Capitolul 13. Sexualitate şi modestie

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 13. Sexualitate şi modestie

 

SB: Ieri au venit să te vadă cei de la ’N Sync. Liderul vocal Justin Timberlake şi nu mai ştiu cine era celălalt.Cum îl cheamă?

 [Comentariu SB: Michael m-a invitat în apartamentul lui de hotel, unde am făcut cunoştinţă cu Britney Spears şi Justin Timberlake, care veniseră să-l vadă a doua zi după ce prezentaseră împreună American Music Awards. La acea dată nu o aveam la inimă pe Britney Spears din cauză că influenţase sexualizarea adolescentelor din America. Cu toate astea, m-am comportat civilizat şi le-am vorbit pe scurt despre eforturile noastre de a-i determina pe părinţi să le acorde mai multă atenţie copiilor. Niciunul dintre ei nu a părut interesat şi nu ne-am înţeles. Justin a zis ceva de genul să iau legătura cu impresarul sau agentul lui. Ei veniseră acolo să-l întâlnească pe superstar. Nu vreau să insult pe nimeni, dar consider că sunt insensibili şi anoşti.]*

MJ: Wade este coregraful...  

SB: A, Wade... el nu e din ’N Sync?  

MJ: Nu, este coregraful lui Britney şi al trupei ’N Sync. Ştii, eu l-am învăţat pe Wade.  

SB: Chiar aşa?  

MJ: Mda, a învăţat de la mine. Tot ce vezi la Britney Spears şi la ’N Sync, întregul stil, vine de la mine, pentru că eu l-am învăţat pe Wade. Wade e din Australia şi l-am adus în America.  

SB: Aşadar, e coregraful lor?  

MJ: Mda, şi face şi muzică. A fost la casa mea de discuri. A semnat un contract cu MJJ. Face şi rap, de toate.  

SB: Deci, a fost aici împreună cu Britney Spears, una dintre cele mai mari vedete din lume la ora actuală, şi cu acel solist de la ’N Sync, care e iubitul ei. Când te uiţi la ei şi stai de vorbă mai mult timp, ce le-ai spune legat de ideea pe care vrem să o dezbatem în această carte – calităţile copilăreşti? Ce anume s-ar putea întâmpla în carierele lor, despre care ar trebui să fie preveniţi? Le-ai spune „Ştiţi, când eram de vârsta voastră credeam aia, aia şi aia iar acum mi-am schimbat părerea?” Ai avea vreun sfat pentru ei?  

MJ: Doar să încerce să rămână copii cât timp pot. Să nu-şi forţeze maturizarea. Să nu o forţeze, să nu o grăbească. Să nu încerce să facă pe grozavii şi... să meargă la Disney, să se plimbe, să se bucure de tinereţe, să-şi păstreze inocenţa. Să se distreze şi să fie ei înşişi.

SB: Dar ce le-ai spune artiştilor de succes care sunt mai tineri decât tine? Celor ca ’N Sync? Le-ai spune să fie puşi pe joacă şi să nu ia lucrurile în serios? Le-ai mai spune şi altceva? „Nu vă luaţi prea în serios” – sau ceva de genul acesta?  

MJ: Nu, le-aş spune să-şi perfecţioneze întotdeauna performanţa, întotdeauna. Eu cred cu tărie în munca asiduă. Dar să o faci cu plăcere, ştii? Să fii mai moderat, mai jucăuş, să te distrezi. Întotdeauna trebuie să te mai şi distrezi.  

SB: Mi-ai spus cât de mândru eşti că spectacolul tău este unul „de familie”, şi concertele tale sunt potrivite pentru copii.  

MJ: A, mda.  

SB: Britney Spears a fost foarte criticată de unii la MTV Awards ultima dată, pentru că aproape a făcut striptease pe scenă.  

MJ: A.. mda, mda.  

SB: Şi-a scos aia, şi-a scos ailaltă, le-a aruncat şi gata. Crezi că are nevoie de atâta sexualitate ca să-şi transmită mesajul? Sau, dacă ea chiar are talent, nu are nevoie de asta? I-ai da vreun sfat în această privinţă? Ori e doar un show şi nu contează?  

MJ: Ăm... nu vreau să o judec, pentru că este doar un spectacol. Dar trebuie să-şi dea seama că totuşi sunt nişte copii acolo, care vor să fie ca ea şi vor face tot ce face ea. Nu ştiu, uneori artiştii nu-şi dau seama de faptul că ceea ce fac ei e periculos. Dacă mi-ar apărea o poză cu o ţigară, câţi copii s-ar apuca de fumat imediat? Ştii, trebuie să te gândeşti la toate acestea. Eu înţeleg, în fine, nu e decât un videoclip, şi ei joacă un rol, dar pentru mulţi dintre copii, ei sunt ca nişte zei.  

SB: Mereu ai fost atât de responsabil?  

MJ: Aham.  

SB: Ai ştiut mereu că felul în care te prezinţi îi înfluenţează pe ceilalţi?  

MJ: Mda, şi înţeleg de ce unii artişti pot să fie controversaţi în anumite momente. Înţeleg. Ştii, dacă presa începe să vorbească prea mult despre ea că iese din clubul Mickey Mouse şi că e o drăgălaşă, s-ar putea să-şi spună „Ia să le dau eu un motiv să săbească cu drăgălăşeniile. Sunt mai tare, sunt mai şmecheră, mai...” – ştii? Aşa că înţeleg. Eu cred că în sufletul ei e o persoană drăguţă, să ştii.

SB: Deci i-ai spune „Ţine-ţi hainele pe tine, păstrează un echilibru, pentru că există copii care vor să fie ca tine şi ai o responsabilitate”?  

MJ: Mda, pentru că mie îmi plac limitele.  

SB: Aşadar, tu ai înţeles mereu importanţa responsabilităţii, după ce ai devenit faimos? Ştiai că aveai o responsabilitate uriaşă, ca model de urmat?  

MJ: Mda... pentru că nu cred... nu cred că am făcut vreodată ceva ofensiv pe scenă. Niciodată. Cum se întâmplă azi... se vorbea de Bobby Brown că ia o fată şi începe să se frece de ea acolo, în faţa tuturor, şi poliţia l-a arestat de câteva ori. E ca şi cum ai face sex pe scenă, cu atâţia copii în public. Spectacolul meu e cu totul altfel.  

SB: Încercând să păstrezi in viaţa ta calităţile unui copil, te-ai ferit să vorbeşti despre sexualitate. De exemplu, atunci când Oprah te-a întrebat despre viaţa ta sexuală, i-ai răspuns ceva în genul „Eu sunt un gentleman şi nu discut despre asta.” Crezi că ar trebui să avem mai mult respect faţă de aspectul sexual al vieţii noastre? A devenit totul prea deschis, astăzi? Adică, tu eşti sfios de la natură în legătură cu acest subiect.  

MJ: Mda, eu mă port firesc, fiindcă eu consider că e...  

SB: Intim?  

MJ: Da, asta e părerea mea personală. Există oameni care sunt exhibiţionişti, naturişti, care ies pe stradă goi şi se simt altfel. Dar, nu ştiu, eu sunt diferit, în privinţa asta.  

 SB: Nu trebuie să abuzăm de sexualitatea noastră ca să ne creştem audienţa la concerte şi vânzările?  

MJ: Nu, e o prostie... sunt unii cântăreţi care îşi pun umflături în pantaloni, e aiurea... Nu înţeleg asta. Mă dezgustă să-i văd făcând astfel de lucruri. E jenant. Vreau ca nimeni să nici nu se uite măcar în jos... după aşa ceva. Asta mă stânjeneşte îngrozitor, Doamne.  

SB: Nu e totuşi un semn de nesiguranţă? Poate ei consideră că dansul lor nu e suficient de bun şi au nevoie să-şi pună în evidenţă alte chestii.  

MJ: Mda.  

SB: Mesajul tău pentru cineva ca Britney Spears ar fi „Uite, eşti frumoasă şi talentată. Nu ai nevoie de vulgaritate. Eşti atât de talentată şi fără să scoţi nimic de pe tine, pentru ca oamenii să te privească.” Uite, Madonna a fost des criticată pentru că a profitat de apetitul sexual al bărbaţilor, ca să-i facă pe toţi acei tipi să se târască după ea şi să devină atât de populară.  

MJ: Mda, m-hm...

SB: Trăieşti cu anumite temeri? Să ştii că cineva vrea să te împuşte, metaforic vorbind. Asta te face să te temi?  

MJ: Nu ca artist. Eu sunt ca un leu. Nimic nu mă poate răni. Nimeni nu-mi poate face rău fără permisiunea mea. Nu aş lăsa să mă stânjenească, deşi am fost rănit şi am simţit durere în trecut, desigur, cu toate astea am şi fost ferit de multe suferinţe.  

SB: Nu trăieşti cu frică acum?  

MJ: Nu.  

SB: Crezi că copiii ne învaţă să nu ne temem? Pe de o parte ei se tem – de câini, de întuneric şi de multe alte lucruri. Pe de altă parte, nu se tem să iubească şi să îşi dorească.  

MJ: Ascultăm, privim, învăţăm. Ne deschidem inima şi mintea, ne deschidem sufletul. Da, putem să învăţăm; dar trebuie să realizezi că..  

SB: Adulţii trăiesc cu mai multă frică decât copiii.  

MJ: Absolut. Au căderi nervoase şi şi-au creat singuri circumstanţele, într-o mulţime de feluri. Îşi fac griji pentru ceva până când îşi distrug sănătatea. Dacă îşi doresc ceva cu ardoare, copiii repetă şi repetă, până când îl obţin, pentru că e singura cale de a-l obţine. Până când cedezi, şi e tare drăguţ, e adorabil. Eu le spun mereu: „Dacă acesta este cel mai important lucru în viaţa ta de care să-ţi faci griji, atunci eşti o persoană norocoasă. Dacă asta e cea mai mare problemă a ta, eşti norocos.” Cu timpul vor înţelege, dar pentru ei lucrul respectiv e important atunci, pe moment, şi asta e ceva drăguţ. Poate fi cel mai banal lucru. E tare drăgălaş.  

SB: Ce voiam să spun este că pe de o parte există lucruri care te sperie [Michael îi spusese lui Shmuley că se teme de câini], şi care sunt frici copilăreşti clasice. Şi, apropo, pasiunea ta pentru frică este foarte similară cu cea a lui Adam şi a Evei. Ştii că ei iubeau pericolul. Dumnezeu le-a spus „Iată, acest fruct este foarte periculos” şi de aceea ei au vrut să-l mănânce. Pe de altă parte, ţie îţi e teamă de câinii periculoşi.  

