vineri, 31 decembrie 2010

LA MULŢI ANI, 2011!

...





La cumpăna dintre ani, vă doresc să fiţi fericiţi, iubiţi şi ne întâlnim sănătoşi şi cu forţe proaspete în 2011! Şi, în spiritul speranţei de mai bine care vine odată cu noul an, vă dedic cuvintele Regelui Pop, Rock & Soul. Totul va fi bine dacă ne dorim asta cu adevărat. Iar schimbarea începe întotdeauna cu noi înşine.



Inocenţa

E uşor să confunzi inocenţa cu ignoranţa sau naivitatea. Cu toţii vrem să părem sofisticaţi; toţi vrem să părem şmecheri. Să fii inocent înseamnă să fii nebun.

Şi totuşi există un adevăr profund în inocenţă. Un copil priveşte în ochii mamei lui şi tot ce vede e iubire. Pe măsură ce inocenţa se pierde, ea e înlocuită de lucruri tot mai complicate. Credem că ne trebuie şiretenie ca să ne ridicăm deasupra celorlalţi şi scheme ca să obţinem ceea ce dorim. Începem să consumăm o grămadă de energie numai pentru a ne proteja pe noi înşine. Apoi viaţa se transformă într-o luptă. Oamenii nu au altă şansă decât să fie şmecheri. Cum altfel ar putea supravieţui?

Când eşti profund preocupat de ea, supravieţuirea presupune să vezi lucrurile aşa cum sunt în realitate şi să reacţionezi ca atare. Înseamnă să fii deschis. Iar asta e inocenţa. E un lucru simplu şi încrezător, ca un copil, fără judecăţi şi fără a fi dedicat unui singur punct de vedere mărginit. Dacă eşti blocat într-un model de a gândi şi reacţiona, creativitatea îţi este restricţionată. Pierzi prospetimea şi magia momentului. Învaţă să fii inocent din nou, şi această prospeţime nu va dispărea.


(„Innocence” – Michael Jackson – „Dancing The Dream”, 1992)







LA MULŢI ANI!


...

vineri, 24 decembrie 2010

Crăciun Fericit!

...


“Odată la câteva secole, Dumnezeu îi trimite omenirii pe cineva special. Un apel la trezire. Cineva care să le arate oamenilor calea. Cineva care să-i încânte. Cineva care să-i adune laolaltă. Şi cred că Michael a fost un dar pe care Dumnezeu l-a trimis aici ca să le arate oamenilor cum să fie... să le arate cum să iubească.” ~ Jonathan Moffett (bateristul lui Michael din “This Is It”)







E al doilea Crăciun trist pentru fanii Regelui Pop, Rock & Soul şi pentru toţi cei care îl iubesc. Pentru noi, românii, e însă mult mai trist decât pentru alţii. Tocmai s-au aprobat alte şi alte măsuri de austeritate pentru noi, cei de rând – pentru ca cei de deasupra noastră să-şi vadă în continuare, liniştiţi, de matrapazlâcuri şi de jafuri la nivel XXL. Guvernanţii noştri au de gând să ne omoare, cu încetinitorul, bătrânii, tinerii şi copiii – inclusiv pe cei nenăscuţi. N-aş vrea să ştiu ce ar gândi Michael în legătură cu asta. Ne distrug sănătatea, alungându-ne medicii; ne sfărâmă mintea, distrugându-ne profesorii; ne destituie ca naţiune, parazitând armata şi poliţia şi desfiinţându-ne valorile. Tot ceea ce altădată reprezenta pentru noi un motiv de mândrie, astăzi e pe cale de dispariţie. Eminescu, Brâncuşi, glorii sportive – cei care ne-au aşezat pe harta lumii – sunt aruncaţi, tot mai mult, în uitare. Dar noi, românii, suntem nişte supravieţuitori. Nu ne-au distrus despărţirile de fraţii noştri din Ardeal şi Basarabia, am supravieţuit tăvălugurilor turceşti, fanariote, fasciste şi comuniste, şi vom supravieţui ciumei politice care încearcă să ne sugrume. E ceva mai greu de data asta, pentru că ciuma de acum e rezultatul unui parazit mutant, portocaliu-roşu-albastru şi galben; adaptat la multe metode de tratament şi care se adaptează continuu. Indiferent dacă îşi mai schimbă culoarea din când în când, parazitul de sub membrana cameleonică e acelaşi, întotdeauna. Dar vom supravieţui, şi acestei molime, ca şi FMI-ului şi oricăror altora. Şi, chiar dacă unii dintre noi fac greva foamei timp de 70 de zile fără să ca “lor” să le pese, chiar dacă alţii se aruncă de la balconul Parlamentului, în numele celor mulţi, şi sunt declaraţi nebuni, chiar dacă alţii, mulţi, pe care nu-i ştim, îşi iau viaţa pentru că au cedat în faţa sărăciei şi a disperării, şi sunt priviţi cu dispreţ – noi, românii, în general, nu ne-am pierdut niciodată puterea de a spera... şi de a zâmbi... pentru cei dragi, pentru copiii noştri... şi pentru noi înşine. Poate că de aceea se spune că poporul român este “ales”. Şi întotdeauna vom reuşi să ne ridicăm din genunchi şi să zâmbim. Michael a putut să facă asta. Noi de ce n-am putea?

Jonathan Moffet are dreptate. Michael e darul lui Dumnezeu pentru noi. Şi vreau să cred că, indiferent unde e acum, ne zâmbeşte şi ne îndeamnă să facem la fel. Pentru că puterea unui zâmbet e nepreţuită. Şi pentru că, poate, acum e momentul să o testam.

Căciun fericit, tuturor!


...

duminică, 19 decembrie 2010

Keep Your Head Up!

...


Keep Your Head Up! face parte din primul album postum al lui Michael Jackson, intitulat simplu: “Michael”. E o baladă R&B, pop, soul cu influenţe gospel, care vorbeşte despre speranţă, curaj şi încredere. “Ea”, care apare ca personaj principal in acest cântec, nu este decât un pretext pentru mesajul pe care artistul îl transmite prin versurile melodiei Keep You Head Up! şi care, la fel ca şi titlul, extrem de sugestiv, se referă la puterea de a te ridica şi a merge mai departe.

Ea caută o slujbă şi o locuinţă mai bună,
caută speranţa şi promisiunile deşarte;
ea are două slujbe, ca să supravieţuiască,
lucrează într-un restaurant toată ziua;
ea aşteaptă să-i treacă viaţa,
îşi şterge lacrimile,
se închide în ea însăşi de fiecare dată când se simte astfel
şi moare pe dinăuntru, de fiecare dată când îi plânge copilul


O femeie se luptă cu vicisitudinile vieţii şi încearcă să supravieţuiască, mai puţin pentru ea însăşi, mai mult pentru copilul pe care îl creşte singură. Copilul este cel care o obligă să nu renunţe la viaţă, deşi ea “simte cum moare pe dinăuntru”; iar refrenul încearcă să-i insufle puterea de a se lupta şi pentru ea însăşi.

Ţine capul sus, către cer,
concentrează-te să rămâi în viaţă;
păstrează-ţi aripile, ca să putem zbura;
ţine capul sus, în noaptea asta;
ţine capul sus, către cer;
spune-mi, nu am putea să ne ridicăm, pur şi simplu?
Dă-mi aripile tale, ca să putem zbura...


Nu am găsit pe nicăieri detalii despre Keep Your Head Up! – nici cine l-a compus, nici cine l-a produs, chiar versurile care sunt postate pe diferite situri sunt incomplete – dar părerea mea este că la refren se aude un cor gospel, similar celui din “Man In The Mirror”, “Will You Be There”, “Keep The Faith” sau “Earth Song”. Şi, cum la toate aceste melodii a participat corul Andrae Crouch, e posibil ca tot aceşti artişti fantastici să fie cei care se aud în Keep Your Head Up!

Distrugând viaţa din păsări şi copaci
şi absorbind aerul pământului de dedesubt –
Nu pot nici să respir!
Nu pot nici să văd!
Ţine capul sus, nu renunţa azi!
Cât mai putem aştepta?
Aş vrea ca iubirea să vină astăzi;
iubirea e tot ce-ţi trebuie;
îţi spun, şi mereu va veni şi voi semăna iubire;
tot ce-ţi trebuie e un moment în care să vrei
să ţii capul sus.


Michael Jackson nu se dezminte nici de această dată, pledând pentru viaţa planetei şi pentru iubire. Credinţa lui, că iubirea vindecă totul, înalţă spiritul şi câştigă bătălii, ne este revelată din nou, la fel de solemnă şi de neclintit.

Toată lumea spune că timpul e luat cu împrumut
şi că a ţine capul plecat nu e bine
iar dacă îndrăzneşti să te ridici la suprafaţă, mâine,
măcar dă-ţi o şansă, luptă cu împrejurările
şi ridică-te, din nou!


Keep Your Head Up! este în totalitate o pledoarie pentru speranţă. Aş putea spune (şi nu cred că aş greşi prea mult) că e şi un mesaj pentru noi toţi, cei care îl iubim pe Michael Jackson. Ne e greu tuturor, din cauza gorilienilor care ne ucid, încetul cu încetul, prin crize economice, războaie, distrugerea tradiţiilor şi a culturii, distrugerea pădurilor, intoxicarea apelor, prin foamete şi frig, prin manelizarea forţată şi prin desfiinţarea identităţii naţionale… Şi, ca şi cum nu era destul, l-am pierdut şi pe Michael Jackson. Dar “a ţine capul plecat nu e bine” şi un lucru e clar: nu ne costă nimic să ne păstrăm speranţa şi să continuăm să luptăm, dimpotrivă, există mari şanse să câştigăm. Am auzit de curând o replică fantastică, rostită cu ironie muşcătoare: “E foarte greu să fii bun. Şi atunci, ce rost mai are să încerci?” Aşa gândesc numai laşii, cei care au mintea odihnită şi se străduiesc să şi-o păstreze astfel; cei cărora le e lene să lupte (cu sistemul, cu ei înşişi), care abandonează o bătălie dinainte de a o începe şi care se predau fără măcar un singur gând de împotrivire. Ei bine, are rost să încerci, şi încă unul foarte evident. Este exact ca în maxima spusă de Blaise Pascal, în urmă cu mai mult de trei secole: “Dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există şi nu crezi, atunci ai pierdut totul.” Extrapolând la ideea de speranţă şi încredere, am putea spune că, dacă tu continui să lupţi şi nu vei câştiga, nu pierzi nimic; dar dacă există şansa să câştigi dar te predai fără luptă, pierzi totul.” Cei care mor într-o bătălie fără sorţi de izbândă se numesc eroi, în schimb cei care abandonează se numesc laşi. Simplu ca bună-ziua. Şi, dacă toate astea nu ne conving, atunci să ne gândim la Michael, la curajul lui şi la faptul că nu s-a predat niciodată. Să ne amintim:

Loveşte-mă, urăşte-mă,nu vei putea niciodată să mă dobori; porunceşte-mi, înspăimântă-mă,nu vei putea niciodată să mă ucizi. (“They Don’t Care About Us”)

Şi totuşi, cu toate prin câte am trecut, sunt încă aici... Eu ramân acelaşi, sunt invincibil. (“Unbreakable”)

Cu fiecare zi, îţi creezi istoria; pe fiecare drum îţi laşi moştenirea; fiecare soldat moare în glorie; fiecare legendă povesteşte despre succes şi libertate. (“History”)

Pentru că timpul îţi va da dreptate şi ştii că trebuie să lupţi; şi există ocazii când trebuie să alegem; iar alegerea asta o face fiecare... (“Leave Me Alone”)

Ai încredere în tine, indiferent cât te costă, poţi să fii un câştigător, dar trebuie sa-ţi păstrezi încrederea. (“Keep The Faith”)

Când eşti la pământ, confuz, crezi că nu mai există speranţă; dar dacă totuşi ai încredere, e imposibil să cazi. (“We Are The World”)

Stăm deoparte, inofensivi, privind oamenii care-şi pierd vieţile, şi e ca şi cum nu am avea glas, dar acum e timpul să alegem. ("We’ve Had Enough”)

Dar mi s-a spus că un bărbat trebuie să fie încrezător, să meargă chiar atunci când nu poate şi să lupte până la sfârşit. (“Will You Be There”)

Keep Your Head Up! este un cântec înălţător. După părerea mea, are tot ce-i trebuie pentru a fi un hit… şi aşa sper să fie. Persoana care a şlefuit piesa (şi care bănuiesc că e Bill Bottrell) a adăugat secvenţe vocale ale lui Michael din “Earth Song” (la care Bill Bottrell a fost co-producător). Nu mă interesează părerea altora, eu cred că cel care a mixat piesa a făcut o treabă bună şi nu m-ar putea convinge nimeni de contrariu. La urma-urmei, niciodată o creaţie lansată postum nu poate fi perfectă. Iar acest cântec, laolaltă cu toate celelalte pe care sper să fim norocoşi şi să la auzim, Michael le-a înregistrat ca demo, ca să aibă de unde alege atunci când avea să scoată albume noi. Sunt melodii care lui i-au plăcut, pe care le-a selectat şi pe care le-a înregistrat. Evident că nu sunt finisate, iar mixajele făcute de specialişti nu au acordul lui Michael, dar dacă toţi au lucrat având în minte întrebarea “Ce ar fi dorit Michael?” eu cred că nu au cum să fie departe de viziunea Regelui Pop.

Se vede treaba că Michael ne-a iubit, pentru că a lăsat în urmă un tezaur din care se vor putea face o mulţime de albume. Nu cred că un alt artist a mai făcut aşa ceva. Iar dacă vom avea şansa să ascultăm toate piesele pe care el le-a păstrat pentru noi, vom putea spune, cu mâna pe inimă, că Michael ne iubeşte în continuare. Aşa că... să ţinem capul sus!




...

duminică, 12 decembrie 2010

MICHAEL

...






Încerc să găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru a descrie ce simt în legătură cu acest album şi constat, cu surprindere, că nu mi-e deloc uşor. Eu am întotdeauna cuvintele la mine, dar de data asta parcă s-au ascuns, parcă fug de mine – ori nu sunt eu capabil să le stăpânesc, aşa cum eram obişnuit.

Michael... de când am melodiile de pe acest album, le ascult continuu. Trei dintre ele (Hold My Hand, Another Day şi The Way You Love Me) le aveam de ceva vreme; Breaking News, Keep Your Head Up! şi Much Too Soon le ascult de o lună; iar Hollywood Tonight, Monster, Best Of Joy şi Behind The Mask de câteva zile.

Michael… albumul acesta e cel mai frumos cadou pe care fanii l-ar fi putut primi de Crăciun, în anul 2010. E complex, excelent structurat şi produs, are un aer prosapăt (chiar dacă unele melodii sunt înregistrate cu mai mulţi ani în urmă) şi – indiferent ce ar spune toată turma de Gică-Contra, toată familia lui Jermaine, toţi băieţii lui Tito, toţi aşa-zişii fani, orbiţi de furie, care nu văd din cauza ochelarilor de cal şi toată claia de critici muzicali ai lumii – e Michael, sunt absolut convins de asta şi, atâta vreme cât niciunul dintre Gică-Contra nu vine cu dovezi palpabile, nu-mi voi schimba părerea.

