Sărbători Fericite!

Vă doresc tuturor să aveţi parte de cele mai frumoase sărbători! La mulţi ani fericiţi şi plini de bucurii! 

Vă mulţumesc pentru că a mai trecut un an împreună. Vă mulţumesc pentru că sunteţi. Vă mulţumesc pentru tot.

Michael Jackson a fost un "caz extrem" în toate privinţele

...Prea bun, prea amabil, prea talentat, prea simpatic, prea faimos, prea bogat, prea generos, prea frumos, prea sexy, prea inteligent, prea de încredere, prea onest, prea... mai spuneţi şi voi...







„You’re simply the best,
Better than all the rest,
Better than anyone,
Anyone I ever met...”

Music and Me

Într-o zi de octombrie a anului 1973, era lansat ca single cântecul Music and Me – al doilea de pe albumul „Music&Me”, după „Morning Glow”. Michael era într-un turneu mondial cu Jackson 5 atunci când a fost lansat albumul lui solo „Music&Me”, motiv pentru care promovarea albumului a fost destul de limitată. Poate că acest lucru explică faptul că niciunul dintre sigle-uri nu a intrat în topuri, iar albumul ca întreg a fost considerat de critici ca fiind cel mai slab dintre toate albumele solo ale lui Michael la Motown. Întâmplător (sau poate nu), perioada în care a înregistrat pentru „Music&Me” a fost una dificilă pentru Michael, sub mai multe aspecte. În primul rând, spiritul lui vizionar şi setea de noutate care s-au manifestat devreme, erau revoltate de faptul că cei de la Motown se încăpăţânau să meargă pe aceeaşi reţetă prăfuită în privinţa lui şi erau total reticenţi la nou, deşi Michael vedea clar că muzica era în schimbare iar sunetul contemporan căpăta din ce în ce mai mult accente tehno şi ritmul era din ce în ce mai sonor. Apoi, Michael era profund nemulţumit de faptul că, deşi compuneau şi singuri, atât lui cât şi fraţilor li se refuza sistematic dreptul de a include în albumele lansate la Motown, vreunul dintre cântecele compuse de ei. Nu lipsit de importanţă a fost şi faptul că pe coperta albumului „Music&Me” apare ţinând o chitară în braţe, deşi lui Michael i-a displăcut această idee şi în listarea creditelor pentru album el nu apare ca având vreo contribuţie la partea instrumentală. În sfârşit, intrase în adolescenţă şi organismul lui se confrunta cu o serie de transformări, începând cu inevitabila maturizare a vocii şi sfârşind cu semnele acneei care avea să-l tortureze psihic. Mai toate cântecele sunt înregistrate din 1972, când vocea lui Michael încă mai avea prospeţimea copilăriei. La următorul album – „Forever Michael” – lansat în 1975, Michael a revenit cu un timbru maturizat, mai rafinat şi mai experimentat.

Criticii au tăbărât la „Music&Me” cu voioşia unor hiene care tocmai au găsit o pradă proaspătă. Au afirmat despre cântece că „sunt anoste”, despre Michael că „sună nesigur şi neinteresant din punct de vedere vocal”,  despre producţie şi aranjamente că „sunt banale, pe alocuri chiar inferioare”. Probabil că şi Michael simţea aşa, şi de aceea a început să manifeste din ce în ce mai deschis dorinţa de independenţă şi să lupte pentru a o obţine. După ce a văzut rezultatele deloc mulţumitoare ale albumului „Music&Me”, Michael a răbufnit.

   

„Nu ne plăcea deloc cum suna muzica noastră pe atunci. Ne aflam într-un mediu extrem de competitiv şi simţeam că eram în pericol să fim eclipsaţi de alte grupuri care creau un sunet mult mai contemporan. Cei de la Motown, nu numai că ne-au refuzat cererile, dar ne-au interzis să mai menţionăm măcar faptul că am dori să facem ceva pe cont propriu. Asta m-a supărat foarte tare. Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc. Ştiu că mulţi oameni nu mă consideră un dur sau un om hotărât, dar asta e numai din cauză că nu mă cunosc. Până la urmă, eu şi fraţii mei am stabilit o întâlnire cu cei de la Motown. Deşi ne simţeam nefericiţi, nimeni n-a îndrăznit să spună nimic. Atunci a trebuit să vorbesc eu. Am stabilit o întâlnire cu Berry Gordy şi, faţă în faţă, i-am spus că The Jackson 5 vor părăsi Motown. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut. Dacă ar fi fost vorba numai de mine, mi-aş fi ţinut gura; dar se discutase atât de mult acasă despre cât de nefericiţi eram cu toţii la Motown, încât  m-am hotărât să fiu eu acela care să vorbească în numele tuturor. Nu mă înţelegeţi greşit, ţin foarte mult la Berry Gordy. Consider ca e un geniu, un om excepţional şi unul dintre giganţii industriei muzicale. Nu simt decât respect pentru el, dar în zilele acelea eram ca un leu.”

Eu nu sunt critic muzical, iar atunci când e vorba despre Michael Jackson nu pot fi altfel decât subiectiv; însă nu mă feresc să declar că acest album îmi place foarte mult. Pentru inocenţa pe care o emană, pentru timbrul cristalin şi în acelaşi timp serios al unui copil de 14 ani; şi, ei bine, da, pentru că acel timbru e al lui Michael Jackson. Iar dintre toate cântecele, Music and Me m-a impresionat într-un mod special, pentru că l-am simţit ca pe o declaraţie. Michael Jackson a iubit muzica dintotdeauna. Am mai scris pe tema asta şi nu vreau să devin redundant.  Dar de câteva săptămâni, acest cântec îmi revine constant în minte. Nici măcar nu ştiam că luna aceasta s-au împlinit 39 de ani de când a fost lansat ca single. Am aflat asta abia atunci când m-am decis să scriu despre el. Dar nu contează. M-am obişnuit ca, numai după ce un gând obsesiv îmi găureşte ţeasta, să mă hotărăsc să fac un scurt „research” şi să constat că, poate, nu e ceva întâmplător. Am ascultat albumul „Music&Me” de vreo 20 de ori, numai anul acesta. Şi cântecul care-i dă titlul, îl pun de fiecare dată pe replay. Pentru că simt că spune nişte lucruri. Chiar dacă nu e compus de Michael. E, acolo, în versuri şi în melodie, ceva din sufletul lui. Al copilului care păşea în adolescenţă şi al megastarului care avea să devină. Al omului pentru care muzica a fost totul: prieten, partener, iubită. Care i-a oferit şi mângâiere, şi sprijin, şi faimă, şi bucurii. Care l-a ridicat, i-a aprins steaua şi i-a aşezat-o pe harta cerului. Care l-a făcut nemuritor. Şi, Doamne, cât a iubit Michael muzica...  

Suntem împreună de atâta timp

Muzica şi cu mine

Nu ne pasă dacă toate cântecele noastre au versuri

Ştiu doar că oriunde merg

Suntem apropiaţi, aşa cum pot fi doi prieteni

Au mai fost şi alţii,

Dar niciodată doi îndrăgostiţi

Aşa cum suntem muzica şi cu mine

Prinde un cântec şi haide

Poţi să-ţi cânţi propria melodie

 În mintea ta vei găsi

O lume dulce a armoniei

Suntem asemenea

Şi vom zbura împreună acum

Muzica şi cu mine...

A Life Celebrated, A King Remembered

...


Multumesc pentru linkul documentarului "Man Behind the Myth". In acel site am mai gasit filme interesante. Iata unul dintre ele. Care nu are nevoie de cuvinte.







A Life Celebrated, A King Remembered from Walking Moon Studios on Vimeo.


...  

29 August

...

Astăzi ar fi trebuit să-l aniversăm. N-a fost să fie aşa. Rămânem cu amintirea... cu muzica şi videoclipurile lui... cu acţiunile umanitare şi cu toate lucrurile minunate pe care ni le-a dăruit.

Dacă cineva s-a întrebat vreodată de ce Michael Jackson merită sa fie iubit... iată o parte dintre multele... incredibil de multele motive:

...

Discursul lui Michael Jackson la Universitatea Oxford, 2001

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu 

Discursul lui Michael Jackson la Universitatea Oxford, 2001

Probabil nu v-ar surprinde să aflaţi că nu am avut o copilărie idilică. S-a vorbit mult despre încordarea şi tensiunea care există în relaţia dintre mine şi tatăl meu. Tata este un om dur care ne-a forţat puternic pe mine şi pe fraţii mei, de la vârste fragede, să fim cei mai buni performeri.

Avea mari probleme să arate afecţiune. Niciodată nu mi-a spus efectiv ca mă iubeşte. Şi niciodată nu mi-a făcut complimente. Dacă făceam un spectacol extraordinar, îmi spunea că a fost un show bun. Dacă făceam unul acceptabil, îmi spunea că a fost mizerabil. Pentru el nu conta decât succesul nostru comercial. Tata a fost un manager genial şi o parte din succesul nostru profesional se datorează felului în care ne-a constrâns să muncim. El m-a pregătit să devin un om de spectacol şi, sub îndrumarea lui, nu aveam cum să ratez.  

Dar ceea ce voiam eu cu adevărat, era un tată. Voiam un tată care să-mi arate că mă iubea. Iar tatăl meu nu a făcut niciodată asta. Nu a spus niciodată „Te iubesc” privindu-mă drept în ochi. Nu a jucat vreun joc cu mine, nu m-a urcat pe umerii lui, nu mi-a aruncat nicio pernă.