MJ: Mda, nu-mi place chestia asta. Mă înspăimântă. Sau, dacă vezi o femelă de puma cu pui, la strâmtoare, e foarte teritorială, şi nu te apropii. Nu depăşeşti graniţa. Nu-i înţeleg pe oamenii care iau armele şi împuşcă mama. Puii de elefant, fac acelaşi dans de fiecare dată. Scot acel ţipăt şi se învârtesc confuzi, mama lor zace acolo, moartă, iar ei se învârtesc în cercuri ca şi cum au luat-o razna. Nu înţeleg cum poate un om să facă aşa ceva. Şi mă doare foarte tare. E foarte trist.  

SB: Ai făcut expediţii (safari), când ai fost în Africa?  

MJ: Da, da.  

SB: Te-ai apropiat de unele animale periculoase?

MJ: Da.  

SB: Şi nu ţi-a fost frică?...  

MJ: Nu, îmi place mult expediţiile. Foarte mult.  

SB: Vezi contradicţia acestei temeri? Ţi-e frică de păianjeni şi de alte lucruri, de care copiii nu se tem, şi nu ţi-e frică de lei.  

MJ: Nu, nu. Sunt fascinat de ei.  

SB: În Neverland, te-am văzut cam la un picior distanţă de o cobra [circa 30 cm].  

MJ: Da, da. Şi şerpi cu clopoţei. Am învins şerpii cu clopoţei şi, ştii, ei sunt foarte... te pot ucide.  

SB: Şi nu ţi-e teamă de astfel de lucruri?

MJ: Mă fascinează lucrurile care sunt periculoase pentru om. Uite la rechini. De ce suntem atat de fascinaţi de rechini? Pentru că ne pot omorî. Dacă strigi „Rechin!” toată lumea sare: „Unde? Ce? Cine?” Ştii, dacă ai striga „ştiucă” sau „crevete”, nimănui nu i-ar păsa. E vorba de pericol şi de legendă, de folclor. Şi mie îmi plac toate astea. Cred că îmi place exact ce îi plăcea lui P.T. Barnum. Ştii... lucruri care îi interesează pe oameni... asta iubesc la magie, de aceea îmi place Howard Hughes. Îmi plac toate lucrurile de acest fel.  

SB: Şi totuşi, care sunt cele mai mari frici ale tale? Ştiu că ţi-e teamă de oamenii josnici. Nu-ţi plac astfel de oameni.  

MJ: Nu-mi plac oamenii mari şi ticăloşi, oamenii înalţi care sunt agresivi. Asta m-a revoltat în privinţa ştii tu cui. M-a supărat foarte tare când m-a întrebat, nu mi-a plăcut deloc. Cum e posibil ca o fiinţă umană să jignească în halul ăsta? Dacă asta simte, n-are decât să o ţină pentru el, nu e nevoie să o spună în gura mare.  
 SB: Nu-ţi plac oamenii înalţi, furioşi şi agresivi.  

MJ: Nu. În viaţa mea, am avut de-a face cu de-ăştia. Chiar dacă au existat şi nişte uriaşi blânzi. Oamenii masivi mi-au repugnat întotdeauna.

 SB: Dar bodyguarzii tăi sunt înalţi...  

MJ: Sunt înalţi...  

SB: Dar ei sunt agreabili, cu toţii...  

MJ: Mă asigur că sunt agreabili. Trebuie să fie manieraţi. Şi cu toţii ştiu că, dacă vine un copil, nu trebuie să-l întoarcă din drum. Dacă vine un copil să-ţi creară autograf, îi întinzi covorul roşu în semn de curtoazie. Cu toţii ştiu asta. E foarte important. Uite, Brando nu dă autografe nimănui, decât copiilor. Dacă nu e mititel, nu-i dă autograf. Mi se pare ceva foarte drăguţ, ştii?  

SB: Ce alte frici mai ai?  

MJ: Ce alte frici?... ă...  

SB: Eu nu înţeleg de copiii au anumite temeri. Aseară le-am pus copiilor un dvd în care apărea un monstru şi Baba a început să ţipe, să plângă şi a ieşit din cameră; de fiecare dată încearcă să amâne ora de culcare dar de data asta a zis „Vreau să mă culc.” Şi s-a culcat. Nu i-a plăcut deloc.  

MJ: Ce film era?

 SB: Cred că era „Men In Black” sau ceva de genul.  

MJ: Ooo... pe dvd? Dar ceilalţi copii, nu au avut probleme? Au înţeles că nu era decât un film, că nu era nimic real?  

SB: Da. De obicei nu-i las să vadă astfel de lucruri, dar l-au primit şi m-am uitat împreună cu ei, până când Baba l-a văzut pe primul tip şi...  

MJ: Mda, nu prea e pentru Baba. Prince şi Paris adoră „Jurassic Park”, chiar dacă şi acolo apare ceva violenţă. Dar vreau ca ei să vadă filmele cu adevărat valoroase. Puţine filme, dar de mare artă.

Note explicative:

*De fapt, Britney a prezentat AMA 2001 (8 ianuarie) împreună cu LL Cool J. Din acest comentariu reiese o caracteristică a lui neica Shmuley pe care nu am menţionat-o: invidia. Pe de altă parte, doar mintea lui de gibon, şi-a putut închipui că pe Britney şi pe Timberlake, care erau nişte puşti la vremea aia, i-ar fi putut interesa trăncănelile lui penibile, predicile lui deplasate şi habotnicia lui prefăcută?...  „Ei veniseră acolo să-l întâlnească pe superstar.” Păi, nu e clar? Ce e greşit în asta? Doar nu veneau la neica Shmuley, anonimul frustrat. Cu atât mai mult, Britney, Timberlake şi Wade veneau la Michael cu treabă. Pregăteau împreună spectacolul care avea să se desfăşoare pe 7 septembrie 2001. Dar despre asta neica Shmuley nu pomeneşte. Pe el îl rodea numai faptul că puştii nu l-au tratat cu veneraţie. Şi-o fi închipuit că celebritatea e ca râia, şi se întinde aşa, la orice prost.  

Apoi, mie mi se pare evident, insistent şi enervant, apetitul imens al lui neica Shmuley pentru bârfe şi chiloţi. Observ, cu tristeţe, cum se screme să-l atragă pe Michael în troaca lui cu bârfe şi cum insistă cu o nesimţire băloasă, să smulgă de la el amănunte picante de la Hollywood, la care ştie bine că doar cei din lumea aia au acces. Am spus „cu tristeţe”, pentru că nu contenesc să mă întreb cum dracu’ a reuşit lipitoarea asta să ajungă în preajma lui Michael. Nu ştiu cum ţi se pare ţie, dragă cetitoriule; dar eu, pe măsură ce traduc, mă înfurii şi mă întristez deopotrivă. Ca să nu mai pomenesc de efortul istovitor pe care trebuie să-l depun ca să dau speech-ului lui neica Shmuley o formă cât de cât inteligibilă şi coerentă. Omul e varză la capitolul educaţie, terci la capitolul vocabular şi absolutamente paralel cu gramatica; habar nu are să se exprime şi de câte ori deschide gura nu îi iese decât o bălmăjeală chinuită, de retardat.  

...

Capitolul 12. Maestrul misterului

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 12. Maestrul misterului

 

SB: Vreau să vorbesc cu tine despre ceva care este crucial pentru această carte. Dintre toate lucrurile pe care le-am văzut la tine, trebuie să-ţi spun că nu am mai văzut pe nimeni altcineva care să înţeleagă puterea misterului felul în care o faci tu. Cu alte cuvinte, în religia iudaică, utilizarea misterului este foarte importantă. Profetul Isaia spune că îngerii, serafimii, au şase aripi. De ce şase? Deoarece „cu două îşi acoperă faţa, cu două îşi acoperă picioarele iar cu două zboară.” (Isaia 6:2). Nu e grozav? Îngerii sunt atât de modeşti, atât de misterioşi, încât îşi folosesc aripile ca să se acopere.  

MJ: Ce frumos.  

SB: Am scris pe larg despre asta în cărţile mele*, Michael. Misterul este unul dintre principalele ingrediente pe care le prescriu în relaţii. Cele sfinte sunt întotdeauna misterioase. Sunt întotdeauna acoperite. Manuscrisul din Tora, pe care noi îl citim în sinagogă este ţinut acoperit şi ascuns de multe straturi, în altar, ascuns după cortine, perdele şi uşi. E ca şi cum trebuie să dai trei lucruri la o parte, ca să îl vezi. Şi, la fel, când Rebeca şi Isaac s-au întâlnit în Biblie, inainte să se căsătorească, primul lucru pe care l-a făcut Rebeca atunci când l-a întâlnit pe Isaac a fost să-şi acopere faţa. Când Moise a văzut tufişul arzând, ce a făcut el mai întâi? S-a întors şi şi-a ascuns faţa, ca să nu vadă pe Dumnezeu.  

MJ: Îmi plac aceste poveşti.  

SB: Aşadar, în Biblie, misterul este foarte important. Nu am văzut niciodată pe cineva care să înţeleagă puterea misterului, ca tine. Îţi voi da câteva exemple şi vreau să le comentezi. Unu: copiii mei se plimbă prin Neverland. Sunt bomboane peste tot. Copiii mei sunt încântaţi, pentru că nu au mai văzut niciodată aşa ceva, aici aparate de popcorn, acolo aparate de îngheţată, iar ei mănâncă din toate, dacă ştiu că sunt cuşer. Iar Prince şi Paris, cu toate că sunt înconjuraţi de lucrurile astea, tu le spui „Nu, numai de ziua ta ai voie să mănânci.” Grace [Rwaramba] ne-a spus că nu au voie să folosească oricând balansoarele şi toate acele chestii, ca să nu ajungă să se plictisească de ele. Şi, ori de câte ori mergem la FAO Schwartz [un mare magazin de jucării], Prince poate să cumpere jucării, dar trebuie sa aibă răbdare ca să le despacheteze. Dar mai ales legat de cariera ta, ai înţeles importanţa faptului de a te ascunde. Uite, acum, mă uit la toate aceste reprezentaţii, chiar şi ’N Sync, până şi Britney Spears [care tocmai fusese în vizită la Michael, în camera de hotel în care se desfasoară discuţia de faţă] – îi priveam la emisiunea „Entertainment Tonight”, unde dădeau un interviu şi îmi spuneam: „Mamă, au o gândire atât de îngustă. Ar trebui să facă la fel ca Michael. Să nu fie aşa omniprezenţi.” Dar nu pot, pentru că au o nevoie disperată de atenţie, nu pot să stea deoparte.