Michael... nu-mi pot explica de ce, din clipa în care am avut albumul întreg, am simţit cu adevărat spiritul sărbătorilor. Mă simt ca şi cum, în sfârşit, după atâţia ani, şi-a lansat un nou album, atât de mult aşteptat. E ca şi cum ultimul an şi jumătate nu mai există, a dispărut şi totul e ca înainte de 25 iunie 2009. Uneori chiar mă aştept să aflu că, pe undeva în lumea asta mare, Michael se pregăteşte pentru lansarea albumului său şi parcă văd cum va arăta locul în care se va întâmpla asta: plin de lume, de bliţuri şi de microfoane, zecii de mii de oameni călcându-se în picioare pentru ca, dacă nu vor avea norocul să capete un autograf, măcar să-l vadă, pentru o clipă. Ca în vremurile bune...

Hold My Hand – un cântec pop, R&B, hip-hop, o colaborare foarte reuşită a lui Michael cu Akon, înregistrată în Las Vegas, 2007; vocile lor se completează excelent, iar mesajul e o declaraţie de dragoste în stilul lui Michael, pusă pe muzică în stilul lui Akon: “eu am mai trecut prin asta şi tu ai mai trecut prin asta, dar împreună ne va fi bine...” Iată ce declara Akon în 2008, despre colaborarea cu Michael: „Doar fiind în aceeaşi încăpere cu el, am simţit că tot ce îmi dorisem să realizez, în toată viaţa mea, fusese îndeplinit. Acea aură... e atât de incredibilă. Suntem gata să zguduim lumea din temelii, omule. Ştii cum e, să fii lângă cineva şi să nu găseşti cuvinte ca să exprimi ceea ce simţi? Obişnuiam să stau şi să mă gândesc: cum e posibil ca cineva să vândă atât de multe discuri şi să domine un întreg domeniu din industrie, la un nivel la care nimeni nu poate ajunge, decât dacă i se alătură? Felul în care gândeşte... unii artişti gândesc la nivel regional, alţii naţional, eu gândeam la nivel internaţional. El gândeşte interplanetar. E un cu totul alt nivel.”

Hollywood Tonight – e preferata mea. Înregistrată în perioada pregătirilor pentru albumul “Invincible” (1997-2001), străluceşte, pur şi simplu, şi mă aştept să atingă o poziţie de vârf în topuri. Beatboxingul lui Michael, care se aude pe tot parcursul melodiei, mai pregnant la început şi la final; dar şi ritmul înnebunitor, new jack swing, hip-hop, R&B, mă fac să mă ridic de pe scaun. “Ea visează la faimă, ea şi-a schimbat numele cu unul care dă bine pe ecran… Ea merge la Hollywood în seara asta… e adevărat că o şansă ca asta o ai odată-n viaţă...”

Keep Your Head Up! – înregistrat în New Jersey, în timpul şederii la familia Cascio (sfârşitul anului 2007 – începutul anului 2008) – e o baladă R&B, pop, soul cu influenţe gospel, care pledează pentru speranţă şi se constituie într-un îndemn, curajos şi vibrant, de a lupta cu viaţa, de a nu renunţa la ziua de mâine, care poate fi mult mai frumoasă decât cea de azi, oricât ai fi de deznădăjduit: “Ţine fruntea sus, către cer; concentrează-te să rămâi în viaţă... dă-mi aripile tale, ca să putem zbura...”

The Way You Love Me – o baladă de dragoste, pop, R&B, soul, delicată şi declarativă, înregistrată, cred, prin anii 2000-2004, la care producătorii au ales să ataşeze, ca intro, un fragment cu vocea lui Michael prezentând melodia şi ritmul de bază – o idee care mi-a plăcut mult şi care ni-l aduce parcă, mai aproape pe Regele Pop: “Eram singur în întuneric, atunci când te-am intâlnit; m-ai luat de mână şi mi-ai spus că mă iubeşti… mi-era teamă, pentru că ultima oară am fost rănit… Îmi place felul în care mă iubeşti…”

Monster – înregistrat tot în perioada şederii la familia Cascio (sfârşitul anului 2007 – începutul anului 2008); e o colaborare cu 50 Cent, datorată DJ-ului acestuia, pe nume Whoo Kid, care l-a întâlnit pe Michael şi i-a spus lui 50 Cent că Regele Pop are un cântec pe care ar vrea să i-l asculte şi care consideră că ar fi potrivit pentru o colaborare. 50 Cent, a cărui atitudine degajată e legendară, a afirmat că rareori se simte stânjenit atunci când se află în preajma starurilor, dar că exact aşa s-a simţit în timp ce vorbea cu Michael Jackson. “Mike e special. E diferit. Nu ştiu cum să explic asta.” Monster este un cântec R&B, hip-hop, rap, cu tentă new jack swing; un cântec puternic şi ofensiv, combinând elemente de jazz, blues şi soul, cu un ritm sincopat şi o linie de başi gravă, repetitivă. Monster vorbeşte despre Hollywood şi paparazzi, care ar trebui să se privească pe ei înşişi în oglindă şi să vadă că sunt nişte monştri.”Tu alergi ca să scapi, dar ei vânează banii, aşa că falsifică orice…”

Best Of Joy – se pare că a fost compus şi înregistrat în 2009, cu numai câteva săptămâni înainte de tragica sa dispariţie, iar asta înseamnă că e cel mai proaspăt din album. O baladă pop, R&B, soul, care mă duce cu gândul la “You Are My Life”, “Heaven Knows I Love You” sau “Beautiful Girl”. Versul “I am forever” e leitmotivul melodiei şi, pentru aceia care îşi doresc ca Michael să fie astăzi cu noi, Best Of Joy le va umple golul din suflet şi disperarea. Michael ne va fi mereu alături, prin muzica sa. “Eu sunt acela care a venit, atunci când erai la pământ; eu sunt singurul care ţi-am fost alături, atunci când unele lucruri te-au rănit… Eu sunt pentru totdeauna; nu sunt eu acela care ţi-am spus că erai liberă? – atunci când viaţa părea grea şi erau lucuri care te răneau…”

Breaking News – cea mai controversată piesă de pe album, e o compoziţie R&B, hip hop, house, funk, pop, cu influenţe new jack swing, înregistrată tot cu familia Cascio (2007); şi se constituie într-o ironie muşcătoare la adresa vechilor, actualilor şi – după cum se preconizează, din păcate – viitorilor duşmani ai artistului: media, cea care, în goana după rating, e gata oricând să împroaşte cu noroi, să rănească oameni, să distrugă vieţi: “Acum, e chiar atât de ciudat că m-am îndrăgostit? Cine e sperietoarea la care vă gândiţi?... Toată lumea a înnebunit, doar fiindcă m-am îndrăgostit; pentru ei e o ştire fierbinte...” Diferitele “demonstraţii” care compară vocea din Breaking News cu cea a unui imitator, m-au pus şi pe mine pe gânduri, pentru o clipă, şi m-a determinat să-mi fac propria investigaţie, iar concluzia la care am ajuns este că vocea din Breaking News seamănă foarte bine cu cea din “Ghosts” ori “Break Of Dawn”. Controversele au apărut din cauză că versiunea originală a cântecului conţine doar vocea principală a lui Michael; fără backing şi fără alte efecte care compun un cântec obişnuit. Producătorii au adăugat vocile din back up şi instrumente, ca să umple melodia.

Another Day – un cântec R&B, funk, pop-rock, rezultat al colaborării cu Lenny Kravitz, e deja bine cunoscut de toată lumea. A fost înregistrat pentru albumul “Invincible”, dar nu a trecut de selecţie. Lenny Kravitz l-a rescris apoi şi l-a inclus, sub numele “Storm”, pe albumul său “Baptism”, lansat în 2004. Kravitz a afirmat că lucrând cu Michael Jackson a fost “una dintre cele mai uimitoare experienţe” pe care le-a avut vreodată. “A fost creat de două persoane care se respectă reciproc şi care iubesc muzica – atâta tot.” Îmi place mult Another Day, mă duce cu gândul la “Give In To Me” şi, pentru că ador vocea lui Michael cântând rock, e a doua pe lista preferinţelor mele. “Viaţa m-a dus dincolo de planete şi de stele; şi tu eşti singura care ar fi putut să mă ducă atât de departe... Voi căuta întotdeauna dragostea ta...” E un cântec puternic, impresionant, atât prin ritm cât şi prin versuri: “Am plecat dar am greşit; tu eşti cea care-mi dă putere; eşti focul care mă încălzeşte; cum să trec prin furtuna asta... Nu pot trăi încă o zi fără iubirea ta...” O singură obiecţie aş avea – şi vă rog, nu daţi cu parul, e doar părerea mea: primele măsuri sunt excepţionale, pline, rotunde, puternice; după care, brusc, fondul muzical devine sărăcăcios şi anost; se mai îmbogăţeşte la refren şi la intermezzo-ul cu chitara, dar nu mai atinge măreţia de la început. Lenny Kravitz a spus că a încercat să prelucreze melodia aşa cum şi-ar fi dorit Michael, dar părerea mea e că putea să facă mai mult. Oricum, Another Day e un cântec grozav, i se potriveşte de minune lui Michael şi pentru mine e o mare bucurie, de fiecare dată, să-l aud cântând rock.

Behind The Mask – originalul a fost compus şi lansat de o trupă japoneză, Yellow Magic Orchestra; se spune că, prin 1979, lui Quincy Jones i-a plăcut mult cântecul lor, Behind The Mask, i l-a prezentat lui Michael şi au lucrat împreună la propria lor versiune. Michael i-a rescris versurile şi l-a înregistrat în timpul sesiunilor pentru albumul “Thriller”. Cântecul nu a fost însă finalizat şi lansat, din motive necunoscute – unii spun că ar fi vorba de motive legale, dar mă îndoiesc, din moment ce clăparul care a lucrat cu Michael la acea vreme, Greg Phillinganes, a lansat în 1984 cântecul, cu versurile lui Michael, iar în 1986 acelaşi cântec, cu aceleaşi versuri, a apărut pe albumul “August” al lui Eric Clapton (evident, faptul că la acea dată Phillinganes făcea parte din trupa lui Clapton nu e numai o coincidenţă). Până în zilele noastre, l-au mai cântat o grămadă de artişti, dar nu m-am obosit să-i caut, aşa ca nu ştiu ce versuri au folosit. Behind The Mask, în versiunea iniţială, cea a Yellow Magic Orchestra, se încadra în genurile electro-pop şi synth-pop; Gregg Phillinganes i-a adăugat o tentă funk, iar varianta lui Michael Jackson e pop rock, R&B, hip hop, mult mai elaborată şi mai pe gustul meu. “Tot timpul am ştiut că eşti o ipocrită; stai în spatele măştii şi îţi ţii lumea ta sub control... Tânjesc să descopăr care e adevărul cu tine, aşa că scoate-ţi masca, să-ţi pot vedea faţa.” Cu un ritm susţinut, chiotele mulţimii din fundal şi „ee-he-he” de la refren, Behind The Mask e pe locul al treilea în topul meu.

Much Too Soon – o baladă pop cu tentă folk, frumoasă, caldă şi tristă, a fost compusă de Michael Jackson în perioada „Thriller”şi înregistrată în 1994. Vocea catifelată a lui Michael e pusă în valoare de instrumentaţia simplă, sobră, iar melodia, în ansamblul ei, transmite o resemnare dureroasă: „Ai vrea să mergi cu mine?; iar ea mi-a răspuns că nu; dar cred că mi-am învăţat lecţia mult prea devreme.” Lui Michael i-a plăcut întotdeauna acest cântec, la fel cum i-au plăcut toate cele pe care le-a compus; şi îl lua în calcul de fiecare dată când pregătea un nou album, dar niciodată nu i-a găsit locul potrivit. De data aceasta, Much Too Soon a fost plasat ca o încheiere dulce-amăruie a colecţiei de excepţie care compune albumul Michael.

Prin acest album, lansat postum, Michael ne reconfirmă faptul că el este Regele Pop, pentru totdeauna. Vocea lui e la fel ca întotdeauna, unică şi impresionantă, indiferent dacă timbrul îi e mânios ori cald, indiferent dacă ne încântă cu o melodie rock sau cu una soul. Trei dintre melodiile de pe albumul Michael sunt produse de un muzician şi producător nou şi vivace, pe nume Theron Femster, zis şi Neff-U (nephew = nepot). În mod ironic, nepoţii lui Michael Jackson (fostele vedete, acum căzute in anonimat, 3T), au provocat atâtea disensiuni în jurul albumului Michael, doar pentru că niciunul dintre cântecele lor nu au fost alese; dar trei cântece produse de cineva supranumit Nepotul au fost (lol). Şi, ca o concluzie, vreau să-mi exprim o nedumerire către fratele Jermaine, nepoţii 3T, criticii lu’ peşte, media şi mai ales către aşa-zisii fani (care sunt de fapt detractori deghizaţi în blană de miel): De ce vreţi morţiş să-l uităm pe Michael Jackson?

Regele Pop şi-a descris, cu propriile cuvinte, traiectoria, cu mult înainte de 25 iunie 2009:

„Ce face o stea, atunci când renunţă să mai strălucească?”, m-am întrebat. „Poate că moare”. „O, nu”, a rostit o voce in mintea mea. „O stea nu moare niciodată; doar se transformă într-un zâmbet şi se întoarce, contopindu-se, în muzica celestă, în dansul vieţii.” Imi place gândul acesta, ultimul pe care l-am avut înainte să închid ochii. Cu un zâmbet, mă întorc, la rându-mi, contopindu-mă în muzică. (Michael Jackson – „Dance Of Life” – „Dancing The Dream”, 1992)

Are dreptate – o stea nu moare niciodată; şi, chiar dacă s-a întors în matricea stelară din care a apărut, steaua lui Michael Jackson e acolo şi străluceşte la fel de puternic. Eu o văd. Voi nu?

...

luni, 6 decembrie 2010

To Whom It May Concern

...


Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Nu l-am întâlnit niciodată, nu am stat în faţa lui şi nu l-am privit în ochi în timp ce ne vorbeam. Nu l-am văzut acasă, nici în parc, nici muncind ori jucându-se cu copiii. Nu ştiu cum dormea, cum mânca ori râdea. Nu-l cunosc pe Michael Jackson şi nu ştiu de ce a compus un anumit cântec sau altul, ce anume a vrut să ne spună prin acel cântec sau cum a decurs procesul creaţiei.

Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar nici pe cei din jurul meu – cei lângă care trăiesc de ani de zile, pe care îi văd constant şi alături de care am trăit, de-a lungul timpului, diferite experienţe – nu îi cunosc mai bine. Poate că cel mai bine mă cunosc pe mine însumi, dar nici măcar pe mine nu pot să mă laud că mă cunosc „ca-n palmă”. De fapt, nici măcar palma nu mi-o ştiu pe dinafară, aşa cum aş şti o poezie învaţată. Nu-mi privesc palma în fiecare zi, dar sunt convins că, dacă aş face-o, aş descoperi de fiecare dată câte o linie pe care n-o văzusem înainte. Singurele lucruri pe care le cunosc despre mine, de care sunt sigur şi pe care le-aş recita fără greş, chiar dacă aş fi întrebat în somn, sunt datele din buletin: numele, data naşterii, sexul şi starea civilă... cam atât...