Dar îmi amintesc că odată, când aveam vreo patru ani, la un carnaval, tata m-a ridicat şi m-a aşezat pe spatele unui ponei. A fost un gest mărunt, pe care el propbabil că l-a uitat după cinci minute. Dar, datorită acelui unic moment, a avut mereu un loc special în inima mea. Pentru că aşa sunt copiii. Lucrurile mici contează enorm pentru ei; iar pentru mine, acel moment a însemnat totul. Nu s-a intâmplat decât o dată dar mi-a schimbat mult părerea despre el şi despre lume.

Acum sunt tată la rândul meu, şi într-o zi mă gândeam la propriii mei copii, Prince şi Paris, şi la ceea ce aş vrea să gândească ei despre mine atunci când vor creşte. Mi-ar plăcea ca ei să-şi amintească faptul că i-am vrut lângă mine mereu, oriunde mergeam; faptul că am încercat să-i pun mereu pe primul loc, înaintea a orice, inclusiv a albumelor şi concertelor.

Dar şi în vieţile lor există provocări. Din cauză că sunt vânaţi de paparazzi, copiii mei nu pot să meargă cu mine într-un parc sau la film. Şi atunci, mă întreb dacă nu vor avea resentimente, atunci când vor fi mari. Oare cum le vor afecta copilăria, deciziile mele? Ar putea să întrebe: „De ce nu am avut şi noi o copilărie obişnuită, ca alţii?” Şi atunci mă rog, ca ei să fie îngăduitori cu mine; şi să spună: „Tăticul nostru a făcut tot ce a putut, în situaţiile cu care s-a confruntat. Poate că nu a fost perfect, dar a fost un om cuviincios şi cald, care a încercat să ne ofere toată dragostea din lume.”

Sper că ei se vor concentra mereu pe lucrurile pozitive, pe sacrificiile pe care le-am făcut pentru ei cu dragă inimă; şi să nu critice situaţiile nefericite în care s-au aflat sau greşelile pe care le-am făcut şi pe care le voi mai face în creşterea lor. Căci fiecare dintre noi a fost copilul cuiva şi ştim că în ciuda oricăror eforturi, întotdeauna vor apărea greşeli. Este în firea lucrurilor.  

Şi, când mă gândesc la asta, la speranţa că nu voi fi judecat nefavorabil de copiii mei şi că îmi vor ierta scăpările, sunt obligat să mă gândesc la propriul meu tată, şi în ciuda faptului că am negat-o atâţia ani, trebuie să recunosc că m-a iubit. Chiar m-a iubit, şi ştiu asta.

Au fost mici semne care au arătat-o. Când eram copil, eram înnebunit după dulciuri, ca toată lumea. Preferatele mele erau gogoşile glazurate, iar tata ştia asta. Aşa că, odată la câteva săptămâni, găseam dimineaţa pe masa din bucătărie o pungă cu gogoşi glazurate – fară vreun bilet, fără explicaţii – doar gogoşile. Era ca şi când venise Moş Crăciun. Uneori mă gândeam să stau treaz până noaptea târziu, ca să-l văd când le lasă, dar, ca şi în cazul lui Moş Crăciun, nu voiam să stric magia, de teamă că n-o să mai am parte de astfel de surprize. Tata trebuia să le lase noaptea, pe furiş, ca să nu fie prins cu garda jos. Era speriat de emoţiile umane, nu le înţelegea ori nu ştia cum să le înfrunte. Dar ştia să aducă gogoşi.

Şi, când dau frâu liber amintirilor, vin şi altele, gesturi mărunte, uneori incomplete, care dovedesc că el a făcut tot ce i-a stat în putinţă.

Prin urmare, în seara aceasta, în loc să mă gândesc la ceea ce nu a făcut tatăl meu, vreau să mă gândesc la toate lucrurile pe care le-a făcut, să ţin cont de faptul că şi el a avut provocările lui proprii şi să încetez să-l mai judec.

Am început să reflectez la faptul că tata a crescut în Sud, într-o familie foarte săracă. A crescut în timpul crizei economice iar tatăl lui, care se zbătea din greu să-şi hrănească familia, a arătat foarte puţină afecţiune şi şi-a crescut copiii cu un braţ de fier. Vă puteţi imagina cum era viaţa în Sud pentru un copil sărac, de culoare, privat de demnitate, lipsit de speranţă, şi care se lupta să devină adult într-o lume în care tatăl meu nu putea fi decât subordonat. Am fost primul artist de culoare difuzat la MTV şi îmi amintesc bine cu câtă greutate am reuşit asta, deşi eram în anii ’80...

Tata s-a mutat în Indiana şi şi-a făcut o familie mare, muncind ore lungi în oţelărie, muncă ce distruge plămânii şi îngenunchează spiritul, pentru a-şi întreţine familia. E de mirare, atunci, că i-a fost greu să-şi expună sentimentele? E un mister că şi-a împietrit inima, că şi-a construit ziduri care să-l ţină la adăpost de emoţii? Ce altă opţiune are un om, atunci când viaţa lui nu e decât o luptă de a rezista de azi pe mâine? Şi, mai presus de toate, este de mirare faptul că el şi-a forţat fiii să aibă succes ca artişti, pentru ca astfel să fie feriţi de o viaţă plină de umilinţă, pe care el o simţise din plin? Am început să înţeleg că până şi duritatea tatălui meu era un semn de afecţiune, una imperfectă desigur, dar tot afecţiune era. M-a forţat să muncesc, pentru că mă iubea. Pentru că a vrut ca nimeni să nu se uite vreodată de sus la băiatul lui.

Iar acum, nu mai simt amărăciune, ci binecuvântare. În locul mâniei, am descoperit îngăduinţa. În locul răzbunării, am găsit împăcarea. Iar furia mea iniţială a lăsat, treptat, locul iertării.

În urmă cu aproape un deceniu, am creat o fundaţie caritabilă denumită „Salvaţi Lumea”. Numele ei mi-a venit ca o inspiraţie. Nu ştiam, pe atunci, că aceste două cuvinte reprezintă piatra de temelie pentru profeţiile din Noul Testament. Cred eu, cu adevărat, că putem vindeca această lume, măturată chiar şi astăzi de războaie, ură şi genocid? Cred eu, cu adevărat, că ne putem vindeca copiii, aceiaşi copii care intră în şcoli cu arme şi ură şi îşi împuşcă colegii, aşa cum s-a întâmplat în Şcoala Columbine; copiii noştri, care pot să omoare în bătaie un puşti fără apărare, aşa cum a păţit Jamie Bulger (ucis în Anglia de doi băieţi în vârstă de zece ani)?... Sigur că da, cred în asta, altminteri nu aş fi aici în această seară. Dar totul începe cu iertare. Căci, pentru a vindeca lumea, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm noi înşine. Iar pentru a vindeca copiii, trebuie ca mai întâi să vindecăm copilul din noi, din fiecare.

Ca adult şi ca părinte, îmi dau seama că nu pot fi o fiinţă întreagă şi nici un părinte devotat şi capabil de a dărui iubire necondiţionată, până când nu îmi înving fantomele propriei mele copilării. Şi asta cer, de la noi toţi, în seara aceasta. Să trăim respectând cea de-a cincea poruncă. Să ne respectăm părinţii şi să nu-i judecăm. Să le acordăm avantajul îndoielii. Să înţelegem că şi ei au avut propriile lupte, propriile dureri şi traume, şi cu toate acestea au făcut tot ce le-a stat în putinţă.

De aceea vreau să-mi iert tatăl şi să încetez să-l mai judec. Vreau să-l iert, pentru că vreau să am un tată şi el este singurul pe care l-am primit. Vreau să înlătur de pe umerii mei povara trecutului şi vreau să fiu liber să păşesc într-o relaţie nouă, cu tatăl meu, pentru tot restul vieţii, care să nu fie împiedicată de fantasmele trecutului.

Shmuley şi cu mine, cei care lansăm astăzi această iniţiativă, suntem membri ai comunităţilor afro-americane şi evreieşti, ambele suferind orori şi atrocităţi de-a lungul istoriei. Cum ar putea comunităţile noastre să ierte ororile care ni s-au făcut, fără să le uităm? Amintindu-ne. Ne transmitem poveştile mai departe. Dar totodată ne ridicăm deasupra lor. Într-o lume plină de ură, îndrăznim totuşi să sperăm. Într-o lume plină de mânie, îndrăznim să mângâiem. Într-o lume a disperării, îndrăznim totuşi să visăm. Îi într-o lume plină cu neîncredere, continăm să credem.

Pe toţi cei prezenţi în această seară, care s-au simţit abandonaţi de părinţi, îi rog să-şi abandoneze dezamăgirile. Pe cei care s-au simţit minţiţi de părinţi, îi rog să nu se mai mintă pe ei înşişi. Iar pe cei care simt că locul părinţilor lor ar fi în iad, îi rog ca mai bine să le întindă mâna.

Pentru că nimic nu poate răscumpăra durerea. Răzbunarea nu aduce alinare. Dacă ne iertăm părinţii nu înseamnă că negăm faptul că au greşit faţă de noi. Nu le spălăm păcatele şi nu-i transformăm în sfinţi. Dar, păstrând resentimente faţă de părinţi, nu vom primi niciodată dragostea după care tânjim. Răzbunarea nu ne va face viaţa mai frumoasă, ci va face ca durerea şi suferinţa să se perpetueze într-un ciclu fără sfârşit. Există un proverb din Congo, care spune: „Răzbunarea este sacrificiul propriu.” Şi, prieteni, generaţia noastră s-a sacrificat şi a suferit destul.

Vă cer vouă şi îmi cer mie însumi, să le oferim părinţilor noştri darul iubirii necondiţionate şi astfel vor putea la rândul lor să înveţe să iubească de la noi, de la copiii lor. Astfel iubirea va fi, în sfârşit, restaurată în lumea noastră pustiită şi singuratică. Shmuley mi-a spus odată de o profeţie biblică veche, care spune că va veni o vreme când „inimile părinţilor vor fi vindecate prin intermediul inimilor copiilor lor”. Prieteni, noi suntem acei copii.