SB: Deci, vreau să te întreb două lucruri. Vorbeşte-mi despre mister, despre ce înseamnă pentru tine şi cum ai dobândit disciplina de a sta deoparte, când toate emisiunile de televiziune te vor. Adică, mamă!, chiar acum ne abordează fiecare emisiune din America, ca să obţină un interviu cu tine. Cum reuşeşti, de unde vine această disciplină?** Mai ales asta, Michael, e important de discutat, pentru că oamenii, detractorii tăi te vor critica şi vor spune „Michael e un copil, se poartă ca un copil.” – când de fapt singura definiţie a maturităţii asupra căreia toată lumea e de acord, este că ea implică o capacitate de a întârzia gratulările. În vreme ce alţi oameni acţionează impulsiv, iar tu poţi să ai răbdare şi să aştepţi ca lucrurile să se petreacă la timpul lor – asta este considerată esenţa maturităţii şi a autocontrolului.  

MJ: Mulţumesc.  

SB: Iar cariera ta este construită pe asta şi nu o spun ca să te flatez. E adevărat, sunt uimit de asta. Aşadar, vorbeşte-mi despre mister. Cum o recunoşti, de unde vine, această putere a celor ascunse?  

MJ: Măi, măi, ai un bun spirit de observaţie. Păi, am studiat... Iubesc psihologia, iubesc magia, iubesc... iubesc frumuseţea adevărată. Iubesc talentul adevărat. Îmi place atunci când ceva e miraculos, când e atât de frumos încât nu trebuie să-l ai. Uite, de aceea îmi place mult cometa Haley. Nu e un miracol mai mare decât luna sau soarele, dar noi am făcut mare caz de asta, pentru că nu o poţi vedea decât odată în viaţă şi din cauza asta a ieşit toată lumea să o admire – astronomi, fani, toată lumea, şi e un lucru care circulă în jurul sistemului solar, dar numai odată în viaţă ai ocazia să-l vezi. Dacă s-ar întâmpla în fiecare noapte, nu i-ar păsa nimănui. Dar pentru mine, luna e la fel de miraculoasă. Vorbesc mereu despre căprioare, despre câini şi pisici. Pe mulţi îi auzi strigând „Uite o căprioară!” pentru că sunt sfioase şi se ascund mereu. E mare lucru să vezi o căprioară, şi apreciez asta, aşa cum oamenii ar trebui să apecieze abilitatea şi mereu spun că nu-mi pasă că eşti cel mai talentat din lume, atâta vreme cât apari zilnic la televizor, oamenii se vor sătura de tine. Trebuie să ştii să te joci cu publicul. Trebuie să ştii, e adevărat, Shmuley. Şi nu e doar un joc. Pentru mine e un lucru cât se poate de real.  

SB: Cum ştii asta? De exemplu, eu a trebuit să învăţ. Am scris mult despre asta în cărţile mele dar multe idei am început să mi le dezvolt pornind de la gândirea altor scriitori, gânditori, filosofi etc.  

MJ: Dacă rămâi misterios, oamenii vor fi mai interesaţi, mda.  

SB: Uite, dacă o femeie îşi tot scoate bluza, nimeni n-o să-şi mai dorească să-i vadă sânii.  

MJ: Aşa e.  

SB: Dar dacă o face din când în când, e mai incitant. În asta constă erotismul.  

MJ: Aşa e.  

SB: Dar când se întâmplă în fiecare zi...

 MJ: Aşa e.  

SB: Ca în triburile africane, unde femeile umblă numai topless şi pentru ei nu înseamnă nimic.  

MJ: Absolut nimic. E bine să mai laşi ceva şi imaginaţiei. Eu cred în asta, şi toată lumea crede în asta.  

SB: Te-a învăţat cineva?  

MJ: Nu, nu, doar uitându-mă la... am învăţat de la natură şi, ştii, doar privind şi studiind, fiind un observator serios... Şi, ăm, poţi să-i spui cuiva: „Sunt şase uşi, poţi să o deschizi pe oricare dintre ele, dar nu pe cea de-a cincea. Orice-ar fi, să nu deschizi a cincea uşă.” Bineînţeles că oricine se va întreba „Ce este în spatele celei de-a cincea uşi?” pentru că ăsta e marele mister. Şi sigur că toată lumea ar vrea să deschidă uşa cu numărul cinci pentru că, na... Eu iubesc asta; şi nu e ca un joc, dar vreau ca oamenii să aprecieze talentul şi iscusinţa. Eu fac un album abia la cinci ani. Alţi artişti fac câte unul pe an dar albumele mele durează mai mult şi se vând mai bine decât ale tuturor celorlalţi. Iar oamenii le aşteaptă. E o mare tensiune cu acest album, ştii. [Michael tocmai finaliza albumul „Invincible” în perioada acestei discuţii.] E ca o febră, ei aşteaptă, aşteaptă... E important să aştepte.  

SB: Ce anume face ca lucrurile ascunse să dureze mai mult decât cele expuse? Cum e să faci lumea să aştepte, un lucru pe care ar dori să-l primească imediat?  

MJ: Eu... eu chiar iubesc puterea misterului. Chiar aşa. Cred că [misterul] are o putere foarte mare.

SB: Este spiritual? Ce este?  

MJ: Este spiritual, este... oamenii invocă toate aceste idei, oamenii creează singuri magia. Oamenii îşi fac tot felul de idei, în mintea lor, despre ce se întâmplă. Adică, uite, se spunea pe vremuri: „Howard Hughes este acolo sus, el deţine acest hotel dar stă la acel etaj, nu coboară. Stă pe întuneric, într-un colţ al patului, are unghii lungi şi părul până aici şi e conectat la o perfuzie.” Iar creierul o ia razna imaginându-şi tot felul de poveşti nebuneşti, iar eu iubesc asta. Îmi place Howard Hughes pentru că a făcut lucruri extraordinare. E ca un fel de maestru pentru mine. E prima oară când spun asta, Shmuley, dar îl iubesc pe Howard, e un geniu.  

SB: De ce? Pentru că el cunoştea puterea misterului?

MJ: Ştia cum să se joace cu oamenii, mda. Ştia cum să capteze interesul publicului. Şi P.T. Barnum se pricepea destul de bine la asta.

SB: Era doar o chestiune legată de „a şti când să te retragi”? E atât de simplu? De exemplu, a apărut o carte intitulată „Regulile” şi am dezbătut-o de două ori cu cele care au scris-o. Ele spuneau că numai jucând tare, poţi să-l faci pe un tip să te ia de nevastă. El te sună iar tu spui „Îmi pare rău, aş fi încântată să iau cina cu tine dar sunt prea ocupată.” El îţi tot lasă mesaje pe robot iar tu nu îl suni niciodată. Ai auzit de cartea asta? E foarte controversată. E chiar atât de simplu? Eu critic „Regulile”, considerând că manipularea este cea mai rea metodă de abordare a relaţiilor, şi există o alternativă mult mai bună, cum ar fi să-i încurajezi unei femei misticismul feminin natural.  

MJ: Eu nu sunt de acord în totalitate. Depinde de la caz la caz.

SB: Dar tu, atunci când spui că te joci cu publicul, e aşa simplu ca şi cum te-ai retrage, iar ei vor mai mult, şi vor tot mai multe feluri de a te dezvălui?  

MJ: E vorba de ritm şi sincronizare. Trebuie să ştii ce faci. Pe mine n-o să mă vezi niciodată la un spectacol de premiere spunând „Nominalizaţii sunt...” Şi mi se cerea asta, la fiecare show de acest gen. Acum nu mă mai întreabă. S-au lămurit că nu aş face aşa ceva. Sau să fiu gazda unui astfel de show, sau să auzi vreodată „Urmează Michael Jackson, care va prezenta înregistrarea anului.” N-o să mă vezi niciodată anunţând nominalizaţii. Nu fac aşa ceva. Au băgat la cap că nu trebuie nici măcar să mă întrebe. Nu e treaba mea să fac asta.  

SB: Nu vei face niciodată ceva care să te facă să te simţi lipsit de importanţă. Ori eşti important, ori nu. Adică, dacă nu eşti tu în centul atenţiei, nu te implici.  

MJ: Mda... nu vreau să spun că aş fi vreun sfânt sau că aş fi Dumnezeu...  

SB: Dar nici nu vrei să fii subaperciat.  

MJ: Nu, vreau să... Ştii ceva? Oamenii ar trebui să respecte, ştii, talentul – şi numai de dragul bunătăţii, serios... pentru că mesajul meu este bunătatea.

SB: Sunt de acord cu tine.  

MJ: Serios. Vreau doar să păstrez şi să conserv...  

SB: Apropo, ar ieşi o întreagă carte, numai din felul cum ai învăţat puterea misterului. Uite, acolo, în New York, chiar acum, în timp ce vorbim, există sute de mii de femei care vor să se mărite iar iubiţii lor nu le cer. Şi ştii că unul dintre motivele principale este acela că ele fac sex cu ei oricum.  

MJ: M-hm.  

SB: De ce te-ai căsători cu ea, dacă o poţi avea fără vreun angajament? Dacă ai vrea să împrumuţi zece milioane de dolari de la bancă şi managerul ţi-ar zice „Iată zece milioane de dolari.”, i-ai spune tu de bună voie „Apropo, ai uitat să-mi ceri garanţiile. Iată-le.”? Nu ai face asta voluntar. Înţelegi ce vreau să spun? Iar femeile acelea s-ar putea să nu se căsătorească niciodată şi sute dintre ele apelează la mine, plângând, şi îmi scriu despre cât de singure se simt***. Ele nu cunosc puterea misterului. Ele sar în pat de la prima întâlnire; nu ştiu când să dea înapoi. Iar bărbaţii nu au nevoie să le cucerească. Şi, apropo, asta s-a întâmplat cu Madonna. S-a expus excesiv. Este încă o celebritate, dar nu mai e ce-a fost.  

MJ: Mda, ştiu.  

SB: Şi nici măcar nu s-a supraexpus prin muzică sau apariţiile la televizor. Nu e din cauză că a dat prea multe interviuri. Mai degrabă şi-a supraexpus trupul. A fost un sex simbol. Oamenii voiau să ştie cum arată corpul ei, iar ea a scris acea carte stupidă, vulgară, dezgustătoare, şi nu ai decât să cumperi cartea. Misterul s-a dus pentru totdeauna.  

MJ: Ştiu, ştiu. Aşa e.  

SB: Puţini oameni înţeleg astăzi puterea misterului. Tu înţelegi pentru că există în firea ta o spiritualitate intuitivă, care e un adevărat dar. Pentru că această înţelegere a misterului, şi felul cum înţelegi tu puterea sincronizării, ne ajută să înţelegem ceea ce este sacru. Dumnezeu ni se dezvăluie foarte rar şi numai în anumite momente. Misterul şi sincroniarea sunt esenţiale pentru revelaţie.

