00:00), am găsit pe internet un fragment.
Paris Jackson despre tatăl ei Michael
Ellen: Aşadar, o să apari într-un film. E ceva ce îţi doreai?
Paris: Da, îmi place să joc.
Ellen: Îţi place să joci? Când ti-ai dat seama că vrei să fii actriţă?
Paris: Când eram foarte mică. Tata a jucat în filmul „Moonwalker”. Ştiam că el cânta foarte bine dar nu ştiusem că putea şi să joace. Am văzut filmul şi mi-am spus „wow, vreau să fiu ca el”.
Ellen: Câţi ani aveai pe atunci?
Paris: Eram mică. Eram mai mică decât e Blanket acum.
Ellen:. Chiar aşa? I-ai spus? I-ai spus tatălui tău că vrei să joci?
Paris: Da... noi improvizam împreună. El ne dădea mici scenarii. Spunea „OK, în scena asta vei începe să plângi” şi plângeam instantaneu.
Ellen: Puteai să plângi la comandă?
Paris: Da.
Ellen: Asta e impresionant. Asa poţi să obţii tot felul de lucruri. Iar el nu mai ştia dacă plângeai cu adevărat sau doar jucai un rol.
Paris: Se pare că „m-am prefăcut” mult la vremea aceea.
Paris despre „şansa de a fi normală”
Ellen: Îţi place la şcoală?
Paris: Mult. E, categoric, o experienţă diferită.
Ellen: Se poartă cu tine diferit? Simţi că ai o copilărie obişnuită?
Paris: Chiar am o copilărie obişnuită. Adică, sunt tratată ca oricare copil. Când am venit la Buckley [şcoala la care Paris învaţă acum], nu ştia nimeni cine sunt şi mi-am spus „ce bine, am şansa să fiu normală”.
Ellen: Ei nu ştiau cine eşti din cauza acelor măşti pe care le purtai – pentru că, sigur, tatăl tău dorea să te protejeze şi să-ţi ofere sansa ca mai târziu să poţi ieşi în lume şi să poţi avea o viaţă normală – dar te-ai gândit vreodată, în timp ce le purtai, „asta e oarecum ciudat”?
Paris: Mda, mă gândeam ceva d egenul „e o prostie, de ce port o mască?” Dar am înţeles mai târziu că el nu dorea decât să ne protejeze şi ne-a şi explicat asta.
Momente memorabile cu Michael
Ellen: Care a fost cel mai memorabil lucru pe care ţi l-a spus tatăl tău?
Paris: Mi-a spus: „Dacă mor mâine, întotdeauna să-ţi aminteşti ce ţi-am spus.” Am ascultat sfatul lui şi am ţinut minte absolut tot ce mi-a spus.
...
miercuri, 30 noiembrie 2011
THRILLER 29
...
Astăzi se împlinesc 29 de ani de la lansarea albumului cu care Michael a intrat, pentru totdeauna, în istoria muzicii, care l-a propulsat pe culmile succesului şi l-a făcut megastar: „Thriller”. Dintre cele 9 melodii incluse pe album, 3 au fost compuse de Michael (Wanna Be Startin’ Somethin’, Beat It şi Billie Jean), iar una a fost compusă în colaborare (The Girl Is Mine, cu Paul McCartney). Thriller este opera prolificului şi excelentului compozitor Rod Temperton, cu care Michael a colaborat foarte bine.
Sesiunile de înregistrări au avut loc între 14 aprilie – 8 noiembrie 1982, la Westlake Recording Studios din Los Angeles, California, sub îndrumarea producătorului Quincy Jones, care a avut la dispoziţie un buget de 750.000 USD. S-a muncit la 30 de cântece, iar dintre ele au fost alese, cu mare atenţie, cele 9 care au compus albumul. În afară de Baby Be Mine şi The Lady In My Life, toate melodiile de pe album au fost lansate ca single şi toate au ajuns în top 10 pe lista „Billboard Hot 100”.
În numai un an de zile, „Thriller” a devenit – şi a rămas în continuare – cel mai bine vândut album din toate timpurile şi a obţinut 8 premii Grammy în 1984. În acelaşi an, tot „Thriller” i-a adus lui Michael 8 premii AMA (American Music Awards), un premiu pentru merite speciale şi 3 premii MTV Video Music Awards. „Thriller” i-a permis lui Michael să facă o breşă serioasă în bariera rasială, atunci când videoclipurile pentru Thriller, Billie Jean şi Beat It au fost difuzate regulat la MTV, un post considerat leader de opinie pe piaţa muzicală şi care avea pretenţii elitiste şi rasiste la acea vreme.
Videoclipul Thriller a fost pus la păstrare în Biblioteca Congresului American şi notat în Registrul Naţional de Înregistrări, pentru că s-a stabilit că are semnificaţie culturală.
Anii dintre „Off The Wall” şi „Thriller” au fost o perioadă de tranziţie pentru Michael, un răstimp în care el şi-a revendicat din ce în ce mai clar şi mai răspicat, independenţa. Imediat cum a împlinit 21 de ani, devenind major, şi-a angajat propriul manager (pe John Branca) şi i-a spus hotărât că vrea să devină cel mai mare star din showbusiness şi cel mai bogat. Nu era doar un vis de puşti ambiţios, nici un moft de grandomaniac, nicidecum. Michael era extrem de serios atunci când a afirmat asta şi avea un scop bine determinat. Voia, din tot sufletul, să „vindece lumea” – de rasism, de violenţă, de foamete, de discriminare. Iar pentru asta ştia că avea nevoie de bani. Şi era perfect conştient că, pe lângă bani, avea nevoie de notorietate. Şi-a promis lui însuşi să facă tot ce-i va sta în puteri ca să schimbe în bine unele lucruri de pe lumea asta. Şi, după cum bine ştim, s-a ţinut de promisiune, din plin. Chiar dacă a avut de înfruntat nişte ziduri groase şi nişte prejudecăţi bine înrădăcinate, a ieşit victorios din toate înfruntările de acest fel. În 1980 l-a întrebat pe publicistul revistei „Rolling Stones” daca l-ar interesa să facă o copertă cu el. Nu l-a interesat, iar Michael a ripostat: „Mi se spune mereu şi mereu că o revistă cu negri pe copertă nu se vinde... Ei bine, o să vină o zi când aceste reviste mă vor implora să le dau un interviu. Poate că le voi da unul. Sau poate nu.” Şi Michael a avut dreptate. La scurtă vreme după refuz, mai exact după ce „Thriller”, abia lansat, urcase vertiginos în topuri şi nu părea că avea de gând să se oprească prea curând, dintr-odată negrii pe copertă vindeau extraordinar de bine. Mai precis, unul anume: Michael Jackson. În februarie 1983, coperta Rolling Stones avea o poză mare cu Michael, iar în interior au pus un interviu pe 8 pagini pe care îl luaseră în 1982, înainte de lansarea albumului, dar nu găsiseră, vezi-Doamne, momentul să-l publice până atunci (adică până când „Thriller” a dominat topurile).
Pe 30 noiembrie 1982 Michael Jackson a dovedit, industriei muzicale şi publicului, că este un artist complet, cu abilităţi excepţionale de a se reinventa mereu şi mereu, şi care îşi merita cu prisosinţă locul în istoria muzicii şi tronul de Rege al Muzicii. Acolo unde, dealtfel, este şi astăzi. La mulţi ani, „Thriller”!
La mulţi ani tuturor celor care astăzi îşi serbează numele!
...
Astăzi se împlinesc 29 de ani de la lansarea albumului cu care Michael a intrat, pentru totdeauna, în istoria muzicii, care l-a propulsat pe culmile succesului şi l-a făcut megastar: „Thriller”. Dintre cele 9 melodii incluse pe album, 3 au fost compuse de Michael (Wanna Be Startin’ Somethin’, Beat It şi Billie Jean), iar una a fost compusă în colaborare (The Girl Is Mine, cu Paul McCartney). Thriller este opera prolificului şi excelentului compozitor Rod Temperton, cu care Michael a colaborat foarte bine.
Sesiunile de înregistrări au avut loc între 14 aprilie – 8 noiembrie 1982, la Westlake Recording Studios din Los Angeles, California, sub îndrumarea producătorului Quincy Jones, care a avut la dispoziţie un buget de 750.000 USD. S-a muncit la 30 de cântece, iar dintre ele au fost alese, cu mare atenţie, cele 9 care au compus albumul. În afară de Baby Be Mine şi The Lady In My Life, toate melodiile de pe album au fost lansate ca single şi toate au ajuns în top 10 pe lista „Billboard Hot 100”.
În numai un an de zile, „Thriller” a devenit – şi a rămas în continuare – cel mai bine vândut album din toate timpurile şi a obţinut 8 premii Grammy în 1984. În acelaşi an, tot „Thriller” i-a adus lui Michael 8 premii AMA (American Music Awards), un premiu pentru merite speciale şi 3 premii MTV Video Music Awards. „Thriller” i-a permis lui Michael să facă o breşă serioasă în bariera rasială, atunci când videoclipurile pentru Thriller, Billie Jean şi Beat It au fost difuzate regulat la MTV, un post considerat leader de opinie pe piaţa muzicală şi care avea pretenţii elitiste şi rasiste la acea vreme.
Videoclipul Thriller a fost pus la păstrare în Biblioteca Congresului American şi notat în Registrul Naţional de Înregistrări, pentru că s-a stabilit că are semnificaţie culturală.
Anii dintre „Off The Wall” şi „Thriller” au fost o perioadă de tranziţie pentru Michael, un răstimp în care el şi-a revendicat din ce în ce mai clar şi mai răspicat, independenţa. Imediat cum a împlinit 21 de ani, devenind major, şi-a angajat propriul manager (pe John Branca) şi i-a spus hotărât că vrea să devină cel mai mare star din showbusiness şi cel mai bogat. Nu era doar un vis de puşti ambiţios, nici un moft de grandomaniac, nicidecum. Michael era extrem de serios atunci când a afirmat asta şi avea un scop bine determinat. Voia, din tot sufletul, să „vindece lumea” – de rasism, de violenţă, de foamete, de discriminare. Iar pentru asta ştia că avea nevoie de bani. Şi era perfect conştient că, pe lângă bani, avea nevoie de notorietate. Şi-a promis lui însuşi să facă tot ce-i va sta în puteri ca să schimbe în bine unele lucruri de pe lumea asta. Şi, după cum bine ştim, s-a ţinut de promisiune, din plin. Chiar dacă a avut de înfruntat nişte ziduri groase şi nişte prejudecăţi bine înrădăcinate, a ieşit victorios din toate înfruntările de acest fel. În 1980 l-a întrebat pe publicistul revistei „Rolling Stones” daca l-ar interesa să facă o copertă cu el. Nu l-a interesat, iar Michael a ripostat: „Mi se spune mereu şi mereu că o revistă cu negri pe copertă nu se vinde... Ei bine, o să vină o zi când aceste reviste mă vor implora să le dau un interviu. Poate că le voi da unul. Sau poate nu.” Şi Michael a avut dreptate. La scurtă vreme după refuz, mai exact după ce „Thriller”, abia lansat, urcase vertiginos în topuri şi nu părea că avea de gând să se oprească prea curând, dintr-odată negrii pe copertă vindeau extraordinar de bine. Mai precis, unul anume: Michael Jackson. În februarie 1983, coperta Rolling Stones avea o poză mare cu Michael, iar în interior au pus un interviu pe 8 pagini pe care îl luaseră în 1982, înainte de lansarea albumului, dar nu găsiseră, vezi-Doamne, momentul să-l publice până atunci (adică până când „Thriller” a dominat topurile).
Pe 30 noiembrie 1982 Michael Jackson a dovedit, industriei muzicale şi publicului, că este un artist complet, cu abilităţi excepţionale de a se reinventa mereu şi mereu, şi care îşi merita cu prisosinţă locul în istoria muzicii şi tronul de Rege al Muzicii. Acolo unde, dealtfel, este şi astăzi. La mulţi ani, „Thriller”!
La mulţi ani tuturor celor care astăzi îşi serbează numele!
...
marți, 8 noiembrie 2011
De Sf. Michael, pentru Michael – şi pentru voi toţi
...
Pentru astăzi nu am decât un poem, publicat în 1998 (într-un volum intitulat „Soul Cries”) de un scriitor american contemporan despre care nu ştiu decât că se semnează cu pseudonimul Lastmanout (originalul în engleză, „He Waits”, îl găsiţi pe www.soulcries.com). Mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut potrivit într-o astfel de zi, aşa încât l-am tradus ca să-l împart cu voi. Din clipa în care l-am citit, m-a făcut să mă gândesc la Michael. Parcă e scris pentru el.
El aşteaptă
El aşteaptă... nu mai ştie de ce,
ştie doar că trebuie să aştepte aici,
în acest loc unde nu există nici timp, nici spaţiu,
şi care aşteaptă să se umple din nou,
pentru ca golurile să dispară
şi căutările să nu-şi mai aibă rostul;
nesfârşite cicluri de lumină – intuneric, lumină – întuneric
aşteaptă în tăcere ceva ce pare a fi veşnicia
golită de toate sensurile, de atingere, de căldură, de frig –
de toate, în afară de speranţă şi de iubire,
pentru că înăuntru, mai adânc decât esenţa-i,
un tăciune indefinit arde,
arde cu atâta intensitate
că nimeni şi nimic nu-l poate sfărâma;
cu toată durerea, întunecarea, singurătatea şi răutatea care-l înconjoară
încearcă să-şi împiedice lumina să atingă pământul;
aceasta îi rămâne ca o ultimă rezervă
de nemişcat, de neoprit, de nestins.
El îşi ridică, încet, capul
ochii încep să-şi elibereze întunecarea;
în adâncul lor o scânteie de râset licăreşte
simţind adierea vântului –
vântul făcut de aripile îngerilor care se întorc, în sfârşit,
îl înconjoară încet cu iubire şi pace
răsuflarea lor asupra scânteii din urmă –
pe care el n-a abandonat-o nicicând –
o fac să devină incandescentă.