Mahatma Gandhi a spus: „Cel slab nu poate niciodată să ierte. Iertarea este atributul celor puternici.” În seara asta, să fim puternici. Şi, dincolo de a fi puternici, să acceptăm cea mai mare provocare dintre toate: să refacem legăturile, învăţându-i pe părinţii noştri cum să iubească. Trebuie să depăşim, cu toţii, orice efecte pe care traumele din copilărie ni le-ar fi generat şi, cum spune Jesse Jackson, să ne iertăm unii pe alţii, să ne eliberăm şi să mergem mai departe.

***

Mchael Jackson Tapes Book tradusă în limba română, integrală şi în format PDF, poate fi descărcată gratuit de aici.

...

Capitolul 26. Farse

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu 

Capitolul 26. Farse

SB: Mai povesteşte-mi despre farsele tale.

MJ: Odată, în toiul unei întruniri serioase, am luat o sticlă de scotch, am turnat-o într-un pahar şi am băut totul dintr-o înghiţitură. Am dat totul pe gât şi toată lumea înţepenise. Când şi-au dat seama că de fapt eu umplusem sticla aia cu apă, au murit de râs. Ador să fac chestii din astea. Le-am făcut-o, Shmuley. Ei crezuseră că băusem vodcă.

SB: Eram acasă la fratele meu, în Los Angeles. Eu şi cu Debbie eram prieteni la vremea aceea. Voiam să ne căsătorim şi ea venise la noi ca să primim binecuvântarea tatii şi toate cele, pentru că suntem foarte tradiţionalişti. Tata este din Estul Mijlociu, el a studiat-o pe Debbie, care avea doar nouăsprezece ani, iar eu aveam douăzeci şi unu. Ne-am căsătorit foarte tineri.

MJ: Mi-ar fi plăcut şi mie.

SB: Eu mereu am zis că e mai bine să te căsătoreşti cu persoana potrivită la un moment nepotrivit, decât cu o persoană nepotrivită la un moment potrivit. În fine, ştii piperul cel mai iute, acela mic şi roşu. Fratele meu, care e un farsor, i-a spus lui Debbie, care e o făptură foarte dulce şi încrezătoare: „Ia din ăştia.” Ea a întrebat: „Nu sunt din aceia iuţi?” El a zis: „Nu, sunt din cei dulci.” Debbie a luat doi şi i-a băgat în gură. S-a făcut roşie la faţă, apoi violet, albastră, şi a strigat: „O, Doamne! Apă!” Fratele meu a zis „Uite nişte apă.” Iar ea a băut tot. Era vodcă pură. Era prima oară când ea îl vedea pe tata. Debbie nu poate să bea. Abia dacă gustă vin. Iar atunci, aproape că era să moară.

MJ: E nostim.

SB: Debbie era foarte naivă şi inocentă. Mai povesteşte-mi de farsele pe care le făceai tu.

Frank: Shmuley, eram în sudul Franţei, Michael urma să primească un premiu. Stăteam într-un apartament de unde vedeam oceanul. Era o privelişte minunată. Dedesubt era un restaurant cu oameni eleganţi, la patru ace, care mâncau. Era ora 7:30-8:00 seara şi afară încă era lumină. Ne-am uitat unul la altul şi ne-a venit în minte aceeaşi idee. Am luat un sac de gunoi, l-am umplut cu apă. L-am aruncat [restul nu se aude, pentru că Michael şi Frank râd] s-au trezit cu o revărsare de apă peste masă. Am murit de râs. A fost rău de tot, cina lor s-a încheiat mai devreme. În aceeaşi noapte, pe la 4 dimineaţa, se lumina de ziuă şi oameni veneau, cântând. Am luat o găleată cu apă şi am aşteptat să se apropie. Îmi plac chestiile astea. Habar n-aveau de unde venea.

MJ: A fost foarte distractiv.

SB: Aţi fost prinşi vreodată?

MJ: Nu. Unul dintre regizorii mei de spectacol mi-a făcut un laser uite-aşa de lung şi care bătea la câteva mile distanţă. La câteva cvartale depărtare, oamenii vedeau punctul roşu plimbându-se după ei. Facem asta peste tot. Chiar şi aici. Au chemat poliţia, au bătut în uşă. A fost acum patru ani. Spionam în camera unuia sau altuia, era tare amuzant. Îl ascundeam, pentru că nu voiam să ni-l ia. Poliţiştii au venit la uşă iar agentul nostru a vorbit cu ei şi le-a promis că va avea grijă. Nu ştiu ce i-a spus. Trebuie să te mai şi distrezi, zău aşa. Ne place orice e cu apă.

Frank: Odată, eram într-un hotel...

MJ: Îm America de Sud, nu-i aşa?

Frank: Am umplut un coş de gunoi cu apă şi l-am pus deasupra uşii, în aşa fel încât cine o deschidea se trezea cu apa vărsată în cap.

MJ: Îmi place asta.

Frank: Ciocăneam la uşă şi fugeam. Oamenii deschideau uşa. Zdrang! Apă!

SB: Asta se întâmpla într-un hotel? În America de Sud?

MJ: America de Sud era altfel. Acolo oamenii ies în balcon chiar dedesubtul tău şi fac plajă în pielea goală, îşi atârnă hainele pe sârmă, le vezi chiloţii uscându-se la soare. Şi bum! O găleată de apă se revarsă peste tot. Îmi place asta. Îmi place mult de tot. Mă face să mă simt bine.

Frank: Erau un tip şi o tipă, ea era topless. Ne-am aplecat, i-am văzut, şi dintr-odată, vum!

MJ: [Râzând] Cel mai mult îmi place momentul impactului. Când ei sar în sus... e mortal.

SB: Cu acel laser, nu aţi fost prinşi decât o dată? Unde e laserul acum?

MJ: E într-un depozit, undeva în California. Aş vrea să-l pot găsi. L-aş lua cu mine prin toată lumea. Raza lui bate la mile bune distanţă. Oriunde ai merge, pe lângă clădirile acestea [arată cu degetul spre fereastră] e un punct roşu care te urmăreşte.

Din acest moment, nu a mai fost înregistrată nicio altă conversaţie

...

Capitolul 25. Pofta de joacă

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


Capitolul 25. Pofta de joacă

SB: Povesteşte-mi ceva despre pofta de joacă. Spune-mi despre bătăile cu baloane de apă.

MJ: Bătăile cu baloane de apă?

SB: Da, la Neverland.

MJ: Cred că cea mai bună cale de a sparge gheaţa cu cineva pe care nu îl cunoşti, este jocul. Te apropii mai repede prin joc, decât în orice alt fel. Să dai mâna şi să ai o cinversaţie obişnuită nu e la fel de uşor ca atunci când te joci. Eu cred că e cea mai bună cale şi cred că printr-o bătaie cu baloanele de apă, printr-o joacă de-a prinselea sau plimbare cu bicicleta, prin râsete şi zâmbete, e mult mai uşor să faci cunoştinţă cu cineva. Iar oamenii îşi dau seama că eşti amuzant şi nepretenţios şi prima legătură cu ei o ai prin intermediul distracţiei. Eu ced că asta e important, nu-i aşa?

SB: Da. Dar vreau să descrii. Ai la Neverland un teren pentru bătaie cu baloanele de apă; şi vă organizaţi în două echipe. Când am stat la tine nu am avut parte de o astfel de bătaie, pentru că a plouat, îţi aminteşti?

MJ: Avem două echipe, echipa roşie şi echipa albastră, care se luptă. Avem baloane cu apă, avem tunuri cu bătaie lungă, praştii în care se pun baloanele cu apă; şi mai sunt butoanele de duş care trebuiesc lovite. Dacă echipa roşie reuşeşte să domine echipa albastră şi să lovească butonul ei de duş de trei ori... Iar duşul e o ţâşnitoare care stropeşte peste tot şi te face leoarcă de apă. Cel care loveşte acest buton de trei ori, câştigă. Cei care pierd, trebuie să intre în piscină îmbrăcaţi. E foarte distractiv.

SB: Aşadar, când ai musafiri la Neverland adesea spargi gheaţa cu ei printr-o bătaie cu baloanele de apă. Copii şi adulţi?

MJ: Şi adulţi, da.

SB: Şi cum reacţionează? Observi adesea oameni serioşi înmuindu-se dintr-odată?

MJ: O, le place. Înregistrăm totul şi, după ce ne schimbăm în haine uscate şi luăm cina, ne adunăm în sala de cinema şi privim filmul pe un ecran mare şi toată lumea râde şi ţipă şi îşi dau seama ce distractiv a fost. E un lucru minunat.

SB: Ai făcut vreodată asta cu producători muzicali mari?

MJ: Nu... Ba da, cu oameni de film, ca Stephen Spielberg şi Catherine Byrne...

SB: Dar copiii cu cancer?

MJ: Uneori.

SB: Mai povesteşte-mi. Să spunem că eşti în mijlocul unei şedinţe importante cu reprezentanţi scorţoşi de la Sony. Ai reuşit vreodată să spargi gheaţa la astfel de negocieri serioase, cu o atitudine copilăroasă? Ei sunt foarte rigizi, pentru ei totul se exprimă în cifre.

MJ: Nu înţelegi. Un lucru pe care nu îl ştii despre mine este cât sunt de nebun. Ori de câte ori mă aflu într-o astfel de adunare şi îi văd pe toţi înţepaţi, mă bufneşte râsul, şi nu mă pot opri din chicotit; apoi trebuie să mă scuz iar avocatul meu se încruntă la mine şi spune „Îmi pare rău. Aşa face el câteodată.” Apoi toată lumea începe să râdă şi atmosfera se relaxează. Sunt mult prea serioşi uneori iar mie îmi place ca oamenii să fie degajaţi. Aşa sunt eu, nu am ce să fac.