 MJ: Îmi place mult asta. Este unul dintre lucrurile la care îmi place să mă gândesc.

SB: Cât de ascuns e Dumnezeu.  

MJ: Cât de ascuns...  

SB: Trebuie să-l găseşti.  

MJ: Vezi toate aceste miracole create de el, dar nu-i vezi chipul, nu-l vezi pe el. Îl vezi prin intermediul copiilor.  

SB: Şi asta te face să fii mai interesat de el?  

MJ: Mda.  

SB: Vrei să-l găseşti?  

MJ: Te face să-ţi doreşti să-l cauţi şi să îl găseşti. Absolut. Unii oameni îşi aruncă braţele în sus şi strigă „Ce e cu acest întreg univers, şi unde este El? Vreau să-i vorbesc!” Ştii, îmi place asta. El este cel suprem. El este. El e cel mai tare.  

SB: Deci aşa împiedicăm oamenii să se plictisească. Încă ceva, înainte să trecem la plictiseală. Ai ştut instinctiv despre sincronizare şi mister? Ai ştiut, pur şi simplu?  

MJ: Mda, e adevărat, Shmuley.  

SB: Nu ai avut un manager care să te tragă de-o parte şi să-ţi spună „Michael, poţi să fii un mare star. Nu exagera.”  

MJ: Nu, nici vorbă.  

SB: Fraţii tăi nu au înţeles asta?

MJ: Nu, ei nu înţeleg. Ei se aruncă în orice, oricând. Dacă cineva le spune „Vreau să-ţi iau un interviu mâine despre noul stil de a se îmbrăca al lui Michael”, ei răspund „Sigur.” Pentru că nu vor decât să fie la televizor, să fie la televizor. Eu cred că oamenii te apreciază mai mult dacă stai deoparte, ştii?  

SB: Să te abţii?  

MJ: Să te abţii, să te aduni şi să ai o anumită prestanţă şi să-i faci să se întindă după tine şi să... Iubesc porţile, porţile unei case. Îmi plac stâlpii uriaşi şi porţile. Nu ştii ce e în spatele lor. Ştii, te face să te întrebi „Doamne, cine stă acolo?” Îmi place asta. Ştii, nu-i vezi niciodată, vezi doar porţile şi îmi place mult asta.  

SB: Dar porţile de la Neverland sunt foarte simple.  

MJ: Sunt simple, aşa le-am vrut eu. Pentru că nu am vrut ca ele să reprezinte... ştii, e ceva aproape psihologic. Am vrut să le fac aşa... ah, nu găsesc cuvântul... Voaim să văd oameni deschizându-le şi să fie oarecum înfricoşătoare şi să pară vechi, ca un efect psihologic, ştii, să ai impresia reală că intri într-o simplă fermă şi imediat după colţ totul să devină brusc foarte colorat, ca în Vrăjitorul din Oz.

SB: Exact aşa ne-am simţit şi noi. Prima oară când am mers la Neverland ne-am zis: „Aceasta nu e ferma lui. Ce e cu porţile astea simple?” Apoi am intrat pe alee şi am văzut indicatorul „Bine aţi venit la Neverland”, după care, bum!  

MJ: Mda.  

SB: Te şochează de-a dreptul.  

MJ: Uite, vezi, asta e important de ştiut în show business. Dacă te deschizi prea mult dintr-odată, pe urmă ce mai faci? Dacă dai totul de la început, nu mai ai încotro să mergi. Nu se face aşa. Ai văzut, în parcurile de amuzament, în roller coaster, cum sunt construite traseele: mai întâi urci sus-sus, şi te gândeşti „O, Doamne, de ce am făcut asta?” Pe urmă te duce în jos, brusc, mai urci puţin, apoi iar cobori – tipul care a creat asta e un adevărat showman. Ştii vârfurile şi adânciturile, apoi te ia direct, foarte repede, în sus şi în jos. E un om al spectacolului în adevăratul sens al cuvântului, pentru ca el înţelege sincopa, ritmul şi structura şi asta contează. E foarte important să cunoşti asta ca artist din show business dar mulţi dintre artiştii de astăzi habar nu au.  

SB: Ei doar se expun excesiv.  

MJ: Nu ştiu nimic.  

SB: Este aceasta cea mai mare binecuvântare a ta din punct de vedere profesional – faptul că te-ai născut cu acel ritm? Ai avut, pur şi simplu de la natură, acea sincronizare şi ai înţeles-o?  

MJ: Mda, cred că da.  

SB: Şi faptul că te-ai înfiletat oarecum în acel mister divin şi cunoşti puterea misterului, face parte din iubirea ta pentru Dumnezeu şi din percepţia că El ne este ascuns şi că este peste tot în jurul nostru?  

MJ: Mda, cred... mda, aşa cum spui tu, e ceva... aşa cum e în felul în care vorbeşti tu. Aceasta este puterea lui Dumnezeu în tine, Shmuley. Nu am mai auzit pe nimeni să vorbească aca tine, e grozav, Shmuley. E ca şi cum Dumnezeu lucrează direct prin tine. Adică, uite, atunci când sunt pe scenă, e la fel. Nu mă gândesc la ceea ce voi face şi nici nu ştiu ce voi face.  

SB: Te laşi pur şi simplu pătruns de moment. Te sincronizezi.  

MJ: Exact, omule. Devii una cu tot ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. E ca atunci când vorbeşti, e spiritual. E ceva între tine şi Dumnezeu, iar publicul e acolo alături de tine. Cum să descrii asta, cum să o diseci, cum să o analizezi? Pur şi simplu nu poţi. Lumea te întreabă „Cum faci asta?” „Păi, prin muncă şi antrenament.” Ei bine, nu e aşa.

Note explicative:

*Veţi vedea, pe tot parcursul acestui material, că neica Shmuley nu scapă nicio ocazie să aducă vorba despre mirobolantele lui maculaturi cărora el le zice cărţi.

**Acest fragment este grăitor pentru prostia şi ipocrizia lui neica Shmuley.  „Chiar acum NE abordează fiecare emisiune din America” – încearcă el să se dea important, dar continuarea e relevantă: „... ca să obţină un interviu CU TINE.” Adică, de fapt, lumea e interesată DOAR de Michael. Oricât s-ar strofoca el, megalmoania lui neica Shmuley rămâne, deocamdată, la stadiul de „wanna be”. Iar Michael continuă să refuze degajat, din poignet, nişte ocazii de care neica Shmuley s-ar fi agăţat ca râia. Sigur că neica Shmuley nu e în stare să priceapă cum de refuză Michael atâtea şi atâtea invitaţii. Adică, el, neica Shmuley, ar face moarte de om ca să fie în centrul atenţiei, iar Michael le dă un flit regal tuturor. Cum e posibil aşa ceva? O asemenea atitudine depăşeşte cu mult, IQ-ul lui de gibon scăpătat.

*** Aşadar, după cum se poate vedea cu ochiul liber chiar de pe orbita lui Jupiter, neica Shmuley are o târlă de „calităţi”, printre care: sfertodoct, extrem de mărginit (au spus-o şi alţii, nu e doar părerea mea), are un limbaj de lemn, foarte sărac în vocabular, foarte redus în expresii, extraordinar de subţire în concepţii; se chinuie pe câte o jumătate de pagină să exprime o amărâtă de idee, care oricum în peste 98% din cazuri nu-i aparţine, e plagiată de la alţii... Obsedat de sex, ipocrit, obsedat de sex, pervers, obsedat de sex, libidinos, obsedat de sex, linguşitor, obsedat de sex, bigot, obsedat de sex, disperat să parvină, să se îmbogăţească şi să devină celebru, cu orice chip. A, era să uit: şi obsedat de sex. Parcă îl văd cum îi curg balele după orice femeie şi se crede un fel de guru al sutrelor, la care vin buluc madamele disperate, nemăritate şi ajunse la a treia tinereţe. Fiecare cuvânt îi trădează toate obsesiile şi frustrările. Vreau să vă spun că deşi apare la televizor cât de des poate, americanii de bun-simţ nu-l suportă. E un fel de piţipoancă scăpătată, care îşi doreşte cu disperare să aibă şi el un minut de glorie. A, am menţionat şi că e obsedat de sex? :D

...

Capitolul 11. Gânduri despre ambiţie, succes şi sinceritate

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


PARTEA a IIIa: FAIMA ÎN PERIOADA MATURITĂŢII  


Capitolul 11. Gânduri despre ambiţie, succes şi sinceritate

 

SB: Ambiţia poate fi un lucru bun, atâta vreme cât nu este crudă, adică atâta timp cât nu implică gelozie şi invidie?  

MJ: Mda, atâta vreme cât nu răneşte pe nimeni. Ambiţia este un lucru minunat. Să cunoşti cum lucrează mintea, şi puterea gândului şi felul în care ne creăm singuri circumstanţele în viaţă. Şi să cunoşti toate acele lucruri bune despre creier – pentru că noi nu venim pe lume cu instrucţiuni de folosire. Trebuie să găseşti adevărul în viaţă şi odată ce cunoşti aceste lucruri, e uimitor cum afli care îţi sunt posibilităţile.  

SB: Deci, tu vrei ca această ambiţie să fie cultivată în copii, nu înăbuşită?  

MJ: Ei o au. Nu trebuie decât să o conştientizeze.

 SB: Încă ceva. Hai să vorbim despre sinceritate. Una dintre marile calităţi ale copiilor este sinceritatea brută. Uneori, pe copii îi doare atunci când le spunem adevărul. Dar ei întotdeauna spun lucrurilor pe nume. Mai ales când încă nu sunt suficient de mari ca să înveţe să mintă. Dacă eşti gras, îţi vor spune că eşti gras. Dacă eşti urât, îţi vor spune că eşti urât. Dacă miroşi urât, îţi spun că miroşi urât. Este oare întotdeauna un lucru bun să fii sincer, sau trebuie să fim mai diplomaţi?  

MJ: Eu cred că trebuie să-i învăţăm să fie amabili şi să le arătăm cum pot fi rănite sentimentele oamenilor. Am fost la studioul de înregistrări ieri, Prince şi cu mine. Unul dintre muzicienii care lucrează cu mine este gras, foarte gras, iar Prince a spus „Are un stomac cât un balon.” I-am spus „Prince, ai dreptate. Dar să nu spui asta în faţa lui, pentru că s-ar putea să-l faci să plângă.” El mi-a zis „Bine, promit.” Doar să le spui că nu trebuie să jignească oamenii.  

