Stjepan Hauser (Croaţia) şi Luka Šulić (Slovacia) ne arată ce înseamnă talent, pasiune, artă şi, nu în ultimul rând, impactul lui Michael Jackson asupra generaţiei tinere de muzicieni. Vă invit să ascultaţi un tribut excepţional adus Regelul Pop, Rock&Soul”.
You Rock My World (albumul „Invincible”, 2001), este unul dintre foarte puţinele cântece ale lui Michael Jackson centrate pe ideea de a cuceri o fată.
Dialogul iniţial dintre Michael şi Chris Tucker e inedit şi foarte inspirat, dezvăluind, chiar dacă secvenţial, talentul actoricesc al Regelui Pop. Sunt două versiuni ale acestui intro, una pe album şi alta în videoclip; mie îmi place mult prima.
Chris:Fata aia... moaamă... ah... uite la fata aia! Ce bucăţică... ah... fata aia e mişto, omule! Uită-te la ea! Ohh, e prea mişto... şi ea ştie că e mişto. Michael:Da... e foarte frumoasă. Chris:Oh, e seducătoare! Michael:Arată bine [râde]. Ai dreptate. Chris:Ah ah ah... Pun pariu că nimeni nu poate să pună mâna pe ea. Michael:Chris, eu pot. Chris:Nu poţi să pui mâna pe fata aia! Doamne... îţi garantez că nu poţi să o cucereşti! Michael:Priveşte-mă cum o cuceresc. Chris:Pun rămăşag că n-o să reuşeşti în vecii vecilor. Michael:Ba o să reuşesc. Chris:Bine... ia arată-mi. Haide, arată-mi! Michael:Priveşte...
Dialogul din videoclip conţine referinţe la alte single-uri ale lui Michael: în restaurantul chinezesc, Chris Tucker observă că tânăra e foarte drăguţă („Pretty Young Thing”) şi afirmă că „fata e a mea” („The Girl Is Mine”); după ce intră în club, în urmărirea fetei, Tucker începe să se teamă şi-i recomandă lui Michael să o şteargă de-acolo („Beat It”), pentru că are un presentiment negativ („Bad” feeling) şi că fata e periculoasă („Dangerous”).
Localul în care au intrat cei doi e un club populat de nişte indivizi periculoşi, obişnuiţi să-şi facă singuri legile, cu armele şi pumnii şi, privindu-i, ne devine evident motivul temerii lui Chris Tucker. În videoclip apar nume mari, de la Marlon Brando, Michael Madsen, şi până la Billy Drago, toţi alesi pe sprânceană, toţi cu experienţe în roluri de “duri”.
Viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel
pentru că, fato, ai venit şi ai schimbat
felul în care merg,
felul în care vorbesc;
Nu pot explica ceea ce simt pentru tine
dar fato ştii că e adevărat;
stai cu mine, voi face tot ce trebuie
şi voi fi tot ce vei avea tu nevoie.
Ca şi cum nu era suficient faptul că erau nişte intruşi în clubul acela de şmecheri, Michael mai are şi tupeul să rivalizeze cu unul dintre ei pentru a intra în graţiile tinerei. Doar că, aşa cum suntem obişnuiţi, Michael o face în felul său specific: la atitudinile ameninţătoare ale „durilor”, el răspunde cu paşi de dans; la etalarea armelor răspunde cântând. Afirmaţia lui Billy Drago: „cred că vrea să moară” îşi găseşte imediat sensul, atunci când Michael o curtează pe frumoasa Kishaya Dudley, dându-i târcoale într-un fel care aminteşte de un alt videoclip, „The Way You Make Me Feel”. Este momentul în care Madsen se enervează, aruncă ţigara şi îşi asmute locotenenţii asupra „rivalului”. Michael însă îşi vede de treabă, în timp ce Tucker încearcă să treacă neobservat, în mijlocul unui grup de clienţi care dansează.
E atât de bine,
am căutat toată viaţa dragostea perfectă;
acum simt că am găsit-o, în sfârşit,
dragostea perfectă e a mea.
Tu mă înnebuneşti, ştii că e aşa,
şi îţi voi dărui tot ce am;
iubirea inseamnă
să găsesc pe cineva ca tine şi să fii a mea.