El zâmbeşte liniştit, bucuros, ştiind
că iar va merge mai departe
şi iar îşi va dărui inima, lumina, propriul suflet, altora,
pentru ca şi ei să cunoască puterea speranţei şi a iubirii
şi să ştie că, şi în întunericul lor cel mai adânc, există lumină.
El ştie că se va întoarce în acest loc din nou şi din nou,
şi că, fără un scop anunţat, îşi va tot dărui din lumină
până când va înceta, treptat, să mai fie...
El zâmbeşte, împlinit:
e suficient.
Sper să vă placă, atât poemul cât şi clipul pe care l-am ales pentru voi, din sutele de tributuri frumoase de pe youtube. Dacă poemul de mai sus poate fi gândul nostru comun îndreptat către Michael, prin versurile acestui cântec parcă însuşi Michael ni se adresează fiecăruia dintre noi.
Departe, într-o lume pierdută,
Îţi aud vocea strigând după Paradis
Naufragiat, încătuşat în amintiri
Trebuie să crezi că iubirea va răzbate
Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând, lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.
Vine o zi când inima îţi e pusă la încercare
Când toată credinţa ta pare să se fi pierdut
Dar mergi pe drumul tău, şi vei găsi
Un tărâm al speranţei
Un tărâm de vis
Şi când pierzi totul
Şi nimic nu merge bine
Caută să ţii aproape de mine
Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.
La mulţi ani celor care poartă numele Sfinţilor Mihail şi Gavril şi tuturor prietenilor de pe blog!
...
Pentru astăzi nu am decât un poem, publicat în 1998 (într-un volum intitulat „Soul Cries”) de un scriitor american contemporan despre care nu ştiu decât că se semnează cu pseudonimul Lastmanout (originalul în engleză, „He Waits”, îl găsiţi pe www.soulcries.com). Mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut potrivit într-o astfel de zi, aşa încât l-am tradus ca să-l împart cu voi. Din clipa în care l-am citit, m-a făcut să mă gândesc la Michael. Parcă e scris pentru el.
El aşteaptă
El aşteaptă... nu mai ştie de ce,
ştie doar că trebuie să aştepte aici,
în acest loc unde nu există nici timp, nici spaţiu,
şi care aşteaptă să se umple din nou,
pentru ca golurile să dispară
şi căutările să nu-şi mai aibă rostul;
nesfârşite cicluri de lumină – intuneric, lumină – întuneric
aşteaptă în tăcere ceva ce pare a fi veşnicia
golită de toate sensurile, de atingere, de căldură, de frig –
de toate, în afară de speranţă şi de iubire,
pentru că înăuntru, mai adânc decât esenţa-i,
un tăciune indefinit arde,
arde cu atâta intensitate
că nimeni şi nimic nu-l poate sfărâma;
cu toată durerea, întunecarea, singurătatea şi răutatea care-l înconjoară
încearcă să-şi împiedice lumina să atingă pământul;
aceasta îi rămâne ca o ultimă rezervă
de nemişcat, de neoprit, de nestins.
El îşi ridică, încet, capul
ochii încep să-şi elibereze întunecarea;
în adâncul lor o scânteie de râset licăreşte
simţind adierea vântului –
vântul făcut de aripile îngerilor care se întorc, în sfârşit,
îl înconjoară încet cu iubire şi pace
răsuflarea lor asupra scânteii din urmă –
pe care el n-a abandonat-o nicicând –
o fac să devină incandescentă.
El zâmbeşte liniştit, bucuros, ştiind
că iar va merge mai departe
şi iar îşi va dărui inima, lumina, propriul suflet, altora,
pentru ca şi ei să cunoască puterea speranţei şi a iubirii
şi să ştie că, şi în întunericul lor cel mai adânc, există lumină.
El ştie că se va întoarce în acest loc din nou şi din nou,
şi că, fără un scop anunţat, îşi va tot dărui din lumină
până când va înceta, treptat, să mai fie...
El zâmbeşte, împlinit:
e suficient.
Sper să vă placă, atât poemul cât şi clipul pe care l-am ales pentru voi, din sutele de tributuri frumoase de pe youtube. Dacă poemul de mai sus poate fi gândul nostru comun îndreptat către Michael, prin versurile acestui cântec parcă însuşi Michael ni se adresează fiecăruia dintre noi.
Departe, într-o lume pierdută,
Îţi aud vocea strigând după Paradis
Naufragiat, încătuşat în amintiri
Trebuie să crezi că iubirea va răzbate
Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând, lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.
Vine o zi când inima îţi e pusă la încercare
Când toată credinţa ta pare să se fi pierdut
Dar mergi pe drumul tău, şi vei găsi
Un tărâm al speranţei
Un tărâm de vis
Şi când pierzi totul
Şi nimic nu merge bine
Caută să ţii aproape de mine
Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.
La mulţi ani celor care poartă numele Sfinţilor Mihail şi Gavril şi tuturor prietenilor de pe blog!
...
vineri, 21 octombrie 2011
I Will Always Be Missing You, Michael...
...
Sunt 25 de zile de când a început procesul în care Conrad Murray este acuzat de omucidere în cazul Regelui Pop şi nu am pomenit încă nimic legat de acest subiect, aşa cum nu prea am menţionat numele şi persoana individului care în această perioadă trebuie să înfrunte, atât reproşurile procurorului, ale martorilor acuzării, cât şi privirile critice ale celor 12 juraţi (dintre care 8 au declarat că sunt fani Michael Jackson), precum şi pe cele ale marelui public simpatizant, încă devastat de dispariţia artistului şi dornic de dreptate.
Nu am amintit procesul şi nici nu aveam de gând să o fac. Furia pe care acum doi ani o resimţeam faţă de Murray, s-a transformat între timp într-o resemnare tristă. Nu aş putea să afirm că l-am iertat pentru că, aşa cum spuneam cândva, nu am niciun drept să fac asta. Mi-am dat seama, însă, că nici încarcerarea lui pentru douăzeci de ani sau pe viaţă, nici măcar linşarea cu pietre în piaţa publică, nu l-ar mai aduce înapoi pe Michael. Prin urmare, o atare răzbunare, pe lângă faptul că ar fi inutilă, ne-ar degrada moral.
Aşadar… nu am pomenit nimic despre proces până acum, pentru că nu mă interesează absolut deloc soarta lui Murray, nici verdictul care se va da în acest caz. Dar chiar în prima zi a fost prezentată o înregistrare audio care m-a impresionat teribil. Pe data de 10 mai 2009, la ora 9:05 a.m., Murray l-a înregistrat pe Michael, după ce îl sedase şi înainte să adoarmă. Ceea ce m-a marcat nu a fost atât faptul că l-am ascultat, timp de 4 minute, pe Michael, obnubilat, încercând să comunice cu Murray; cât sentimentul că aceste patru minute ar putea – şi ar trebui – să-i convingă şi pe ultimii dinozauri suspicioşi în privinţa inocenţei lui. În ultimele clipe înainte ca anestezicul să-şi facă efectul în totalitate, deşi aproape inconştient, Michael afirma aceleaşi lucruri pe care le-a afirmat, de atâtea ori, în stare de perfectă conştientă. Şi, cei care atunci nu l-au crezut, de data aceasta ar trebui să creadă. Cei care nu sunt obişnuiţi cu starea unui om înainte de anestezie generală ar putea să fie afectaţi. Discursul lui Michael este uşor incoerent, ca al oricărui pacient căruia i se induce anestezia generală, dar ceea ce spune şi felul în care o spune sunt înduioşătoare.
...Dar Michael avea dreptate. Sunt atâtea lucruri de care să ne amintim, din tot ceea ce a făcut şi ne-a lăsat... Sunt atâtea lucruri de care să ne fie dor, atunci când ne gândim la el...
Au luat cutiile de pe scenă
Inima mea s-a frânt şi s-a tulburat
Lumea a îngheţat şi a încremenit
Când a aflat că Regele a plecat.
Rătăcesc pe străzi
Mă simt atât de singură, cu atâtea întrebări şi atâta durere
Dar unicul lucru pe care îl ştiu
Este că
Întotdeauna îmi vei lipsi, Michael;
Şi iubirea ta va dura pentru totdeauna, în inima mea,
Mereu îmi va fi dor de tine
Pentru că tu mi-ai schimbat viaţa în bine –
Întotdeauna îmi va fi dor de tine...
...
Sunt 25 de zile de când a început procesul în care Conrad Murray este acuzat de omucidere în cazul Regelui Pop şi nu am pomenit încă nimic legat de acest subiect, aşa cum nu prea am menţionat numele şi persoana individului care în această perioadă trebuie să înfrunte, atât reproşurile procurorului, ale martorilor acuzării, cât şi privirile critice ale celor 12 juraţi (dintre care 8 au declarat că sunt fani Michael Jackson), precum şi pe cele ale marelui public simpatizant, încă devastat de dispariţia artistului şi dornic de dreptate.
Nu am amintit procesul şi nici nu aveam de gând să o fac. Furia pe care acum doi ani o resimţeam faţă de Murray, s-a transformat între timp într-o resemnare tristă. Nu aş putea să afirm că l-am iertat pentru că, aşa cum spuneam cândva, nu am niciun drept să fac asta. Mi-am dat seama, însă, că nici încarcerarea lui pentru douăzeci de ani sau pe viaţă, nici măcar linşarea cu pietre în piaţa publică, nu l-ar mai aduce înapoi pe Michael. Prin urmare, o atare răzbunare, pe lângă faptul că ar fi inutilă, ne-ar degrada moral.
Aşadar… nu am pomenit nimic despre proces până acum, pentru că nu mă interesează absolut deloc soarta lui Murray, nici verdictul care se va da în acest caz. Dar chiar în prima zi a fost prezentată o înregistrare audio care m-a impresionat teribil. Pe data de 10 mai 2009, la ora 9:05 a.m., Murray l-a înregistrat pe Michael, după ce îl sedase şi înainte să adoarmă. Ceea ce m-a marcat nu a fost atât faptul că l-am ascultat, timp de 4 minute, pe Michael, obnubilat, încercând să comunice cu Murray; cât sentimentul că aceste patru minute ar putea – şi ar trebui – să-i convingă şi pe ultimii dinozauri suspicioşi în privinţa inocenţei lui. În ultimele clipe înainte ca anestezicul să-şi facă efectul în totalitate, deşi aproape inconştient, Michael afirma aceleaşi lucruri pe care le-a afirmat, de atâtea ori, în stare de perfectă conştientă. Şi, cei care atunci nu l-au crezut, de data aceasta ar trebui să creadă. Cei care nu sunt obişnuiţi cu starea unui om înainte de anestezie generală ar putea să fie afectaţi. Discursul lui Michael este uşor incoerent, ca al oricărui pacient căruia i se induce anestezia generală, dar ceea ce spune şi felul în care o spune sunt înduioşătoare.
...Dar Michael avea dreptate. Sunt atâtea lucruri de care să ne amintim, din tot ceea ce a făcut şi ne-a lăsat... Sunt atâtea lucruri de care să ne fie dor, atunci când ne gândim la el...
Au luat cutiile de pe scenă
Inima mea s-a frânt şi s-a tulburat
Lumea a îngheţat şi a încremenit
Când a aflat că Regele a plecat.
Rătăcesc pe străzi
Mă simt atât de singură, cu atâtea întrebări şi atâta durere
Dar unicul lucru pe care îl ştiu
Este că
Întotdeauna îmi vei lipsi, Michael;
Şi iubirea ta va dura pentru totdeauna, în inima mea,
Mereu îmi va fi dor de tine
Pentru că tu mi-ai schimbat viaţa în bine –
Întotdeauna îmi va fi dor de tine...
...
duminică, 16 octombrie 2011
VOTE "Vivo - the magic bear"
...
Dragi prieteni,
Poate că unii dintre voi sunteţi la curent cu PROIECTUL PEPSI REFRESH – DĂ UN REFRESH VIEŢII URBANE.
Prietena noastră Passion participă la acest concurs cu o carte bilingvă (română şi engleză) intitulată „Vivo – ursuleţul magic” şi are nevoie de voturile noastre. Haideţi să o votăm, pentru că merită! Mie mi-ar plăcea ca ursuleţul panda roşcat Vivo să fie mascota Pepsi.
Ideea lui Passion poate fi votată aici: „Vivo – The magic bear”
Încă o poveste luminează universul copiilor. Spre bucuria lor! Şi au de ce, pentru că al lor suflet va fi mai bogat, mai plin cu frumuseţi şi îndemnuri spre bunătate. Această poveste este un dar făcut copiilor cu plinătatea gândurilor curate de Florina Petre intitulând-o „Vivo-Ursuleţul magic”.De fapt, întreaga poveste este ţesută cu simboluri magice, născătoare de optimism, speranţă şi încredere în forţele binelui.
Acţiunea se petrece pe un tărâm pur, izolat de lume, înconjurat de apele unui ocean, denumit Insula Miresmelor Uitate. Eroii principali sunt ursuleţul Vivo şi iepuraşul Puf. În esenţă, toată povestea este populată cu animale (veveriţe, căprioare, papagali, vulturi, fluturi) care prin diverse acţiuni împlinesc povestea într-un univers mirific cu valenţe poetice. Meritul Florinei Petre este înnobilat şi de acestă cutezanţă de a reuşi ca într-o lume robotizată a copiilor să aducă puritatea naturii cu forţele ei benefice.
Povestea este încărcată cu o înaltă morală ce conţine esenţele victoriei prin forţele proprii atunci când sunt dominate de curaj, iubire şi tăria binelui.
Prin fraze limpezi, ritmate cu intensitatea unor gânduri purificate în curăţenie spirituală, Florina Petre reuşeşte să decodeze copiilor (şi nu numai) enigmele binelui când acesta este instalat în adâncul fiinţei. Sinceritatea cu care este scrisă această poveste aduce încă un plus de izbândă în desăvârşirea temei abordate. ION ŞERBAN DRINCEA
"Vivo – ursuleţul magic” este o poveste născută din dorinţa de le a reda celor trişti speranţa şi de a-i învăţa să-şi regăsească visele şi să nu mai renunţe la ele niciodată. Eroul acestei poveşti destinată nu numai copiilor pleacă acum în lume, la propriu şi la figurat, cu misiunea de a şterge lacrimi şi de a le înlocui cu zâmbete.