SB: Şi când faci asta, se sparge gheaţa? Oamenii sunt mai apropiaţi, negocierile sunt mai uşoare?

MJ: Da, aşa cred. Eu cred că, de fapt, toţi suntem la fel. Lucrurile pot fi cu adevărat amuzante şi noi putem să râdem cu toţii la aceleaşi lucruri. Serios, chiar suntem la fel.

SB: Râsul este cel mai rapid mod de a găsi ceva în comun?

MJ: Păi, butonul de râs e la toată lumea în acelaşi loc, nu? Chiar suntem la fel. Am avut multe ocazii să văd asta.

SB: Dar farsele pe care le faci? Îl mai ştii pe Michael Steinhardt de la zoo? A fost unul dintre cei mai buni finanţişti de pe Wall Street, dar era faimos pentru că le trântea câte o găleată de apă în cap, celor care erau prea serioşi, chiar şi la întâlnirile cele mai importante. Era un farsor legendar.

[Comentariu SB: Steinhardt, un prieten drag mie, este un filantrop evreu de renume mondial şi cofondator al fundaţiei Birthright Israel. Este un mare iubitor de animale şi deţine o grădină zoologică privată.]

MJ: Glumeşti? Asta îmi place cel mai mult pe lume, să fac farse. Ador să fac asta, dar mă tem că unii ar putea să se supere rău, deşi uneori nu-mi pasă. Am la mine grenade puturoase şi baloane cu apă. După fiecare videoclip, în ultima zi întregul platou miroase a ouă stricate şi e o nebunie totală, toată lumea ştie că eu am făcut asta şi e un semnal că lucrul s-a încheiat. Arunc bomba şi ies. Ador asta.

SB: Se întâmplă să vezi oameni foarte serioşi devenind copilăroşi sub ochii tăi, atunci când faci astfel de farse?

MJ: Da, şi discută despre asta şi despre cât de amuzant a fost. Chiar e amuzant.

SB: Mai ştii că vineri seara, la mine acasă, unul dintre oaspeţi era o femeie de patruzeci de ani, care este un mogul imobiliar de mare succes. Are peste o sută de angajaţi. Dar cu ce preţ? Nu e căsătorită, nu are copii. Spunea că nu are timp de întâlniri amoroase. Am întrebat-o: „Dar ce faci în serile de vineri?” „Păi – a spus ea – mi-e jenă să-ţi spun, de obicei sunt la birou până pe la miezul nopţii, inclusiv vinerea.” Prin urmare, ea a renunţat la viaţa ei personală pentru succesul în afaceri. Ce i-ai spune unei astfel de persoane?

MJ: Aş încerca să-i arăt unele dintre lucrurile minunate pe care le-a pierdut, i-aş spune să nu se mai ia atât de mult în serios şi să nu mai fie aşa dependent de muncă, cu toate că şi eu sunt dependent de muncă. Dar uneori trebuie să te opreşti şi să te distrezi. Timpul nostru pe planetă e limitat şi cred că familia adevărată, amintirile şi lucrurile făcute împreună cu copiii sunt cele mai de preţ. Am avut nişte perioade incredibil de frumoase. Când sunt trist, încep să reflectez la ele şi mi-e bine. Uneori, când mă pun în pat, noaptea şi sunt trist, fac asta. Îmi fixez in minte cel mai minunat gând, cea mai frumoasă experienţă şi simt în tot corpul o reacţie chimică, ce mă face să retrăiesc acea experienţă şi e grozav. Mă supăr tare atunci când vreun idiot, unul irecuperabil, scrie lucruri penibile, neadevărate şi nereale. Mă supăr foarte tare, dar nu vreau să mă supăr, pentru că îmi fac rău mie însumi. Şi atunci îmi imaginez că zbor cu vântul suflându-mi în faţă. Fac asta, când merg în Africa. Mă ridic sus de tot şi sunt tare fericit că zbor. Cred că e unul dintre cele mai grozave lucruri pe care le-am descoperit. E libertate. E fericire deplină. E curată beatitudine, e culmea distracţiei.

SB: Se întâmplă să închizi ochii şi să te vezi în faţa a sute de mii de fani care te adoră? Asta nu te ajută?

MJ: Iubesc măreţia acestui lucru, faptul că poţi să controlezi publicul şi toate astea, e un sentiment grozav. Dar nu e totuna cu sentimentul zborului. Când privesc de deasupra o panoramă sau un peisaj extraordinar de frumos, îmi vine să plâng, pur şi simplu. Spun „Mulţumesc”. Vezi cel mai frumos cer, unde norii au nuanţe de portocaliu şi purpuriu. Doamne, e atât de frumos, încât încep să mă rog. Şi fac o fotografie mentală, pentru că vreau să ţin minte imaginea respectivă.

SB: Cum te rogi, în astfel de momente?

MJ: „Doamne, e minunat. Îţi mulţumesc pentru că ai făcut Paradisul şi Pământul atât de frumoase. Poate alţi oameni nu recunosc şi nu apreciază, eu da. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc mult.” Asta spun. Au fost dăţi când spuneam cuiva: „Priveşte cerul acesta minunat.” Şi răspundea: „Mda, e drăguţ.” Mă gândeam: „Ceva e în neregulă cu mine. De ce eu văd şi alţii nu?” De ce eu apreciez iar alţii nu? Am fost la un muzeu în Paris şi îţi jur, bodyguarzii au trebuit să mă adune. M-am prăbuşit, plângând, iar doamna care ne era ghid a întrebat „Ce-a păţit?” Şi i s-a răspuns: „Este foarte mişcat de ceea ce a văzut.”

...

Capitolul 24. A fi tatăl lui Prince şi al lui Paris

...


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


  Capitolul 24. A fi tatăl lui Prince şi al lui Paris

MJ: [Către Prince] Prince, ce îl face pe tati să râdă?

Prince: „Three Stooges” [”Trei Nătăfleţi”]

MJ: Are dreptate. Îi iubesc. Cel gras... mor de râs când îl văd. Iau filmul acesta cu mine oriunde merg. Mă face fericit. Îl privesc, de când mă ştiu.

SB: Ce anume te atrage atât de mult la ei? Faptul că, oricâte probleme au, în final nimeni nu păţeşte nimic şi totul e amuzant?

MJ: Da, Curly e criminal. Îl ştii pe Curly, e cel gras, nu-i aşa, Prince? [Prince începe să ţopăie, imitându-l pe Curly.] Da, şi lui îi place. Sunt înnebunit după ei.

SB: Asta te face să râzi în hohote?

MJ: Da. Râd până cad pe jos.

Prince: Tati, vreau să văd „Peter Pan”.

MJ: Şi eu.

Prince: Vreau la pescuit.

MJ: O să te duc odată la pescuit, dar după ce vom prinde peştii, îi vom arunca înapoi în apă.

SB: Simţi cumva, pornind de la tot ceea ce ai făcut tu pentru copii, că Dumnezeu a fost deosebit de bun cu tine, dăruindu-ţi doi copii minunaţi şi atât de afectuoşi... că, pe lângă răutatea şi josnicia oamenilor, ţi-a oferit şi aceste două daruri minunate?

MJ: E un gând frumos. Consider că ei sunt un dar. Cred că toţi copiii sunt un dar.

SB: Iubeşti mai mult copiii, de când îi ai pe Prince şi Paris?

MJ: Îi iubesc la fel, şi chiar mai mult de atât. Îmi vine greu să spun „copiii mei”, pentru că nu simt noţiunea de posesiune. Poate din cauza asta mă ironiza fosta mea soţie Lisa, pentru că ei nu-i păsa decât de copiii ei proprii. Eu cred că va conta enorm pentru viitorul lor, dacă vom reuşi să facem ceea ce ne-am propus [se referă la iniţiativa cu prioritizarea copiilor] Să aibă şansa de a li se spune: „Tu, tu eşti special pentru mine. Aceasta este ziua ta. Nu e Crăciunul. Nu e o zi în care îl sărbătorim pe Hristos. E vorba doar despre noi doi, tu şi cu mine. Îţi ofer toată dragostea mea.” Asta ar conta enorm. Dacă aş fi avut o astfel de zi cu părinţii mei, multe lucruri ar fi fost altfel. Îmi iubesc părinţii. Mama e ca o sfântă. Ea ea... ea nu e de pe pământul acesta. E incredibil de minunată. Nu am despre ea decât cuvinte de laudă. Ar fi fost frumos, nu-i aşa?

SB: Deci, primul lucru pe care vrei să-l cunoască Prince şi Paris – înainte de alfabet, înainte să înveţe să se îmbrace – este faptul că tăticul lor îi iubeşte.

MJ: Aşa e. Să-i fac să se ţină de mâini, să mă uit în ochii lor şi să le spun „Te iubesc”. Şi vor ţine minte toată viaţa. Asta fac cu Prince şi Paris în fiecare zi.

SB: Este ceva ce nu le poate lua nimeni, niciodată. Este începutul oricărei cunoaşteri – să ştii că eşti iubit.

MJ: Iubit cu adevărat... să le atingi mâinile, pentru că ei înţeleg multe prin atingere, şi au nevoie să fie îmbrăţişaţi; iar oamenii cunosc aceste lucruri, doar că nu sunt conştienţi de puterea lor.

...

Capitolul 23. Relaţia lui Michael cu Ryan White şi cu alţi copii

...


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


Capitolul 23. Relaţia lui Michael cu Ryan White şi cu alţi copii

SB: Spuneam astăzi cuiva că atenţia pe care o acorzi tu copiilor bolnavi de cancer pare să fie foarte benefică pentru ei. Chiar am văzut asta. Tu eşti conştient, atunci când acorzi atenţie acelor copii, că îi poţi vindeca?