SB: Bine, dar ce spui despre a-i încuraja pe copii să spună adevărul? Nu îi spui lui Prince că nu e adevărat, pentru că nu e în firea unui copil să mintă. Îi spui doar că uneori e cazul să păstreze adevărul pentru sine. Nu i-ai spus lui Prince „De fapt, arată bine, nu e gras.”  

MJ: Nu.  

SB: Deci, e important să fii sincer. Să presupunem că ai un muzician care se mişcă mai încet şi ţine pe loc întregul album. Ce faci?  

MJ: Chiar am trecut prin asta, cu instrumentiştii de la corzi. O doamnă cânta complet în afara ritmului şi i-am spus tipului: „Las-o să continue. Dar de a doua zi, va trebui să nu mai vină.” Şi nu a mai fost chemată în ziua următoare. Am înlăturat-o pe tăcute.  

SB: Aşadar, uneori ai de-a face cu astfel de situaţii dificile şi le abordezi cu sinceritate dar încercând să nu răneşti pe nimeni.  

MJ: Trebuie să faci în aşa fel încât să nu răneşti oamenii.  

SB: Deci, există o cale să fii sincer fără să jigneşti?  

MJ: Absolut. Eu nu sunt prezent la castingurile pentru filmele mele scurte [Michael îşi numea întodeauna videoclipurile „filme scurte”], mai ales atunci când participă copii. Nu vreau să stau acolo şi să spun: „Bun, ia să vedem ce poţi să faci”, iar ei fac ceea ce ştiu şi pe urmă nu mai sunt sunaţi. Apoi vor spune „Michael Jackson m-a refuzat.” Am pe cineva care îi înregistrează pe toţi iar eu studiez înregistrările acasă şi decid. Nu pot să mă confrunt cu durerea lor că nu sunt acceptaţi. Mereu a trebuit să procedez în acest fel.  

SB: Prin urmare, sinceritatea este foarte importantă în modul cum îi creşti pe Prince şi pe Paris.  

MJ: [Se întoarce spre Prince] Pe aia a fost câh, Prince. E plină de câh. Nu o pune pe păr. E lopăţica pentru strâns câh de câine. Nu o pune pe păr.  

SB: Apropo, ai auzit ce am spus mai devreme, că Paul McCartney ar fi unul dintre cei mai mari colecţionari de desene animate? Spuneai tu despre marii artişti, că sunt copilăroşi.  

MJ: Da, da. El iubeşte desenele animate şi le ia foarte în serios. Le colecţionează. A mea este mai mare decât a lui acum, dacă intri în biblioteca video vei vedea rânduri şi rânduri, pentru că iubesc desenele animate. Lumea desenelor animate reprezintă o mare evadare pentru mine.  

SB: Referitor la succes... Ţi-ai spus vreodată în sinea ta: „Am avut noroc, a venit de la Dumnezeu, nu e doar meritul meu. E un dar divin. Nu am dreptul să fiu arogant.”?  

MJ: Mda. Oamenii mă întreabă mereu cum de nu mi s-a urcat la cap. Pău, evident, pentru că nu creez eu singur. Cum să îndrăzneşti să crezi că e meritul tău, când nu e aşa? Nu e ca în cazul lui Michelangelo. El a fost atins de inspiraţia divină. Acela a fost un har. Eu cred ca poţi să cultivi ceva până la un anumit nivel. Dar, ca să fii cu adevărat genial, îţi trebuie har.  

SB: Oamenii care judecă, sunt întotdeauna mărginiţi. Sunt cârcotaşi. Cum ajunge un om de la măreţie la micime, Michael? Pe măsură ce ne maturiză, corpurile noastre devin mai mari dar adeseori mintea ni se îngustează. Oare copiii sunt mai inimoşi decât adulţii? Şi cum li se micşorează inima? De ce a ta nu s-a micşorat? Cu cât devin mai faimoşi oamenii, au tot mai puţină iubire în inimile lor, pentru că devin tot mai absorbiţi de propria persoană. Ce anume face ca, de la o minte deschisă, oamenii să ajungă la o minte îngustă, să devină jalnici? Faptul că se simt intimidaţi. Simt că visele lor nu s-au împlinit şi devin defensivi. Iar mecanismul lor de apărare este să judece, să respingă. Ce ne face să ajugem aşa, şi de ce ţie nu ţi s-a întâmplat? De ce nu ai devenit mai absorbit de persoana ta, odată cu creşterea faimei? De ce îţi pasă de restul lumii? Ai elicoptere şi avioane private. Cum de apar dintr-odată copii obişnuiţi în viaţa ta?  

MJ: Ştii de ce, Shmuley? Când vezi lucrurile pe care le-am văzut eu – şi am călătorit prin toată lumea – nu ai fi constit cu tine însuţi şi cu lumea, dacă ai fi astfel. Eu nu mă văd, în ruptul capului, insensibil la lucrurile pe care le-am văzut, cum era acel sat din China, sau lucrurile pe care le-am văzut în Africa şi Rusia, Germania sau Israel.

MJ: Îmi amintesc acel nou-născut care se lupta să supravieţuiască – un nou-născut cu toate acele tuburi în nas, într-un spital din Israel. Cum să nu fii mişcat de astfel de lucruri? Le-am spus tuturor, inclusiv copiilor: „Veniţi aici, copii. Trebuie să vedeţi asta.” – pentru că eu cred că ei îşi conştientizează importanţa, faptul că ei trebuie să-i ajute pe alţii, că trebuie să întindă o mână de ajutor oricui, mai ales celor neprivilegiaţi. Materialismul şi aroganţa nejustificată îmi inspiră milă.  

SB: Cum de nu ţi s-a urcat la cap succesul? Tu te mândreşti cu faptul că nu eşti arogant. Cum ţi-ai păstrat sensibilitatea? De ce nu ai devenit înfumurat? De ce vizitai orfelinate? Cum de ai rămas măreţ şi lipsit de prejudecăţi, în loc să devii egocentric? Asta se întâmplă cu toată lumea. Sunt convins că ai văzut-o la prietenii tăi care au avut succes. De ce ţie nu ţi s-a întâmplat asta?  

MJ: E greu de răspuns. Sunt doar mai sensibil la durerea oamenilor şi la iubire. Cred că e ceva ce vine din interiorul meu.  

SB: Simţi mereu că trebuie să demonstrezi, că trebuie să munceşti întotdeauna, fără odihnă, că nu ai avut niciodată parte de o perioadă în care să te poţi distra, fără să-ţi faci griji, fără să fii nevoit să impresionezi?  

MJ: Iubesc arta. O iubesc prea mult. Mama mea ştie asta. Ador picturile şi sculpturile şi toate astea. Întotdeauna aveam A la artă şi la engleză. Erau cele două cursuri la care luam mereu A+. Am făcut foarte puţină şcoală, în afară de cea făcută cu meditatoarea. Dar în anii aceia în care am mers la şcoală, profesoara mă dădea drept exemplu clasei, ca fiind bun la engleză şi un bun povestitor, pentru că ne punea mereu să scriem povestiri. Obişnuia să mă scoată în faţă – lucru care îmi displăcea – şi mă punea să-mi citesc povestirea întregii clase, iar ei mă aplaudau puternic. Nu din cauză că eram cine eram, ci chiar le plăceau povestirile pe care le scriam eu. Aveam un portofoliu cu desene şi picturi, pentru că sunt şi artist. Cineva mi l-a furat şi mi s-a frânt inima, pentru că voiam să le păstrez pentru totdeauna. Într-o zi vor apărea pe undeva, pentru că eu sunt realist, nu abstract. Există oameni pe care îi iubesc enorm, că aş muri pentru ei. Îl iubesc pe Michelangelo. Îl iubesc pe Charle Chaplin din toată inima. Îl iubesc pe Walt Disney. Sunt nebun după oamenii aceştia. Ei sunt oamenii mei. Iubesc oamenii măreţi.  

SB: Mai există acea presiune fenomenală. Tu trebuie să fii întotdeauna „Michael Jaskcon cel care vinde 100 milioane de albume”?  

MJ: Iar cei din presă, aşteaptă cu cuţitele.  

SB: Să te vadă căzând?  

MJ: Absolut. Încearcă să mă sfâşie; aşa că trebuie să fiu dincolo de aşteptări, mai mult decât strălucit. Dau tot ce am.  

SB: Dar asta te epuizează?  

MJ: Mda. Pentru că atunci când eşti cel mai bine vândut artist al tuturor timpurilor, şi depăseşti atâtea recorduri... devi o ţintă.  

SB: Ce anume te linişteşte, ce îţi dă putere? Să fie Prince şi Paris?  

MJ: Prince şi Paris şi copiii din toată lumea. Nu numai Prince şi Paris – toţi copiii.  

SB: Crezi că dacă următorul album nu va fi grozav, atunci nu vei mai fi special?  

MJ: Ar fi o lovitură teribilă pentru mine, pentru că eu am pretenţii mari de la mine însumi şi cer totul. Chiar aşa fac. Vreau să fiu cel mai bun în domeniul în care lucrez, şi dau totul pentru a reuşi asta. Aşa că, dacă s-ar întâmpla asta, dacă ar fi să se întâmple asta, m-ar distruge psihic.  

SB: Dar simţi că oamenii te-ar iubi, chiar dacă nu ai mai avea la fel de mult succes? Te-ai simţi iubit în continuare? Un copil trebuie să se simtă iubit, chiar dacă ia o notă mică la şcoală.  

MJ: Da, m-aş simţi iubit, datorită muncii mele din trecut. Dar nu m-aş simţi bine. Eu încerc să nu privesc în trecut.  

SB: Crezi că, din cauza unor lucruri pe care mi le-ai descris – o copilărie foarte dificilă, fără aniversări, fără Crăciunuri – crezi că din cauza asta a devenit succesul în carieră atât de important pentru tine?  

MJ: Probabil. Cred că da.  

SB: Crezi că te pedepseşti un pic prea mult, şi de aceea simţi atâta durere? Te pedepseşti tare, dacă lucrurile nu ies perfect?  

MJ: Chiar o fac. E adevărat. Eu mă simt singurul responsabil, pentru că eu am ultimul cuvânt şi iau decizia finală în tot. În trecut, îmi ieşea excelent. O, Doamne, dar dacă s-ar întâmpla să nu mai am succes, nu ştiu ce aş face.  

SB: Dar nu înţelegi, Michael, că tocmai ăsta e lucrul peste care trebuie să treci? 


MJ: Ştiu, dar nu pot. Aşa sunt eu. Nu pot fi altfel.

...

Capitolul 10. Karma şi justiţie

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 10. Karma şi justiţie

 

SB: Chiar îmi place faptul că, la Neverland, în loc de „pază” se spune „siguranţă”. Şi aşa scrie şi pe insigne, uniforme şi bonete...  