Magia ursuleţului cu puteri vindecătoare vine din sufletul autoarei, unde s-a născut din dorinţa ei de a ajuta copiii bolnavi; de aceea, prima ediţie a cărţii a fost tipărită cu scopul de a fi împărţită micilor pacienţi din spitale, în schimbul... unui zâmbet.
Autoarea, Florina Petre, împreună cu Asociaţia „Heal The World In Loving Memory Of Michael Jackson”, a hotărât să se deplaseze în spitalele în care sunt internaţi copiii bolnavi de cancer pentru a le împărţi câte o carte, respectând deviza „Cine zâmbeste, o magie primeşte”.
În perioada scrierii cărţii, Florina Petre a simţit că trebuie să-i înveţe pe copii că fiecare dintre noi are puterea de a se vindeca, de a accelera procesul vindecării. Magia ursuleţului Vivo este susţinută în realitate de trezirea puterii de autosugestie în scopul vindecării fiinţei în integralitatea ei, de aceea povestea, sub aparenţa unui basm cu tâlc, nu se adresează exclusiv copiilor. Simbolurile poveştii demonstrează într-un mod extraordinar simplitatea şi puterea adevăratei prietenii, a comuniunii, a dăruirii, a altruismului. MIHAI POPESCU
...
Dragi prieteni,
Poate că unii dintre voi sunteţi la curent cu PROIECTUL PEPSI REFRESH – DĂ UN REFRESH VIEŢII URBANE.
Prietena noastră Passion participă la acest concurs cu o carte bilingvă (română şi engleză) intitulată „Vivo – ursuleţul magic” şi are nevoie de voturile noastre. Haideţi să o votăm, pentru că merită! Mie mi-ar plăcea ca ursuleţul panda roşcat Vivo să fie mascota Pepsi.
Ideea lui Passion poate fi votată aici: „Vivo – The magic bear”
Încă o poveste luminează universul copiilor. Spre bucuria lor! Şi au de ce, pentru că al lor suflet va fi mai bogat, mai plin cu frumuseţi şi îndemnuri spre bunătate. Această poveste este un dar făcut copiilor cu plinătatea gândurilor curate de Florina Petre intitulând-o „Vivo-Ursuleţul magic”.De fapt, întreaga poveste este ţesută cu simboluri magice, născătoare de optimism, speranţă şi încredere în forţele binelui.
Acţiunea se petrece pe un tărâm pur, izolat de lume, înconjurat de apele unui ocean, denumit Insula Miresmelor Uitate. Eroii principali sunt ursuleţul Vivo şi iepuraşul Puf. În esenţă, toată povestea este populată cu animale (veveriţe, căprioare, papagali, vulturi, fluturi) care prin diverse acţiuni împlinesc povestea într-un univers mirific cu valenţe poetice. Meritul Florinei Petre este înnobilat şi de acestă cutezanţă de a reuşi ca într-o lume robotizată a copiilor să aducă puritatea naturii cu forţele ei benefice.
Povestea este încărcată cu o înaltă morală ce conţine esenţele victoriei prin forţele proprii atunci când sunt dominate de curaj, iubire şi tăria binelui.
Prin fraze limpezi, ritmate cu intensitatea unor gânduri purificate în curăţenie spirituală, Florina Petre reuşeşte să decodeze copiilor (şi nu numai) enigmele binelui când acesta este instalat în adâncul fiinţei. Sinceritatea cu care este scrisă această poveste aduce încă un plus de izbândă în desăvârşirea temei abordate. ION ŞERBAN DRINCEA
"Vivo – ursuleţul magic” este o poveste născută din dorinţa de le a reda celor trişti speranţa şi de a-i învăţa să-şi regăsească visele şi să nu mai renunţe la ele niciodată. Eroul acestei poveşti destinată nu numai copiilor pleacă acum în lume, la propriu şi la figurat, cu misiunea de a şterge lacrimi şi de a le înlocui cu zâmbete.
Magia ursuleţului cu puteri vindecătoare vine din sufletul autoarei, unde s-a născut din dorinţa ei de a ajuta copiii bolnavi; de aceea, prima ediţie a cărţii a fost tipărită cu scopul de a fi împărţită micilor pacienţi din spitale, în schimbul... unui zâmbet.
Autoarea, Florina Petre, împreună cu Asociaţia „Heal The World In Loving Memory Of Michael Jackson”, a hotărât să se deplaseze în spitalele în care sunt internaţi copiii bolnavi de cancer pentru a le împărţi câte o carte, respectând deviza „Cine zâmbeste, o magie primeşte”.
În perioada scrierii cărţii, Florina Petre a simţit că trebuie să-i înveţe pe copii că fiecare dintre noi are puterea de a se vindeca, de a accelera procesul vindecării. Magia ursuleţului Vivo este susţinută în realitate de trezirea puterii de autosugestie în scopul vindecării fiinţei în integralitatea ei, de aceea povestea, sub aparenţa unui basm cu tâlc, nu se adresează exclusiv copiilor. Simbolurile poveştii demonstrează într-un mod extraordinar simplitatea şi puterea adevăratei prietenii, a comuniunii, a dăruirii, a altruismului. MIHAI POPESCU
...
luni, 19 septembrie 2011
I LOVE YOU MORE!
...
Subiectul pe care îl abordez astăzi nu are nicio legătură cu momentul, nu aniversează nimic şi nici nu se leagă de ceva anume. Pur şi simplu mi-a venit în minte şi am simţit nevoia să-l dezvolt şi să vi-l împărtăşesc. Nu e ceva nou, iubirea. Nu e nou pentru nimeni. Până şi copiii de 2-3 ani ştiu ce înseamnă „cele două cuvinte” – în orice caz, le-au auzit şi au o idee la ce anume se referă. Aşadar, nu e vreo mare taină. La prima vedere, s-ar putea spune că nici nu e ceva complicat. „Ce mare lucru să iubeşti?” – ar spune unii. „Mai important e sa ai pe cine. Sau, mai important e să fii TU iubit.” Nu i-aş contrazice. Atâta vreme cât nu există o definiţie clară şi oficială a ceea ce înseamnă iubirea, nu-mi permit să contrazic pe nimeni. Atâta vreme cât nu există un Cod al Iubirii, cuprinzând legi şi articole care să enunţe clar şi fără echivoc ce este iubirea, ce ai voie şi ce nu în iubire, care îţi sunt drepturile şi obligaţiile, care sunt derogările, contravenţiile şi sancţiunile, e absurd ca cineva să afirme: „iubirea înseamnă asta şi nimic altceva”.
Aşadar, nu aş nega nicio posibilă definiţie a iubirii. Aş exprima, doar, ceea ce cred eu. După mine, iubirea este un cuib construit cu grijă, în aşa fel încât să susţină oricâte suflete ar vrea sa poposească, la un moment dat, şi să nu le împiedice să-şi ia zborul, atunci când le va veni ceasul să se îndrepte spre alte zări. Pare absurd? Nu. Eu chiar cred că acest lucru e posibil, atunci când iubeşti. Pentru că, dintre toate explicaţiile pe care le-am aflat, este una care se detaşează, indubitabil: în iubire, e mult mai important să oferi decât să primeşti. Iubirea adevărată este aceea care te face fericit că dăruieşti, indiferent dacă primeşti sau nu ceva în schimb. Să iubeşti înseamnă să nu încerci să-l schimbi pe celălalt, nici el să nu încerce să te schimbe în vreun fel, dar să încerci TU să te schimbi, de dragul lui. Să iubeşti... înseamnă să uiţi de tine, veghindu-l pe celălalt; să renunţi la tot ce ai, pentru el; să fii pregătit în orice clipă să mergi cu el până la capătul lumii. Să nu ceri nimic şi să oferi totul. Să fii fericit şi recunoscător că ţi s-a permis să iubeşti. Să fii fericit, atunci când celălalt e fericit, chiar dacă fericirea lui nu e lângă tine; şi să te consideri binecuvântat pentru că simţi asta. Să preţuieşti fiecare clipă în care îţi e alături, să-i laşi libertatea de a decide când te vrea lângă el; dar să-i fii aproape, ori de câte ori are nevoie de tine. Par multe condiţii, şi e dificil de realizat, nu-i aşa? Sigur că da; doar de aceea iubirea adevărată se găseşte atât de rar. Mai mult decât atât, am enumerat aici doar o parte din ceea ce trebuie să oferi; nu am menţionat nimic despre ceea ce ar trebui să primeşti. Ei bine, cine se gândeşte la beneficii, pune problema total greşit. Întrebarea corectă este una singură: „Ce aş mai putea să ofer?” Atât. Orice altă variantă arată că acela nu ştie să iubească şi ar trebui să se împace cu asta... ori să încerce să înveţe.
Toate aceste lucruri le-am perceput mult mai profund, atunci când le-am privit prin prisma lui „I Love You More!” Cum poţi fii sigur că iubeşti „mai mult”, fără să fie implicate dăruirea de sine şi recunoştinţa? Sigur, aici e vorba de un joc de cuvinte, dar asta nu îl face mai puţin adevărat pe „I Love You More”. Şi, trecând peste ludicul, politeţea şi modestia lui Michael, aceste cuvinte exprimă mai mult decât un simplu feedback – e o lecţie de iubire; sau, dacă vreţi, esenţa unei astfel de lecţii. Dintre toate lucrurile pe care le-am învăţat de la Michael Jackson, iubirea este cel mai de preţ. Şi, ori de câte ori mă simt nesigur sau dezorientat, mă gândesc la Michael, la tot ce ne-a dăruit... şi la al său, emoţionant, profund, de nepreţuit: „I Love You More!”
Nu sunt genul care să stea deoparte şi doar să spună „îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat cu ei”. Vreau ca toată lumea sa cânte „What More Can I Give”, să ne unească pe toţi într-un singur glas; pentru că un cântec este o mantra, este ceva ce repeţi mereu şi mereu. Şi avem nevoie de pace, avem nevoie să dăruim, avem nevoie de iubire... avem nevoie să fim uniţi. (Michael Jackson, 2001)
Câţi oameni trebuie să mai moară, până când vom lua atitudine?
Câţi copii trebuie să mai plângă, până când vom face tot ceea ce ne stă în puteri?
Când, să trimiţi iubire e tot ceea ce poţi să oferi,
Ca să ajuţi un suflet;
De câte ori ne vom întoarce capetele
Şi vom pretinde că nu vedem?
Să vindecăm rănile planetei noastre rănite,
Suntem o familie globală
E suficient să vă trimiţeţi rugăciunile
Făcute din suflet,
Ca să vindecaţi o rană
Ce mai pot să dăruiesc, din ceea ce am?
Ce aş mai putea să ofer, spune-mi;
Ca să te iubesc şi să te învăţ,
Să te susţin şi să te sprijin –
Ce aş putea să ofer mai mult?
Ca de la frate la frate, să ne abandonăm temerile,
Să ne ridicăm şi să facem un pact;
Să-i arătăm celuilalt că iubirea este în inimile noastre!
Haideţi să ne recăpătăm mântuirea!
Iubirea are puterea să vindece,
Aşa că, haideţi să o oferim cu toţii!
Ce mai pot să dăruiesc, din ceea ce am?
(Nu e mult de dăruit, doar puţin)
Ce aş mai putea să ofer, spune-mi,
(Toată lumea ar trebui să se implice în asta)
Ca să te iubesc şi să te învăţ,
Să te susţin şi să te sprijin
Ce aş putea să ofer mai mult?
Rosteşte cuvintele, mă voi lăsa la pământ pentru tine,
Doar rosteşte-mi numele, sunt prietenul tău,
Vezi? Şi atunci, de ce ei continuă să ne înveţe
Să urâm şi să fim cruzi?...
Ar trebui să dăruim mereu şi mereu...
Ce aş mai putea să ofer, din ceea ce am?
(Trebuie să dăruim mereu şi mereu)
Ce mai pot să ofer, din ceea ce am?
O, Doamne,
Să te sprijin şi să te apăr,
Să te iubesc şi să te vindec –
Ce altceva mai pot oferi?
Notă: Abia după ce am terminat de scris articolul de mai sus, căutând o melodie potrivită, şi abia după ce am ales (ori mi s-a sugerat :) „What More Can I Give”, mi-am dat seama că, acum 10 ani, pe vremea asta, Michael se ocupa de organizarea înregistrărilor pentru acest cântec, împreună cu alţi 36 artişti. Acum nu mai sunt atât de sigur de faptul că subiectul de astăzi mi-a venit în minte la întâmplare. Nici de faptul că nu s-ar potrivi în contextul zilei. Până acum ceva vreme, aş fi fost extrem de surprins de o atare coincidenţă. Dar între timp mi s-au întâmplat mai multe lucruri surprinzătoare. Aşa încât, acum nu mă mai mir. Prietenii ştiu de ce :)
...
Subiectul pe care îl abordez astăzi nu are nicio legătură cu momentul, nu aniversează nimic şi nici nu se leagă de ceva anume. Pur şi simplu mi-a venit în minte şi am simţit nevoia să-l dezvolt şi să vi-l împărtăşesc. Nu e ceva nou, iubirea. Nu e nou pentru nimeni. Până şi copiii de 2-3 ani ştiu ce înseamnă „cele două cuvinte” – în orice caz, le-au auzit şi au o idee la ce anume se referă. Aşadar, nu e vreo mare taină. La prima vedere, s-ar putea spune că nici nu e ceva complicat. „Ce mare lucru să iubeşti?” – ar spune unii. „Mai important e sa ai pe cine. Sau, mai important e să fii TU iubit.” Nu i-aş contrazice. Atâta vreme cât nu există o definiţie clară şi oficială a ceea ce înseamnă iubirea, nu-mi permit să contrazic pe nimeni. Atâta vreme cât nu există un Cod al Iubirii, cuprinzând legi şi articole care să enunţe clar şi fără echivoc ce este iubirea, ce ai voie şi ce nu în iubire, care îţi sunt drepturile şi obligaţiile, care sunt derogările, contravenţiile şi sancţiunile, e absurd ca cineva să afirme: „iubirea înseamnă asta şi nimic altceva”.