MJ: Îi iubesc. Îi iubesc.

SB: Mai e şi faptul că tu eşti foarte faimos şi dintr-odată canalizezi toată atenţia pe care de obicei o primeşti tu, către altcineva, şi e ca o rază de lumină. Nu neg că celebritatea poate să aibă un efect restaurativ, dar adeseori ea are un efect coroziv. Tu încerci să-ţi utilizezi celebritatea pentru a ajuta aceşti copii?

MJ: Îi iubesc foarte mult. Sunt şi ei copiii mei. Îmi amintesc când eram în Australia, într-un aşezământ pentru copii cu cancer şi am început să ofer jucării, iar un băiat de vreo unsprezece ani mi-a zis, când m-am apropiat de patul lui: „E uimitor cum, doar văzându-te, mă simt mult mai bine. Serios.” I-am răspuns: „Păi, asta e foarte drăguţ.” Aşa a spus şi nu am uitat niciodată. E uimitor şi asta ar trebui să facem cu toţii.

SB: Devotamentul tău pentru Gavin e impresionant. Am vorbit despre el într-o mulţime de forumuri. E unul dintre cele mai drăguţe lucruri pe care le-am văzut – faptul că ai încercat să-i ajuţi, pe el şi familia lui.

MJ: E special. Am vorbit cu Gavin aseară şi mi-a spus: „Michael, tu nu ştii cum doare, mă doare rău.” A început să plângă la telefon şi spunea: „Ştiu că tu înţelegi cum e. Doare foarte rău.” L-am întrebat: „Câte mai ai?” A răspuns: „Poate patru. Dar doctorul a spus că s-ar putea să mai urmeze şi altele.” I-au căzut genele, sprâncenele, părul. Suntem tare norocoşi, nu-i aşa?

SB: Atunci când vorbeşti cu persoane ca Gevin, simţi că o parte din durerea lor dispare?

MJ: Absolut, pentru că de fiecare dată când vorbesc cu el are o stare de spirit mai bună. Aseară când am vorbit cu el mi-a spus „Am nevoie de tine. Când vii acasă?” I-am zis „Nu ştiu.” Mi-a spus „Am nevoie de tine, Michael.” Şi mi-a zis „tată”. I-am zis: „Ar trebui să-l întrebi pe tatăl tău dacă e de acord să-mi spui aşa.” A strigat „Tată, eşti de acord să-i spun ’tată’ lui Michael?” şi i s-a răspuns „Da, nu-i nicio problemă, cum vrei tu.” Copiii fac mereu aşa. Iar eu sunt fericit dacă asta îi face să se simtă bine.

SB: Te simţi ca un tată universal pentru copii, că ai abilitatea asta de a-i iubi şi a-i aprecia într-un fel în care alţii nu o fac?

MJ: Mereu am simţit aşa. Nu vreau ca părinţii să fie geloşi, pentru că mereu se întâmplă asta şi îi deranjează pe taţi, într-un fel ciudat. Nu la fel de mult ca pe mame. Eu le spun mereu taţilor: „Nu încerc să-ţi iau locul. Vreau doar să ajut şi vreau să fim prieteni.” Copiii sfârşesc prin a se îndrăgosti de personalitatea mea. Uneori mă bagă în bucluc, dar e datoria mea să ajut.

SB: Te-am întrebat ce ar putea părinţii să înveţe de la copii şi ai identificat câteva lucruri – pofta de distracţie, inocenţa, bucuria. Ce alte lucruri putem învăţa de la copii? De exemplu, când eşti în preajma lui Gavin, ce anume înveţi de la el? Pentru tine e doar un copil cu cancer, pe care îl ajuţi? Ce obţii tu din această experienţă? E vorba doar de milă, de compasiune pentru un copil care e la necaz? Ori simţi că acesta e scopul vieţii tale?

MJ: Simt efectiv în inima mea că asta trebuie să fac, şi mă simt iubit atunci când ofer iubire, şi ştiu că asta este ceea ce le trebuie. Am auzit medicii, inclusiv medicii lui, spunând că e un miracol faptul că se simte mai bine şi de aceea ştiu că magia iubirii e foarte importantă. I-a fost furată copilăria şi cred că pot să reflectez mult la asta, datorită trecutului meu. Când aveai zece ani nu te gândeai la paradis ori la felul în care vei muri, dar el se gândeşte la toate acestea. Ryan White era în sufrageria mea, stătea la masă şi îi spunea mamei lui: „Mamă, nu vreau să mă înmormântezi în costum şi cravată. Vreau să fiu în jeanşi şi în tricou.” M-am scuzat şi am ieşit. Am alergat în baie şi am plâns. Imaginează-ţi un băiat de doisprezece ani dându-i indicaţii mamei lui despre propria înmormântare. Cum să nu ţi se rupă inima?

SB: Faptul că că ai fost lipsit de copilărie iar acum încerci să o oferi ca un dar, tuturor acestor copii, te vindecă şi pe tine, la rândul tău?

MJ: Da, da. Pentru că asta e totul. E ceea ce mă ţine în viaţă. Ai văzut ce a scris Gavin în cartea de oaspeţi, despre pălăria lui? E o poveste drăguţă.

SB: Am spus povestea asta întregii lumi.

MJ: Îmi place să le ofer iubire şi mândria de a simţi că sunt îndrăgiţi şi că sunt speciali. El se ascundea şi îi era ruşine pentru că nu mai avea păr pe cap şi pentru că avea cancer. Toată lumea îl făcuse să se simtă ca un proscris, aşa era când a venit la mine şi am vrut să uite. E un copil atât de frumos, nu are nevoie de aşa ceva. I-am spus: „Arăţi ca un înger. Vocea ta e ca a unui înger. După mine, tu eşti un înger. De ce anume îţi este ruşine?”

SB: Simţi că eşti apreciat mai mult de copii decât de adulţi?

MJ: Da, sigur. Adulţii mă apreciază din punct de vedere artistic, ca şi cântăreţ, compozitor, dansator sau performer. Cum e? Cine e? E ciudat şi doarme într-o cameră de oxigen şi toate poveştile acelea nebuneşti, îngrozitoare, pe care le-au inventat şi care nu au nicio legătură cu mine.

SB: Copiii văd drept şi îţi răspund la iubire. Am văzut asta la Gavin.

MJ: Ei nu vor decât să se distreze, să iubească şi să fie iubiţi.

SB: Te-ai luptat ca să-ţi menţii această grijă pentru alţii? A fost vreun moment când ţi-ai spus „Nu-mi pasă de nimeni. Acum am chef de un masaj şi să stau în jacuzzi. Concertul s-a terminat, acum vreau să mă gândesc doar la mine”? Sau chiar şi atunci te gândeai la copii şi la ce ai mai putea face pentru ei?

MJ: Sincer, îi iubesc din inimă şi îmi pasă de ei mai mult decât de orice. De Gavin, mă ocup şi acum. Ieri a făcut chimioterapie, e slăbit şi nu se simte bine şi asta nu se poate să nu te sensibilizeze. Cred că semăn mult cu mama mea. Nu ştiu dacă ţine de genetică sau de mediul în care am crescut. De când o ştiu, nu se poate uita la ştiri fără şerveţele. Şi eu sunt la fel, plâng atunci când văd ştiri despre femeia care şi-a aruncat copiii în lac. Unul dintre ei s-a înecat, celălalt a spuravieţuit. Am fost la înmormântare, am plătit înmormântarea, şi nici măcar nu-i cunosc pe aceşti oameni. Îţi vine să te întrebi: de ce nu există mai multe persoane ca Maica Tereza? Sau ca Lady Diana?

SB: Ele sunt faimoase pentru bunătatea lor, dar tu eşti faimos şi eşti şi bun, e o mare diferenţă. Chiar şi Diana... ea a fost o femeie bună. Eu nu am cunoscut-o. Tu da. Avea multe calităţi şi a făcut mult bine. Cu toate acestea, iubea strălucirea. Dar tu iubeşti copiii. De ce?

MJ: Nu încerc să fac pe filosoful, dar eu chiar cred că sarcina mea este să îi ajut. Cred că asta e menirea mea. Nu-mi pasă dacă unii râd, nici nu mă interesează ce spun. Copiii nu sunt ascultaţi de societate şi cred că a venit vremea lor. De acum înainte, e timpul lor. Copiii au nevoie ca lumea să fie conştientă şi sunt aspecte care trebuiesc dezbătute, iar eu încerc să fac asta pentru ei. Şi, dacă eu pot să fiu acea lumină care să-i pună în valoare, atunci asta vreau să fac. Nu ştiu dacă Dumnezeu alege oamenii sau joacă şah cu ei, punându-i în anumite poziţii. Uneori aşa simt, că sunt plasat într-un spaţiu anume. Mă gândesc la toţi, de la Gandhi şi Martin Luther King, la mine şi la tine. Tu crezi că noi acţionăm de capul nostru mereu, ori că, din clipa în care ne naştem, Dumnezeu spune „Aha!” şi zâmbeşte puţin? Crezi că toate se întâmplă de la sine? Sau suntem programaţi dinainte să facem anumite lucruri?

SB: Eu cred că ambele variante confluează. Marii oameni se nasc cu potenţialul măreţiei. Dar ea trebuie, de obicei, să fie constrânsă să iasă la iveală, printr-o criză sau un eveniment extern. Există măreţie în oameni dar evenimentele exterioare i-au ajutat să o dezvolte. Măreţia este sinteza unui potenţial intern al oamenilor, combinat cu abilitatea lor de a înfrunta o mare provocare. Şi când nu ai răspunsul la întrebarea „de ce ţi-a dat Dumnezeu un aşa succes fenomenal”, începi să te veştejeşti sub povara faimei. Ai nevoie de ceva ca o oglindă, care să devieze toată atenţia şi toată lumina pe care le primeşti tu, către o cauză mai înaltă; altminteri, intensitatea lor te va dogori. O fetiţă pe care am cunoscut-o aseară are paisprezece ani şi e orfană. Mama i-a murit când avea şapte ani iar tatăl nu şi l-a cunoscut niciodată. Îşi doreşte mult să te întâlnească. I-am spus că o voi aduce săptămâna asta, pentru câteva minute, ca să te vadă.