Nu-l cunosc pe Michael Jackson, aşa cum nu cunosc niciun om care gândeşte, simte şi reacţionează. În realitate, atât timp cât nu pot şti niciodată cu precizie ce voi gândi, simţi sau cum voi reacţiona eu în diferite situaţii, ar fi absurd sa afirm că aş cunoaşte o altă persoană. Aşadar, nu pot să afirm una ca asta – şi nici n-o fac. Dar sunt semne care mă pot ajuta să-mi dau seama de multe lucruri, în legătură cu o persoană: atitudinea, gesturile, timbrul vocii, privirea, cuvintele pe care le spune şi felul în care le rosteşte. Şi, mai important decât toate acestea, este ceea ce face o persoană, ceea ce creează şi ceea ce realizează în timpul vieţii sale – acestea sunt lucrurile care contează cu adevărat şi pe baza cărora îţi poţi da seama cam ce fel de om este (sau a fost).

Ştefan Luchian a pictat în ultimii ani ai vieţii numai natură moartă cu flori, din cauza bolii paralizante (scleroză multiplă), care l-a ţintuit în fotoliu. Creaţiile lui Van Gogh îi reflectă perfect frământările interioare şi îi oglindesc schizofrenia şi tulburarea bipolară de care suferea. Antonio Gaudi a suferit de reumatism articular (consecinţă a scarlatinei făcute în copilărie) şi, petrecând foarte mult timp în natură, de unul singur, în adolescenţă şi tinereţe (parte din tratamentul bolii), acest lucru l-a inspirat în creaţia sa de mai târziu şi l-a făcut să încorporeze formele şi temele naturii în operele sale arhitectonice. Pablo Picasso, cunoscut pentru aventurile sale amoroase fară număr, are nenumărate pânze cu femei. Şi exemplele pot continua, la nesfârşit. Nimeni dintre criticii de artă de astăzi nu i-a cunoscut personal pe aceşti artişti, dar asta nu-i împiedică să le comenteze creaţiile. Câţi dintre noi l-au cunoscut pe Eminescu?... Deoarece nu am citit pe nicăieri că s-ar fi brevetat elixirul nemuririi, îndrăznesc să presupun (cu riscul de a fi acuzat că „mă dau mare” şi că le ştiu pe toate) că niciunul. Şi totuşi, ani la rând, în şcoală, i-am disecat opera, i-am analizat poeziile, am făcut comparaţii şi am utilizat metafore, în general pentru a răspunde la întrebarea: „ce a vrut poetul să transmită?” Foloseam drept modele lecţiile din carte, ne inspiram din cărţi de analiză literară şi profitam de sugestiile profesorilor de limba română, ca să facem comentarii din care să reiasă – cu argumente, obligatoriu – ce a vrut să ne transmită autorul prin opera respectivă. Nici autorii manualelor, nici criticii lirerari şi nici profesorii de limba română nu au băut şpriţ şi n-au împărţit aceeaşi odaie cu autorii, dar asta nu înseamnă că ceea ce spun ei nu e adevărat. Şi dacă totuşi (presupunând că unii dintre noi au fost maeştri ai interpretărilor) părerea noastră diferea, pe alocuri, cu cea a criticilor sau a profesorului, nu se supăra nimeni. Doar că, evident, şi această părere diferită trebuia argumentată – şi nu numai atât: mai trebuia şi să fie exprimată politicos. Altminteri, nu e o „părere diferită”, ci o manifestare grosolană, necenzurată, a lipsei de educaţie şi a inculturii – lucru care se găseşte, din abundenţă, în faţa şatrei sau în Piaţa Obor. Nu poţi să intri în casa unui om, să-i spui că nu şi-a pus bine vopseaua pe tavan şi gata, îi trânteşti mucii-n fasole, completând cu expresii de genul „ce te dai mare ca te pricepi la estetică, mă boule.” Nu se face aşa. Dacă tu consideri că vopseaua nu e bine aleasă ori nu e bine întinsă şi dacă de asemenea consideri că eşti mai priceput în domeniu, îi expui calm, politicos, unde şi de ce a greşit, neapărat cu argumente – şi abia la finalul demonstraţiei, dacă ţii morţiş, iar omul îţi e prieten de ani de zile (ori nu vezi prin zonă vreo rangă pe care sa o poată apuca rapid), adaugi, suav: „mă boule.” Eventual, ca să te asiguri că nu se supără şi că îţi înţelege intenţia, care dealtfel colcăie de sentimentele cele mai bune, completezi, la fel de politicos: „doar e dreptul meu să îmi exprim părerea... dar dacă nu primeşti păreri opuse, pune un banner în faţa casei ca să ştiu; şi îţi las spaţiul liber pentru nevastă, copii, căţel, prieteni şi alţii pe care nu îi deranjează vopseaua ta de pe tavan.” A, şi nu uita apoteotica, mirobolanta, veşnic prezenta încheiere – la fel de nelipsită precum punctul din propoziţie, căciula de pe ă sau Nuţi Udrea din Ministerul Turismului – rostită solemn, cu aceeaşi graţie care te-a caracterizat întotdeauna: „mă boule.” Aşadar...

Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar tot ceea ce a creat a izvorât din trăirile sale interioare, din experienţele şi din observaţiile sale. A compus „Heal The World” inspirat de frumuseţea planetei noastre; „Little Susie” şi „Gone Too Soon” sunt poveştile unor copii; „D.S.” e dedicat procurorului Sneddon; „Earth Song” e inspirat de distrugerea masivă şi necugetată a naturii; „Stranger In Moscow” e compus chiar la Moscova, imediat după ce a aflat că Chandler a depus plângere penală împotriva lui; „They Don’t Care About Us” a izvorât din suferinţele îndurate în timpul acestui scandal; „You Are My Life” e compus după ce i s-a născut primul copil; „Speechless” i-a fost inspirat de o bătaie copilărească, cu baloanele de apă; etcetera, etcetera... Nu mai înşir melodiile în care îşi exprimă dispreţul faţă de media – sunt nenumărate. Având în vedere toate aceste fapte – care sunt eminamente corecte, din moment ce le-a afirmat însuşi artistul – orice om, care e în stare să lege două vorbe într-un mod coerent, poate fi capabil şi are dreptul să-i analizeze cântecele. Nu e nicio filosofie în asta şi nimic ruşinos, jignitor sau care să sugereze că omul respectiv suferă de grandomanie – aka să se dea mare şi să pretindă că le ştie pe toate. Ei, şi omul respectiv, care simte nevoia să facă astfel de analize şi să le împărtăşească mirenilor, le expune pe blog. Nimeni nu a pretins ca eventualele comentarii să fie musai unele de prosternare în faţa inteligenţei sau a talentului autorului, nici vorbă. Cel care îşi expune creaţiile – dacă a depăşit, din punct de vedere intelectual, stadiul râmei – o face tocmai cu intenţia de a genera nişte dezbateri, opinii, discuţii şi pro şi contra, pentru că asftel de discuţii sunt constructive, ne ajută pe toţi să evoluăm, să ne dezvoltăm mental şi chiar spiritual, pentru că până la urmă ăsta e rostul nostru, al oamenilor raţionali; pentru asta comunicăm, nu doar ca să ne aflăm în treabă, aşa ca orice ţaţă cu două clase şi-un trimestru. Doar că, aşa cum am mai spus – şi repet, nu pentru toată lumea, ci numai pentru râmele cu mintea odihnită care s-ar nimeri prin zonă şi ar avea curiozitatea să citească ce trăncănesc eu aici – părerile, fie ele pro sau contra, trebuiesc exprimate calm, fără jigniri şi fără să fie asociate cu muci întinşi pe pereţi – ori, mai rău, în fasole. Numai râmele consideră că jignirea e esenţială într-o exprimare, că ea întăreşte şi sprijină afirmaţia. Numai râmele au nevoie de un astfel de întăritor, numai lor le e absolut necesară insulta – această Viagra a cuvintelor, acest Ecstasy al substantivelor rătăcite pe la antipozi, acest Duracell din fundul iepuraşilor verbali. Ei bine, eu nu scriu pentru astfel de fiinţe. Totuşi, dacă aceste fiinţe insistă să-mi confunde blogul cu boscheţii care substituie un WC public, eu nu am cum să le împiedic. Validez comentariile, ca să se bucure toată lumea de emanaţiile lor geniale. Dar le avertizez: mă pot insulta pe mine, am trecut de mult botezul focului şi jur că n-o să leşin; dar nu dau voie nimănui să-mi jignească cititorii. Sunt oameni care mi-au fost alături continuu, de un an şi jumătate; pe care îi consider prieteni dragi, care au mult bun-simţ şi care nu merită să fie insultaţi de nimeni. Comentariile care vor conţine exprimări ireverenţioase la adresa oricăruia dintre ei, vor fi gratulate cu skip, fără explicaţii.

Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar ceea ce scriu are în spate mii de pagini citite, mii de zile de muzică ascultată, mii de ore de videoclipuri şi de interviuri vizionate. Acolo unde am declarat ceva răspicat, am adus argumente; acolo unde ceea ce am afirmat a fost doar opinia mea, am specificat acest lucru. Nu cred că e nepotrivit să analizez o melodie, nu cred că nu am dreptul să-mi exprim părerile la mine acasă şi nu cred că m-am exprimat vreodată indecent.

Nu, nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar nici voi, cei care mă insultaţi pe mine sau îmi insultaţi prietenii, nu mă cunoaşteţi. Aşa că vă cer, în numele bunului-simţ: scutiţi-ne de imprecaţii! Chiloţărelile sunt bine-venite în milioane de alte locuri. Aici am creat, împreună, o oază a decenţei. Şi aşa vreau să rămână. Cer prea mult?



...

marți, 30 noiembrie 2010

Xscape

...





Xscape este un cântec pop, R&B, hip-hop, compus de Michael Jackson şi înregistrat în perioada în care pregătea albumul “Invincible”. A fost alegerea lui Michael ca Xscape să nu intre pe album şi nu am de gând să i-o contest; dar e un cântec grozav şi sper să i se găsească un loc pe unul din viitoarele albume, cu melodii nelansate, pe care le vom vedea pe piaţă.

Xscape nu a fost lansat oficial (încă), dar chiar din anul 2002 a “răsuflat” pe internet, fapt care i-a determinat pe avocaţii lui Michael să ameninţe cu acţiuni legale siturile care au afişat melodia şi nu au blocat accesul internauţilor la descărcarea ei.

Xscape are un intro interesant: un gardian de închisoare care ordonă deschiderea unei celule şi constată că prizonierul dispăruse. Se aude sunetul sacadat al alarmei şi un ritm care aduce cu marşăluirea unor trupe. Pe tot parcursul melodiei, Michael ne sugerează clar imaginea unui fugar, a unui om urmărit şi încolţit din toate părţile, un om care a fost – şi e în continuare – hărţuit pe nedrept şi care nu-şi doreşte decât să fie lăsat în pace.

Intro: (un gardian): Deschide celula 6!... A dispărut!

Oriunde mă întorc, în orice parte aş privi,
sistemul e în control, totul e dirijat ca la carte;
trebuie să scap, ca să-mi pot limpezi mintea;
evadarea e ceea ce-mi trebuie; să fug departe de ochii electrici.

Indiferent unde m-aş afla, văd fotografia mea peste tot în jur;
ei ţintuiesc minciuni de numele meu, şi le împing din oraş în oraş;
nu am unde să fug, dar nu e nevoie să mă ascund,
trebuie să găsesc un loc (al meu)
şi atunci nu mă voi ascunde...


Din versuri răzbat multe idei: “sistemul” (aka gorilienii-masoni şi “agenturile” lor) supraveghează tot ce mişcă; oriunde am fi, oriunde am privi, peste tot sunt simbolurile şi instrumentele lor; “ochiul electric” poate să însemne multe, de la camera de supraveghere (care detectează orice mişcare) şi până la simbolul masonic – ochiul lui Horus. Michael e disperat văzând-şi chipul şi numele pângărite cu minciuni denigratoare; şi îmi pot imagina senzaţia pe care o poate avea un om atunci când vede peste tot astfel de afişe infame. Încolţit, hăituit, singur, Michael Jackson îşi spune că singura şansă de a evita toate acestea este să evadeze undeva, unde să nu-l poată atinge nimeni şi nimic.

Evadez; trebuie să scap de un sistem care s-a dezlănţuit în lume astăzi;
să mă eliberez de presiunea cu care mă confrunt, de la relaţiile care trec;
să fug de cel cu pixul care scrie minciuni şi care-l hărţuieşte pe acest om;
Evadez; fac ceea ce vreau, pentru că nu am de dat socoteală nimănui, decât mie.


Îşi dorea să aibă un loc al lui, în care să nu poată pătrunde rău-voitorii; un loc în care să poata fi el însuşi, fără teama că vorbele sau acţiunile i-ar putea fi interpretate; fară să se simtă non-stop sub lupa „sistemului”. De fapt, ce înseamnă „sistem”? Definiţia din DEX spune aşa: „sistem = ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu, reglementează clasificarea materialului într-un domeniui sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit”. În traducere liberă, referindu-ne la contextul cântecului Xscape şi la situaţia socio-politică şi economică generală: sistemul reprezintă pârghiile prin care gorilienii ne ţin în lanţuri, respectiv:
conducerea politică (preşedinţia, guvernul, parlamentul – sau, în cazul americanilor, congresul şi senatul),
fiscalitatea (taxe si impozite),
mass-media (presa scrisă, televiziunea, radio)
educaţia (istoria falsificată, aberaţiile „literare” flatulate de nişte tembeli, cele „ştiinţifice” râgâite de nişte semidocţi şi alte tâmpenii care fac parte din programa de învăţământ),
sanătatea (mizeria din spitale, matrapazlâcurile firmelor farmaceutice cu medicamente şi vaccinuri şi viruşii creaţi în laboratoare şi răspândiţi conştiincios printre mireni),
asigurările (obligatorii şi facultative, la care contribui dar nu primeşti mai nimic în schimb, dar în schimb eşti umilit până la loc comanda),
băncile (e un subiect bine-cunoscut, nu cred că e nevoie să dezvolt)
marile industrii (combustibilii, energia electrică, reţeaua de apă şi încălzire, transporturi, construcţii, telefonie, industria farmaceutică, muzicală, cinematografică, entertainment; diamante, alcool, tutun – care toate sunt pe mâna lor)
şi mai marile industrii (armament, droguri – care sunt tot ale lor)
alimentele (care, în procent din ce în ce mai mare, sunt modificate genetic şi şi-au pierdut funcţia de alimente, devenind chimicale toxice)
marketingul (reclamele publicitare, mai ales cele la produsele lor, care toate folosesc tehnici de manipulare)

(O voce de fată) Uneori simt că trebuie să evadez...

Am încercat să-mi împart viaţa cu o persoană pe care să o pot iubi
dar jocurile şi banii sunt tot ce au interesat-o vreodată;
cum să fie vina mea, dacă ea a jucat la cacealma şi a pierdut?
Sunt prea obosit de jocuri prosteşti, e timpul să schimb ceva;

De ce să nu pot face ceea ce-mi doresc?
e vorba de viaţa mea personală, nu trăiesc pentru tine;
aşa că, nu încerca să-mi spui ce e bine pentru mine,
vezi-ţi de ale tale, eu pot să fac ce vreau...