MJ: Nu ştiu.  

SB: Faptul că se spune „Siguranţă” în loc de „Securitate” e ca şi cum ar spune: „Noi nu suntem aici ca să ţinem lumea la distanţă, ci doar ca să ne asigurăm că toţi cei care vin în vizită sunt în siguranţă.” E mai puţin intimidant şi mai uman. Copiii au un simţ puternic al justiţiei. Cel mai comun lucru pe care îl aud de la copiii mei este: „Nu e drept.” Spuneai de acei oameni care au făcut chestia aia în faţa ta, au scăpat nepedepsiţi. Pe de o parte, copiii au acest simţ al justiţiei foarte puternic, iar pe de altă parte vezi oameni răi care nu sunt traşi la răspundere şi nimeni nu-i opreşte.  

MJ: Se întâmplă mereu. Eu cred că justiţia este importantă, pentru că sunt multe nedreptăţi în lume şi eu detest nedreptatea. „Am obosit de atâta nedreptate” – cu asta începe un cântec de-al meu intitulat „Scream”. Este primul vers pe care îl cânt. Mai este un vers, în care Janet spune: „O, Doamne, nu pot să cred ce am văzut la televizor în seara asta, m-a scârbit atâta nedreptate.” Am vrut ca oamenii să ştie despre asta şi despre faptul că cei răi nu păţesc nimic, iar eu nu cred în karma. Consider că e o prostie, pentru că atât de mulţi oameni lipsiţi de suflet şi malefici ajung în vârf şi sunt bine-mersi şi lumea îi iubeşte, indiferent cât de josnici sunt.

SB: Sunt încântat atunci când faci afirmaţii puternice, ca aceasta.  

MJ: Păi, îmi pare rău, dar e o porcărie. Karma e o teorie ca orice altă teorie inventată de nişte oameni.  

SB: Bine, teoria cu „roata se întoarce” e în regulă, deoarece conţine un mare adevăr. Dar karma ar putea fi malefică, pentru că această karma afirmă despre copiii handicapaţi că ar fi făcut ceva rău într-o viaţă anterioară.

MJ: E o limită subţire şi îmi pare rău că vorbesc aşa. Dar detest ca cineva să afirme asemenea lucruri. Un copil a făcut ceva într-o viaţă trecută, aşa că Dumnezeu îi dă un handicap? Dar toţi acei orfani din aceeaşi ţară, care veneau în America să fie adoptaţi? Avionul lor s-a prăbuşit. Toţi copiii din el au murit. De ce? Dacă i-ai fi putut salva pe aceşti copii, dacă ai fi fost în Rai, ai fi spus: „Nu, acesta nu se va prăbuşi. Poate altul, dar acesta nu.” Eu ştiu că aşa aş fi făcut.  

SB: Ai avut vreodată mentori spirituali din Est, care vină şi să-ţi spună: „Michael, copiii sunt loviţi de camioane pentru că au păcătuit trupeşte într-o viaţă anterioară”?  

MJ: Nu, iar dacă s-ar fi întâmplat asta, aş fi fost furios şi le-aş fi adus toate argumentele că ceea ce spun ei e o mare tâmpenie. E „câh”. E o teorie la fel ca cele pe care le-a inventat omul despre Univers. Unii cred în Big Bang, eu nu; alţii cred în Creaţie, în povestea cu Adam şi Eva, şi spun că Universul nu a apărut printr-un accident. Ca să spui că Universul a apărut prin Big Bang sau printr-un accident e ca şi cum ai spune: „Bun, hai să luămn un motor de maşină, îl dezmembrăm piesă cu piesă, îl punem într-o cadă de baie şi o zgâlţâim zdravăn.” Poţi să o zdruncini mult şi bine, că motorul nu se va asambla singur la loc. Asta spune teoria Big Bang, dar noi avem copii, avem copaci, plante, şi aerul pe care îl respirăm... Cineva trebuie să fi creat toate acestea, trebuie să fi existat un designer care să le fi creat pe toate. De la genele noastre, la gură şi la sistemul digestiv. Nu crezi?  

SB: Aceasta este cea mai importantă dintre credinţele tuturor religiilor, anume că Dumnezeu este la originea vieţii.

MJ: Pe vremea când mergeam din uşă în uşă şi oamenii spuneau „Suntem atei”, mă gândeam „Cum? Ei nu cred în...” Am auzit multe, şi unul din fraţii mei a fost ateu la un moment dat acum nu cred că mai e. Tito, el devenise ateu, chiar după ce a fost crescut atât de strict ca Martor al lui Iehova. Mai ştiu de unii dintre marii regizori, cum ar fi tipul care a regizat „Singing In The Rain”, şi care a obţinut premii Oscar, Stanley Donen...  

SB: Ce argumente aveai, pentru oamenii care spuneau că erau atei?  

MJ: Încercam să le amintesc de minunile vieţii, de copii, de felul în care în corpul nostru lucrează toate perfect, lucrurile astea nu se pot petrece de capul lor, în niciun caz... Apoi mai sunt întrebările pe care le am eu: de ce suntem aici şi de ce ni se permite să ne distrugem unii pe alţii. Pentru că suntem singura specie care se distruge singură, dar şi pe toate celelalte specii de pe planetă. Nu înţeleg de ce există atâta nedreptate. De ce nu a oprit, cineva din Rai, Holocaustul sau măcar unele dintre marile genociduri care s-au întâmplat în lume, de la linşaje şi slcavie, la toate marile probleme, la Stalin, la... – nu-mi place să spun asta, dar chiar Napoleon. El a fost lăudat pentru tot genocidul făcut, iar Hitler a fost făcut diavol, ceea ce e adevărat; dar amândoi au făcut acelaşi lucru. Se spune „Da, dar unul a făcut-o pentru ţara lui”. Dar şi celălalt la fel! Mulţi oameni au murit şi din cauza lui Napoleon, dar el are statui.  

SB: Da, dar nimeni nu a fost atât de rău ca Hitler. Iar Napoleon, deşi a iniţiat multe războaie, a fost totuşi un dictator mai binevoitor şi în niciun caz nu poate fi comparat cu Hitler. Cu toate acestea, pe vremea sa, Napoleon era poreclit „bestia” de englezi şi de toate naţiunile Europei. Îi spuneau „antihrist”.  

MJ: Dar a murit de unul singur, izolat pe insulă.  

SB: Îţi place să citeşti istorie?  

MJ: Îmi place, dar nu ştiu ce să cred şi ce să nu cred. Pentru că ştiu că multe dintre cele care se scriu despre mine sunt interpretate. Dacă despre mine... atunci cât din istorie e interpretat? Din cauza felului în care această ţară a fost luată de la indieni, şi a felului în care Australia a fost luată de la aborigeni, şi a apartheidului, care a ucis atâţia negri...

SB: Ştii că cei mai mulţi indigeni din America, la fel ca şi majoritatea sclavilor aduşi din Africa, au murit din cauza infecţiilor şi a bolilor. Aproape 90% dintre nativii americani au murit din cauza bolilor europene. Vezi, europenii aveau atâtea boli în sângele lor, încât au dezvoltat imunitate la ele. Dar nativii americani nu aveau imunitate iar germenii europeni au ucis aproape 87% dintre indigenii din America şi vreo 95% dintre aborigeni. Ei trăiau în nişte medii sănătoase, până să vină europenii cu microbii după ei.  

MJ: Detest asta. Îmi pare rău, dar detest asta.  

SB: Am fost în Australia de curând şi era o mare dezbatere, dacă guvernul ar trebui să-i ceară scuze, în sfârşit, populaţiei aborigene.  

MJ: Ştiu despre asta. I-am spus lui Frank, îţi aminteşti? [Frank Cascio era în încăpere în acel moment.] Ei se temeau că, dacă le vor cere scuze, pe urmă vor fi nevoiţi să-i şi despăgubească, aşa cum au fost despăgubiţi evreii după Holocaust. Şi nu voiau să plătească, aşa că nu puteau să spună că le pare rău. Au făcut o greşeală, pentru că s-au temut că vor fi traşi de mânecă şi li se vor cere bani.  

SB: Crezi că ar fi trebuit să plătească?  

MJ: Absolut, şi îi respect pe evrei pentru că s-au ţinut tare. Da. Germanii au plătit 47 de miliarde pe an din cauza Holocaustului.  

SB: De fapt nu e nici pe de parte asemenea sumă. Dar evreii nu au fost plătiţi niciodată pentru munca de sclavi şi în mod cert nu au acceptat niciodată bani mânjiţi cu sânge pentru cei şase milioane dintre ei care au fost ucişi. Mai degrabă, au fost compensaţi pentru zecile de miliarde de dolari rezultaţi din proprietăţile confiscate, care au fost furate şi distruse de nazişti şi de colaboratorii lor, şi chiar şi aşa, au primit înapoi doar o fracţiune din ceea ce au pierdut.  

MJ: Dar nu-mi place când unii oameni mai consideră şi astăzi că toţi germanii sunt răi, pentru că nu e aşa.  

SB: În Biblie, contabilitatea se ţine orizontal, mai degrabă decât vertical. Adică, dacă tu îl baţi pe Frank iar eu sunt martor dar nu te împiedic, sunt la fel de responsabil, pentru că am văzut şi am ales să nu intervin. Dar Prince nu trebuie să fie responsabil, doar pentru că e fiul tău. Nu pedepsim fiii pentru păcatele taţilor. Deci, contabilitate orizontală, nu verticală. El nu poate fi luat la rost pentru ceea ce face tatăl lui. Prin urmare, desigur, noi nu acuzăm generaţia de azi a germanilor, pentru ceea ce au făcut părinţii lor. Dar acuzăm generaţia care a comis şi pe cei care au privit şi au tăcut, pentru că sunt la fel de responsabili.  

SB: Tu eşti glasul multor oameni care au fost lăsaţi pe dinafară. Cum e cântecul „They Don’t Care About Us” – mesajul principal fiind acela că lor nu le pasă, de cine? De săraci? De lumea a treia?  

MJ: Păi, când spun „Lor nu le pasă de noi”, mă refer la cei care au fost trataţi nedrept, cei care sunt numiţi „corcituri”, „negrotei”, cei cărora li s-a adresat acel cuvânt pe care ei l-au înţeles greşit – „kike”. Când eram mic, noi aveam avocaţi şi contabili evrei care dormeau în patul meu, lângă mine, şi îşi spuneau unul altuia „kike”. I-am întrebat: „Ce înseamnă asta?” şi mi-au răspuns: ŢEste cea mai mare jignire pentru evrei, aşa cum e negrotei pentru afro-americani.” Am zis „Ohh”. Deci, am ştiut întotdeauna că atunci când oamenii erau jigniţi, li se spunea ”negrotei” sau „kike”. Asta am vrut să spun în cântec, iar ei au interpretat total eronat. Eu niciodată nu aş... ştii?  