Aşadar, nu aş nega nicio posibilă definiţie a iubirii. Aş exprima, doar, ceea ce cred eu. După mine, iubirea este un cuib construit cu grijă, în aşa fel încât să susţină oricâte suflete ar vrea sa poposească, la un moment dat, şi să nu le împiedice să-şi ia zborul, atunci când le va veni ceasul să se îndrepte spre alte zări. Pare absurd? Nu. Eu chiar cred că acest lucru e posibil, atunci când iubeşti. Pentru că, dintre toate explicaţiile pe care le-am aflat, este una care se detaşează, indubitabil: în iubire, e mult mai important să oferi decât să primeşti. Iubirea adevărată este aceea care te face fericit că dăruieşti, indiferent dacă primeşti sau nu ceva în schimb. Să iubeşti înseamnă să nu încerci să-l schimbi pe celălalt, nici el să nu încerce să te schimbe în vreun fel, dar să încerci TU să te schimbi, de dragul lui. Să iubeşti... înseamnă să uiţi de tine, veghindu-l pe celălalt; să renunţi la tot ce ai, pentru el; să fii pregătit în orice clipă să mergi cu el până la capătul lumii. Să nu ceri nimic şi să oferi totul. Să fii fericit şi recunoscător că ţi s-a permis să iubeşti. Să fii fericit, atunci când celălalt e fericit, chiar dacă fericirea lui nu e lângă tine; şi să te consideri binecuvântat pentru că simţi asta. Să preţuieşti fiecare clipă în care îţi e alături, să-i laşi libertatea de a decide când te vrea lângă el; dar să-i fii aproape, ori de câte ori are nevoie de tine. Par multe condiţii, şi e dificil de realizat, nu-i aşa? Sigur că da; doar de aceea iubirea adevărată se găseşte atât de rar. Mai mult decât atât, am enumerat aici doar o parte din ceea ce trebuie să oferi; nu am menţionat nimic despre ceea ce ar trebui să primeşti. Ei bine, cine se gândeşte la beneficii, pune problema total greşit. Întrebarea corectă este una singură: „Ce aş mai putea să ofer?” Atât. Orice altă variantă arată că acela nu ştie să iubească şi ar trebui să se împace cu asta... ori să încerce să înveţe.
Toate aceste lucruri le-am perceput mult mai profund, atunci când le-am privit prin prisma lui „I Love You More!” Cum poţi fii sigur că iubeşti „mai mult”, fără să fie implicate dăruirea de sine şi recunoştinţa? Sigur, aici e vorba de un joc de cuvinte, dar asta nu îl face mai puţin adevărat pe „I Love You More”. Şi, trecând peste ludicul, politeţea şi modestia lui Michael, aceste cuvinte exprimă mai mult decât un simplu feedback – e o lecţie de iubire; sau, dacă vreţi, esenţa unei astfel de lecţii. Dintre toate lucrurile pe care le-am învăţat de la Michael Jackson, iubirea este cel mai de preţ. Şi, ori de câte ori mă simt nesigur sau dezorientat, mă gândesc la Michael, la tot ce ne-a dăruit... şi la al său, emoţionant, profund, de nepreţuit: „I Love You More!”
Nu sunt genul care să stea deoparte şi doar să spună „îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat cu ei”. Vreau ca toată lumea sa cânte „What More Can I Give”, să ne unească pe toţi într-un singur glas; pentru că un cântec este o mantra, este ceva ce repeţi mereu şi mereu. Şi avem nevoie de pace, avem nevoie să dăruim, avem nevoie de iubire... avem nevoie să fim uniţi. (Michael Jackson, 2001)
Câţi oameni trebuie să mai moară, până când vom lua atitudine?
Câţi copii trebuie să mai plângă, până când vom face tot ceea ce ne stă în puteri?
Când, să trimiţi iubire e tot ceea ce poţi să oferi,
Ca să ajuţi un suflet;
De câte ori ne vom întoarce capetele
Şi vom pretinde că nu vedem?
Să vindecăm rănile planetei noastre rănite,
Suntem o familie globală
E suficient să vă trimiţeţi rugăciunile
Făcute din suflet,
Ca să vindecaţi o rană
Ce mai pot să dăruiesc, din ceea ce am?
Ce aş mai putea să ofer, spune-mi;
Ca să te iubesc şi să te învăţ,
Să te susţin şi să te sprijin –
Ce aş putea să ofer mai mult?
Ca de la frate la frate, să ne abandonăm temerile,
Să ne ridicăm şi să facem un pact;
Să-i arătăm celuilalt că iubirea este în inimile noastre!
Haideţi să ne recăpătăm mântuirea!
Iubirea are puterea să vindece,
Aşa că, haideţi să o oferim cu toţii!
Ce mai pot să dăruiesc, din ceea ce am?
(Nu e mult de dăruit, doar puţin)
Ce aş mai putea să ofer, spune-mi,
(Toată lumea ar trebui să se implice în asta)
Ca să te iubesc şi să te învăţ,
Să te susţin şi să te sprijin
Ce aş putea să ofer mai mult?
Rosteşte cuvintele, mă voi lăsa la pământ pentru tine,
Doar rosteşte-mi numele, sunt prietenul tău,
Vezi? Şi atunci, de ce ei continuă să ne înveţe
Să urâm şi să fim cruzi?...
Ar trebui să dăruim mereu şi mereu...
Ce aş mai putea să ofer, din ceea ce am?
(Trebuie să dăruim mereu şi mereu)
Ce mai pot să ofer, din ceea ce am?
O, Doamne,
Să te sprijin şi să te apăr,
Să te iubesc şi să te vindec –
Ce altceva mai pot oferi?
Notă: Abia după ce am terminat de scris articolul de mai sus, căutând o melodie potrivită, şi abia după ce am ales (ori mi s-a sugerat :) „What More Can I Give”, mi-am dat seama că, acum 10 ani, pe vremea asta, Michael se ocupa de organizarea înregistrărilor pentru acest cântec, împreună cu alţi 36 artişti. Acum nu mai sunt atât de sigur de faptul că subiectul de astăzi mi-a venit în minte la întâmplare. Nici de faptul că nu s-ar potrivi în contextul zilei. Până acum ceva vreme, aş fi fost extrem de surprins de o atare coincidenţă. Dar între timp mi s-au întâmplat mai multe lucruri surprinzătoare. Aşa încât, acum nu mă mai mir. Prietenii ştiu de ce :)
...
luni, 12 septembrie 2011
We've Got Forever
...
Iată câteva secvenţe de la ziua lui Michael Jackson, sărbătorită pe 29 august în Parcul Herăstrău, cu muzică, dans, flori, candele şi tributuri la monumentul ridicat acum doi ani pe Aleea Michael Jackson. Mulţumiri Violetei, Scorpyei, Zuzei şi celorlalţi fani care au fost prezenţi.
Eu nu am putut să fiu acolo dar, dacă aş fi fost, i-aş fi spus lui Michael: „Nu eşti aici, cu noi, momentan; dar nu-mi fac griji, avem toată veşnicia să te ascultăm, să ne gândim la tine... să te iubim.” De fapt, fac, oricum, asta... în fiecare zi. Sunt convins că şi voi, dragi prieteni.
Îţi voi planta o grădină
de râsete şi lacrimi,
cu ploaie şi soare;
dragostea va creşte de-a lungul anilor,
visele pe care le-am avut
au timp să se împlinească,
Pentru că avem o veşnicie,
iar de veşnicie au parte atât de puţini...
Vom avea muzica,
vom avea rimele;
ne vom avea unul pe celălalt,
încă un minut după ce se va sfârşi timpul...
Apoi vom adăuga plăcerile
şi vom preţui totul;
să-ţi pese înseamnă să împarţi
şi tortul şi coaja de pâine uscată –
cât de norocoşi suntem să fim, tu şi cu mine!
...Pentru că avem veşnicia
iar de veşnicie au parte
atât de puţini...
...
Iată câteva secvenţe de la ziua lui Michael Jackson, sărbătorită pe 29 august în Parcul Herăstrău, cu muzică, dans, flori, candele şi tributuri la monumentul ridicat acum doi ani pe Aleea Michael Jackson. Mulţumiri Violetei, Scorpyei, Zuzei şi celorlalţi fani care au fost prezenţi.
Eu nu am putut să fiu acolo dar, dacă aş fi fost, i-aş fi spus lui Michael: „Nu eşti aici, cu noi, momentan; dar nu-mi fac griji, avem toată veşnicia să te ascultăm, să ne gândim la tine... să te iubim.” De fapt, fac, oricum, asta... în fiecare zi. Sunt convins că şi voi, dragi prieteni.
Îţi voi planta o grădină
de râsete şi lacrimi,
cu ploaie şi soare;
dragostea va creşte de-a lungul anilor,
visele pe care le-am avut
au timp să se împlinească,
Pentru că avem o veşnicie,
iar de veşnicie au parte atât de puţini...
Vom avea muzica,
vom avea rimele;
ne vom avea unul pe celălalt,
încă un minut după ce se va sfârşi timpul...
Apoi vom adăuga plăcerile
şi vom preţui totul;
să-ţi pese înseamnă să împarţi
şi tortul şi coaja de pâine uscată –
cât de norocoşi suntem să fim, tu şi cu mine!
...Pentru că avem veşnicia
iar de veşnicie au parte
atât de puţini...
...
sâmbătă, 3 septembrie 2011
Norocoşii
...
Astăzi se împlinesc doi ani de când Michael a fost lăsat să se odihnească, în cripta de la Forest Lawn. Pentru mine ziua asta are o semnificaţie extrem de specială, aşa că am vrut să o marchez, cumva.
În 1958 s-au născut multe personalităţi din lumea show-bizz. Am făcut o listă cu cei mai reprezentativi. Toţi sunt în viaţă. Doar Michael nu mai e. Ei au fost norocoşi. Noi nu. Ei se bucură încă de viaţă, de copiii lor, de fani, de munca lor... Michael nu mai poate face asta. Nici măcar nu ştiu cine sunt mai norocoşi: ei sau... famillile lor, fanii lor, toţi cei care îi iubesc...
Şi totuşi... Nu pot să nu mă întreb: oare, pentru ei, vor mai fi convoiuri de fani care să strige, aşa cum strigă şi astăzi pentru Regele Pop – „Justice For Michael!” Oare ei vor fi pomeniţi, la doi ani după trecerea în neant, în fiecare milionime de secundă, în fiecare colţ al lumii? Oare mai există vreun alt artist care să fi primit atâtea tributuri? Şi, mai ales: mai există un artist care să influenţeze vieţile atâtor oameni?
'''
Astăzi se împlinesc doi ani de când Michael a fost lăsat să se odihnească, în cripta de la Forest Lawn. Pentru mine ziua asta are o semnificaţie extrem de specială, aşa că am vrut să o marchez, cumva.
În 1958 s-au născut multe personalităţi din lumea show-bizz. Am făcut o listă cu cei mai reprezentativi. Toţi sunt în viaţă. Doar Michael nu mai e. Ei au fost norocoşi. Noi nu. Ei se bucură încă de viaţă, de copiii lor, de fani, de munca lor... Michael nu mai poate face asta. Nici măcar nu ştiu cine sunt mai norocoşi: ei sau... famillile lor, fanii lor, toţi cei care îi iubesc...
Şi totuşi... Nu pot să nu mă întreb: oare, pentru ei, vor mai fi convoiuri de fani care să strige, aşa cum strigă şi astăzi pentru Regele Pop – „Justice For Michael!” Oare ei vor fi pomeniţi, la doi ani după trecerea în neant, în fiecare milionime de secundă, în fiecare colţ al lumii? Oare mai există vreun alt artist care să fi primit atâtea tributuri? Şi, mai ales: mai există un artist care să influenţeze vieţile atâtor oameni?
'''
luni, 29 august 2011
Secvenţe din viaţa de după
...
Este a doua oară când, în loc să-l sărbătorim pe Michael Jackson, îl comemorăm. Este al doilea 29 august „de după”. Chiar dacă nu îl vedeam şi chiar dacă şansele de a fi lângă el erau mai mici decât cele de a câştiga la loterie – ştiam că era pe aici, pe undeva, printre noi, respira, vorbea, îşi făcea planuri... şi poate gusta dintr-o felie de tort aniversar. Chiar dacă, poate, nu era chiar fericit, pentru că jumătate din viaţa lui era scena şi, după 2005, acea jumătate îi fusese distrusă – poate că, totuşi, de ziua lui, zâmbea în mijlocul familiei şi al prietenilor, desfăcând amuzat panglicile cadourilor. Gândindu-mă la toate acestea, am reflectat la ce înseamnă „viaţa de după”. Pentru a o putea defini, însă, a trebuit ca mai întâi să ştiu exact ce e cu viaţa „de dinainte” – aceea în care Michael făcea turnee, lansa albume, compunea şi înregistra; iar între timp organiza acţiuni caritabile şi primea premii. Limita dintre viaţa „de dinainte” şi cea „de după” e aproape imperceptibilă, ca un văl diafan, pentru că Michael alesese să se retragă din viaţa publică, de câţiva ani. Pentru un om care trăise practic pe scenă patru decenii, era ca şi cum i se tăiaseră aripile. Nu vreau să-i amintesc pe cei care i-au tăiat aripile; nu e locul, nici momentul şi oricum îi ştim prea bine, cu toţii. Iar, dacă nu ar fi fost acea planificare pentru revenirea care trebuia să fie spectacolul mileniului, am fi trăit încă viaţa „de dinainte”. Dacă era bună sau rea, n-aş putea să spun cu certitudine. Doar că... Pentru mine era OK să ştiu că era aici, cu noi, că treceau şi peste el primăveri şi veri, toamne şi ierni, că îi era foame şi sete, că obosea şi fredona, din când în când, „Smile... what’s the use of crying? You’ll find that life is still worthwhile, if you just smile...” Lucrurile acestea, pe care le avea în comun cu noi, creau, într-un fel, senzaţia de apropiere, de intimitate chiar. Ca şi cum, dacă ne-am fi intersectat vreodată pe stradă, i-am fi putut striga: „Ia uite, şi tu respiri! Ai doi ochi, două urechi, un nas şi o gură... Vino încoace, fratele meu!!!!” (ca în bancul cu puiul de arici şi cactusul).