Vocea feminină anunţă de fapt ideea din cea de-a doua strofă. Părerea mea este că, aici, Michael se referă la Lisa-Marie Presley şi la căsnicia cu ea. Nu cred că e cazul să insist cu detalii, e un subiect cunoscut de multă lume: Lisa-Marie l-a manipulat pe Michael în fel şi chip; el o iubea şi i-a făcut damblalele, până când şi-a dat seama că ceva nu era în regulă şi că „trebuia să evadeze”. Dar aş vrea să dezvolt puţin un alt subiect, care a fost adus în discuţie de Zuza într-un un comentariu de mai anţărţ: iubirea. Ce înseamnă, de fapt, iubirea? Definiţia din DEX este următoarea: „iubire = ataşament sufletesc (simpatie, prietenie, afecţiune) puternic faţă de cineva sau ceva”. Dar aceasta este o definiţie generală şi lipsită de nuanţe. Poţi să iubeşti învăţătoarea, mama, un prieten bun, un animal de companie, o operă de artă, o maşină sau diferite alte lucruri. Dar aici vorbim despre iubirea dintre doi oameni de gen opus. Iubirea adevărată este aceea care simţi că te înalţă; aceea care te transformă într-un om mai bun, care îţi inhibă complexele, frustrările şi toate celelalte laturi negative precum: răutatea, delăsarea, aroganţa, iresponsabilitatea, insensibilitatea, egoismul şi aşa mai departe. De fapt, iubirea e un sentiment sublim, care evocă altruismul; aşadar, nu are nimic de-a face cu egoismul. Atunci când iubeşti, faci tot posibilul ca celuilalt să-i fie bine. Asta înseamnă să nu-l minţi, să nu-l subestimezi, să-l aperi şi să-l susţii în fata celorlalţi, să-l ajuţi atunci când are nevoie, să-l sfătuieşti fără să-i impui ce să facă, să comunici cu el fară să-l obligi să-ţi adopte opiniile, să-l sprijini în ceea ce întreprinde fară să-l judeci, să-i fii aproape fară să-l sufoci, fără să-i îngrădeşti libertatea şi fără să încerci să-i pătrunzi in minte. A-l sufoca pe celălalt cu afecţiunea ta înseamnă egoism. A încerca să-i pătrunzi în mine înseamnă manipulare. A-i impune opiniile tale înseamnă subminare. A-l judeca înseamnă aroganţă. A-i dicta ce să facă înseamnă subestimare. Ori, iubirea nu are nimic în comun cu toate acestea. Şi tocmai asta a făcut Lisa-Marie cu Michael. Mie îmi spun multe versurile acestea şi, deşi ştiam adevărul despre relaţia lor, m-au întristat, din nou. Michael are dreptate să se simtă trădat, manipulat şi, când treaba asta a venit din partea unei persoane pe care a iubit-o şi în care a crezut, e cu atât mai dureros... şi mai grav. Ce i-a mai rămas, atunci când, după toate mizeriile din presă şi din industria muzicală, după chinul îndurat în 1993 şi după toată ura pe care a simţit-o din partea fiecăruia dintre detractorii lui; ce i-a mai rămas atunci când, după toate acestea, chiar şi femeia lângă care ar fi trebuit să se simtă împlinit şi lângă care ar fi trebuit să-şi găsească liniştea şi sprijinul, l-a trădat? Mai nimic...

Evadez; trebuie să scap de un sistem care s-a dezlănţuit în lume astăzi;
trebuie să scap;
să mă eliberez de presiunea pe care o înfrunt în relaţiile care trec;
nu ştii că am nevoie de asta?
să fug de cel cu pixul care scrie minciuni şi care-l hărţuieşte pe acest om;
trebuie să scap;
evadez; fac ceea ce vreau, pentru că nu am de dat socoteală nimănui, decât mie.

...Când voi fi plecat, lumea asta plină de probleme nu mă va mai deranja...


Xscape e un cântec-testament, o operă curajoasă şi rafinată, născută din tristeţea lui Michael Jackson. El nu se justifică aici, nici nu pozează în victimă, ci doar îşi exprimă amărăciunea şi dorinţa de a fi lăsat în pace. E o mare calitate să-ţi poţi exprima durerea fără să pari că încerci să te victimizezi. Iar Michael Jackson reuşeşte asta, din plin. Vocea lui e hotărâtă, gravă, are un timbru matur, ca al unui om care e obişnuit ca, după fiecare lovitură, să se ridice, să se scuture şi să meargă mai departe... un om cu o voinţă extraordinară, de la care mulţi dintre noi avem ce învăţa. Deşi afirmă răspicat ca nu-şi doreşte decât să evadeze, nu aceasta e ideea fundamentală din Xscape, ci aceea că un om – el – nu se lasă manipulat de „sistem”, nu-l lasă să-i spele creierul şi să-l folosească aşa cum îi convine. Xscape e un mesaj pentru noi toţi: să ne păstrăm mintea limpede şi să ţinem cu dinţii de propria nostra demnitate.

Evadez; trebuie să scap;
trebuie să găsesc o cale;
să mă eliberez de presiunea pe care o înfrunt;
nu o mai suport!
să fug de cel cu pixul;
nu-l mai suport!
Evadez; fac ceea ce vreau, pentru că nu am de dat socoteală nimănui, decât mie;
Evadez;
tu nu eşti mama mea!
Evadez;
trebuie să scap;
Evadez;
presiunea pe care o înfrunt;
Evadez;
fac ceea ce vreau...
Evadez;
de ce?... pentru că nu mai suport rahatul ăsta!
Evadez...

Mă vrei?... ia de prinde-mă!


Nimeni nu are dreptul să ne dicteze ce să facem; nimeni nu are dreptul să ne umilească; nici să ne folosească drept cobai pentru experimente neortodoxe. Michael Jackson are dreptate: nu avem de dat socoteală nimănui, decât nouă înşine... dacă avem demnitate şi dacă ne respectăm condiţia de oameni.

În Xscape nu e vorba despre renunţare la luptă; evadarea nu reprezintă, aici, abandonul drepturilor fireşti; strigătul lui Michael nu e unul de neputinţă, iar ultimele cuvinte ilustrează clar aceste lucruri. Xscape e o demonstraţie pentru libertate, puternică şi răspicată. Dar, cu toată dezamăgirea şi tristeţea care se simt în fiecare vers, Michael nu se dezminte şi încheie cu acelaşi spirit ludic, irezistibil, care l-a caracterizat întotdeauna. În final, totul se reduce la un joc copilăresc: „Mă vrei?... ia de prinde-mă!”





***


Glosă


Lisa-Marie Presley a fost (pentru a ţ-a oară) în emisiunea coanei Oprah(matie), acum o lună, ca să ne povestească (tot pentru a ţ-a oară) cât l-a iubit dumneai pe Michael şi cât de mult a vrut să-l ajute, dar că – evident – acest lucru nu a fost posibil, datorită distanţei la care se afla Michael de dumneaei şi de restul lumii (spune ea) – ori datorită faptului că “ajutorul” dumneaei nepreţuit – adicătelea acela de a-l izola de toţi prietenii şi de tot ceea ce-i făcea plăcere, de a-l toca la cap să se înroleze în secta aia sciento-psiho-pupu-logică, în care ea era o membră devotată, plus regimurile cretine de înfometare la care-l obliga – l-au făcut pe Michael să se întrebe cu cine mama dracu’ se însurase (spun eu). Faptul că beizadeaua Regelui Rock&Roll e labilă psihic şi are un comportament deviant, este evident, de multişor. Dumneaei, după cum se scoală, cu faţa la cearşaf ori invers, apare pe sticlă (după modelul piţipoancelor noastre autohtone) şi declară, ba că Michael era un om bun, dar cam slab de înger; ba că a manipulat-o şi s-a însurat cu ea din interes… ba că Michael a avut nişte scopuri ascunse atunci când i-a pus pirostiile, ba că mariajul lor a fost întemeiat pe dragoste profundă şi că nu a fost o înscenare. Evident că nu a fost o înscenare şi a fost bazat pe dragoste, dar numai din partea lui Michael, pentru că dumneaei este exact ca hoţul care strigă “hoţii!” E o tactică veche de când lumea şi practicată de orice taţă de cartier (inclusiv de politicienii noştri, care nu sar departe de ţaţele de cartier): aceea de a arunca în alţii cu noroi, ca să-ţi acoperi mizeriile proprii. În fine...

Un e-mail trimis de Karen Faye unei prietene, prin 2007, şi care a fost făcut public, nu se ştie de către cine (ori de prietena căreia i s-a părut că scrisoarea conţinea lucruri pe care ar trebui să le ştie toată lumea, ori chiar de către Karen, care se ştie că a fost amorezată lulea de Michael, mulţi ani) conţine nişte afirmaţii extrem de interesante şi – nu mă îndoiesc – adevărate.

Karen spune că Lisa-Marie este o “prinţesică malefică”, ce a torturat pe toată lumea cu atitudinea ei imposibilă şi cu gelozia ei patologică; şi că probabil că nu l-a iubit nicio clipă pe Michael, deşi el a făcut tot ce i-a stat în putinţă să o facă fericită pe duduie. “Lisa-Marie e o fetiţă foarte rea. S-a purtat oribil cu Michael, cu mine şi cu toţi cei care erau în preajma lui Michael. Era extrem de geloasă, inclusiv pe propriii ei copii, pentru că îl adorau pe Michael. Ea a fost cea care a încercat să-l manipuleze pe Michael, pe apropiaţii lui şi tot ceea ce făcea parte din lumea lui. Niciodată nu l-am văzut pe Michael atât de nefericit, ca atunci când era căsătorit cu Lisa. Lisa s-a folosit de numele lui Michael, după divorţ, pentru scopuri publicitare proprii.” Comportamentul ei, în timpul căsătoriei cu Michael, e cel puţin inexplicabil, spune mai departe Karen. Nimic nu-i convenea, pentru că dumneaei era foarte “confuză” şi “avea probleme” – adică, aşa se justifica. A fost adorabilă înainte de căsătoria cu Michael, l-a urmărit cu insistenţă şi l-a convins că e o persoană serioasă, fară vicii – nu bea, nu fuma, şedea cuminte în banca ei şi se purta cu Michael ca o mamă iubitoare şi înţelegătoare. Imediat după ce a pus laba pe el, şi-a revenit la vechile obiceiuri: a reînceput să bea, să fumeze; voia să “facă ordine” în viaţa lui Michael, să-i concedieze pe toţi cei din preajma lui şi să-i pretindă lui Michael să se facă scientolog. Michael a cedat de multe ori, ca să-i facă pe plac; dar acest lucru era practic imposibil, pentru că demoazela era pur şi simplu groaznică - după cum povesteşte Karen Faye.

Între timp, Karen s-a mai înmuiat. Probabil că, după dispariţia lui Michael, i s-au mai tocit colţii şi acum e mare prietenie mare între ea şi duduia Lisa-Marie, din moment ce merg braţ la braţ la şedinţe de spiritism şi “vorbesc” împreună cu Michael. Securea războiului a fost îngropată, după principiul “morţii cu morţii, iar viii cu viii” şi, dacă obiectul rivalităţii lor tot nu mai e, măcar să se dea prietene şi să-şi mai facă oleacă de publicitate. Adevărul e că nici Karen nu e uşă de biserică, doar nu degeaba a concediat-o Michael în 2005; dar asta e altă poveste. Ideea e că, deşi acum e “pretenă” cu demoazela, Karen afirmă răspicat că tot ce a spus în 2007, a fost la modul cel mai serios şi nu retractează nimic; doar că “Acum sunt o persoană mai bună, şi Lisa-Marie la fel, pentru că amândouă am crescut şi am învăţat. Totuşi, niciuna dintre noi nu e perfectă.”

Evident că niciuna dintre ele nu e perfectă – şi părerea mea e că amândouă sunt la trilioane de ani-lumină distanţă de perfecţiune, din moment ce continuă să profite de Michael şi chiar s-au unit întru împlinirea acestui scop. Una latră pe unde poate cât de bună prietenă i-a fost şi flatulează “informaţii”, multe inventate, care îi fac rău lui Michael şi familiei lui; cealaltă aşişderea, latră peste tot ce soţie bună i-a fost, pozează în victimă şi între timp vinde flori de plastic pe internet – toate în numele lui Michael, desigur; pentru că numele lui Michael aduce bani. Niciuna dintre ele nu l-a iubit cu adevărat, pentru că niciuna dintre ele nu e echilibrată, normală şi demnă. Niciuna dintre ele nu e capabilă să iubească, pentru că niciuna nu are habar ce înseamnă treaba asta. Sunt două persoane care se aseamănă prin egoism, foamea de publicitate (cu orice preţ), nebunie şi ipocrizie. De-aia s-au şi împrietenit.


...

luni, 22 noiembrie 2010

One More Chance

...


One More Chance este un cântec scris de R. Kelly pentru Michael Jackson şi lansat pe albumul său de compilaţii “Number Ones” (17 noiembrie 2003). One More Chance a apărut ca single pe 20 noiembrie 2003, atingând locul 83 în topurile din SUA, locul 5 în Marea Britanie şi locul 1 în Venezuela, Moldova şi Turcia. A fost ultimul single original lansat în timpul vieţii lui Michael Jackson. Videoclipul, la care începuse să lucreze, a rămas nefinalizat, din cauza acuzaţiilor şi a procesului care le-a urmat, iar după aceea, Michael n-a mai avut puterea să continue – în orice caz, nu a mai vrut să apară pe sticlă cu viedoclipuri noi. Profund rănit, trist şi însingurat, s-a retras în castelul său de cristal, acolo unde nu aveau acces hienele din media şi nu-l mai putea răni nimeni.

One More Chance este o baladă R&B, soul care vorbeşte despre sentimentul de singurătate şi dorinţa de a-l înlătura prin iubire. Iubirea este însăşi esenţa vieţii, este una dintre cele mai sublime acţiuni pe care le poate realiza o fiinţa umană. Iubirea poate să însoţească celelalte acte fundamentale ale noastre. Iar Michael Jackson, dincolo de statutul de megastar ori de cel de Rege Pop, era un om şi, ca orice om, avea nevoie de iubire.

De data asta voi face tot posibilul ca să fie bine;
nu pot merge mai departe fără să te am alături,
fii adăpostul meu, vino şi salvează-mă din furtuna asta
şi odată afară din răceala aceasta, am nevoie de cineva;
Oh, de ce?
Dacă o vedeţi, spuneţi-i asta din partea mea:
tot ce-mi trebuie este
încă o şansă la iubire...


One More Chance ne arată cât de singur se poate simţi un om care s-a întâmplat să se afle în lumina reflectoarelor toată viaţa lui; un om care, deşi s-a dedicat carierei sale, muncind cu pasiune şi neobosit, a simţit întotdeauna, chiar dacă foarte rar a arătat asta, că împlinirea supremă i-ar fi dat-o dragostea; că “întreg” cu adevărat ar fi fost doar alături de cea care l-ar fi putut iubi, nu pentru că era Regele Pop, ci pentru că era “el”.

Căutând-o pe aceea care mă va face să mă simt întreg
ajută-mă să dezvălui aceste mistere
fulgere sunt gata să lovească în ploaie, doar deasupra mea
uneori doare atât de rău, încât îmi taie răsuflarea
oh, de ce?
Dacă o vedeţi,
spuneţi-i asta din partea mea:
tot ce-mi trebuie este
încă o şansă la iubire...