SB: Ai încercat să te ridici pentru cei care nu au glas?  

MJ: Da, pentru cei care nu sunt auziţi. Niciodată nu aş instiga la ură. Nu-mi stă în fire să fac aşa ceva.

 SB: Eşti mândru că eşti american? Când ţineai toate acele concerte prin ţări străine, simţeai că erai, într-un fel, reprezentantul Americii?  

MJ: Sper să nu înţelegi greşit ceea ce-ţi voi spune, dar eu simt că aparţin întregii lumi şi nu-mi place să fiu de o parte sau alta. Chiar dacă sunt american, m-am născut aici şi sunt multe lucruri legate de America, de care sunt mândru, sunt şi lucruri de care nu sunt mândru... cum ar fi ignoranţa... ca în pictura aceea a lui Norman Rockwell cu o fetiţă care vrea să meargă la şcoală să înveţe şi aruncă în ea diverse chestii.

MJ: Eu nu înţeleg rasismul. Mama mea – care e un înger şi o sfântă – venea de la piaţă, era în Mercedesul ei şi aproape ajunsese la casa noastră din Encino. Şi mama mea iubeşte pe toată lumea; dar un tip alb a strigat dintr-o maşină: „Du-te înapoi în Africa, negroteico!” M-a durut atât de mult că mama mea a păţit aşa ceva... N-au trecut mai mult de cinci ani de atunci. Doar fiindcă era gelos. Ştiu poveşti despre fraţii mei, care coborau din maşinile lor Rolls-Royce, le încuiau bine şi, când se întorceau, descopereau că cine ştie ce individ luase o cheie şi zgâriase maşina, doar pentru că o conducea un negru. Detest, pur şi simplu, lucrurile astea, pentru că nuanţa pielii unui om nu are absolut nimic de-a face cu caracterul lui. Îmi plac copiii evrei şi copiii germani, şi cei asiatici, şi ruşi. Suntem toţi la fel şi am ipoteza perfectă pentru a demonstra asta. Am cântat în toate acele ţări şi ei au plâns exact în aceleaşi momente ale showului meu. Au râs în aceleaşi momente. Au leşinat în aceleaşi momente – şi aceasta este ipoteza perfectă. Este clar că suntem la fel, cu toţii. Am auzit că ruşii sunt duri iar germanii nu au sentimente sau emoţii. Dar ei au exprimat aceleaşi emoţii ca alţii, la concertele mele... poate chiar mai mult. Unii dintre cei mai iubitori fani ai mei sunt în Germania şi Rusia. Ei stau afară, în frig şi în ploaie, doar ca să mă vadă. Ei strigă: „Noi vrem să vindecăm lumea. Te iubim.” Şi sunt oameni tineri, ştii, oameni care nu au avut de-a face cu războiul şi cu toate acele situaţii nebuneşti. Ei sunt diferiţi, ştii... Generaţia nouă este diferită. Sunt minunaţi. Mă simt ca un om din lumea asta mare. Nu pot fi de o parte sau alta. De aceea nu-mi place să spun „sunt american”. Acesta e motivul.  

SB: Consideri că faptul că ai fost unul dintre primii oameni de culoare care au devenit faimoşi şi au avut un succes incredibil, ţi-a influenţat cariera într-o anumită măsură? Unul dintre luccurile nedrepte pe care le-au făcut oamenii, a fost acel rasism pe care l-a simţit şi mama ta?  

MJ: Da, pentru că înaintea mea au fost Belafonte, Sammy Davis Jr, Nat King Cole, care au fost nişte entertaineri şi lumea le-a iubit muziaca. Dar nu au fost adulaţi, oamenii nu au plâns şi nu le-au spus „Te iubesc şi vreau să mă căsătoresc cu tine.” Nu au văzut oameni rupându-şi hainele şi toată isteria şi toate ţipetele. Ei nu au cântat pe stadioane. Eu am fost primul care am străpuns zidul dincolo de care fete din Scoţia şi Irlanda strigau: „Sunt îndrăgostită de tine, vreau să...” Şi asta nu era pe placul multor albi din presă. Asta mi-a ridicat obstacole în cale. Pentru că eu eram un pionier iar ei au început să fabrice poveşti. „E ciudat.” „E gay.” „Doarme într-o cameră hiperbarică.” „Vrea să cumpere oasele omului-elefant.” Orice, doar ca să întoarcă publicul împtriva mea. Au încercat tot ce le-a stat în putinţă. Şi oricine ar fi trecut prin tot ce am trecut eu, ar fi fost terminat până acum.  

SB: Ce anume ţi-a dat puterea să perseverezi?  

MJ: Am crezut în copii. Am crezut în oamenii tineri. Am crezut că Dumnezeu mi-a dat asta cu un scop, ca să-mi ajut copiii.  

SB: Deci, chiar dacă cei mai în vârstă se purtau josnic, tu continuai să crezi că cei din generaţia tânără aveau bunătate în inimi?  

MJ: Absolut. Chiar şi astăzi încerc să înţeleg. Am o problemă în inima mea, legată de acea chestiune cu evreii. Am o mare problemă.  

SB: Care chestiune cu evreii?  

MJ: Când am auzit câţi copii au murit în Holocaust... Ce om poate să facă aşa ceva? Nu înţeleg. Nu contează rasa. Nu pricep. Nu înţeleg de niciun fel. Nu înţeleg şi gata. Astfel de lucruri, eu nu le pot înţelege. Te condiţionează cineva să urăşti atât de mult? E posibil ca cineva să-ţi influenţeze inima, într-atât de rău? Ştiu că mie nu-mi poate face nimeni aşa ceva. Şi atunci, ţie de ce să-ţi facă?  

SB: Ne pot face asta, dacă suntem susceptibili sau dacă ne întrerupem legătura cu Dumnezeu care ne cere să fim drepţi.  

MJ: Hitler a fost un orator genial. Era capabil să înfluenţeze atâţia oameni şi să-i instige la ură. El trebuia să fie un om al spectacolului, şi chiar a fost. Înainte să vorbească, lua o pauză, bea puţină apă, îşi dregea gâtul şi se uita în jur. Era ceea ce ar fi făcut un entertainer încercând să-şi controleze publicul. Apoi, intra în acea furie, de la primele cuvinte, şi le arunca cu multă duritate. Dar de unde a venit el? Ştiu că a dat greş cu şcoala şi că a vrut să devină arhitect. A dat greş cu multe lucruri. Dar cred că totul – toată povestea aceea cu „Mein Kampf” – s-a întâmplat în închisoare, nu-i aşa? Eu chiar cred asta.

[Comentariu SB: Analiza făcută de Michael lui Hitler, ca showman, e strălucită. I-am urmărit şi eu, multe dintre discursuri, şi Michael are absolută dreptate. Hitler se ridica, lua o pauză, făcea mulţimea să fie din ce în ce mai nerăbdătoare şi cu sufletul la gură, şi abia apoi începea să vorbească.]  

SB: Acolo unde a scris cartea şi a început să-ş formuleze ideile?  

MJ: Mda, da... El şi-a construit acea mânie atât de puternică, pe când Nelson Mandela a făcut invers, a devenit un miel în închisoare. El nu a avut acea amărăciune, şi chiar în ziua de azi – deşi are optzeci de ani şi tinereţea i s-a dus – spune că nu regretă nimic.  

SB: Dar şi-a pierdut tinereţea?  

MJ: Nu, e foarte plăcut şi copilăros.  

SB: Îi place să chicotească?  

MJ: Iubeşte copiii. Când am fost să-l văd, erau nişte copii cu mine şi oamenii au spus „Copiii rămân aici, dar Michael Jackson poate să treacă.” Le-am spus „Sunt sigur că pe domnul Mandela nu l-ar deranja să vadă copii. Dacă ei nu sunt lăsaţi să treacă, nici eu nu merg.” Reprezentanţii lui s-au uitat la mine aşa [Michael ia o expresie severă şi suspicioasă], apoi s-au s-au dat înapoi şi au spus „Să treacă toată lumea.” Primul lucru pe care l-a făcut Mandela a fost să alerge spre copii, să-i ridice şi să-i îmbrăţişeze. Eu ştiam că el era un om care iubea copiii. A vorbit cu ei şi abia apoi a dat mâna cu mine. Aşa şi trebuia.  

SB: Dar tu, eşti opusul lui Hitler? Dumnezeu ţi-a dăruit această charismă fenomenală şi, în timp ce Hitler căuta să scoată la lumină bestiile din oameni, tu vrei să scoţi inocenţa şi bunătatea. Cele mai întunecare şi maligne forţe au fost eliberate din germani, sub conducerea lui Hitler. Acum, Dumnezeu ţi-a dat şi ţie o charismă extraordinară. O foloseşti ca să scoţi la iveală inocenţa şi bunătatea din oameni?  

MJ: Eu aşa cred. Oamenii se pot schimba, pentru că spectacolele mele sunt ca nişte experienţe religioase – intri acolo într-un fel şi ieşi în alt fel. Chiar aşa se întâmplă.  

SB: Este acesta unul dintre obiectivele tale, să încerci să scoţi ce e mai bun în oameni, nu doar să-i distrezi?  

MJ: Absolut, chiar asta facem. Aş fi vrut să vezi unele dintre lucrurile pe care le facem noi în concerte. Ca atunci când am adus un tanc uriaş, ca cele militare, şi ieşeau soldaţi din el cu armele îndreptate spre toată lumea. Apoi, unul dintre ei îndrepta arma asupra mea şi publicul începea să-l huiduie. Lucrul ăsta se întâmpla în fiecare ţară. Iar eu îi apucam arma şi o îndreptam în jos iar publicul începea să strige. Apoi venea o fetiţă – întotdeauna aveam o fetiţă de la ţară – cu o floare pe care i-o întindea soldatului, chiar în faţă, iar el cădea în genunchi şi începea să plângă. Iar mulţimea înnebunea, de fiecare dată. Apoi eu începeam să vorbesc, şi un băieţel venea în faţă şi reproducea discursul meu în limbajul semnelor şi dacă priveai publicul, vedeai că toată lumea plângea. Asta se întâmpla în fiecare ţară. E o parte din „Earth Song”. Am fost un ambasador al bunăvoinţei în toată lumea, transmiţând acest mesaj. Apoi mai e şi „Heal The World”, copii de toate naţionalităţile înconjurând acel glob uriaş, şi în spate aveam un ecran imens care arăta toţi liderii lumii şi era uimitor. Alţii cântă despre sex şi „vreau să fiu într-o cadă fierbinte cu tine iubito şi să te frec peste tot”, dar presa mă atacă pe mine şi zice că sunt ciudat. Tu vezi vreo logică în asta?