MJ: Oh, cine are grijă de ea?

SB: Trăieşte cu bunica ei şi are un bunic, care a adus-o aseară să se joace. Bunicul încearcă să o scoată la joacă, de câte ori poate.

MJ: S-au distrat copiii împreună?

SB: Da, desigur. Şcoala fetiţei orfane e la câteva clădiri de hotelul tău. Poate o aduc şi îi dai voie să facă o fotografie cu tine.

SB: A fost un băiat de care erai apropiat, şi care a făcut SIDA de la o transfuzie de sânge.

MJ: Ryan White. Cel mai greu îmi e... Voi încerca să povestesc, dar nu înţeleg de ce mor copiii. Pur şi simplu, nu înţeleg. Cred că ar trebui să fie o fereastră, acolo unde să fie posibilă moartea, dar nu în fereastra asta de timp. Când un copil moare, sau când un copil e bolnav... eu pur şi simplu nu înţeleg. Dar l-am ascultat pe Ryan White, un copil de doisprezece ani, stând la masa mea din Neverland şi spunându-i mamei lui cum să îl îngroape. A spus „Mamă, când o să mor, să nu mă îngropi în costum şi cravată. Vreau să mă îmbraci în jeanşi OshKosh şi în tricou.” Am spus că trebuie să merg la baie, am alergat în baie şi am plâns până n-am mai putut. M-a durut să-l ascult pe acest băiat vorbindu-i mamei lui despre propria înmormântare. Părea că era pregătit pentru asta; iar când a murit, a fost înmormântat cu jeanşi OshKosh şi tricou şi un ceas pe care i-l dăruisem eu. Stăteam singur în încăperea în care era pe catafalc, şi mă simţeam atât de rău; aş fi vrut să-l îmbrăţişez şi să-l sărut, şi să-i spun că îl iubesc – lucruri pe care dealtfel le făcusem şi cât trăise. Am avuit grijă de el, a locuit la mine în casă. Şi apoi îl priveam zăcând fără viaţă... I-am vorbit şi i-am spus: „Ryan, ţi-am promis că voi face ceva pentru tine, la următorul album. Voi crea un cântec pentru tine. Îl voi cânta. Vreau ca lumea să ştie cine eşti tu.” Şi am făcut „Gone Too Soon”. Asta a fost pentru el.

SB: Crezi că a auzit când ai spus asta? Simţi că ai o legătură cu sufletele unora dintre cei pe care i-ai iubit şi care s-au stins? Te simţi apropiat de ei, încă?

MJ: Da, da.

SB: Deci, a trebuit să înduri moartea lui şi a altor oameni de care ai fost apropiat?

MJ: E foarte dureros. Un alt băiat a venit la mine, era alb ca neaua, efectiv, era alb ca o foaie de hârtie. Avea cancer şi mă iubea foarte mult, a intrat în dormitorul meu şi mi-a văzut jachetele, le-a probat şi era în extaz. Mi se spusese că nu va supravieţui. Că în orice clipă se aşteptau ca el să moară. I-am spus: „Uite, o să vin în oraşul tău.” Cred că era din Kansas City. „O să încep turneul în Kansas City peste trei luni. Vreau să vii la spectacol. Îţi voi da această jachetă.” A zis „Îmi dai mie jacheta asta?” I-am spus „Da. Dar vreau să o porţi la concert.” Încercam să-l motivez să reziste. I-am spus „Când vei veni la concert, vreau să te văd cu această jachetă şi cu mănuşa asta.”, şi i-am dat una dintre mănuşile mele cu cristale, iar eu nu dau niciodată din mănuşile astea. Era în al nouălea cer. Când am venit în oraş, el murise şi l-au inmormântat cu jacheta şi mănuşa. Avea zece ani. Dumnezeu ştie şi eu ştiu că a încercat din toate puterile să reziste.

SB: Simţi mânie faţă de Dumnezeu, pentru că se întâmplă astfel de lucruri?

MJ: Nu, dar nu le înţeleg. Aş vrea să fi ştiut mai multe despre lumea cealaltă. Ştiu că ni se promite viaţa veşnică şi Raiul. Dar de ce atâta suferinţă şi de ce atâta durere, înainte de a trece în lumina albă, sau ce-o fi aia? Ar trebui să fie cea mai frumoasă experienţă. Povestea cu acest băiat e adevărată. Aş fi vrut să-i fi văzut faţa, Shmuley. Aş fi vrut să-l vezi.

SB: Şi a fost o poveste cu promisiuni, corect? I-ai spus „Promit că dacă rămâi în viaţă...” Aşa-i?

MJ: Mda, încercam să-l fac să reziste. Mi-au spus că va muri iar eu am zis „Ştiu că pot să fac ceva în privinţa asta.” Înţelegi? Am încercat să-l fac să privească înainte, să reziste şi i-am spus „Poartă asta la spectacol” şi era atât de fericit... Când am ajuns în oraş, murise. Asta m-a ucis, m-a ucis...

SB: Descrie-mi puţin sentimentul. Cum te simţi în preajma... [fetiţei cu cancer pe care o cunoşteam şi eu şi Michael]?

MJ: O iubesc.

SB: Ştii că ai puterea să schimbi ceva, şi ştii că doar fiind în preajma ta, o parte din boala lor se duce. Ştii că vechii rabini spuneau că de fiecare dată când vizitezi pe cineva bolnav, îi iei o şaizecime parte din boală. Dar tu, parcă le iei cu mâna jumătate din suferinţă, ştii? Sigur că ştii asta.

MJ: Mda... îmi place să văd oamenii... Nu pot să văd pe nimeni în suferinţă, mai ales copiii.

SB: Simţi că ţi-a fost dată o putere de vindecare? Sau e numai din cauza celebrităţii? Cu alte cuvinte, faptul că o mare vedetă le acordă atenţie, le face bine. Ei ştiu cât eşti de faimos, şi se gândesc „Wow, cuiva care e atât de celebru, îi pasă de mine; înseamnă că sunt special.” Dar este şi ceva dincolo de celebritate? Este cumva o calitate pe care o aveai, înainte să fii celebru?

MJ: Cred că este ceva ce am fost menit să fac, pentru că am avut întotdeauna această dorinţă de a dărui şi de a ajuta şi de a face oamenii să se simtă mai bine.

SB: Ai avut dorinţa asta şi înainte, când erai copilul Michael Jackson?

MJ: Da.

...

Capitolul 22. Pot copiii să ne înveţe iubirea?

...


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


 PARTEA a VIIIa: DESPRE COPII ŞI INOCENŢĂ


Capitolul 22. Pot copiii să ne înveţe iubirea?

SB: Crezi că putem învăţa să iubim, de la copii?

MJ: Da, într-un mod diferit, pentru că ei sunt foarte afectuoşi. Putem învăţa asta de la ei, pentru că e o afecţiune chintesenţială şi o inocenţă pură. De aceea îi iubesc atât de mult. Îi spuneam lui Frank deunăzi: „Frank, eu sunt îndrăgostit de inocenţă. De aceea iubesc atât de mult copiii.” Dumnezeu e inocenţă. Să fii atât de inocent şi să ai o astfel de perspectivă asupra vieţii... E atât de drăgălaş, un copil care se învârteşte în jurul casei şi îl întrebi „Ce faci?”, iar el îţi răspunde „Nu ştiu, mă joc.” Iubesc asta. De aceea am acasă un tablou în care un copil strigă în vânt, pentru că se simte bine. El strigă, doar pentru că are chef să strige. Iubesc asta. Mi se pare romantic.

SB: E aproape ca şi cum ei cred în iubire şi nu se tem că vor suferi. Astăzi, oamenii se tem de iubire.

MJ: Iubirea şi romantismul sunt două lucruri diferite? Uite, asta mă derutează. Eu văd romantismul ca pe ceva la care tânjeşti. Tânjeşti după asta la o anumită vârstă.

SB: Tu vezi romantismul ca pe ceva inventat de filmele hollywoodiene?

MJ: Da. Foarte.

SB: Copiii sunt puţin romantici. Ei au idile la grădiniţă.

MJ: Te referi la idilele cu alţi copii?

SB: Da.

MJ: Aşa e. Copiii ne pot învăţa să fim iubitori şi inocenţi. Ei acordă o şansă oricui şi îi învăţ pe Prince şi Paris să iubească pe toată lumea.

SB: Când lumea utilizează expresia „adult”, poate însemna „matur”, „echilibrat”, „educat”, „stăpânit”. Poate să însemne „răbdător”. Dar are şi conotaţii negative, pe care vreau să le comentezi. Poate fi folosit cu sensul de „cinic”, „suspicios”, „uneltitor”, „manipulator”, „corupt”, „precumpanitor”. Spune-mi unele dintre lucrurile negative pe care le învaţă adulţii.

MJ: Adulţii au multe probleme. Au fost prea mult condiţionaţi de gândirea şi sentimentele altora. De aceea nu prea am încredere în câini. Nu din cauza câinelui însuşi, ci din cauza faptului că stăpânul instilează convingerile proprii, furia şi frustrările lui în acel câine şi îl face să devină rău şi neîmblânzit. Şi ştiu cu ce apucături vine, atunci când se apropie şi mă adulmecă. Aşa şi cu adulţii. De aceea mi-e teamă.