Videoclipul, a cărui lansare oficială este astăzi, prezintă un scenariu interesant, atât prin concepţie, cât şi prin faptul că el completează mesajele transmise prin versuri. Michael Jackson este singur într-un club elegant; cântă şi dansează printre mesele goale, în timp ce mulţimea de clienţi stau pe scenă şi îl privesc. Paharele lovite cu piciorul, de pe mese, exprimă disperarea artistului ostracizat, exclus din lumea obişnuită şi care nu poate beneficia de lucrurile la care au acces doar oamenii obişnuiţi. Antagonismul dintre imaginea lui Michael, singur, în clubul acela mare, şi mulţimea înghesuită pe scenă, reflectă clar delimitarea dintre două lumi: cea a artistului exilat în solitudinea faimei şi spectatorii obişnuiţi care, deşi sunt îngrămădiţi într-un spaţiu strâmt, beneficiază de apropierea reciprocă, pe care le-o conferă acel spaţiu strâmt. Paralela este evidentă: artistul se simte singur în castelul său de cristal, iar admiraţia pe care o primeşte de la fani nu poate suplini iubirea. După cum spunea el însuşi, odată: „Nu-mi doresc să însemn totul pentru toată lumea, dar mi-ar plăcea să însemn ceva pentru cineva.” Cât adevăr şi câtă tristeţe răzbat din aceste cuvinte!

Şi voi umbla în jurul lumii ca să o găsesc
şi nu-mi pasă cât ar dura, nu
aş naviga pe şapte mări ca să fiu lângă ea;
iar dacă se întâmplă să o vedeţi,
spuneţi-i asta din partea mea:
încă o şansă la iubire...


Aşa cum Michael ne-a învăţat de multă vreme, era decis ca nici de această dată să nu renunţe. Era decis să caute iubirea, oriunde s-ar afla, indiferent cât l-ar costa, şi în ultimă instanţă a apelat la noi, ceilalţi: “dacă se întâmplă să o vedeţi, spuneţi-i asta din partea mea...” Din păcate, însă, celui care ne-a oferit atât de multe şi care nu a cerut în schimb decât atât: “încă o şansă la iubire”, nu i-a fost îndeplinită această dorinţă firească, simplă şi posibil de realizat. Orice om are dreptul la iubire şi mulţi dintre noi avem norocul să o întâlnim. Michael Jackson nu a avut acest noroc. Acest lucru este unul în plus care delimitează cele două lumi, cea a lui Michael Jackson şi cea a noastră. Acest lucru exprimă diferenţa dintre ceea ce primesc oamenii obişnuiţi şi ceea ce primesc marii artişti.

Vreau să închei acest articol tot cu nişte cuvinte rostite de Michael, încă din anul 1988; şi care pot fi o concluzie care a precedat cu 15 ani versurile melodiei One More Chance:

„Uneori mi-e greu să privesc în ochi femeile cu care mă întâlnesc, chiar dacă le cunosc bine. Relaţiile mele nu au avut sfârşitul fericit pe care îl caut. Lucrurile pe care le împart cu milioane de oameni nu sunt genul de lucruri pe care le împarţi cu o singură persoană. Multe femei vor să ştie ce anume mă face să reacţionez – de ce trăiesc aşa cum trăiesc sau de ce fac lucrurile pe care le fac – încercând să-mi pătrundă în minte. Ele vor să mă salveze de singurătate, dar o fac în aşa fel încât îmi dau impresia că de fapt nu vor decât să ia parte la singurătatea mea – ceea ce nu doresc nimănui, pentru că eu cred că sunt cel mai singur om de pe pământ.”




...

vineri, 12 noiembrie 2010

"Breaking News" - Michael Jackson's new song

...



Mulţumiri Ancăi, pentru că mi-a dat de ştire despre acest articol, pe care m-am gândit că e util să-l traduc pentru fanii români ai Regelui Pop, Soul & Rock.



Povestea din spatele noului cântec controversat al lui Michael Jackson

de Joe Vogel (articolul original aici)



De la dispariţia prematură a lui Michael Jackson în iunie 2009, speculaţiile au explodat în jurul muzicii lăsate de el în urmă. Cât de finalizate sunt cântecele? Care este calitatea materialelor? Şi, mai ales, cum şi când vor fi lansate?

În timp ce scriam şi mă documentam pentru cartea “Man in the Music: The Creative Life and Work of Michael Jackson” (care va fi lansată în 2011), am fost suficient de norocos să arunc o privire in profunzimea întregului catalog al lui Michael – inclusiv a muncii în care a fost implicat in ultimii să ani. Sursele mele au lucrat îndeaproape cu Regele Pop, de-a lungul vieţii sale şi mi-au fost de un real şi de încredere ajutor în timpul celor cinci ani în care am lucrat la această carte. Cu toate controversele care tind să înconjoare tot ceea ce este legat de Michael Jackson, e dificil să separi adevărul de fictiune. Dar am nişte convingeri legate de ceea ce am aflat despre materialul care va apărea pe primul album postum, “Michael”.

Fiind un perfecţionist notoriu, Michael a înregistrat întotdeauna mult material, înainte de a decide structura albumelor sale. Există cel puţin o sută de cântece, înregistrate în timpul carierei sale solo, şi care nu au intrat pe albumele sale de studio. Unele dintre ele au apărut deja, în ediţii şi colectii speciale, altele s-au “scurs” online în diferite forme; şi multe altele nu au fost auzite niciodată.

Pe 8 noiembrie 2010, la miezul nopţii, situl MichaelJackson.com a etalat primul cântec oficial din arhivă (cu excepţia demo-ului de pe la începutul anilor ’80, “This is It”, care a fost inclus în filmul cu acelaşi nume). Chiar dinainte de lansare, însă, au apărut controversele privind “Breaking News” şi alte aşa-numite “înregistrări Cascio”. Iar de atunci, discuţiile s-au intensificat.

În mod previzibil, foarte puţin din aceste discuţii se referă la conţinutul noului cântec: viorile excepţionale din intro, refrenul în stil “Off The Wall” sau semnătura lui Jackson – acuzaţiile către o media care se hrăneşte cu “ultimele ştiri” (a se citi: scandaluri), cu tentă obsesiv-compulsivă (“Orice-ar fi/Nu vrei decât să citeşti asta din nou”). Nici nu s-a acordat atenţie muncii depuse de talentatul producător şi prieten de-o viaţă al lui Jackson, Teddy Riley, care a dat cântecului o strălucire proaspătă şi loială.

Ironic este, desigur, felul în care muzica lui Jackson a fost primită timp de zeci de ani, substanţa ei omisă în favoarea senzaţionalismului şi a controverselor menite să zăpăcească publicul. Totuşi, o parte dintre ele i-ar smulge, fără îndoială, un zâmbet celui care a afirmat odata că îşi dorea să facă din viaţa lui “cel mai mare show din lume”. Michael Jackson s-a logodit, din punct de vedere artistic, atât cu ispita, cât şi cu monstruozitatea gloriei.

În “Breaking News”, Jackson nu numai că îşi transmite mesajul, dar şi anticipează modul în care el va fi recepţionat. Într-un vers, îi biciuieşte pe cei care sunt nerăbdători “să-i scrie necrologul”. În refren, îşi întreabă ascultătorii, aşa cum a făcut de-a lungul carierei, cum îşi doresc să fie: e el acel monstru la care se gândesc?


Evident, până în 2007 (anul în care a fost înregistrat “Breaking News”), Michael a aflat cât de dăunătoare şi de acaparatoare poate fi viaţa trăită în lumina reflectoarelor. Ultimii doi ani (dinainte de 2007) şi-i trăise ca un vagabond, călătorind din Estul Mijlociu (Bahrain), în zonele rurale din Irlanda, şi apoi într-un castel privat din Las Vegas. Către sfârşitul anului 2007, s-a înfăţişat cu copiii la uşa prietenilor lui de-o viaţă, familia Cascio din Franklin Lakes, New Jersey. Jackson a fost apropiat cu familia Cascio timp de aproape douăzeci de ani. În tot acest timp, ei nu l-au trădat nici măcar o dată pentru banii tabloidelor (în ciuda multor oferte), dar i-au arătat loialitate şi i-au oferit o normalitate de care el nu s-a bucurat prea des. În programul funerariilor lui Jackson, familia cascio a fost prezentată ca “prima familie a dragostei”.

Jackson a stat cu familia Cascio aproape patru luni şi, împreună cu Frank Cascio, Eddie (Angel) Cascio şi solistul James Porte (poreclit Bobby Ewing), s-a angajat în cele mai susţinute şedinţe de înregistrări din ultimii ani. Cântecele create în timpul acestor sedinţe – “Breaking News”, “Keep Your Head Up” şi “Monster”, la toate Jackson fiind coautor – sunt aşteptate să apară pe noul album. În timpul şederii în New Jersey, Jackson a înregistrat şi pentru albumul “Thriller 25”, care a apărut în 2008.

În afară de familia Cascio, mai există câteva persoane, apropiate lui Jackson, care aveau cunoştinţă de munca sa din New Jersey. El le-a spus acestor persoane că era entuziasmat în legătură cu ceea ce realiza împreună cu familia Cascio. Portivit lui Frank Dileo, prietenul şi managerul lui, Michael plănuia să aducă echipamentul de înregistrări la Londra, în timpul concertelor de la Arena 02, ca să poată finaliza unele dintre ultimele cântece.

Prima înregistrare care a fost ascultată, dintre cele create cu familia Cascio – “Breaking News” – nu este o manifestare clară a abilitaţilor lui Michael. Cea mai criticată e vocea lui, de veridicitatea căreia chiar unii membri ai familiei sale şi unii fani se îndoiesc. Există motive de înţeles pentru asta. Aceasta nu este, evident, o înregistrare tipică pentru Michael Jackson: nu a avut şedinţe de încălzire a vocii cu Seth Riggs, melodia nu e netezită şi lustruită de Michael, nici nu l-a avut pe Bruse Swedien şi nici cea mai nouă tehnologie de studio din lume, ca să capteze vocea originală. Acesta este un demo, completat în backing de vocea lui James Porte (pentru care primeşte drepturi de autor), şi produs aproape patru ani mai târziu de Teddy Riley.

Pentru Riley, care a început să lucreze cu Jackson la începutul anilor ’90, a fost dificil, din punct de vedere emoţional,să finalizeze munca neterminată a prietenului său. Ca să-l ajute în inspiraţie, Riley s-a înconjurat cu fotografii ale lui Michael. “Acesta a fost singurul lucru care m-a ţinut să nu-mi pierd minţile în timp ce lucram”, a spus Riley. “Pentru că, ştii, s-ar fi auzit în cântec lacrimile mele căzând pe clape”.

Riley a spus că motivaţia sa fundamentală a fost să ducă mai departe moştenirea lăsată de un prieten. El a abordat înregistrările, nu să le înfrumuseţeze, ci doar să le completeze cât de bine putea. Gândul care l-a inspirat a fost: “Ce ar fi dorit Michael?” Chiar a adus cu el sunete înregistrate de Jackson pe vremea când lucrau împreună. Produsul final este, desigur, o aproximaţie. Dar pentru Riley a fost o muncă plină de iubire.

Controversele au început după ce Riley a finalizat melodiile şi trei dintre ele au fost acceptate de Sony pentru album. Nişte indivizi – unii cu intenţii nobile, alţii mai puţin – şi-au exprimat îngrijorările cu privire la autenticitatea vocii lui Michael. Aceste îngrijorări au fost luate în serios de succesorii lui Jackson. Avocatul Howard Weitzman a fost solicitat de coexecutorii testamentari John Branca şi John McClain să conducă o investigaţie care să verifice autenticitatea înregistrărilor Cascio. Succesorii aveau multe de pierdut dacă înregistrările erau frauduloase. De la dispariţia lui Jackson s-au făcut eforturi inteligente de a păstra şi spori moştenirea lăsată de artist, inclusiv documentarul despre cel mai mare concert al tuturor timpurilor {“This Is It”), o nouă colecţie de videoclipuri (“Michael Jackson’s Vision”), un joc video (“Michael Jackson: The Experience”), un spectacol original cu Cirque du Soleil (“Michael Jackson: The Immortal World Tour”) şi cel mai mare contract cu un studio de înregistrări din istoria muzicii pop.

Poate nu mai puţin important, administratorii averii lui Michael Jackson au dat skip la multe afaceri, alegând doar proiectele pe care le pot manageria şi care onorează numele Jackson. A-şi risca credibilitatea, atât faţă de fani, cât şi faţă de critici, pentru câteva înregistrări care pot fi puse la îndoială, ar fi cel puţin o dovadă de nechibzuinţă (la fel şi pentru Sony, care a investit peste 200 milioane $ în proiectele postume ale artistului).

În ciuda relaţiei apropiate cu familia Cascio, succesorii lui Jackson nu au acceptat materialele cu încredere oarbă. Ei au invitat patru dintre specialiştii (ingineri de sunet) cu care Michael a lucrat în ultimii treizeci de ani, trei producători care, la fel, au lucrat cu el (inclusiv Teddy Riley) şi au vorbit cu unul dintre muzicienii cu care a colaborat Michael şi care, de asemenea, a participat la una dintre înregistrările Cascio. Fiecare dintre ei a ascultat versiunile a capella ale înregistrărilor Cascio, fără acompaniament instrumental, aşa incât să-şi poată exprima opinia dacă vocea principală este sau nu a lui Jackson. Toţi au confirmat că vocea este, indubitabil, a lui Michael Jackson. Aceşti ingineri, producători şi muzicieni sunt cu toţii oameni în care Jackson a avut încredere şi ale căror nume sunt foarte cunoscute fanilor lui Michael.

În plus, la cererea lui John Branca şi a lui John McClain, Howard Weitzman a apelat la unul dintre cei mai cunoscuţi muzicologi de investigaţie să asculte vocea a capella şi să o compare cu o altă versiune a capella a unuia dintre cântecele cunoscute ale lui Michael.Acest expert a efectuat analiza acustică utilizând o procedură ştiinţifică obiectivă, şi a atestat că vocea din înregistrare este a lui Michael Jackson.

Sony Music şi-a desfăşurat propriile investigaţii, angajând un alt muzicolog, la fel de respectat, care a comparat spectrul vocal din înregistrările Cascio cu înregistrări despre care se ştie fără niciun dubiu că sunt ale lui Michael şi a ajuns la aceeaşi concluzie: este vocea lui Michael Jackson.

De asemenea, s-a verificat în mod special şi s-a confirmat că vocea din aceste înregistrări nu este a imitatorului Jason Malachi.

Rezultatele acestor investigaţii exhaustive au confirmat convingerile echipei Sony că melodiile prezentate de succesoratul lui Jackson cinţin, toate, vocea autentică a Regelui Pop. Şi astfel s-a luat decizia de a include trei dintre înregisrările Cascio pe albumul “Michael”. Alte înregistrări vor fi incluse pe viitoarele albume care vor conţine materiale nelansate ale artistului.

Chiar dacă nu sunt perfecte – aşa cum niciun material postum nu poate fi – în mod sigur sunt de apreciat. Înregistrările Cascio reprezintă, până la urmă, o parte din ultimele creaţii ale lui Michael Jackson. Nu erau gata să fie lansate – dar nici Michael Jaskcon nu era gata să moară.