Viaţa „de după” e o încercare grea. Şi mai greu este să o gestionăm. Pentru că, iată, suntem la al doilea 29 august „de după” şi amintirea lui e mai vie ca niciodată... la fel ca gheara care ne-a strâns inimile pe 25 iunie 2009. Dar, din păcate, dintre toate lucrurile care există pe lumea asta, timpul e singurul pe care nu-l putem avea înapoi.
Şi nu ne rămâne decât să ne gândim la toată bucuria pe care Michael ne-a oferit-o; să ne amintim clipele când îl vedeam pe scenă, când îi ascultam vocea şi cântam pe stadioane, împreună cu el... Şi nu ne rămâne decât să sperăm, din toată inima, că acum e într-un loc unde nu-l mai poate atinge nimeni şi nimic, şi unde i s-a permis să fie fericit, în sfârşit. Altminteri... viaţa asta „de după” ar fi cumplit de tristă.
Prima oară când ţi-am văzut chipul,
am crezut că soarele a răsărit în ochii tăi
iar luna şi stelele erau darurile pe care le-ai oferit
întunericului şi cerurilor goale.
Prima oară când ţi-am auzit vocea,
am simţit pământul mişcându-se în mâinile mele,
ca inima tremurândă a unei păsări captive
care venise acolo la chemarea mea.
Iar prima oară când am cântat împreună cu tine,
ţi-am simţit inima atât de aproape de a mea,
şi am ştiut că bucuria noastră va umple pământul
şi va dura, va dura, va dura... până la sfârşitul timpului.
(Cântecul este compus de compozitorul englez Ewan MacColl, în 1957. Am adaptat două dintre versuri pentru a se potrivi în context, iar pentru asta a trebuit să înregistrez o versiune interpretată de sora mea.)
...
Este a doua oară când, în loc să-l sărbătorim pe Michael Jackson, îl comemorăm. Este al doilea 29 august „de după”. Chiar dacă nu îl vedeam şi chiar dacă şansele de a fi lângă el erau mai mici decât cele de a câştiga la loterie – ştiam că era pe aici, pe undeva, printre noi, respira, vorbea, îşi făcea planuri... şi poate gusta dintr-o felie de tort aniversar. Chiar dacă, poate, nu era chiar fericit, pentru că jumătate din viaţa lui era scena şi, după 2005, acea jumătate îi fusese distrusă – poate că, totuşi, de ziua lui, zâmbea în mijlocul familiei şi al prietenilor, desfăcând amuzat panglicile cadourilor. Gândindu-mă la toate acestea, am reflectat la ce înseamnă „viaţa de după”. Pentru a o putea defini, însă, a trebuit ca mai întâi să ştiu exact ce e cu viaţa „de dinainte” – aceea în care Michael făcea turnee, lansa albume, compunea şi înregistra; iar între timp organiza acţiuni caritabile şi primea premii. Limita dintre viaţa „de dinainte” şi cea „de după” e aproape imperceptibilă, ca un văl diafan, pentru că Michael alesese să se retragă din viaţa publică, de câţiva ani. Pentru un om care trăise practic pe scenă patru decenii, era ca şi cum i se tăiaseră aripile. Nu vreau să-i amintesc pe cei care i-au tăiat aripile; nu e locul, nici momentul şi oricum îi ştim prea bine, cu toţii. Iar, dacă nu ar fi fost acea planificare pentru revenirea care trebuia să fie spectacolul mileniului, am fi trăit încă viaţa „de dinainte”. Dacă era bună sau rea, n-aş putea să spun cu certitudine. Doar că... Pentru mine era OK să ştiu că era aici, cu noi, că treceau şi peste el primăveri şi veri, toamne şi ierni, că îi era foame şi sete, că obosea şi fredona, din când în când, „Smile... what’s the use of crying? You’ll find that life is still worthwhile, if you just smile...” Lucrurile acestea, pe care le avea în comun cu noi, creau, într-un fel, senzaţia de apropiere, de intimitate chiar. Ca şi cum, dacă ne-am fi intersectat vreodată pe stradă, i-am fi putut striga: „Ia uite, şi tu respiri! Ai doi ochi, două urechi, un nas şi o gură... Vino încoace, fratele meu!!!!” (ca în bancul cu puiul de arici şi cactusul).
Viaţa „de după” e o încercare grea. Şi mai greu este să o gestionăm. Pentru că, iată, suntem la al doilea 29 august „de după” şi amintirea lui e mai vie ca niciodată... la fel ca gheara care ne-a strâns inimile pe 25 iunie 2009. Dar, din păcate, dintre toate lucrurile care există pe lumea asta, timpul e singurul pe care nu-l putem avea înapoi.
Şi nu ne rămâne decât să ne gândim la toată bucuria pe care Michael ne-a oferit-o; să ne amintim clipele când îl vedeam pe scenă, când îi ascultam vocea şi cântam pe stadioane, împreună cu el... Şi nu ne rămâne decât să sperăm, din toată inima, că acum e într-un loc unde nu-l mai poate atinge nimeni şi nimic, şi unde i s-a permis să fie fericit, în sfârşit. Altminteri... viaţa asta „de după” ar fi cumplit de tristă.
Prima oară când ţi-am văzut chipul,
am crezut că soarele a răsărit în ochii tăi
iar luna şi stelele erau darurile pe care le-ai oferit
întunericului şi cerurilor goale.
Prima oară când ţi-am auzit vocea,
am simţit pământul mişcându-se în mâinile mele,
ca inima tremurândă a unei păsări captive
care venise acolo la chemarea mea.
Iar prima oară când am cântat împreună cu tine,
ţi-am simţit inima atât de aproape de a mea,
şi am ştiut că bucuria noastră va umple pământul
şi va dura, va dura, va dura... până la sfârşitul timpului.
(Cântecul este compus de compozitorul englez Ewan MacColl, în 1957. Am adaptat două dintre versuri pentru a se potrivi în context, iar pentru asta a trebuit să înregistrez o versiune interpretată de sora mea.)
...
joi, 18 august 2011
O scurtă observaţie
...
Luna august este luna în care Michael Jackson şi-a început misiunea pe această planetă şi în care noi, ceilalţi, am fost binecuvântaţi să-l avem printre noi. Dar luna august înseamnă mai mult decât atât: e şi luna în care Michael a primit cele mai crunte lovituri; luna în care sufletul i-a fost rănit şi în care, insesizabil, dar constant şi sigur, am început să-l pierdem pe unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am avut vreodată printre noi.
Pe 18 august 1993, în timp ce Michael se pregătea pentru a doua rundă a turneului „Dangerous”, Departamentul de Poliţie din Los Angeles primea o sesizare privind un caz de molestare asupra unui minor. Sesizarea a fost depusă de un medic psihiatru pe nume Mathis Abrams. Cu o zi înainte, pe 17 august 1993, dis de dimineaţă, Evan Chandler (disperat că va pierde custodia fiului, în favoarea fostei soţii) şi-a dus fiul de 13 ani la un consult psihiatric, care a durat aproape trei ore, în timpul cărora Jordan a declarat (şi povestit) că fusese molestat de Michael Jackson. Psihiatrul fusese deja pus în temă cu „temerile” lui Chandler cum că între Michael Jackson şi micul Jordan se întâmpla ceva „necurat”. Micul Jordan fusese deja supus unei operaţiuni de spalare a creierului de către tatăl Chandler care, după ce l-a drogat pe băiat, i-a inoculat în cap un text pe care acesta avea să-l reproducă mot- à-mot atât în faţa psihiatrului, cât şi, ulterior, a reprezentanţilor legii. Să revenim la ziua de 17 august. Cazurile de molestare a minorilor intră sub incidenţa legii iar Codul Penal din California prevede ca astfel de situaţii să fie raportate imediat, de către persoanele care intră în posesia informaţiilor; prin urmare, doctorul Abrams şi-a făcut datoria şi, pe 18 august 1993, a raportat cazul către autorităţi. Treaba asta ar fi trebuit să o facă Evan Chandler, dar ştiind foarte bine că totul era o minciună, a avut nevoie de susţinere din partea unui specialist care să nu fie bănuit de complicitate. Probabil că medicul chiar a crezut ce a auzit de la Jordan – deşi, fie vorba între noi, un psihiatru de calitate ar fi putut să-şi dea seama foarte uşor dacă băiatul spunea lucruri care se întâmplaseară cu adevărat sau doar interpreta un rol bine invăţat pe dinafară. În fine, fix în urmă cu 18 ani, pe 18 august 1993, s-a aprins prima scânteie din rugul pe care, timp de 16 ani după aceea, a ars, încet, într-o tortură greu de imaginat până şi pentru cel mai sadic dintre diavolii Tartarului; a suferit şi s-a stins, celulă cu celulă, cel care nu venise pe lumea asta decât ca să ne distreze, să ne bucure şi să ne facă să zâmbim: Michael Jackson.
După zece ani, în 2003, în timp ce Michael Jackson se pregătea pentru a-şi sărbători, alături de prieteni – şi mai ales, pentru prima oară, alături de fani – cea de-a 45-a aniversare, Thomas Sneddon – acelaşi procuror care îl vânase în 1993 (şi-l ratase, din cauză că procesul pe care l-a iniţiat a fost clasat fără tăgadă, de două complete de judecată, din lipsă de dovezi) – ancheta de zor cazul Arvizo şi încerca să încropească un dosar pe baza căruia să-l aresteze pe Michael sub aceleaşi acuzaţii care în 1993 rămăseseră fără obiect. În iunie 2003 a început investigaţiile, în iulie a interogat familia Arvizo; în august deja îşi freca palmele, sigur că de data asta a reuşit să pună mâna pe Michael Jackson, pe care îl ura încontinuu de zece ani, pe care l-a vânat ca un câine turbat şi pe care îşi făcuse un scop în viaţă să-l distrugă, pentru simplul motiv că Michael Jackson avea şi era tot cea ce el nu fusese în stare să aibă sau să fie în toată viaţa lui de limax târâtor.
În ziua de 17 august 2004 Michael Jackson a asistat la finalizarea audierilor lui Sneddon în legătură cu acuzaţiile (care fuseseră depuse de Thomas Mesereau) de proceduri ilegale şi abuzuri comise împotriva lui Michael în 2003, incluzând arestarea lui, incluzând năvala la Neverland din noiembrie 2003 şi devastarea proprietăţii, în fruntea unei armate de poliţişti, atunci când ştia că Michael şi copiii erau plecaţi de acasă pentru câteva zile. După ce au fost ascultaţi 163 de martori, pe 17 august 2004, plângerile lui Michael Jackson au fost respinse, pe motiv că nu aveau obiect.
Pe 18 august 2005 Michael Jackson (care la ora aceea era în Estul Mijlociu) a fost amendat cu 10.000 $ pentru că nu a apărut într-un proces intentat de altă râmă scurmătoare în bălegar, care a crezut că e mai tare decât Sneddon şi că are mai multe şanse decât el, aşa că l-a dat în judecată pe Michael, pretextând că fusese molestat în 1984; dar că îşi pierduse memoria subit şi nu i-a revenit decât (şi tot subit, desigur) după ce a văzut la televizor că Michael a fost arestat sub acuzaţia de molestare în 2003. Unul dintre reprezentanţii lui Michael, avocatul Charles Gay, a declarat în faţa judecătorului că Michael nu a putut să fie prezent pentru că somaţia venise în aceeaşi zi (13 iunie 2005) în care avea să se anunţe verdictul în procesul „People (aka media&Sneddon) vs Jackson” şi că, logic, Michael nu avea cum să fie prezent în două locuri simultan. Judecătorul cunoştea acest fapt; dar tot a decis ca Michael să plătească amenda.
După cum spuneam la începutul acestui articol, august e o lună cu o semnificaţie extremă: ea ni l-a dat pe Regele Pop şi tot ea ni l-a luat, ca într-o reeditare nemiloasă a strigătului trist, plin de toată dezamăgirea lumii: „Şi tu, Brutus?”
Vreau să închei cu un comentariu pe care l-am găsit sub un articol, pe undeva pe internet: Michael Joseph Jackson a fost cea mai frumoasă fiinţă umană de pe această planetă şi, datorită curvelor media CNN şi FOX News, el a devenit cea mai mare tragedie americană, şi totodată s-a dovedit, fără vreo urmă de îndoială, că Evan Chandler era un escroc ordinar şi adevăratul abuzator al lui Jordan. (în 2005 Jordan l-a dat în judecată pe Evan pentru că a încercat să-l omoare)
Cât de sub-nivelul-fundului-oceanului trebuie să fii ca să poţi acuza, de asemenea fapte odioase, un om nevinovat? Cât de cretin să fii ca, după toate dovezile care ţi s-au perindat prin fata ochilor (mă refer la cei care chiar aveau nevoie de dovezi; nu la mine sau la voi, dragi cititori), de 18 ani încoace, să continui să crezi lături ca cele pe care de-alde Oprah(matia) Winfrey, Diane „Dobitoaca Satului” Dimond, Diane „Vaca Bălţii” Sawyer, Ed „Scârmă-Adânc” Bradley, Ian „Herpes Genital” Halperin şi alte japiţe asemenea, laolaltă cu toţi pseudo-psihologii de Oteveu şi pseudo-investigatorii de radio-şanţ ai lu’ peşte le toarnă de o grămadă de vreme şi continuă să le toarne, la doi ani după ce Michael s-a dus acolo unde nu-l mai poate răni nimeni? (apropos, sper că în clipa asta râde şi le dă cu tifla mustăcioaselor şi frustraţilor care l-au hăituit). Şi, mai ales, cât de nemernic, de infam şi de sub-uman să fii, ca să îi faci aşa ceva unui om care, nu numai că n-a făcut niciun rău în viaţa lui, ci, mai mult decât atât, a făcut atâtea lucruri minunate şi căruia, atât de mulţi dintre noi, îi datorăm atât de multe?