SB: Vrei să ştii cear sunt motivele persoanei respective. Vrei să ştii dacă are o natură vicioasă ori...

MJ: Da. Dar asta este reprezentarea perfectă a ceea ce au permis oamenii să se întâmple cu ei înşişi. S-au pierdut, undeva pe parcurs, iar eu cred în ideea de a rămâne inocent şi simplu, ca un copil. Cum a spus Iisus: „Cel mai mare pentru mine este cel care este asemeni acestui copil. Fiţi ca el şi veţi fi măreţi în ochii mei.” De obicei, când vin la mine, adulţii te privesc şi studiază cum eşti îmbrăcat sau cu cine eşti. Eu aşa văd. Apoi, după ce începem să discutăm şi îşi dau seama că nu sunt decât un om obişnuit care vrea să-şi facă prieteni, inimile lor se înmoaie.

SB: Iar copiii acceptă de la început. Ei nu judecă.

MJ: Da, ei lasă totul să vină de la sine. Copiii spun „O, Doamne, e Michael Jackson.” Iar eu le spun „Bună.” Un adult zâmbeşte şi răspunde „Bună.” Şi apoi, după ce cugetă puţin, adaugă „Îmi place ceea ce faci.” Dar nu se exprimă natural, nu vor să arate că sunt impresionaţi de ceva sau de cineva.

SB: De ce nu fac asta? De ce îşi reţin entuziasmul? Oare încearcă să arate „Nu sunt mai prejos decât tine... Sunt şi eu cineva...” Se simt nesiguri?

MJ: Se simt ca într-un război psihologic cu mine – cum să mă abordeze, ce să spună, ce să nu spună... Eu i-aş îndemna să fie ei înşişi, să fie aşa cum sunt copiii. Să fie inocenţi. Să fie aşa cum suntem cu toţii, atunci când ne naştem.

SB: Poate le-ai vorbi astfel: „Nu încerc să mă dau mare în faţa ta. Eu sunt cine sunt, iar tu eşti cine eşti.” E ca şi cum ai considera copiii mai aproape de nivelul tău, decât adulţii.

MJ: Sigur că sunt. Pot relaţiona mult mai uşor cu ei. Ei nu vin cu tot bagajul ăla de prejudecăţi. Ei se joacă. Nu vor nimic de la tine. Iar tu nu vrei de la ei decât iubire şi inocenţă, şi să găseşti împreună cu ei fericirea şi magia.

SB: Adulţii te fac să te transformi în ceva ce nu vrei să fii. Nu vrei să fii defensiv şi artificial şi nu vrei să flecăreşti ca adulţii. Când copiii vin la tine cu entuziasm, eşti Michael. Dar în preajma adulţilor, eşti altfel. Ai făcut analogia cu câinii. Nu ştii cum să reacţionezi, aşa că devii defensiv. Ei te transformă în cineva care nu vrei să fii.

MJ: Aşa este. De aceea am devenit... nu că i-am lăsat pe ei să câştige războiul lor închipuit, dar pur şi simplu nu mă interesează să fiu în preajma lor. Poţi să pui mesajul acesta în discursuri. Vom face mulţi oameni să fie asemenea copiilor. Îi vom „boteza” prin cuvintele şi cărţile noastre. Sunt mulţi cei care nu vor să se schimbe şi care refuză să vadă lumina. Au fost prea mult condiţionaţi. Dar noi putem să-i ajutăm. Am convingerea că mulţi oameni se pot schimba. Asta este minunat. Putem să le arătăm. Există adulţi care au venit la Neverland şi mi-au spus: „Ştii, lucrurile pe care le-am făcut aici nu le-am mai făcut de mulţi ani... Aici poţi să laşi garda jos şi să fii din nou copil.” Le răspund: „Pentru asta există Neverland. Să te întorci la inocenţă. Să te distrezi.”

SB: Toată durerea pe care ai îndurat-o cu toate atacurile, am văzut-o şi eu la prima mână, şi le spun oamenilor că gunoaiele care s-au spus despre tine sunt inventate şi nedrepte. Cum de nu ai devenit un adult cinic, şi cum de nu ai cedat?

MJ Îţi voi spune de ce. Pentru că durerea şi săgeţile pe care le-am îndurat eu, nimeni altcineva nu le-ar fi îndurat. Alţii probabil că şi-ar fi luat zilele până acum... sau ar fi devenit alcoolici. Au fost foarte cruzi şi grosolani cu mine. Şi dacă îşi închipuie că nu aud şi nu văd, se înşeală. Ceea ce m-a ajutat să trec peste toate astea, au fost copiii. Pentru ei rezist, altminteri nu aş fi rezistat. Chiar nu aş fi rezistat.

SB: Copiii ţi-au oferit suport pentru a continua? Sau vrei să spui că tu continui, pentru că ai credinţa că Dumnezeu ţi-a dat o misiune, de a încerca să faci ceva pentru copiii neglijaţi?

MJ: Dumnezeu mi-a dat o misiune, aşa simt, să fac ceva pentru aceşti copii, iar ei mi-au oferit suport şi încredere şi iubire ca să rezist. Când privesc copiii, mă simt vindecat cu totul. E ca un botez. E ca şi cum Dumnezeu mi-ar spune: „Michael, totul va fi bine”, atunci când privesc în ochii unui copil.

SB: Aşadar, din punctul tău de vedere, consideri că ţi-ai îndeplinit toate misiunile, în afară de cea mai importantă, aceea de a avea grijă de copii, şi pentru această mare misiune continui să te lupţi. Să însemne asta că nu mai ai aceleaşi ambiţii muzicale?

MJ: Glumeşti? Sunt de un trilion de ori mai puternice acum, de la dans la muzică, mă inspiră şi mai mult.

SB: Dar poţi să le arăţi iubire adulţilor, mai ai încredere în adulţi?

MJ: Am încredere în adulţi...

SB: Dar încă eşti circumspect... trebuie să fii.

MJ: Da, pentru că m-au trădat şi m-au dezamăgit, de foarte multe ori, în foarte multe feluri. Au fost adulţi care au venit la mine plângând şi spuneau: „E o ruşine că ai fost nevoit să treci prin aşa ceva, eu nu te-aş răni niciodată, niciodată.” Şi, cum s-au întors cu spatele, cum m-au rănit. Serios, acesta e genul de mizerii prin care am trecut. Mă îmbrăţişau, cu lacrimile şiroind... şi un an mai târziu mă dădeau în judecată pentru ceva ridicol... un fotograf pentru nu ştiu ce poze, sau cineva care a fost dat afară, nu de mine, dar mă dă în judecată pe mine. Genul acesta de tâmpenii.

SB: Problema e că la momentul respectiv poate că erau sinceri. A doua zi, sentimentele se schimbă. Dar în esenţă, poţi să mai ai încredere. Ai dreptate să te simţi trădat şi abandonat, dar ai depăşit teama faţă de oameni. Acest lucru este extrem de important, nu ţi-aş fi prieten dacă nu aş crede astfel. Am învăţat de la tine să-mi apreciez copiii şi vreau să te învăţ să nu te mai temi.

MJ: Ah, e drăguţ din partea ta. Au venit la mine mulţi părinţi, pentru că, atunci când mă văd, copiii lor se ataşează de mine. Parcă o iau razna. Vor să se joace şi să se caţere în copaci, iar eu fac toate astea împreună cu ei. Părinţii mă iau deoparte şi îmi spun, cu lacrimi în ochi: „Michael, eu nu-mi cunosc copiii. Tu m-ai învăţat cum să-mi petrec timpul cu ei. Trebuia să învăţ asta.” Mereu aud asta.

SB: Dar copiii îi plictisesc pe majoritatea adulţilor, mai ales dacă nu sunt copiii lor proprii.

MJ: De ce? Sincer, spune-mi adevărul, chiar îi plictisesc?

SB: Da. În primul rând, copiii necesită o răbdare fenomenală iar adulţii nu au răbdare. În al doilea rând, copiii pun multe întrebări iar adultul se gândeşte la munca lui. Pentru părinţi e important cum să facă un milion de dolari, iar faptul că un copil se întreabă de ce are pisica patru picioare nu e important. Ţie îţi plac aceste întrebări puse de copii? Crezi că ei, copiii, ştiu mai bine decât adulţii ce e important?

MJ: Depinde de valoare, sau de ceea ce considerăm noi că este cu adevărat important. Părerea mea sinceră este că, a fi un antreprenor şi a avansa pe scara corporaţiei – astfel de lucruri lumeşti pe care le fac oamenii, sunt lumeşti pentru ei. Copiii preţuiesc distracţia, iubirea, atenţia – eu aşa cred. Ei vor o zi plină de amuzament, lucruri care, dacă le experimentezi cu ei, iţi asigură un loc special în inima lor, pentru totdeauna. Asta influenţează viitorul lor, al întregii lumi şi chiar al universului nostru.

SB: Dar dacă cineva spune: „Distracţia nu e ceva serios. Trebuie să muncim. Trebuie să vindecăm boli. Trebuie să construim case şi să aflăm cum va fi vremea în weekend. Iar distracţia nu ne oferă nimic din toate astea. Copiii trebuie să crească ştiind că au responsabilităţi, că au teme de făcut.”

MJ: Eu cred că putem învăţa prin joacă, prin distracţie, şi după ce ne amuzăm sau chiar în timp ce ne amuzăm, se întâmplă minuni. Ştiu că mie mi se întâmplă aşa. Unul dintre cele mai frumoase cântece pe care le-am scris vreodată, şi care va fi pe acest album [”Invincible”], l-am compus în timp ce mă jucam cu nişte copii. A venit de la ei în întregime, şi când mă gândesc la cântecele mele, spun „Bun, ăsta mi-a venit de la copilul cutare, iar ăstălalt de la copilul cutare.” Ei le-au inspirat. Au venit din fiinţa lor, din prezenţa lor, din spiritul lor. Acesta e adevărul.