“Breaking News”, “Monster”, “Hold My Hand” şi celelalte înregistrări care vor fi incluse în albumul “Michael” sunt, ca şi documentarul “This Is It”, fragmente ale unei viziuni nefinalizate. Nu sunt toate lustruite şi nu au tuşa finală cu care erau obişnuiţi ascultătorii Regelui Pop; dar sunt ale lui, sunt parte din el, şi sunt cântece pe care unii dintre prietenii şi colaboratorii lui Michael au simţit că fanii lui merită să le asculte.


Cântecul “Breaking News”:





Versiunea a capella:




...

luni, 8 noiembrie 2010

One Day With You

...


Cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, le urez din toata inima celor care poartă aceste nume, La Mulţi Ani, cu multe bucurii şi multă dragoste!

Pentru Michael, am un mic tribut, făcut împreună cu sora mea.





One Day With You

I asked myself what I would do
If I could spend some time with you
I try to close my eyes and pray
To have you here for just one day

I’d take your hand, I’d make you smile
I’d be your playmate for a while
I’d say to you I am your friend
And always be, until the end

I’d share with you my wings to fly,
The beauty of the summer sky,
The cherry flowers falling down
Making for you a blossom crown

I’d show you love that never dies
And bring the magic in your eyes
Then all the birds would come along
And sing for you a little song

These are the things I’d like to do
If I could spend some time with you
I kiss you in my mind and pray
To have you here for just one day.


***

O zi cu tine

M-am întrebat ce aş face
Dacă aş putea să petrec un timp cu tine
Încerc să închid ochii şi mă rog
Să fii aici măcar pentru o zi

Ţi-aş strânge mâna, te-aş face să zâmbeşti
Ţi-aş fi partener de joacă pentru o vreme
Ţi-aş spune că îţi sunt prieten
Şi-ţi voi fi întotdeauna, până la sfârşit

Mi-aş împărţi cu tine aripile
Şi frumuseţea cerului de vară
Florile de cireş căzând
Şi făcându-ţi coroană

Ţi-aş arăta iubirea care nu moare niciodată
Şi ţi-aş aduce magia în privire
Apoi, toate păsările ar veni
Şi ţi-ar cânta un mic cântec

Acestea sunt lucrurile pe care mi-ar plăcea să le fac
Dacă aş putea să petrec un timp cu tine...
Te sărut în gând şi mă rog
Să fii aici, măcar pentru o zi.


Mikael Dobrescu & Simona Crăciun

(7 noiembrie 2010)


...

luni, 1 noiembrie 2010

O zi cu Michael Jackson

...


Site-ul Michael Jackson Tribute Portrait organizează un concurs cu tema: “Cum ar fi dacă ai avea şansa să petreci o zi cu Michael Jackson?”. Mai jos vă prezint traducerea anunţului şi a condiţiilor de participare, publicate în original aici.



Unul dintre cele mai frumoase cântece pe care Michael le-a înregistrat a fost cel dedicat lui Ryan White, “Gone Too Soon”. Acest cântec are astăzi o semnificaţie specială pentru noi toţi, deoarece ne reprezintă sentimentele faţă de Michael Jackson.

Când ştii că cineva drag va muri, chiar dacă asta nu-ţi uşurează durerea, cel puţin ai posibilitatea de a-ţi lua rămas-bun. Ai şansa de a-i spune celui drag ce înseamnă el pentru tine, cum te-a inspirat iubirea lui şi cum ţi-a schimbat viaţa în bine. La fel ca atunci când cineva la care ţii s-a dus neaşteptat, dispariţia lui Michael ne-a făcut să ne simţim pierduţi şi neconsolaţi, pentru că nu am avut şansa să facem nimic din toate astea.

De curând, am citit o carte scrisă de Mitch Albom intitulată “Pentru încă o zi”. Această carte, aşa cum explică autorul, “explorează întrebarea: Ce ai face dacă ai putea să petreci încă o zi cu cel pe care il iubeşti?” Aceasta m-a făcut să mă întreb ce aş face eu dacă mi s-ar oferi şansa de a petrece o zi cu Michael. Ce mi-aş dori să-i spun? Cum aş vrea să petrec acea zi? Despre ce mi-ar plăcea să discut cu el? Ce aş vrea să aflu de la el?

Mi-am petrecut câteva minute imaginându-mi cum ar fi acea zi; m-a inspirat să scriu un poem, pe care l-am inserat în filmul de mai jos. Şi, în loc să intru în detalii privind cum aş vrea să fie ziua mea, m-am gândit că ar fi mai interesant să transform această idee într-un concurs creativ şi să aflăm cum aţi vrea să fie ziua voastră.


Detalii privind concursul:

Trimiteţi o piesă creativă conţinând un text care să răspundă la întrebarea: Dacă aţi avea şansa să petreceti o zi cu Michael Jackson, cum ar fi acea zi? Ce aţi dori să-i spuneţi? Ce aţi dori să ştiţi? Ce v-ar plăcea să experimentaţi? etc.

Puteţi participa cu orice formă de text creativ: o scrisoare către Michael, un poem, o scurtă poveste etc. Puteţi include elemente artistice, dacă doriţi (fotografii, desene, picturi, filme etc.) Folosiţi-vă imaginaţia.


Premii:

Câştigătorul va fi ales de un comitet format din membri ai Michael Jackson Tribute Portrait iar creaţia sa va fi postată pe site. Premiul constă în:
● o descărcare gratuită a “The Beat of Our Hearts – A Musical Tribute to Michael” – un CD care conţine melodii originale compuse şi interpretate de prieteni şi fani ai lui Michael, produs de Michael Jackson Tribute Portrait;
● cel mai râvnit premiu – un punct în zona inimii lui Michael, la portretul nostru MJTP.


Instrucţiuni privind concursul:

● Textul trebuie să fie original – nu se acceptă plagiatul sau utilizarea creaţiei altcuiva;
● Deşi cu totii ne dorim să fi putut preveni dispariţia lui Michael şi suntem supăraţi pe cei care au contribuit la ea, vă rog să nu scrieţi despre asta. Nu e vorba despre a schimba trecutul, ci doar despre cum v-aţi petrece o zi cu Michael, dacă aţi avea posibilitatea să o faceţi.
● În sfârşit, dar nu mai puţin important, vă rog să păstraţi decenţa în scriere. Textul trebuie să fie “G-rated” (adică să fie accesibil pentru orice fel de audienţă, inclusiv copiii – nt)
● Trimiteţi creaţiile voastre despre ‘O zi cu Michael Jackson” Lindei Higgins, la linda@michaeljacksontributeportrait.com
● Termenul este 9 noiembrie 2010. Vă rog să vă menţionaţi numele de user şi numărul (Dot#) de pe site-ul MJTP

Notă: Creaţiile care nu respectă aceste standarde vor fi descalificate.


Acesta este filmul pe care l-am creat eu şi care sper să vă stârnească imaginaţia.


Linda Higgins







...

luni, 25 octombrie 2010

Imitaţii, epigoni, pastişe şi kitch

...


Unii îi spun adoraţie, alţii admiraţie... eu îi spun imitaţie ratată. Dintotdeauna, impotenţa artistică (sau de orice alt fel) care nu-şi acceptă anonimatul, recurge la pastişarea unor maeştri (pastişă = imitaţie fără valoare). Unii reproduc stilul pictorilor renumiţi, alţii îşi aleg ca modele scriitori, alţii imită actori. În epoca entertainment-ului, însă, ţinta imitatorilor a devenit universal stabilită: marile staruri. Avem o armată de Elvişi burtoşi, cu perciuni imenşi; avem o gloată de gay care, prin cluburile de profil, le imită pe Cher, Tina Turner ori Marilyn Monroe... Şi, evident, avem o turmă crescândă de imitatori ai lui Michael Jackson. Dar, dacă imitatorii lui Elvis au bunul-simţ să cânte live, dacă cei ai lui Marilyn Monroe, chiar dacă fac playback, au bunul-simţ să fie amuzanţi – ei bine, imitatorii lui Michael Jackson nici nu cântă live, nici nu sunt amuzanţi. Lumea entertainment-ului funcţionează după nişte reguli bine stabilite şi, dacă vrei să-ţi faci carieră din a-i imita pe alţii, e musai să îndeplineşti cel puţin una dintre cele două condiţii esenţiale: să imiţi total ori să distrezi. Când nu eşti capabil să faci nici una nici alta, ceea ce produci tu pe scenă se numeşte kitsch (kitsch = copie inferioară, lipsită de bun-gust, a unui stil sau a unei valori recunoscute). În cazul acesta, imitarea nu e decât o maimuţăreală ieftină iar aşa-zisul “artist” nu e decât un epigon amărât (epigon = succesor al unor predecesori iluștri – scriitori sau artiști – care imită fără spirit creator ideile și metodele acestora). Dacă există totuşi destui oameni care sunt în stare să plătească pentru a te vedea maimuţărindu-te, asta se datorează prostului-gust şi non-valorii promovate agresiv, care au zăpăcit publicul şi i-au tulburat capacitatea de a discerne între artă şi kitsch. Din cauza asta nu ne ducem la spectacolele artiştilor adevăraţi, dar ne îngrămădim să vedem “impersonatori”. Din cauza asta ne îmbrăcăm cu gioarse turceşti sau chinezeşti, care au etichete “de firmă”. Şi tot din cauza asta purtăm, alăturate, bijuterii din metale preţioase şi gablonţuri – pe principiul “mulţi văd, puţini cunosc” – o subestimare flagrantă a celorlalţi, caracteristică zilelor noastre. Am văzut, nu demult, o rablă de Dacie din anii ’80, care arăta de parcă fusese vopsită cu pensula (ceva îngrozitor), dar avea postată pe capotă, semeaţă, o emblemă de BMW. Ceva mai penibil de atât nu-mi pot imagina. Dar, evident, unora li se pare că eticheta e totul.

Lui Michael Jackson nu-i plăceau imitatorii, aşa cum niciunui geniu nu-i plac ciumpalacii care încearcă să ciugulească din gloria lui, reciclându-i creaţiile. Fanii care au impresia că Michael Jackson îi admira sau respecta pe imitatori, fac nişte confuzii grave. E adevărat că era încântat atunci când un artist sau altul îi “fura” paşii de dans. Emanuel Lewis, Wade Robson, Chris Tucker (în “Rush Hour”), chiar sora lui, Janet – ca să enumăr doar a mia parte dintre ei – au învăţat paşii de dans ai lui Michael şi nu e nicio problemă în asta. Observ foarte des, în videoclipuri, secvenţe din coregrafiile lui Michael. Dar, de la asta şi până la a te îmbrăca la fel ca Michael, a-i imita toată coregrafia şi încă pe propriile sale cântece, e o distanţă ca de la curcubeu la balta de mâzgă. Atunci când înveţi paşii de dans ai lui Michael, se cheamă că îl consideri un mentor, iar tu eşti ucenic. Atunci când încerci să-i clonezi personalitatea, se cheamă că vrei să-i furi identitatea, iar tu eşti un impostor. Ca sa nu mai spun că toţi imitatorii lui Michael, fără excepţie, arată atât de penibil, încât însăşi existenţa lor este o jignire imensă şi un afront de neiertat pentru cel care este Regele Pop (şi pentru oricine ar fi fost în locul lui). Iar unii dintre ei au şi tupeul incredibil de a se autodeclara “singurul impersonator oficial”. Nu există impersonator oficial – în orice caz, nu există unul pe care să-l fi acceptat Michael (şi părerea mea de nepriceput este că “oficial” presupune acordul persoanei în cauză). O altă confuzie pe care o fac mulţi fani este cea între “dublură” şi “imitator”. Evident, Michael Jackson (la fel ca mulţi alţi artişti) a folosit dubluri. Dar aceste dubluri sunt nişte profesionişti antrenaţi într-un domeniu special şi care se numesc cascadori. A confunda ceea ce face un cascador cu ceea ce fac imitatorii e curată blasfemie.

Dar, destul cu vorbăria, să trecem la ceva concret. Ralph Cowan este un artist plastic renumit. A făcut portretele unor personalităţi precum Elvis Presley, Elizabeth Taylor, Frank Sinatra, Prinţesa Grace (Kelly), sultanul din Brunei etc. Printre numele care alcătuiesc lista sa de portrete, este unul care se ridică deasupra tuturor: Michael Jackson. În 1993, a început să lucreze, pentru Michael, tabloul prezentat mai jos.

Ralph Cowan îşi aminteşte că Michael Jackson era foarte timid şi era grozav să lucrezi cu el: Era pur şi simplu minunat şi mă emoţiona foarte mult când îmi auzeam numele rostit de aşa o voce faimoasă ca a lui.

De ce, pictându-l pe Michael Jackson, a fost ca şi cum ar fi lucrat pentru un rege: El trăia în această lume fantastică şi, dacă nu-i plăcea ceva, te simţeai de parcă ar fi avut puterea să te decapiteze. Dar felul lui de a face asta era să nu te mai cheme a doua oară. Şi la un moment dat, pe parcurs, el a încetat să mă mai caute – şi atunci mi-am dat seama că am fost “decapitat”.

Despre cum a fost la Neverland: L-am întrebat cum compune muzica şi m-a dus la copacul acela în care şi-a scris multe dintre cântece. M-am plimbat cu trenuleţul şi i-am îndrăgit pe totţi copiii de acolo. Copilul din mine putea să se integreze cu totul în jocurile de la Neverland... şi am gemeni, aşa că ador să mă aflu printre copii.

Ceea ce l-a frapat cel mai mult la Michael Jackson: Arăta grozav de bine. Era mai deschis la piele, dar nu era un alb pur. Îşi modificase nasul, dar era un nas minunat.

Iniţial, Cowan pictase doi câini ciobăneşti germani, în colţul din stânga jos al tabloului. Dar nu era ceea ce dorea Michael: M-a căutat şi cu vocea lui cea mai suavă, mi-a spus: “Nu-mi plac câinii, îmi plac maimuţele. Ai putea să-mi pictezi o maimuţă?” El nu dădea un ordin. Doar te ruga, atât de frumos, încât nu puteai să-l refuzi.





Iată explicaţiile lui Ralph Cowan în legătură cu simbolurile care apar în acest tablou:

1. Textul: “Sunt o creatură multidimensională care trece prin experienţa pământeană ca să învete cu încetul consecinţele gândirii. Am învăţat să meditez la timp şi am citit diferite cărţi spirituale.”

2. Armura în care e îmbrăcat: Michael era foarte, foarte sensibil şi se supăra atunci când oamenii spuneau lucruri rele despre el. Dacă purta armură, se simţea protejat.

3. Capa roşie: Semnifică regalitatea. El era un rege: Regele Pop.

4. Maimuţele: L-am pictat pe Bubbles, dar nu a fost planificat aşa de la început. În portretul original am avut doi câini, dar Michael mi-a spus că nu-i plac câinii.

5. Urna de argint: Reprezintă toate premiile pe care le-a primit.

6. Papagalul: Simbolizează turma celor mulţi care îi imită vocea si mişcările.

7. Fetiţa chineză: El vedea copiii ca pe îngeri, până când creşteau mari, apoi nu-i mai plăcea să stea în preajma lor, pentru că deveneau vanitoşi.*

8. Naveta spaţială: Atunci când cânta şi dansa pe scenă, se simţea ca şi cum intra într-o altă dimensiune.

9. Iisus: Michael era un Martor al lui Iehova, dar îi plăcea să vorbească despre Hristos şi despre cât de generos a fost Iisus cu el.