...
Luna august este luna în care Michael Jackson şi-a început misiunea pe această planetă şi în care noi, ceilalţi, am fost binecuvântaţi să-l avem printre noi. Dar luna august înseamnă mai mult decât atât: e şi luna în care Michael a primit cele mai crunte lovituri; luna în care sufletul i-a fost rănit şi în care, insesizabil, dar constant şi sigur, am început să-l pierdem pe unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am avut vreodată printre noi.
Pe 18 august 1993, în timp ce Michael se pregătea pentru a doua rundă a turneului „Dangerous”, Departamentul de Poliţie din Los Angeles primea o sesizare privind un caz de molestare asupra unui minor. Sesizarea a fost depusă de un medic psihiatru pe nume Mathis Abrams. Cu o zi înainte, pe 17 august 1993, dis de dimineaţă, Evan Chandler (disperat că va pierde custodia fiului, în favoarea fostei soţii) şi-a dus fiul de 13 ani la un consult psihiatric, care a durat aproape trei ore, în timpul cărora Jordan a declarat (şi povestit) că fusese molestat de Michael Jackson. Psihiatrul fusese deja pus în temă cu „temerile” lui Chandler cum că între Michael Jackson şi micul Jordan se întâmpla ceva „necurat”. Micul Jordan fusese deja supus unei operaţiuni de spalare a creierului de către tatăl Chandler care, după ce l-a drogat pe băiat, i-a inoculat în cap un text pe care acesta avea să-l reproducă mot- à-mot atât în faţa psihiatrului, cât şi, ulterior, a reprezentanţilor legii. Să revenim la ziua de 17 august. Cazurile de molestare a minorilor intră sub incidenţa legii iar Codul Penal din California prevede ca astfel de situaţii să fie raportate imediat, de către persoanele care intră în posesia informaţiilor; prin urmare, doctorul Abrams şi-a făcut datoria şi, pe 18 august 1993, a raportat cazul către autorităţi. Treaba asta ar fi trebuit să o facă Evan Chandler, dar ştiind foarte bine că totul era o minciună, a avut nevoie de susţinere din partea unui specialist care să nu fie bănuit de complicitate. Probabil că medicul chiar a crezut ce a auzit de la Jordan – deşi, fie vorba între noi, un psihiatru de calitate ar fi putut să-şi dea seama foarte uşor dacă băiatul spunea lucruri care se întâmplaseară cu adevărat sau doar interpreta un rol bine invăţat pe dinafară. În fine, fix în urmă cu 18 ani, pe 18 august 1993, s-a aprins prima scânteie din rugul pe care, timp de 16 ani după aceea, a ars, încet, într-o tortură greu de imaginat până şi pentru cel mai sadic dintre diavolii Tartarului; a suferit şi s-a stins, celulă cu celulă, cel care nu venise pe lumea asta decât ca să ne distreze, să ne bucure şi să ne facă să zâmbim: Michael Jackson.
După zece ani, în 2003, în timp ce Michael Jackson se pregătea pentru a-şi sărbători, alături de prieteni – şi mai ales, pentru prima oară, alături de fani – cea de-a 45-a aniversare, Thomas Sneddon – acelaşi procuror care îl vânase în 1993 (şi-l ratase, din cauză că procesul pe care l-a iniţiat a fost clasat fără tăgadă, de două complete de judecată, din lipsă de dovezi) – ancheta de zor cazul Arvizo şi încerca să încropească un dosar pe baza căruia să-l aresteze pe Michael sub aceleaşi acuzaţii care în 1993 rămăseseră fără obiect. În iunie 2003 a început investigaţiile, în iulie a interogat familia Arvizo; în august deja îşi freca palmele, sigur că de data asta a reuşit să pună mâna pe Michael Jackson, pe care îl ura încontinuu de zece ani, pe care l-a vânat ca un câine turbat şi pe care îşi făcuse un scop în viaţă să-l distrugă, pentru simplul motiv că Michael Jackson avea şi era tot cea ce el nu fusese în stare să aibă sau să fie în toată viaţa lui de limax târâtor.
În ziua de 17 august 2004 Michael Jackson a asistat la finalizarea audierilor lui Sneddon în legătură cu acuzaţiile (care fuseseră depuse de Thomas Mesereau) de proceduri ilegale şi abuzuri comise împotriva lui Michael în 2003, incluzând arestarea lui, incluzând năvala la Neverland din noiembrie 2003 şi devastarea proprietăţii, în fruntea unei armate de poliţişti, atunci când ştia că Michael şi copiii erau plecaţi de acasă pentru câteva zile. După ce au fost ascultaţi 163 de martori, pe 17 august 2004, plângerile lui Michael Jackson au fost respinse, pe motiv că nu aveau obiect.
Pe 18 august 2005 Michael Jackson (care la ora aceea era în Estul Mijlociu) a fost amendat cu 10.000 $ pentru că nu a apărut într-un proces intentat de altă râmă scurmătoare în bălegar, care a crezut că e mai tare decât Sneddon şi că are mai multe şanse decât el, aşa că l-a dat în judecată pe Michael, pretextând că fusese molestat în 1984; dar că îşi pierduse memoria subit şi nu i-a revenit decât (şi tot subit, desigur) după ce a văzut la televizor că Michael a fost arestat sub acuzaţia de molestare în 2003. Unul dintre reprezentanţii lui Michael, avocatul Charles Gay, a declarat în faţa judecătorului că Michael nu a putut să fie prezent pentru că somaţia venise în aceeaşi zi (13 iunie 2005) în care avea să se anunţe verdictul în procesul „People (aka media&Sneddon) vs Jackson” şi că, logic, Michael nu avea cum să fie prezent în două locuri simultan. Judecătorul cunoştea acest fapt; dar tot a decis ca Michael să plătească amenda.
După cum spuneam la începutul acestui articol, august e o lună cu o semnificaţie extremă: ea ni l-a dat pe Regele Pop şi tot ea ni l-a luat, ca într-o reeditare nemiloasă a strigătului trist, plin de toată dezamăgirea lumii: „Şi tu, Brutus?”
Vreau să închei cu un comentariu pe care l-am găsit sub un articol, pe undeva pe internet: Michael Joseph Jackson a fost cea mai frumoasă fiinţă umană de pe această planetă şi, datorită curvelor media CNN şi FOX News, el a devenit cea mai mare tragedie americană, şi totodată s-a dovedit, fără vreo urmă de îndoială, că Evan Chandler era un escroc ordinar şi adevăratul abuzator al lui Jordan. (în 2005 Jordan l-a dat în judecată pe Evan pentru că a încercat să-l omoare)
Cât de sub-nivelul-fundului-oceanului trebuie să fii ca să poţi acuza, de asemenea fapte odioase, un om nevinovat? Cât de cretin să fii ca, după toate dovezile care ţi s-au perindat prin fata ochilor (mă refer la cei care chiar aveau nevoie de dovezi; nu la mine sau la voi, dragi cititori), de 18 ani încoace, să continui să crezi lături ca cele pe care de-alde Oprah(matia) Winfrey, Diane „Dobitoaca Satului” Dimond, Diane „Vaca Bălţii” Sawyer, Ed „Scârmă-Adânc” Bradley, Ian „Herpes Genital” Halperin şi alte japiţe asemenea, laolaltă cu toţi pseudo-psihologii de Oteveu şi pseudo-investigatorii de radio-şanţ ai lu’ peşte le toarnă de o grămadă de vreme şi continuă să le toarne, la doi ani după ce Michael s-a dus acolo unde nu-l mai poate răni nimeni? (apropos, sper că în clipa asta râde şi le dă cu tifla mustăcioaselor şi frustraţilor care l-au hăituit). Şi, mai ales, cât de nemernic, de infam şi de sub-uman să fii, ca să îi faci aşa ceva unui om care, nu numai că n-a făcut niciun rău în viaţa lui, ci, mai mult decât atât, a făcut atâtea lucruri minunate şi căruia, atât de mulţi dintre noi, îi datorăm atât de multe?
...
luni, 15 august 2011
M A R I A
...
Mulţi ani frumoşi şi multă fericire, le doresc tuturor celor care astăzi îşi serbează numele. Şi, ce putea fi mai potrivit decât o dedicaţie din partea lui Michael Jackson? (mulţumesc, Dorina, pentru link :)
Maria; hei, Maria,
Nu mă auzi când te strig, Maria?
Maria, fato, ştii că tu ai fost unica, pentru mine;
Hei, hei, Maria!
Maria, nu-ţi e dor de mine măcar puţin?
Maria, până la urmă, numai tu ai existat pentru mine.
Vino înapoi la mine, Maria;
A trecut atâta vreme de când ai plecat;
Maria, chiar nu-ţi e dor de mine deloc?
Pentru că, sincer, fato, tu ai fost unica mea iubire;
Vino înapoi la mine, Maria,
Vino înapoi la mine, fato!
Maria, am nevoie de tine;
De ce continui să fugi de mine?
Oh, Maria, mică şi dulce floare a soarelui
Oh, ascultă-mi ruga,
Nu vreau decât să fii aici lângă mine, Maria,
Fato, ce-ar fi viaţa mea fără tine?
Sunt atât de singur şi de trist;
Fără tine, dragă, viaţa mea e terminată;
Vino înapoi!
...
Mulţi ani frumoşi şi multă fericire, le doresc tuturor celor care astăzi îşi serbează numele. Şi, ce putea fi mai potrivit decât o dedicaţie din partea lui Michael Jackson? (mulţumesc, Dorina, pentru link :)
Maria; hei, Maria,
Nu mă auzi când te strig, Maria?
Maria, fato, ştii că tu ai fost unica, pentru mine;
Hei, hei, Maria!
Maria, nu-ţi e dor de mine măcar puţin?
Maria, până la urmă, numai tu ai existat pentru mine.
Vino înapoi la mine, Maria;
A trecut atâta vreme de când ai plecat;
Maria, chiar nu-ţi e dor de mine deloc?
Pentru că, sincer, fato, tu ai fost unica mea iubire;
Vino înapoi la mine, Maria,
Vino înapoi la mine, fato!
Maria, am nevoie de tine;
De ce continui să fugi de mine?
Oh, Maria, mică şi dulce floare a soarelui
Oh, ascultă-mi ruga,
Nu vreau decât să fii aici lângă mine, Maria,
Fato, ce-ar fi viaţa mea fără tine?
Sunt atât de singur şi de trist;
Fără tine, dragă, viaţa mea e terminată;
Vino înapoi!
...
sâmbătă, 25 iunie 2011
Dragă Michael...
...
...te rog să mă ierţi pentru că astăzi nu sunt în stare să mă exprim. De obicei am cuvintele la mine, dar astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat, că nu le mai găsesc. Şi ar fi atâtea de spus... despre câte s-au întâmplat în aceşti doi ani... despre cum ţi-am dus noi dorul... despre dragostea şi îmbrăţişările noastre, pe care ţi le-am trimis, ori de câte ori ne-am gândit la tine... Dragă Michael, ziua asta era, până în urmă cu doi ani, o zi ca oricare alta, care nu ne spunea nimic şi care trecea neobservată. Dar acum ea a devenit ziua în care ne gândim la tine. Nu că nu am face-o în fiecare zi, doar că... ziua asta, 25 iunie, a devenit ziua infamă care ni te-a luat. De fiecare dată când vine 25 iunie, eu retrăiesc cu aceeaşi intensitate joia tristă din 2009. Şi atunci, dacă în tot restul anului mai pot să zâmbesc, astăzi nu pot să o fac, cu niciun chip. Nu astăzi. Sunt alte 364 de zile în care pot să fac asta; şi mi se pare suficient. Azi trebuie să fie altfel. Nu e nici mai bine, nici mai rău decât în alte zile. Doar că astăzi las tristeţea să mă îmbrăţişeze. Tristeţea şi tăcerea. Chiar dacă ar fi atâtea de spus... şi te rog să mă ierţi că nu reuşesc... dragă Michael...
Nu sunt perfect, niciodată nu am fost
şi probabil că nici nu voi fi vreodată,
dar poate că nu îndrăznesc prea mult, dacă cer
aripi de înger pentru el.
...
...te rog să mă ierţi pentru că astăzi nu sunt în stare să mă exprim. De obicei am cuvintele la mine, dar astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat, că nu le mai găsesc. Şi ar fi atâtea de spus... despre câte s-au întâmplat în aceşti doi ani... despre cum ţi-am dus noi dorul... despre dragostea şi îmbrăţişările noastre, pe care ţi le-am trimis, ori de câte ori ne-am gândit la tine... Dragă Michael, ziua asta era, până în urmă cu doi ani, o zi ca oricare alta, care nu ne spunea nimic şi care trecea neobservată. Dar acum ea a devenit ziua în care ne gândim la tine. Nu că nu am face-o în fiecare zi, doar că... ziua asta, 25 iunie, a devenit ziua infamă care ni te-a luat. De fiecare dată când vine 25 iunie, eu retrăiesc cu aceeaşi intensitate joia tristă din 2009. Şi atunci, dacă în tot restul anului mai pot să zâmbesc, astăzi nu pot să o fac, cu niciun chip. Nu astăzi. Sunt alte 364 de zile în care pot să fac asta; şi mi se pare suficient. Azi trebuie să fie altfel. Nu e nici mai bine, nici mai rău decât în alte zile. Doar că astăzi las tristeţea să mă îmbrăţişeze. Tristeţea şi tăcerea. Chiar dacă ar fi atâtea de spus... şi te rog să mă ierţi că nu reuşesc... dragă Michael...
Nu sunt perfect, niciodată nu am fost
şi probabil că nici nu voi fi vreodată,
dar poate că nu îndrăznesc prea mult, dacă cer
aripi de înger pentru el.