SB: Deci, copiii sunt ca o piscină iar apa reprezintă spiritul divin. Şi pe măsură ce creşti, apa începe să îngheţe până când devine numai gheaţă. Iar copiii sunt un rezervor de căldură şi de apă liberă în care te poţi juca, în timp ce gheaţa e dură şi rece şi nu te atrage. Şi dacă vrei ca adulţii să redevină prietenoşi, aşa cum erau la început, trebuie să topeşti gheaţa din piscină.

MJ: De aceea, atunci când regizez filme – şi curând voi începe să regizez din nou – eu văd totul prin ochii unui copil. Toate poveştile mele vor trata subiecte despre copii, despre felul în care ei sunt afectaţi de lume şi despre felul cum se vede lumea prin ochii lor, pentru că acestea sunt aspectele la care eu mă pot raporta. Nu aş putea aborda un subiect legat de justiţie sau o crimă. Nu le înţeleg. Pot să înţeleg dacă un copil a fost implicat într-o crimă, să-i analizez viaţa şi să aflu ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat, cum se simte el find condamnat pe viaţă şi ce se întâmplă în inima lui micuţă. Asta pot să înţeleg. Despre asta aş putea să scriu şi aşa ceva aş putea să regizez, pentru că o pot simţi.

SB: Cum poate un adult să simtă asta? E un har? E ceva ce poţi învăţa? Când sunt în preajma ta, simt şi eu.

MJ: Eşti foarte amabil.

SB: Îmi iubesc foarte mult copiii mei, dar copiii altora nu-i iubesc aşa mult. Dar când îl văd pe Prince, mi se înmoaie inima, pentru că e un copil aşa de cald şi de iubitor.

MJ: Aşa vreau să fie. De când erau foarte mici, i-am învăţat să iubească pe toată lumea.

SB: Cum vei păstra asta, atunci când vor creşte? Va trebuie, evident, să-i protejezi de prostiile din tabloide.

MJ: Îi învăţ să iubească pe toată lumea, să fie amabili şi să fie buni la inimă. Dar ei sunt aşa de la natură. Nu trebuie să programez eu... o au de la natură. Nu ştii cât de mult iubesc filmele şi arta şi cât îmi doresc să fiu regizor. Îmi vine să strig, vreau să prezint lumea văzută prin ochii copiilor, pentru că eu îi înţeleg foarte bine. Durerea lor, bucuria, râsetele şi lucrurile care îi rănesc. Văd lumea prin ochii lor şi vreau să portretizez asta într-un film. Asta e adevărata mea pasiune. Asta îmi doresc, enorm.

SB: Ca regizor, ai putea prezenta lumii viziunea ta despre copii, pentru că ei văd prin ochii tăi, chiar dacă ar fi vorba de un film pentru adulţi?

MJ: Da, şi mi-am cercetat inima de multe ori şi m-am întrebat „Aş putea să fac un film serios pentru adulţi?” Ştiu că pot. Dar nu cred că mi-ar plăcea.

SB: Care ar fi filmul pe care ţi-ar fi plăcut să-l faci tu?

MJ: „ET”, „Vrăjitorul din Oz”, „400 Blows” care este un film grozav al lui François Truffaut. Iubesc „Shane” şi sunt nebun după „Să ucizi o pasăre cântătoare”. Asta este povestea care îmi aduce un nod în gât de fiecare dată când o văd. Ai văzut filmul? Trebuie neapărat să-l vezi. O să oprim telefoanele şi o să ne uităm împreună.

SB: Pot să-l vadă şi copiii?

MJ: Absolut, e educativ. Este vorba despre rasismul din Sud. Este vorba despre un om care a fost acuzat că a violat o femeie albă. Sunt unele scene mai dure dar eu l-am văzut prin ochii copiilor. Omule, filmul ăsta te va da peste cap. Îl iubesc foarte mult. Este, clar, unul dintre cele mai bune filme. Aş fi vrut să-l regizez eu. O, Doamne, e minunat.

SB: Să te întreb ceva... Ceea ce te face unic este talentul tău ieşit din comun. Au oamenii de culoare mai mult ritm decât cei albi? Când vorbeşti despre dans şi toate cele... adică, pare o glumă, asta cu „albii nu au ritm”, dar nu e. Se vorbeşte mereu despre ritmul natural şi despre felul în care dansează copiii negri din ghetto... e ceva natural. Tu vezi asta pe aici prin Manhattan? Copiii ăştia care dansează pe stradă... sunt uimitori!

MJ: Sunt uimitori şi sunt naturali. Ei au un simţ al ritmului pe care nu-l poate explica nimeni. Se cheamă talent natural.

SB: Ai văzut ritmul ăsta la oameni albi?

MJ: Nu e acelaşi lucru şi nu vreau să spun...

SB: Dar simţul sincronizării...

MJ: Stan, care merge mereu în cluburile de negri, spune că trebuie să ai în sânge ritmul negrilor ca să poţi să stai pe lângă ei şi să înveţi ritmul sincopat. Ştii, asta e ce fac rapperii, despre asta e vorba, e o chestie naturală.

SB: Asta le reflectă ritmul interior?

MJ: Aşa e. Dar un copil de culoare are ritmul ăsta la fel ca al unui adult, ca un adevărat dansator. La ei e o abilitate naturală, înţelegi?

SB: Africa este în mod firesc mult mai copilăroasă decât Europa. Europa se făleşte cu chestiile ei sofisticate, cu parfumurile, cu hainele de fiţe. Africa a fost mereu considerată „mai primitivă” dar tocmai prin asta ea e mai naturală, mai organică. Africanii sunt mult mai apropiaţi de pământ. Poate că ei nu s-au detaşat niciodată de ritmurile naturale.

MJ: Dar cum a devenit genetic?

SB: Nu ştiu.

MJ: Dacă iei un copil scoţian sau irlandez şi îl pui în aceeaşi situaţie, îl faci să se nască în Africa printre...

SB: Păi, cam asta e povestea cu Elvis, nu-i aşa?

MJ: Elvis a fost mereu în preajma negrilor.

SB: Şi a dobândit ritmul, corect?

MJ: Da, a prins ritmul, a vrut să facă paşii, vorbea ca un negru şi se purta ca un negru. L-am cunoscut bine pe Elvis şi am vorbit deseori cu Lisa Marie despre felul cum...

SB: Dacă nu ar fi fost alb, nu ar fi avut atâta succes, corect?

MJ: Nu neapărat, pentru că asta se aştepta de la el. Ştii ce a spus Philips, proprietarul Sun Records: „Dacă aş găsi un alb care să cânte ca un negru, aş fi milionar.” Şi i-a ieşit în cale Elvis Presley.

SB: Ai pus o întrebare incredibilă: „Cum devine aşa ceva parte din tine?” Mai ales că astăzi, ştiinţa nu crede în caracteristicile dobândite. Nu-i poţi transmite unui copil nişte caracteristici pe care tu le-ai dobândit într-o viaţă întreagă. Deci, dacă ai un talent muzical extraordinar înnăscut, i-l poţi transmite lui Prince. Dar dacă talentul l-ai învăţat de la cineva, atunci nu i-l poţi da lui Prince. El trebuie să-l dobândească singur, pentru că nu există în gene.

MJ: Mda.

SB: Eram într-un concurs de predicat, am pierdut la mustaţă în faţa unui predicator din Caraibe şi toată lumea mi-a spus: „El s-a sincronizat, tu nu.” El ştia să-şi construiască predica şi prietenii mei mi-au spus „Shmuley, el avea ritm.” [Râd amândoi.]

MJ: Dar tu eşti uimitor.

SB: Acum, serios, el chiar avea ritm. Ţi-am spus, predicatorii negri sunt cei mai tari. Ei sunt cei mai buni oratori. Uite la Martin Luther King... Nu mai e altul ca el...

MJ: Eu plâng când îl ascult vorbind. Mi se face pielea de găină.

SB: Sau Jesse Jackson, sau unii dintre predicatorii de aici. Reverendul Floyd, de aici din Manhattan, se spune că e cel mai bun din ţară...

MJ: Dar şi tu eşti foarte elocvent. Adică, trasezi nişte imagini din cuvinte şi faci omul să se gândească... E impresionant.

SB: Dar aici e vorba de a fi sensibilizat spiritual, iar copiii sunt sensibilizaţi.

MJ: De unde îţi vin cuvintele?

SB: Am descris în carte ce s-a întâmplat vineri seara, când ai venit la noi la cină. A fost fascinant.

MJ: Ce s-a întâmplat?

SB: Toţi am început să mâncăm iar tu te-ai dus sus să te joci de-a v-aţi ascunselea. Şi tu erai ca fluieraşul fermecat, copiii au venit la tine imediat. Puţin câte puţin, adulţii au început să se simtă daţi la o parte, ca şi cum tot restul lumii se distra numai ei nu. Ei discutau politică. Exact ca în povestea cu fluieraşul fermecat... Şi aveau tupeul să pretindă că veniseră acolo doar de dragul copiilor.

MJ: Mi-a plăcut atunci când prietenul tău s-a atacat. Mi-a plăcut la nebunie!

SB: El e foarte inocent şi a vorbit ca un politician. Toţi consilierii lui îi spun că trebuie să fie mai dur.

MJ: Mi-ar fi plăcut să-i cunosc pe Edison, pe Einstein şi pe Michelangelo.

SB: Apropo, vorbim despre toţi în carte. Edison era tare copilăros.

MJ: Ştiu, l-am văzut... râzând, chicotind... am văzut înregistrările, am citit ce povestea el... E un om frumos. E o chestie grozavă. Iubesc asta.

...