10. Femeia în rochie albă: Mi-a spus că o vedea ca pe o persoană care avea grijă de ceva magic, care urma să se întâmple. Michael îşi dorea să aibă copii, aşa că am pictat o bonă care arată ca un înger.


*În original: He saw children as angels until they grew up, and he didn’t want to be around them (then) because they had egos. Ca explicaţie suplimentară legată de ego, şi ca să nu se înţeleagă greşit: Lui Michael îi plăceau mult simplitatea şi umilinţa. A fi umil înseamnă a înţelege, a iubi, a te dărui, a face sacrificii…a fi umil înseamnă a fi măreţ, rar şi de calitate. A fi simplu înseamnă să te bucuri de existenţă în orice clipă, să fii lipsit de ego. Ego-ul este falsă personalitate. Unde există ego, nu există nici un mister, pentru că orgoliul, prin prostia sa, tinde să se scoată repede în evidenţă. Un proverb indian spune: "Paiele vin repede la suprafaţă în timp ce pietrele preţioase se lasă imediat la fund."


...

vineri, 15 octombrie 2010

Conversaţie cu David Nordahl despre Michael Jackson – ca artist, subiect, intelectual, tată, prieten şi supravieţuitor

...


de Raven Woods (sursa: www.allforloveblog.com)


David Nordahl a fost prietenul lui Michael timp de 20 de ani şi a avut ocazia să-l cunoască sub mai multe aspecte: ca subiect pentru picturile sale, ca artist, ca partener de afaceri şi ca designer creativ (incluzând multe dintre jocurile din Neverland ori planurile de viitor pentru acest ranch). David Nordahl a petrecut mult timp cu Michael Jackson şi copiii săi. A fost prin preajmă, în timpul mariajului lui Michael cu Lisa-Marie şi a văzut cu ochii lui proprii, natura relaţiei dintre ei.

Portretele făcute de David Nordahl lui Michael, care de obicei îl prezintă în decoruri romantice, renascentiste, sunt unele dintre cele mai reprezentative şi recogniscibile imagini pentru fani, dar şi-au avut şi partea lor de controversă, care a debutat cu insistenţa lui Bashir de a include în documentarul „Living With Michael” cât mai multe secvenţe posibile ale picturii intitulate „Michael”, în care Regele Pop apare semi-nud şi înconjurat de heruvimi. Nefericita controversă care a înconjurat mare parte din opera lui David Nordahl pentru Michael, continuă şi astăzi, prin unele tabloide. Dar, să începem cu începutul.

Înainte de a deveni artistul personal al lui Michael, Nordahl era cunoscut ca pictor al comunităţilor de apaşi. Picturile sale, înfăţişând detalii autentice ale costumelor, obiceiurilor şi culturii apaşilor, i-au câştigat câţiva admiratori faimoşi, printre care Steven Spielberg, care avea în birou un tablou al lui Nordahl cu un sat de apaşi atacat de trupele SUA. În această pictură, un soldat, separat de ceilalţi, încearcă să apere doi copii cu un braţ, iar celălalt braţ îl întinde în faţă, pentru a opri atacul. Acesta a fost tabloul pe care l-a văzut Michael şi care l-a determinat să-l sune pe David ca să stabilească o întâlnire.

L-am întrebat pe David de unde vine interesul său pentru cultura nativilor americani şi am aflat cu surprindere că şi el, ca şi mine, are rădăcini apaşe, provenind de la tatăl său, care a crescut în rezervaţia Lakota (Sioux).


Acest tablou al lui David Nordahl prezintă capitularea lui Geronimo. Michael iubea picturile lui David despre nativii americani; dar era de părere că David avea nevoie să-şi lărgească orizonturile, pentru a include în opera sa umanitatea globală.


Nordahl îşi câştigase o reputaţie de pictor autentic al vieţii nativilor americani, atunci când l-a căutat Michael, impresionat de pictura văzută în biroul lui Spielberg. L-am întrebat pe David: “Ce anume crezi că l-a inspirat? Ce calităţi ale acestei picturi l-au impresionat în mod expres pe Michael?” David a răspuns: “Nu mi-a spus niciodată. Pictura prezintă o cavalerie care ucide femei şi copii şi presupun că empatia l-a ghidat.”

“Avea Michael cunoştinţe despre cultura nativilor?” Voiam să ştiu dacă şi asta a contribuit la elementele care l-au impresionat pe Michael. La urma-urmei, el însuşi avea strămoşi nativi, Choctaw din partea lui Joe, Cherokee din partea lui Katherine.

“Nu. Adică, ceea ce ştia el despre asta era nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce ştie majoritatea. Dar avea cunoştinţe generale bune despre cultura nativilor.”

“Cu alte cuvinte, el avea cel puţin un bagaj general de cunoştinţe privind credinţele şi valorile majorităţii triburilor.”

“Oh, absolut. Michael era la curent cu toate. Era un cititor vorace.”
Aceasta a condus la o discuţie scurtă privind “Earth Song”. Am spus că multe dintre versurile cântecului şi secvenţele din videoclip se bazau pe concepţia nativilor americani despre “schimbările pământului”, o profeţie cunoscută de multe triburi, în care se spune că pământul se va curăţa şi se va purifica printr-o serie de evenimente cataclismice. Multe triburi cred că ne aflăm deja în vremea schimbărilor. În profeţia Lakota, se spune că “schimbările pământului” vor fi anunţate de naşterea unui pui de bivol alb. (În 1992, chiar s-a născut un pui de bivol alb, dar a murit la scurt timp.) Indienii Cherokee au şi ei o versiune a profeţiei privind schimbările pământului.

“Fiecare trib are propria versiune a acestei profeţii”, a explicat David.

“Michael avea cunoştinţă de această profeţie?”


“Earth Song” înfăţişează acelaşi tip de evenimente cataclismice şi de purificare, care sunt prezentate in profeţiile nativilor americani despre “schimbările pământului”


“Da, avea.” David m-a aprobat, de asemenea, când am spus că cel puţin o sămânţă a conceptului de scenă pentru “Earth Song” (cu tancurile, soldaţii, sătenii disperaţi, şi cu Michael ca un mesager christic al păcii, între ei) poate să fi fost sădită în mintea lui, de acea pictură.

Dar, nu interesul particular pentru cultura nativilor l-a atras pe Michael la arta lui David. Michael căuta ceva mult mai măreţ şi mai cuprinzător. L-a întrebat pe David: “De ce pictezi numai nativi americani?” Considera că David trebuia să caute un subiect mult mai complex, ceva cu un orizont mult mai larg. Sau, poate că acesta a fost felul lui de a spune: “Nu te limita la o singură cultură, nu căuta o nişă îngustă. Lumea e un loc mult mai mare de atât.” Scopul lui a fost, de la început, să-l împingă pe David către o privelişte mai globală.

Povestea întâlnirii dintre Michael şi David e una interesantă şi amuzantă. Michael a invocat un pretext, ca să obţină ce dorea. “Mi-a spus că voia să ia lecţii de artă”, a spus David. Pictorul a fost căutat de apropiaţi ai lui Michael, care au aranjat întâlnirea. Aceasta se întâmpla în 1988, în timpul turneului “Bad”, iar David a primit o listă a opririlor din timpul turneului, ca să aleagă. “Am ales Denver, pentru că era cel mai aproape.” Aşa că, în timp ce se apropia data spectacolului din Denver, David şi-a pregătit meticulos toate materialele necesare pentru a da lecţii de pictură. Conversaţia lor iniţială, descrisă de David, a fost în genul următor:

Michael: “Predai lecţii de pictură?”

David: “Nu, nu predau.”

Dar Michael, punându-şi în aplicare şarmul irezistibil, a reuşit să-l convingă pe David că dorea sincer să înveţe. Într-un final, David s-a înmuiat şi a acceptat o întâlnire. Dar a fost evident, de la început, că lecţiile de pictat erau departe de ceea ce avea Michael în minte.

O limuzină l-a luat pe David ca să-l ducă la întâlnirea cu Michael. Îşi luase cu el toate materialele, crezând că avea să predea lecţii. Agenţii de securitate au coborât împreună cu Michael şi s-au învârtit de colo-colo câteva minute, până când Michael le-a spus că e în regulă şi că pot să iasă. Mai era şi o tânără, pe care Michael a trimis-o să cumpere nişte catarame pe care îi plăcea să le poarte la centură (să nu uităm că vorbim de perioada “Bad”).

“Să te asiguri că obţii reducerea de 20%”, i-a spus, referindu-se la discountul pe care ea trebuia să-l obţină pentru catarame.

În timpul primei întâlniri, au vorbit mult despre artă şi atle lucruri. Dar nu era niciun semn că Michael era interesat serios să ia lecţii. Atunci, de ce toate aceste şmecherii elaborate, cu pretextul că vrea lecţii de artă?

“Voia doar să se întâlnească cu mine”, a râs David. “Dorea să aranjeze o întâlnire, ca să vadă dacă ne înţelegem.”

Dar eu ştiam că Michael chiar era interesat de artă, aşa cum reiese din schiţele şi autoportretele pe care le-a făcut el însuşi. Şi am citit că, până la un punct, David chiar i-a predat lui Michael lecţii – sau a încercat. Şedinţele se încheiau, însă, destul de frustrant. Problema era obsesia lui Michael de perfecţionism, calitatea care l-a făcut geniu în muzică şi dans, dar şi cea care îl supăra cel mai mult atunci când venea vorba să deseneze ori să picteze.

“Se descuraja mult prea uşor”, a spus David. “Voia să-i iasă perfect de la prima încercare.” Până la urmă, Michael a renunţat, atunci când a văzut că nu reuşea să reproducă pe pânză întocmai, ceea ce vedea cu ochii minţii.

“Crezi că ar fi putut fi un mare artist, dacă ar fi studiat? Pentru că, din câte se pare, avea talent.”

“I-am spus odată că avea aptitudini pentru a deveni un mare artist. Dar dura ani de zile ca să-şi dezvolte aceste aptitudini. Da, chiar avea talent.”
“Ei bine, cred că amândoi ştim că asta nu avea cum să se întâmple”, am râs. Poate că lui Michael îi plăcea să cocheteze cu arta, dar evident, nu ar fi renunţat la cariera muzicală pentru asta.



Michael a făcut acest crochiu al lui Chaplin, când avea doar 9 ani. Era talentat, dar nu avea răbdare. “Se descuraja prea uşor.” – David Nordahl


Dar dacă ar fi trăit? L-aş putea vedea, în mod cert, în anii săi de aur, cu nebunia şi gloria scenei lăsate în urmă, urmând, în linişte dar cu pasiune, acest drum. L-am întrebat pe David dacă ştia despre zvonurile conform cărora Michael plănuia să se întoarcă la şcoală pentru a studia artele, la îndemnul fiicei sale Paris. “Nu mi-a spus niciodată asta”, a afirmat David, arătând că această poveste era ceva nou pentru el.

Totuşi, interesul lui Michael pentru artă era profund. “Diana Ross a fost cea care i-a trezit acest interes. L-a dus la muzee.” Vizitele la galeriile de artă deveniseră un mod preferat de a petrece timpul pentru Michael şi David, cu toate că ieşirea în public alături de Michael a fost întotdeauna o provocare care sfârşea în haos. Aşa cum am auzit de multe ori, era necesară o cooperare din partea proprietarilor, acceptarea lor de a-şi închide galeriile pentru public şi aşa mai departe. Odată, vizitau o galerie de artă al cărei acces presupunea să străbată un culoar cu pereţii de sticlă care trecea pe lângă un salon de coafură. Unele dintre doamne l-au recunoscut pe Michael. Aproape instantaneu, dincolo de geam se adunase o mulţime de femei în salopete, cu bigudiuri şi cleşti în păr; cu feţele lipite de geam, încercând cu disperare să-l vadă pe Michael. “Obişnuia să spună că putea păcăli pe oricine deghizându-se, cu excepţia femeilor. Ele îi recunoşteau mersul, erau imbatabile.” – a afirmat David.

Am vrut să întreb despre conceptele picturilor pe care le-a făcut pentru Michael, dar asta s-a dovedit a fi un subiect mult mai complex, pentru care nu era suficient un singur răspuns. Am avut ocazia să intru în profunzimea acestui subiect atunci când David mi-a prezentat nişte slide-uri cu unele dintre cele mai cunoscute picturi ale sale şi crochiuri făcute pentru Michael; şi mi-a spus povestea fiecăruia dintre ele, de la primele tuşe şi până la produsul final. Dar, conceptul pentru fiecare pictură era de obicei un efort colaborativ. “Unele lucruri le făcea Michael, altele le făceam împreună. Ideile acestea minunate sunt ale lui.”

Un alt aspect pe care l-am discutat, a fost controversa din jurul unora dintre picturi. „E un subiect dificil – am spus – pentru că eu personal consider că toate tablourile sunt frumoase. Dar nu cred că trebuie să-ţi mai spun că există oameni care afirmă că unele dintre ele sunt ’artă pedo’ ” După acuzaţiile de molestare, desigur, media a căutat orice care ar fi putut servi drept „dovadă” că Michael era vinovat de acele acuzaţii. Faptul că multe dintre picturi înfăţişau copii şi pe Michael printre ei, ca o figură aproape christică, a făcut ca multe dintre operele lui Nordahl să fie disecate şi analizate la microscop.



Martin Bashir a făcut o ditamai parada cu pictura „Michael”. Dar David Nordahl are nişte cuvinte elocvente pentru a-l caracteriza pe Bashir.


„Martin Bashir, după cum ştii, a fost obsedat să distrugă pictura intitulată ’Michael’ ”

„Rahat!... Scuză-mi limbajul.”

L-am asigurat că nu era cazul să se scuze. „Martin Bashir chiar e un rahat.”, am spus.

„Am încercat să-l conving pe Michael să nu faca documentarul acela. Dar el era convins că Bashir va face pentru el ceea ce făcuse şi pentru prinţesa Diana.”
Aceasta a condus la o scurtă discuţie despre Bashir, care a falsificat declaraţiile bancare ale fratelui Dianei, ca să o şantajeze pentru a accepta acel interviu. „Ştiai asta, David?”

„Nu, nu ştiam. Dar nu mă miră.”

Pe măsură ce aflăm poveştile reale din spatele acestor picturi, ne dăm seama, încă o dată, cât de ridicole sunt acuzaţiile proferate de tabloide. De exemplu, referitor la Field Of Dreams, Michael a vrut pur şi simplu o pictură care să înfăţişeze copii de toate naţionalitaţile, din toată lumea. Aceasta era tema legată de viziunea sa pentru fundaţia Heal The World (al cărei logo, cel reprezentând pământul bandajat, a fost pictat tot de David). Ideea din Filed Of Dreams era de a prezenta copii de toate rasele şi naţionalităţile, făcând ceea ce fac copiii de obicei, inclusiv năzbâtii, dar în modul inocent, copilăresc. De exemplu, băieţelul care se uită pe furiş sub fusta unei fetiţe a fost ideea lui Michael. „Copiii fac chestii din astea”, a spus el. Nordahl a povestit că, după ce au debutat acuzaţiile, el însusşi a fost bombardat constant de tabloide şi de media cu oferte de până la 25.000 $ pentru a dezvălui detalii murdare despre Michael. Adevărate sau nu, nu conta. „Voiau să ştie cine erau copiii din tablouri, care erau numele lor... Ei bine, nu aveam cum să le dau numele lor, pentru că niciunul dintre acei copii nu a existat în realitate. Toţi au fost inventaţi.”