...
marți, 17 mai 2011
APEL
...
primit de la Clubul Megaheart4MJ
Chemăm toţi fanii Regelui Pop să voteze în Billboard Music Awards – Fan Favorite Award. Rezultatele se vor afişa pe 22 mai 2011, aşa că nu mai avem decât 5 zile ca să votăm. Michael a fost omis în listă, dar putem să-l includem şi chiar sa-l aducem in fruntea listei, dacă ne unim forţele. Astfel putem să arătăm lumii că Michael Jackson are cei mai mulţi fani.
Tot ce aveţi de făcut este să intraţi aici, să bifaţi “Other”, să scrieti numele lui Michael Jackson în căsuţa de dedesubt şi apoi să apăsati pe butonul SUBMIT. Se pare că putem vota de mai multe ori.
De asemenea, clubul Megaheart4MJ promovează o campanie de comemorare a Regelui Pop care are drept scop acumularea, până la 29 august, a 500 milioane vizionări ale videoclipului “Hold My Hand” pe youtube, aici.
Campania este promovată pe situl: www.operation500m4mj.webs.com.
Vă rog să transmiteţi mai departe acest mesaj. Haideţi să contracarăm toate speculaţiile şi controversele din jurul numelui Regelui Pop. Haideţi să le reamintim oamenilor care este moştenirea lăsată nouă de Michael Jackson şi să-i punem muzica acolo unde îi este locul. Este datoria noastră să protejăm şi să menţinem vie amintirea Regelui Pop.
...
primit de la Clubul Megaheart4MJ
Chemăm toţi fanii Regelui Pop să voteze în Billboard Music Awards – Fan Favorite Award. Rezultatele se vor afişa pe 22 mai 2011, aşa că nu mai avem decât 5 zile ca să votăm. Michael a fost omis în listă, dar putem să-l includem şi chiar sa-l aducem in fruntea listei, dacă ne unim forţele. Astfel putem să arătăm lumii că Michael Jackson are cei mai mulţi fani.
Tot ce aveţi de făcut este să intraţi aici, să bifaţi “Other”, să scrieti numele lui Michael Jackson în căsuţa de dedesubt şi apoi să apăsati pe butonul SUBMIT. Se pare că putem vota de mai multe ori.
De asemenea, clubul Megaheart4MJ promovează o campanie de comemorare a Regelui Pop care are drept scop acumularea, până la 29 august, a 500 milioane vizionări ale videoclipului “Hold My Hand” pe youtube, aici.
Campania este promovată pe situl: www.operation500m4mj.webs.com.
Vă rog să transmiteţi mai departe acest mesaj. Haideţi să contracarăm toate speculaţiile şi controversele din jurul numelui Regelui Pop. Haideţi să le reamintim oamenilor care este moştenirea lăsată nouă de Michael Jackson şi să-i punem muzica acolo unde îi este locul. Este datoria noastră să protejăm şi să menţinem vie amintirea Regelui Pop.
...
vineri, 25 martie 2011
Elizabeth, I Love You!
...
Lumea este în doliu.. din nou. Artist, filantrop şi activist neobosit, Elizabeth Taylor a decis că rolul ei pe pământ s-a încheiat, şi spiritul ei a trecut la nivelul următor.
Ar fi multe de povestit despre Elizabeth Taylor. Frumuseţea, talentul, seriozitatea cu care a muncit, făcând din filmele în care a jucat nişte capodopere nemuritoare, toate acestea sunt binecunoscute. Pasiunea cu care s-a dedicat acţiunilor umanitare, în special legate de SIDA, este la fel de cunoscută. Dar altceva m-a impresionat pe mine cel mai mult: Elizabeth Taylor a fost o femeie extraordinar de puternică, de hotărâtă şi cu o voinţă de invidiat. Ea nu a acceptat să pozeze în “păpuşa de la Hollywood” şi a înţeles că se poate folosi de popularitatea ei pentru a atrage atenţia lumii şi în special a decidenţilor politic, asupra unor probleme pe care ei nu voiau să le vadă ori le minimalizau importanţa. Elizabeth Taylor a avut curajul să-i spună în faţă preşedintelui George Bush, cu o voce calmă, dar demnă: “Politica ta e greşită!” Elizabeth Taylor a rostit public adevăruri pe care alţii le negau. Elizabeth Taylor şi-a apărat întotdeauna convingerile şi nu s-a lăsat influenţată de nimeni şi nimic. Având în vedere toate aceste caracteristici, prietenia dintre ea şi Michael Jackson s-a înfiripat şi a evoluat firesc, pentru că erau doi oameni care aveau foarte multe în comun.
Elizabeth Taylor şi-a trăit viaţa aşa cum a simţit, fără să-i pese de gura lumii şi, mai ales, fară să dea doi bani pe mizeriile din media. Elizabeth Taylor l-a susţinut pe Michael Jackson până la ultima suflare, asumându-şi riscul de a fi ironizată de ignoranţii din public ori de “chiloţarii” din presă. Iar Michael Jackson i-a răspuns în acelaşi registru, întotdeauna. Probabil că între ea şi Michael a existat o legătură karmică, pentru că relaţia lor ne-a dovedit, fără îndoială, că iubirea adevărată nu are sex, vârstă, nu ţine de religie şi nici de alte caracteristici lumeşti. Probabil că de aceea Elizabeth Taylor a fost singura femeie care a avut privilegiul să primească de la Michael, un cântec compus special pentru ea. În 1997, cu ocazia spectacolului dedicat artistei, la împlinirea a 65 de ani de viaţă, Michael i-a cântat: “Elizabeth, I Love You”. Nu-mi pot imagina un dar mai frumos. Nu vreuneia dintre iubite, nici mamei copiilor lui, Michael nu le-a compus un cântec, ci lui Elizabeth Taylor. De ce? Pentru că ea nu l-a dezamăgit, nu l-a trădat şi nu i-a întors spatele, niciodată. Pentru că ea a crezut în el şi i-a oferit tot sprijinul de care a avut nevoie – aşa cum, atât de frumos, descrie Michael în versurile cântecului său. La acea dată, prietenia lor data de circa un deceniu. După acea dată, au mai trecut tot pe-atâţia ani, în care nimic nu s-a schimbat, şi mă bucur pentru Michael că nu a avut ocazia să regrete singurul cântec pe care l-a compus unei femei. “Elizabeth, I Love You.” Cuvintele acestea îmi răsună în minte, ca un refren cald, sincer şi plin de iubire. Dacă Elizabeth Taylor a meritat iubirea lui Michael, o merită şi pe a noastră.
„Bine ai venit la Hollywood” –
asta e ceea ce ţi-au spus.
Un copil-vedetă în Hollywood –
asta e ceea ce ţi-au vândut.
Graţie şi frumuseţe, farmec şi talent –
ai făcut ce ţi s-a cerut
dar ţi-au furat copilăria,
ţi-au luat tinereţea şi au vândut-o pentru aur.
Elizabeth, te iubesc,
pentru mine, tu eşti în fiecare stea
care străluceşte,
Elizabeth, nu crezi că e adevărat?
Elizabeth, te iubesc,
tu eşti mai mult decât o stea pentru mine.
Încântătoare Elizabeth,
tu i-ai depăşit pe toti
prietenă Elizabeth,
ai învăţat să le supravietuieşti tuturor;
mulţi dintre cei care au luat startul odată cu tine
s-au pierdut pe drum,
dar uită-te la tine, eşti o adevărată supravieţuitoare,
plină de viaţă şi continuând să lupţi...
Elizabeth, te iubesc,
pentru mine, tu eşti în fiecare stea
care străluceşte,
Elizabeth, nu crezi că e adevărat?
Elizabeth, te iubesc,
tu eşti mai mult decât o simplă stea.
Asta e viaţa ta,
se pare că ai avut totul,
ţi-ai îndeplinit menirea,
ei au vrut să te doboare,
e foarte trist că lumea poate fi atât de rea,
dar în ciuda tuturor loviturilor
tu ai fost mereu învingătoare
şi ai câştigat laurii
e ca şi cum ai merge prin foc
hotărât să câştigi
iar tu ai câştigat bătăliile vieţii
de fiecare dată.
Elizabeth, te iubesc,
te văd în fiecare stea care străluceşte;
Elizabeth, e adevărat,
Aminteşte-ţi de vremurile în care eram singur;
mi-ai stat alături şi mi-ai spus: „Hai să fim puternici”
ai făcut toate aceste lucruri
pe care numai un prieten adevărat le poate face.
Elizabeth, te iubesc,
lumea îţi recunoaşte meritele, acum,
şi mă rog ca într-o zi să fiu ca tine.
...
Lumea este în doliu.. din nou. Artist, filantrop şi activist neobosit, Elizabeth Taylor a decis că rolul ei pe pământ s-a încheiat, şi spiritul ei a trecut la nivelul următor.
Ar fi multe de povestit despre Elizabeth Taylor. Frumuseţea, talentul, seriozitatea cu care a muncit, făcând din filmele în care a jucat nişte capodopere nemuritoare, toate acestea sunt binecunoscute. Pasiunea cu care s-a dedicat acţiunilor umanitare, în special legate de SIDA, este la fel de cunoscută. Dar altceva m-a impresionat pe mine cel mai mult: Elizabeth Taylor a fost o femeie extraordinar de puternică, de hotărâtă şi cu o voinţă de invidiat. Ea nu a acceptat să pozeze în “păpuşa de la Hollywood” şi a înţeles că se poate folosi de popularitatea ei pentru a atrage atenţia lumii şi în special a decidenţilor politic, asupra unor probleme pe care ei nu voiau să le vadă ori le minimalizau importanţa. Elizabeth Taylor a avut curajul să-i spună în faţă preşedintelui George Bush, cu o voce calmă, dar demnă: “Politica ta e greşită!” Elizabeth Taylor a rostit public adevăruri pe care alţii le negau. Elizabeth Taylor şi-a apărat întotdeauna convingerile şi nu s-a lăsat influenţată de nimeni şi nimic. Având în vedere toate aceste caracteristici, prietenia dintre ea şi Michael Jackson s-a înfiripat şi a evoluat firesc, pentru că erau doi oameni care aveau foarte multe în comun.
Elizabeth Taylor şi-a trăit viaţa aşa cum a simţit, fără să-i pese de gura lumii şi, mai ales, fară să dea doi bani pe mizeriile din media. Elizabeth Taylor l-a susţinut pe Michael Jackson până la ultima suflare, asumându-şi riscul de a fi ironizată de ignoranţii din public ori de “chiloţarii” din presă. Iar Michael Jackson i-a răspuns în acelaşi registru, întotdeauna. Probabil că între ea şi Michael a existat o legătură karmică, pentru că relaţia lor ne-a dovedit, fără îndoială, că iubirea adevărată nu are sex, vârstă, nu ţine de religie şi nici de alte caracteristici lumeşti. Probabil că de aceea Elizabeth Taylor a fost singura femeie care a avut privilegiul să primească de la Michael, un cântec compus special pentru ea. În 1997, cu ocazia spectacolului dedicat artistei, la împlinirea a 65 de ani de viaţă, Michael i-a cântat: “Elizabeth, I Love You”. Nu-mi pot imagina un dar mai frumos. Nu vreuneia dintre iubite, nici mamei copiilor lui, Michael nu le-a compus un cântec, ci lui Elizabeth Taylor. De ce? Pentru că ea nu l-a dezamăgit, nu l-a trădat şi nu i-a întors spatele, niciodată. Pentru că ea a crezut în el şi i-a oferit tot sprijinul de care a avut nevoie – aşa cum, atât de frumos, descrie Michael în versurile cântecului său. La acea dată, prietenia lor data de circa un deceniu. După acea dată, au mai trecut tot pe-atâţia ani, în care nimic nu s-a schimbat, şi mă bucur pentru Michael că nu a avut ocazia să regrete singurul cântec pe care l-a compus unei femei. “Elizabeth, I Love You.” Cuvintele acestea îmi răsună în minte, ca un refren cald, sincer şi plin de iubire. Dacă Elizabeth Taylor a meritat iubirea lui Michael, o merită şi pe a noastră.
„Bine ai venit la Hollywood” –
asta e ceea ce ţi-au spus.
Un copil-vedetă în Hollywood –
asta e ceea ce ţi-au vândut.
Graţie şi frumuseţe, farmec şi talent –
ai făcut ce ţi s-a cerut
dar ţi-au furat copilăria,
ţi-au luat tinereţea şi au vândut-o pentru aur.
Elizabeth, te iubesc,
pentru mine, tu eşti în fiecare stea
care străluceşte,
Elizabeth, nu crezi că e adevărat?
Elizabeth, te iubesc,
tu eşti mai mult decât o stea pentru mine.
Încântătoare Elizabeth,
tu i-ai depăşit pe toti
prietenă Elizabeth,
ai învăţat să le supravietuieşti tuturor;
mulţi dintre cei care au luat startul odată cu tine
s-au pierdut pe drum,
dar uită-te la tine, eşti o adevărată supravieţuitoare,
plină de viaţă şi continuând să lupţi...
Elizabeth, te iubesc,
pentru mine, tu eşti în fiecare stea
care străluceşte,
Elizabeth, nu crezi că e adevărat?
Elizabeth, te iubesc,
tu eşti mai mult decât o simplă stea.
Asta e viaţa ta,
se pare că ai avut totul,
ţi-ai îndeplinit menirea,
ei au vrut să te doboare,
e foarte trist că lumea poate fi atât de rea,
dar în ciuda tuturor loviturilor
tu ai fost mereu învingătoare
şi ai câştigat laurii
e ca şi cum ai merge prin foc
hotărât să câştigi
iar tu ai câştigat bătăliile vieţii
de fiecare dată.
Elizabeth, te iubesc,
te văd în fiecare stea care străluceşte;
Elizabeth, e adevărat,
Aminteşte-ţi de vremurile în care eram singur;
mi-ai stat alături şi mi-ai spus: „Hai să fim puternici”
ai făcut toate aceste lucruri
pe care numai un prieten adevărat le poate face.