SB: Nu, desigur, nu e corect.  

MJ: Nu e corect, aşa-i?  

SB: Dar dacă ei nu înţeleg? Dacă sunt ca naziştii, nişte oameni răi?  

MJ: Nu-mi pot imagina că nu aş putea găsi o cale să ajung la inimile lor.  

SB: Deci, tu crezi că dacă ai fi faţă în faţă cu Hitler, ai putea...  

MJ: Absolut! În mod sigur a avut pe lângă el o mulţime de oameni slugarnici şi laşi, care îl aprobau tot timpul.  

SB: Tu chiar crezi că dacă ai avea o oră cu Hitler, ai putea să-l sensibilizezi cumva?  

MJ: Da. Ştiu că aş putea.  

SB: Cu Hitler? Fii serios, Michael! Hitler? Adică tu crezi că nu există niciun om complet şi definitiv malefic? Adică, tu nu crezi în pedepsirea răului, pentru că atunci...  

MJ: Nu, eu cred că trebuie să îi ajuţi, să le oferi terapie. Trebuie să le arăţi că ceva a decurs greşit în viaţa lor, la un moment dat. Eu nu-şi dau seama de ceea ce fac. Ei nu înţeleg, de multe ori, că procedează greşit.  

SB: Dar, Michael, este evident că unii oameni sunt incorigibili. Ca Hitler. El era diavolul în persoană. Nu exista nicio fărâmă de umanitate căreia să i te adresezi. Ai fi vorbit abisului, ori unui întuneric pe care nu l-ai mai văzut niciodată. Ce ar mai fi de salvat la cineva care a ucis atâţia oameni? Nu crezi că nu are cum să existe vreo terapie pentru astfel de persoane? Sunt criminali şi trebuie să suporte pedeapsa extremă.  

MJ: Îmi pare îngrozitor de rău pentru ei. Aş vrea ca cineva să le fi putut atinge inimile.  

SB: Dar dacă lucrul acesta chiar s-a întâmplat” Ei şi-au ucis deja victimele.  

MJ: Dacă au făcut deja asta, e greşit.  

SB: Vreau să clarific ceva. Un lucru interesant la felul în care priveşti tu lumea este că tu o vezi prin ochii unui copil. Pe de altă parte, tocmai faptul că le e greu să accepte că cineva poate fi cu adevărat malefic, îi face pe copii să fie atât de încrezători – iar tu ai aceeaşi problemă. Chiar şi atunci când răutatea te priveşte drept în faţă, tu vrei să gândeşti că trebuie să fie şi ceva bun acolo. Prin urmare, eu nu i-aş cere cuiva ca tine să construiască un sistem jdiciar de pedeapsă, pentru că nu asta este scopul tău pe lume şi, sincer, nici n-ai reuşi să o faci bine. Pedeapsa vine atunci când ai gesturi de cruzime ca ale unui adult, şi atunci ai nevoie de pedeapsă. Dar în lumea unui copil, aceste lucruri nu există şi deci nu e nevoie de aceeaşi pedeapsă. Şi totuşi... Michael, fii serios, tu chiar crezi că l-ai fi putut îmblânzi pe Hitler?  

MJ: M-hm. Da.  

SB: Găsind cumva, ceea ce este bun în el?  

MJ: Da, aşa cred. Nimeni nu i-a vorbit, cu adevărat. Eu cred că el a fost înconjurat de lingăi – nu-mi place să spun asta, dar exact aşa erau. Asta îşi dorea el şi asta primea.  

SB: Nu a fost niciodată provocat?  

MJ: Au existat şi germani care i s-au împotrivit. Au încercat să-l omoare, îţi aminteşti?  

SB: Da, Claus von Stauffenberg. Dar el şi complotiştii lui numărau cel mult câteva sute de persoane, dintr-o populaţie de zeci de milioane. În privinţa asta, este o mare diferenţă între noi, Michael. Hitler era intrinsec malefic. Niciodată nu ai fi putut să-i ajungi la suflet. Singurul lucru pe care îl poţi face cu astfel de oameni este cureţi de pe faţa pământului. Deci, tu i-ai iertat în inima ta pe toţi, cu excepţia celor din presă care sunt josnici şi a celor care rănesc copiii?  

MJ: Da.

SB: Să ne întoarcem la justiţie. Când vezi atât de multe nedreptăţi, şi nicio reacţie din partea justiţiei, când oamenii sunt ucişi iar asasinii lor nu sunt găsiţi niciodată, când se scriu tot felul de porcării despre tine şi autorii lor nu sunt traşi la răspundere, ba dimpotrivă, sunt promovaţi, cum de mai continui să crezi în justiţie?  

MJ: Eu nu cred în justiţie. Adică, cred în ea dar nu cred că...  

SB: Nu crezi că cei buni vor fi răsplătiţi iar cei răi vor fi pedepsiţi? Că oamenii buni ar trebui să prospere iar cei înrăiţi ar trebui topiţi în cazan?  

MJ: Toate acestea sunt lucruri create de oameni. Eu cred că răutatea este în inimile oamenilor. Aici s-ar putea să avem păreri diferite, tu şi cu mine. Eu nu cred că există un diavol undeva acolo, care ne manipulează gândurile. Aşa am fost învăţat.  

SB: Iudaismul nu crede în diavol. Aşa că părerile noastre nu sunt atât de diferite cum ai putea crede. Aspectul în care gândim diferit este credinţa că oamenii care fac lucruri foarte rele ajung să internalizeze acele lucruri malefice până-ntr-atât încât ele devin o parte inextricabilă din ei înşişi. Ei poate că încep prin a face rău, dar ajung să devină răul. Un faimos filosof evreu pe nume Maimonedes a spus „Obiceiul devine a doua natură” iar ei devin una cu ceea ce fac. Ei devin Răul. Nu există speranţă pentru oameni ca Hitler. Şi nimeni, nici măcar tu, nu poate să-i îndrepte. Ei sunt malefici în adâncul sufletului.  

MJ: Eu credeam că diavolul este foarte malefic. El se află în camera asta şi în spatele tuturor lucrurilor rele care se întâmplă în lume. Diavolul este îngrozitor de ocupat. Priveşte cum fiecare om devine gay şi studiază comportamentul femeilor. Eu cred că diavolul este omul însuşi.

[Comentariu SB: Cu acest comentariu despre gay, cred că Michael îi parafrazează pe cei care dau mereu vina pe diavol, mai degrabă decât să exprime opinia sa personală. Categoric, Michael nu a făcut niciodată comentarii homofobe de faţă cu mine, şi nici nu-i stă în caracter să facă asta. El nu judecă oamenii astfel.]  

SB: Deci, cum am putea să-i facem pe oameni să aibă încredere în justiţie, într-o lume atât de crudă?  

MJ: Urmând regula de aur. Să fii bun cu vecinii tău, să îi iubeşti la fel de mult cum te iubeşti pe tine însuţi...  

SB: Cum te simţi când vezi oameni care nu sunt pedepsiţi pentru cruzimea lor? Eşti mânios? Îţi spui „Nu există justiţie, aceştia sunt oameni răi”?  

MJ: Mă mânii, mda... Dar ştiu că aşa e lumea. Asta este şi tema turneelor mele: „Fii bun, vindecă lumea. Să plecăm de aici fiind nişte oameni diferiţi. Haideţi să iubim.” E ca şi cum ai merge la biserică, dar eu nu predic. Eu transmit mesajul prin muzică şi dans. Marilyn Manson a spus pe scenă: „Omorâţi-l pe Dumnezeu... luaţi-vă Bibliie şi rupeţi-le...” Cu toate acestea, presa nu-l atacă pe el! Şi îşi pune sâni, ca o femeie...  

SB: Prin urmare, când vezi oameni care fac rău şi care sunt foarte prosperi, te uiţi vreodată către Dumnezeu şi spui „Nu pot să pricep”?

MJ: Nu, pentru că eu ştiu ce simt.  

SB: Şi atunci, ce faci în astfel de momente?  

MJ: Eu cred că mai există şi nişte oameni buni în lume şi mai cred că există Dumnezeu. Nu cred că Dumnezeu judecă. Nu cred că El este acolo sus şi spune: „Tu eşti în regulă. Dar o să te fac bucăţi.” Eu unul nu aş face asta.  

SB: În iudaism nu există nici Iad. Există pedeapsă de dragul purificării, dar nu există pedeapsă de dragul osândirii.  

MJ: Serios? Cred că e bine, pentru că am fost cu toţii învăţaţi să credem în diavol şi în Lucifer şi în îngropare dedesubt, unde nu primeşti niciodată înviere şi judecată. Chiar acum, în timp ce vorbim, cineva ia o decizie. Iisus pune anumiţi oameni în stânga şi pe alţii în dreapta, iar când vine sfârşitul lumii, toţi acei oameni din stânga vor fi înghiţiţi cu totul şi vor rămâne morţi pentru totdeauna. Nu e drept, nu-i aşa? Există o mulţime de oameni frumoşi şi buni în lume indiferent de religie, indiferent de rasă. Dacă ar fi existat într-adevăr justiţie divină, eu nu cred că Hitler ar fi fost lăsat să facă atâta rău. Şi pe urmă vin unii şi spun: „S-a întâmplat cu un scop, ca lumea să înveţe să nu mai lase vreodată să se întâmple aşa ceva.” Aiurea! Nu ai nevoie să moară un milion de copii ca să dai lumii o lecţie. Eu nu înghit aşa ceva. L-au lăsat să facă ce a vrut.  

SB: Într-o zi, o să te duc, împreună cu Elie Wiesel, la Aushwitz, acolo unde au murit foarte mulţi copii. Va fi zguduitor. Şi trebuie să citeşti cartea lui, „Noaptea”, care este una dintre cele mai influente cărţi ale secolului al XX-lea. El avea şaisprezece ani când a fost la Auschwitz. Este cel mai faimos supravieţuitor al Holocaustului.  

MJ: El nu e plin de amărăciune. Seamănă cu Mandela în privinţa asta.  

SB: Aşadar, nu crezi în justiţie? Ai văzut-o subminată de atâtea ori, încât nu mai crezi în ea?  

MJ: Eu cred trebuie să existe justiţie, dar nu cred în sistemul de justiţie. Asta trebuie să specific. Tu ai văzut lucrurile care se întâmplă în lume şi felul în care oamenii nu sunt traşi la răspundere.  

SB: Majoritatea oamenilor buni pe care i-ai cunoscut, o duc bine?  

MJ: Absolut.

...