David Nordahl - "Study For Field Of Dreams"


...Ei bine, cu unele excepţii. În Filed Of Dreams, Nordahl a folosit o fotografie a soţiei sale de când era copil, ca model pentru fetiţa care se vede în dreapta lui Michael, sub braţul său. Fetiţa afro-americană care mănâncă dintr-un corn cu îngheţată de vanilie, e tot soţia lui David. „Am decis să o folosesc tot pe soţia mea şi aici”, explică David. „Singura diferenţă este că i-am modificat culoarea pielii.”

Aceasta nu este singura surpriză. Majoritatea picturilor lui Nordahl (de obicei, la dorinţa lui Michael) sunt pline de astfel de mici surprize şi secrete. De exemplu, David mi-a spus că, dacă mă uit cu atenţie, îi voi găsi ascunşi în picturi pe Elisabeth Taylor, Fred Astaire sau Macaulay Culkin, ori alţi prieteni sau celebrităţi. Aţi fi surprinşi în ce locuri sunt ascunşi toţi aceştia în tablourile lui David, dacă vă uitaţi de aproape şi dacă ştiţi ce anume să căutaţi. După cum spune David, lui Michael îi plăcea mult ideea de a avea „surprize ascunse’ în picturi şi adeseori făcea un joc din asta, cu copiii care veneau la Neverland, întrebându-i dacă reuşeau să găsească diverse lucruri sau persoane în picturile respective.

„Uneori Michael îmi spunea unde anume voia să pun surprizele ascunse. Uneori le ascundeam atât de bine, că nici noi nu le mai găseam”, a spus David.

L-am întrebat despre Camelot, tabloul pe care l-a făcut pentru Michael şi Lisa Marie. Ştiam că lucrul la acest tablou i-a oferit ocazia specială de a observa îndeaproape relaţia dintre ei. „O, da. Am petrecut două săptămâni cu ei.”

„Cum erau, ei doi, împreună?”

„Absolut fabuloşi. Un cuplu încântător.”

„Prin urmare, din câte ai putut observa, chiar erau îndrăgostiţi?”

„Fără îndoială. Erau frumoşi împreună. Mi-a frânt inima să aflu că au divorţat.”



David Nordahl - "Camelot"


Ceea ce spune David contrastează puternic cu ceea ce afirmă tabloidele, că mariajul lor a fost simulat. Dar, ceea ce spune David este exact ce afirmă majoritatea prietenilor lui Michael, care au fost în preajma cuplului. În orice caz, două săptămâni sub acelaşi acoperiş cu cei doi, e o perioadă mai mult decât suficientă ca să vezi cu ochi tăi dacă ceva ar fi fost în neregulă cu relaţia lor. David nu i-a iubit doar pe Michael şi Lisa Marie separat, ci i-a iubit împreună, ca şi cuplu. „Dar Lisa a venit în această căsătorie cu propriii ei copii şi nu mai voia alţii. Bănuiesc că probabil că acesta a fost motivul principal pentru ruptura dintre ei” – a spus David.

Între timp, Camelot a fost lăsat neterminat. „Michael nu a fost mulţumit de castel. L-ar fi vrut mai deosebit.” Înainte ca David Nordahl să facă acel castel mai deosebit, povestea de dragoste se terminase. „M-a întristat mult că s-au despărţit.”

Ca artist privat al lui Michael, David Nordahl a lucrat îndeaproape cu Michael la multe dintre proiectele sale vizionare, de la Heal The World la Lost Boys Productions (o companie care urma să producă filme), şi până la planurile de viitor pentru Neverland. Neverland a fost întotdeauna „în lucru” şi printre planurile lui Michael figura un parc acvatic. A fost trist să realizez câte lucruri şi-a dorit Michael să facă la Neverland şi care au rămas nerealizate. Judecând după schiţe, parcul acvatic ar fi fost un spectacol frumos şi grandios de cascade, piscine cu valuri şi alte delicii acvatice.

„Întotdeauna a încercat să-l facă un loc tot mai bun pentru copiii bolnavi care veneau aici”, a spus David, menţionând că planurile lui Michael includeau ecrane uriaşe care să difuzeze non-stop desene animate, pentru copiii bolnavi care nu puteau să doarmă. „Michael înţelegea să, pentru un copil bolnav, nu era uşor să adoramă seara şi voia ca ei să aibă desene animate la dicreţie pentru ca, atunci când se trezeau din cauza durerilor şi nu puteau să adoarmă, să aibă ceva la care să se uite. El se gândea mereu la aceşti copii şi era preocupat să le uşureze suferinţa.”

Nimic nu era făcut în pripă sau ieftin la Neverland. Chiar şi caii din carusel au fost creaţi în aşa fel încât să fie o experienţă unică pentru fiecare copil sau persoană care îi călărea. „Fiecare cal avea o poezie proprie inscripţionată pe el.”

În timp ce prezenta picturile, David a dezvăluit istoria fiecăreia. Tripticul original avea peste 12 picioare lăţime (aproximativ 3,66 metri).



David Nordahl - "The Triptych"


Michael nu a pozat, de fapt, decât pentru foarte puţine dintre tablouri. David l-a pictat după fotografii. Uneori însă era dificil să obţină fotografii bune, pentru că, aşa cum afirmă David, „Michael nu ieşea bine în poze, atunci când încerca să fie altcineva decât Michael.” Ca să obţină o fotografie bună, după care să poată lucra, era adeseori un chin pentru David.

Dar Michael a pozat, totuşi, pentru unele schiţe în cărbune, precum aceasta făcută de David după dansul Panterei Negre din Black Or White. Iar, atunci când Michael poza, era al naibii de greu să-l facă să stea nemişcat. „Vei observa că schiţele în cărbune sunt mereu mai întunecate în partea de sus şi mai deschise în cea de jos. Nu putea să stea locului nicio clipă; şi nu reuşeam să-i imortalizez picioarele. Partea de jos a schiţei, mai deschisă, e rezultatul încercărilor mele de a ţine pasul cu picioarele lui, în continuă mişcare, şi astfel ieşeau mereu neclare în desen.”



Schiţele în cărbune erau mereu mai întunecate în partea de sus şi mai deschise în cea de jos. „Nu putea să stea locului o clipă, aşa că picioarele lui ieşeau neclare în desen."


În timpul lucrului la „Michael”, Nordahl a trebuit să fotografieze pictura în diferite stadii. Atunci când fotografia pictura, acoperea figura lui Michael pentru ca, atunci când developa filmul la centurul foto, nimeni să nu-şi dea seama cine era subiectul picturii.

Lost Boys Production era compania în care a sperat să intre Evan Chandler. David a povestit că Evan a încercat să-l stoarcă de bani pe Michael atunci când a aflat că nu va face parte din Lost Boys Production.

Povestirile lui David arată că Michael a fost un prieten foarte loial, foarte amabil, modest şi respectuos, dar şi unul destul de solicitant, uneori. Lui Michael i-a plăcut pictura ‚Michael” atât de mult, încât a cărat-o după el peste tot prin lume. Chiar înainte de 9/11, tabloul fusese transportat din Paris către Los Angeles şi fusese avariat în timpul transportului, din cauza mânuirii neatente. Cea mai afectată a fost faţa lui Michael. El s-a supărat foarte tare, şi a vrut ca tabloul să fie reparat imediat. Doar că după 9/11, o plimbare cu avionul către Los Angeles nu era uşor de făcut. „Am stat ore în şir într-un aeroport pustiu.” – povesteşte David. Dar până la urmă a ajuns în LA şi tabloul a fost retuşat.

Faptul că Michael era un perfecţionist determina şi el, alteori, alte probleme. David a descris un incident care s-a petrecut după o şedinţă de înregistrări, la care Michael a fost acompaniat de Slash şi de alţi rockeri. „Ăia toţi erau nişte tipi obişnuiţi să intre în studio şi să înregistreze din prima, sau cel mult să faca o dublă. Michael a fost foarte nedumerit şi sincer rănit, când a văzut că acei tipi s-au enervat pentru că i-a rugat să înregistreze de mai multe ori. «Toţi oamenii ăştia sunt furioşi pe mine», mi-a spus.”

David mai are şi alte amintiri din prietenia de durată cu Michael. Îşi aminteşte simţul umorului neobişnuit, complet nebunesc, al lui Michael. Povesteşte că odată încerca să dea de el la telefon. Nu mai ştie care era motivul, dar era ceva foarte urgent. Şi, ori de câte ori suna, dădea de o femeie cu un accent foarte strident şi enervant de Brooklyn, care refuza să-l cheme pe Michael la telefon. Până la urmă, a reuşit să dea de Michael şi i-a povestit: „Aş fi vorbit cu tine mult mai devreme, dar am fost ţinut în loc de femeia asta îngrozitor de enervantă, care vorbea aşa (i-am imitat vocea nazală, iritantă, care semăna cu cea a lui Fran Drescher din „Dădaca”). Michael a început să chicotească şi atunci mi-am dat seama că mă pcălise. «Michael, tu erai?» «Tu ce crezi?» a răspuns el, cu vocea acelei femei.”

David are de asemenea amintiri minunate legate de relaţia lui Michael cu copiii săi, la care a fost martor direct. Unul dintre portretele pe care le-a făcut David pentru Michael a fost acela al lui Prince, „The Boy King”, care il înfăţişează adormit pe un tron.



"Prince, The Boy King." Dacă priviţi cu atenţie, veţi observa imaginea lui Michael pe marginile aurii ale tronului


„Dar de ce nu sunt şi portrete ale lui Paris ori Blanket?”

„Urma să le facem, dar Michael a dorit să aşteptăm până mai creşteau puţin.” Din păcate, nu a mai apucat să facă asta.

David a povestit o istorie amuzantă pe care o mai citisem undeva, despre cum el cu Michael şi copiii s-au strecurat într-un cinema din Santa Fe (New Mexico), ca să vadă filmul „The Day After Tomorrow”. „Era un mall tipic, agloimerat, iar sala de cinema era plină. Eu am luat copiii să cumpărăm popcorn. Michael a aşteptat până când s-au stins luminile, apoi s-a strecurat înăuntru printr-o uşă laterală. Purta nişte panataloni roşii, lejeri, de mătase, ca de pijama”, a râs David, spunând că nici acum nu-i vine să creada că nu l-a observat nimeni pe Michael, mai ales în ţinuta aia.

David a fost acolo atunci când Michael a venit la el, fericit, pentru că Blanket tocmai rostise prima lui propoziţie. Exuberant, ca un tată mândru ce era, i-a spus lui David: „Blanket tocmai a rostit prima lui propoziţie!” „Ce a spus?” „A spus: unde e Dave?”

David îşi mai aminteşte că prietenul său Michael niciodată nu s-a plâns de vitiligo, boala de piele cu care a fost nevoit să se confrunte. Am discutat despre asta, cumva pentru că eram curios după ce citisem în USA Today interviul dat de Nordahl, în care spunea că vitiligo era deja foarte avansat, atunci când l-a cunoscut pe Michael, în 1988.

David descrisese în interviu că, la vremea aceea, în 1988, Michael avea pete pe faţă şi că efectele bolii erau dureros de vizibile pe corpul său. Eram interesat să aflu mai multe despre asta fiindcă, pentru toată lumea, Michael Jackson arăta încă relativ normal in 1988. Sigur, pielea lui devenea mai albă, dar încă nu era evident că se petrecea ceva drastic cu el.

„Aşadar, spui că, încă din 1988, el avea pete albe pe o suprafaţă mare din corp, inclusiv pe faţă?”

„Oh, da. Da. Când l-am întâlnit, era alb deja pe partea dreaptă a gâtului, pe mâna dreaptă şi, din câte am putut sa văd, se întindeau în sus, pe braţ. Nu aveam cum să văd totul, pentru că Michael purta mereu cămăşi largi şi cu mâneci lungi.” Acestea erau cunoscutele cămăşi cu mâneci lungi (în general roşii, uneori albastre) pe care Michael începuse să le poarte spre sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 şi care i-au fost utile, ca să-şi ascundă boala. „Desigur, pe măsură ce boala avansa şi petele albe se intindeau, a trebuit sa le acopere cu fard din ce în ce mai deschis la culoare” – a spus David.

Am discutat despre vitiligo şi despre felul în care această boală distruge pigmentul din piele. I-am spus că şi Oprah Winfrey a afirmat că tegumentul lui Michael părea translucid şi că îi puteai vedea venele. David a fost de acord cu Oprah. „Chiar aşa era.”

Niciodată nu s-a pus problema ca Michael să-şi dorească să devină alb. „Oamenii albi au pigment. Uită-te la pielea ta, uită-te la a mea. Şi acum... priveşte coala asta de hârtie... imaginează-ţi pe cineva care are pielea la fel de albă ca hârtia asta. Michael a considerat mereu că e foarte urât.” I-am răspuns că nu pot să cred asta, că nu-mi pot imagina de ce ar fi crezut aşa. „Era frumos”, am spus.

„Dar el nu s-a văzut niciodată aşa. Credea că era extrem de urât. Şi-a dorit toată viaţa să arate aşa cum îşi imagina el că arată oamenii normali. Ai putea crede că o boală ca vitiligo ar distruge complet o stimă de sine fragilă. Dar cu Michael nu s-a întâmplat asa. Niciodată, nici măcar o dată, nu l-am auzit plângându-se. Niciodată nu a întrebat: de ce eu?”

David a evitat media ani de zile, „pentru că ei nu voiau să vorbească decât despre lucruri negative, iar eu nu ştiam absolut nimic rău despre Michael.” S-a decis să curme chinul reporterilor numai în speranţa că va putea aduce lumină asupra imaginii lui Michael, care continuă să fie murdărită de media şi după 25 iunie 2009. „Eu l-am considerat întotdeauna un om normal. E cel mai serios şi mai respectuos om pe care l-am cunoscut vreodată. În 20 de ani, niciodată nu l-am auzit să ridice tonul.”
Impresia cu care am rămas după această conversaţie cu David Nordahl, a fost aceea că Michael a fost un om care şi-a purtat crucea în linişte, cu demnitate, graţie şi tărie morală. Nu s-a văitat şi nu şi-a plâns de milă. A continuat să muncească, să creeze, să se bucure de viaţă şi să lupte pentru a-şi împlini viziunea de a face lumea un loc mai bun. Poate că, în sfârşit, am înţeles de ce Michael nu a ales să devină un purtător de cuvânt pentru boala lui (aşa cum fac toate vedetele care suferă de ceva). Michael avea un plan mult mai mare şi o viziune mult mai amplă legate de ceea ce spera el să facă cu propria viaţă şi cu podiumul care i-a fost oferit.

Vitiligo a fost doar un ţânţar enervant pe care Michael a decis să nu-l lase să-i stea în cale. De aceea am adăugat în titlul acestui articol, cuvântul „supravieţuitor”. Pentru că vorbele lui David au conturat exact această imagine.

Timp de 20 de ani, David l-a văzut pe prietenul lui luptându-se cu ravagiile acestei boli, laolaltă cu toate neînţelegerile şi ridiculizările care le-au acompaniat. Dar, aşa cum afirmă David: „El a ştiut întotdeauna cine era, a ştiut că era negru.”


Se pare că restul lumii avea nevoie să i se reamintească asta, tot timpul. Nu Michael.


...