Elizabeth, te iubesc,
lumea îţi recunoaşte meritele, acum,
şi mă rog ca într-o zi să fiu ca tine.
...
vineri, 14 ianuarie 2011
Pledoarie pentru eroi
...
Când suntem copii, credem în eroi. Ne îndrăgostim de Superman, Spiderman sau Hercule şi ne dorim să fim ca ei. Prin adolescenţă, modelele noastre devin Winnetou, Robin Hood, D’Artagnan, Zorro; apoi comisarul Moldovan, doctorul Mark Sloan, detectivul Mac Taylor ori vreun alt justiţiar, mult mai uman, dar la fel de inteligent şi de brav. Apoi ne maturizăm, ne alegem o profesie şi devenim simple unităţi sociale, părţi infime ale colosului brut, lipsit de sensibilitate, care nu dă doi bani pe vise şi care se numeşte sistem. Eroii noştri din copilărie sunt abandonaţi undeva, într-un raft al sufletului, pe care se aşterne praful. M-am întrebat adeseori de ce, deşi cu toţii ne dorim iniţial să schimbăm lumea asta într-una mult mai frumoasă, mai curată şi mai paşnică, până la urmă ajungem invariabil să facem nişte compromisuri jalnice cu sistemul. De ce se întâmplă asta? De ce urâm nedreptatea, dar ajungem să facem parte din ea? De ce detestăm felul în care ne-au tratat părinţii noştri, dar la maturitate ajungem să ne comportăm exact ca ei, cu propriii noştri copii? De ce ne dăm seama ce am avut abia atunci când e prea târziu? De ce, deşi ştim care vor fi consecinţele, ne lăsăm de fiecare dată minţiţi – şi ne minţim, de fiecare dată, pe noi înşine? Şi de ce ne lăsăm manipulaţi, distruşi pe dinăuntru, de mereu acelaşi sistem nedrept? Sunt întrebări la care e greu să găsim răspunsuri – asta, în cazul în care chiar există răspunsuri şi întrebările acestea nu sunt doar retorice. De ce, de la Robin Hood din copilărie ajungem la cine ştie ce cocalar de Dorobanţi, iar de la Albă ca Zăpada ajungem să ne mulţumim cu vreo piţipoancă scăpătată şi asezonată cu multe kilograme de silicon? Unde dispar eroii noştri?... Probabil că în acelaşi loc în care ne dispare şi inocenţa. Dar, dacă fiecare lucru de pe pământul ăsta îşi are rostul lui, atunci motivul pentru care ne naştem este să transformăm lumea noastră într-un loc mai bun. Doar că... pe parcursul vieţii noastre, din diverse motive, acest scop este deturnat cu până la 180 de grade, iar noi nu facem – din păcate – nimic pentru a schimba asta.
Şi totuşi... oamenii mai cred în eroi. Iar ăsta e un lucru bun. Pentru că, fără eroi, lumea asta ar fi mult mai anostă.
Indiferent că recunoaştem sau nu, avem nevoie de eroi. Şi, când nu-i găsim, îi inventăm. Pentru că eroul redeşteaptă copilul din noi, acela care are nevoie să creadă în forţa binelui sau în cineva care o deţine şi care ne-o poate insufla.
Dar eroii sunt printre noi. Şi nu e neapărat nevoie să poarte arme ori să ştie să se bată. De fapt, care ar fi calităţile care fac, dintr-un om obişnuit, un erou? Frumusete interioară, charismă, generozitate, dăruire şi poate, mai ales, puterea de a sădi în semeni germenii conştiinţei. Michael Jackson are toate aceste calităţi. Michael Jackson a încercat, prin tot ceea ce a făcut, să ne trezească din somnul raţiunii, să nu lase sa moară ceea ce e bun şi frumos din noi, să nu lase să ne pierdem inocenta şi credinta in eroi. Michael Jackson este un erou. Un exemplu demn de urmat, atât prin el însuşi, cât şi prin toată munca lui de-o viaţă. Şi o dovadă vie a faptului că eroii există... şi sunt printre noi.
Coloana sonoră:
HERO
(Chad Kroeger)
Sunt atât de sus, încât pot să aud Paradisul
dar Paradisul nu mă aude pe mine…
Şi se spune că un erou ne poate salva,
iar eu nu pot să stau aici şi să aştept;
voi apuca strâns aripile vulturilor,
priviţi-ne cum zburăm împreună.
Cineva mi-a spus că iubirea ne-ar putea salva pe toţi,
dar cum va reuşi asta?
uitaţi-vă ce ne-a dat iubirea –
o lume plină de crime, de vărsare de sânge,
lumea pe care o aşteptam noi nu a venit.
Şi se spune că un erou ne poate salva,
iar eu nu pot să stau aici şi să aştept;
voi apuca strâns aripile vulturilor,
priviţi-ne cum zburăm împreună.
Dar, fiindcă lumea nu s-a sfârşit încă, tot ce vă dăruiesc eu e iubire;
nu e iubirea unui erou, de aceea mi-e teamă că nu va schimba lumea
Şi se spune că un erou ne poate salva,
eu nu am de gând să stau aici şi să aştept;
voi apuca strâns aripile vulturilor,
priviţi-ne cum zburăm împreună.
Iar ei ne privesc,
ne urmăresc cum ne înălţăm în zbor...
...
Când suntem copii, credem în eroi. Ne îndrăgostim de Superman, Spiderman sau Hercule şi ne dorim să fim ca ei. Prin adolescenţă, modelele noastre devin Winnetou, Robin Hood, D’Artagnan, Zorro; apoi comisarul Moldovan, doctorul Mark Sloan, detectivul Mac Taylor ori vreun alt justiţiar, mult mai uman, dar la fel de inteligent şi de brav. Apoi ne maturizăm, ne alegem o profesie şi devenim simple unităţi sociale, părţi infime ale colosului brut, lipsit de sensibilitate, care nu dă doi bani pe vise şi care se numeşte sistem. Eroii noştri din copilărie sunt abandonaţi undeva, într-un raft al sufletului, pe care se aşterne praful. M-am întrebat adeseori de ce, deşi cu toţii ne dorim iniţial să schimbăm lumea asta într-una mult mai frumoasă, mai curată şi mai paşnică, până la urmă ajungem invariabil să facem nişte compromisuri jalnice cu sistemul. De ce se întâmplă asta? De ce urâm nedreptatea, dar ajungem să facem parte din ea? De ce detestăm felul în care ne-au tratat părinţii noştri, dar la maturitate ajungem să ne comportăm exact ca ei, cu propriii noştri copii? De ce ne dăm seama ce am avut abia atunci când e prea târziu? De ce, deşi ştim care vor fi consecinţele, ne lăsăm de fiecare dată minţiţi – şi ne minţim, de fiecare dată, pe noi înşine? Şi de ce ne lăsăm manipulaţi, distruşi pe dinăuntru, de mereu acelaşi sistem nedrept? Sunt întrebări la care e greu să găsim răspunsuri – asta, în cazul în care chiar există răspunsuri şi întrebările acestea nu sunt doar retorice. De ce, de la Robin Hood din copilărie ajungem la cine ştie ce cocalar de Dorobanţi, iar de la Albă ca Zăpada ajungem să ne mulţumim cu vreo piţipoancă scăpătată şi asezonată cu multe kilograme de silicon? Unde dispar eroii noştri?... Probabil că în acelaşi loc în care ne dispare şi inocenţa. Dar, dacă fiecare lucru de pe pământul ăsta îşi are rostul lui, atunci motivul pentru care ne naştem este să transformăm lumea noastră într-un loc mai bun. Doar că... pe parcursul vieţii noastre, din diverse motive, acest scop este deturnat cu până la 180 de grade, iar noi nu facem – din păcate – nimic pentru a schimba asta.
Şi totuşi... oamenii mai cred în eroi. Iar ăsta e un lucru bun. Pentru că, fără eroi, lumea asta ar fi mult mai anostă.
Indiferent că recunoaştem sau nu, avem nevoie de eroi. Şi, când nu-i găsim, îi inventăm. Pentru că eroul redeşteaptă copilul din noi, acela care are nevoie să creadă în forţa binelui sau în cineva care o deţine şi care ne-o poate insufla.
Dar eroii sunt printre noi. Şi nu e neapărat nevoie să poarte arme ori să ştie să se bată. De fapt, care ar fi calităţile care fac, dintr-un om obişnuit, un erou? Frumusete interioară, charismă, generozitate, dăruire şi poate, mai ales, puterea de a sădi în semeni germenii conştiinţei. Michael Jackson are toate aceste calităţi. Michael Jackson a încercat, prin tot ceea ce a făcut, să ne trezească din somnul raţiunii, să nu lase sa moară ceea ce e bun şi frumos din noi, să nu lase să ne pierdem inocenta şi credinta in eroi. Michael Jackson este un erou. Un exemplu demn de urmat, atât prin el însuşi, cât şi prin toată munca lui de-o viaţă. Şi o dovadă vie a faptului că eroii există... şi sunt printre noi.
Coloana sonoră:
HERO
(Chad Kroeger)
Sunt atât de sus, încât pot să aud Paradisul
dar Paradisul nu mă aude pe mine…
Şi se spune că un erou ne poate salva,
iar eu nu pot să stau aici şi să aştept;
voi apuca strâns aripile vulturilor,
priviţi-ne cum zburăm împreună.
Cineva mi-a spus că iubirea ne-ar putea salva pe toţi,
dar cum va reuşi asta?
uitaţi-vă ce ne-a dat iubirea –
o lume plină de crime, de vărsare de sânge,
lumea pe care o aşteptam noi nu a venit.
Şi se spune că un erou ne poate salva,
iar eu nu pot să stau aici şi să aştept;
voi apuca strâns aripile vulturilor,
priviţi-ne cum zburăm împreună.
Dar, fiindcă lumea nu s-a sfârşit încă, tot ce vă dăruiesc eu e iubire;
nu e iubirea unui erou, de aceea mi-e teamă că nu va schimba lumea
Şi se spune că un erou ne poate salva,
eu nu am de gând să stau aici şi să aştept;
voi apuca strâns aripile vulturilor,
priviţi-ne cum zburăm împreună.
Iar ei ne privesc,
ne urmăresc cum ne înălţăm în zbor...
...
vineri, 31 decembrie 2010
LA MULŢI ANI, 2011!
...
La cumpăna dintre ani, vă doresc să fiţi fericiţi, iubiţi şi ne întâlnim sănătoşi şi cu forţe proaspete în 2011! Şi, în spiritul speranţei de mai bine care vine odată cu noul an, vă dedic cuvintele Regelui Pop, Rock & Soul. Totul va fi bine dacă ne dorim asta cu adevărat. Iar schimbarea începe întotdeauna cu noi înşine.
Inocenţa
E uşor să confunzi inocenţa cu ignoranţa sau naivitatea. Cu toţii vrem să părem sofisticaţi; toţi vrem să părem şmecheri. Să fii inocent înseamnă să fii nebun.
Şi totuşi există un adevăr profund în inocenţă. Un copil priveşte în ochii mamei lui şi tot ce vede e iubire. Pe măsură ce inocenţa se pierde, ea e înlocuită de lucruri tot mai complicate. Credem că ne trebuie şiretenie ca să ne ridicăm deasupra celorlalţi şi scheme ca să obţinem ceea ce dorim. Începem să consumăm o grămadă de energie numai pentru a ne proteja pe noi înşine. Apoi viaţa se transformă într-o luptă. Oamenii nu au altă şansă decât să fie şmecheri. Cum altfel ar putea supravieţui?
Când eşti profund preocupat de ea, supravieţuirea presupune să vezi lucrurile aşa cum sunt în realitate şi să reacţionezi ca atare. Înseamnă să fii deschis. Iar asta e inocenţa. E un lucru simplu şi încrezător, ca un copil, fără judecăţi şi fără a fi dedicat unui singur punct de vedere mărginit. Dacă eşti blocat într-un model de a gândi şi reacţiona, creativitatea îţi este restricţionată. Pierzi prospetimea şi magia momentului. Învaţă să fii inocent din nou, şi această prospeţime nu va dispărea.
(„Innocence” – Michael Jackson – „Dancing The Dream”, 1992)
LA MULŢI ANI!
...
La cumpăna dintre ani, vă doresc să fiţi fericiţi, iubiţi şi ne întâlnim sănătoşi şi cu forţe proaspete în 2011! Şi, în spiritul speranţei de mai bine care vine odată cu noul an, vă dedic cuvintele Regelui Pop, Rock & Soul. Totul va fi bine dacă ne dorim asta cu adevărat. Iar schimbarea începe întotdeauna cu noi înşine.
Inocenţa
E uşor să confunzi inocenţa cu ignoranţa sau naivitatea. Cu toţii vrem să părem sofisticaţi; toţi vrem să părem şmecheri. Să fii inocent înseamnă să fii nebun.
Şi totuşi există un adevăr profund în inocenţă. Un copil priveşte în ochii mamei lui şi tot ce vede e iubire. Pe măsură ce inocenţa se pierde, ea e înlocuită de lucruri tot mai complicate. Credem că ne trebuie şiretenie ca să ne ridicăm deasupra celorlalţi şi scheme ca să obţinem ceea ce dorim. Începem să consumăm o grămadă de energie numai pentru a ne proteja pe noi înşine. Apoi viaţa se transformă într-o luptă. Oamenii nu au altă şansă decât să fie şmecheri. Cum altfel ar putea supravieţui?
Când eşti profund preocupat de ea, supravieţuirea presupune să vezi lucrurile aşa cum sunt în realitate şi să reacţionezi ca atare. Înseamnă să fii deschis. Iar asta e inocenţa. E un lucru simplu şi încrezător, ca un copil, fără judecăţi şi fără a fi dedicat unui singur punct de vedere mărginit. Dacă eşti blocat într-un model de a gândi şi reacţiona, creativitatea îţi este restricţionată. Pierzi prospetimea şi magia momentului. Învaţă să fii inocent din nou, şi această prospeţime nu va dispărea.
(„Innocence” – Michael Jackson – „Dancing The Dream”, 1992)
LA MULŢI ANI!
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)