Înfruntarea dintre cele două „găşti”, a lui Michael şi a lui Madsen, debutează cu o secvenţă ritmică, produsă de îmbinarea ingenioasă a unor sunete obişnuite – picăturile de apă scurse dintr-un robinet, o mătură pe podea, un inel lovind paharul, o perie pe pantofi, tocuri pe asfalt etc. – urmată de câteva mişcări de dans agresive, apoi de rânjetul ironic al lui Billy Drago: „Asta e tot ce poţi?... Asta e nimic. Tu eşti un nimic.” şi declanşarea adevăratului scandal, în genul foarte des întâlnit în barurile din sudul Statelor Unite. Printre scaune izbite de pereţi şi beligeranţi doborâţi la pământ, Michael continuă să cânte, detaşat, şi să-i facă fetei declaraţii.
De data aceasta,
am ştiut că dragostea îmi va aduce fericire
am încercat să-mi păstrez minţile,
am aşteptat răbdător
Ştii, fato, viaţa mea e completă acum,
iubirea noastră e reală datorită ţie.
Fato, ştiu că asta e iubire,
simt magia peste tot, în aer,
Fato, niciodată nu mă voi sătura,
de aceea am nevoie mereu să-mi fii alături.
Tu îmi faci lumea,
prin felul în care-mi vorbeşti,
prin felul în care mă iubeşti,
prin felul în care mi te dăruieşti...
Este al doilea videoclip, după „Black Or White”, în care Michael ne arată o latură cu care nu suntem familiarizaţi: răbufnirea, momentul în care se urcă pe tejghea şi aruncă cu sticle în pereţi, nu par a se potrivi cu felul în care ne-am obişnuit noi să-l vedem pe Michael Jackson. Însă, contrastul dintre conţinutul cântecului (un bărbat atras de o tânără, pe care îşi doreşte să o cucerească prin dans şi declaraţii poetice, pe un ritm R&B – prin excelenţă un ritm sexy) şi violenţa scenariului, nu mi se pare deloc neobişnuit, atunci când e vorba de Michael Jackson. În primul rând, este imposibil să nu sesizezi nuanţa ironică ce străbate întreg scenariul, de la prima scenă (cea din restaurant, discuţia între cei doi şi bucătarul chinez strigând după ei, că nu şi-au plătit consumaţia), continuând cu mişcările de dans ale lui Michael în jurul fetei, care seamănă cu un ritual de împerechere; apoi expresiile bandiţilor – care par desprinşi dintr-o comedie; şeful Marlon Brando care, în ciuda staturii impunătoare şi a rolului de „tartorul băieţilor răi” construieşte origami în timp ce fluieră un cântecel naiv; confruntarea dintre gaşca lui Michael şi cea a lui Madsen – care mie mi s-a părut un moment de mare efect, în genul: „în ce vrei să ne măsurăm, în săbii să ne tăiem, în luptă să ne luptăm... sau mai bine în dans să ne concurăm?” – şi, în sfârşit, ultima scena, în care Michael se sărută cu fata, printre flăcări, apoi fug împreună în maşina condusă de Chris Tucker, ca într-un „Happy End” clişeistic al filmelor hollywoodiene. Totul, absolut totul în acest videoclip, musteşte de ironie – una rafinată, subtilă, dar suficient de vizibilă încât nu ai cum să o ratezi. În altă ordine de idei, felul în care Michael o curtează pe tânără aduce cu ideea din videoclipul „The Way You Make Me Feel” – doar că, la o distanţă de 14 ani, personajul nostru este evident mai experimentat şi mai sigur pe el. În „The Way You Make Me Feel” Michael avea 29 de ani şi era un tânăr total diferit de comunitatea în care încerca să se integreze, şi care îl respingea, tocmai din cauză că era diferit. În „You Rock My World”, Michael e un bărbat matur, de 43 de ani, care între timp a acceptat faptul că e diferit şi nu-şi mai doreşte să se integreze, dimpotrivă; e încrezător în forţele sale şi îşi etalează nonşalant toate caracteristicile care îl pun în opoziţie faţă de comunitatea ignorantă, primitivă şi mânată de instincte, cu care are de-a face. Pe undeva, eu cred că şi aici (ca şi în alte ocazii), Michael a simţit nevoia să „le dea cu tifla” (evident în felul său specific, elegant, demn, jucăuş şi ritmat) tuturor celor care l-au criticat fără să-l asculte şi l-au judecat fără să-l înţeleagă, societăţii care a încercat să-l marginalizeze, începând cu media, şi terminând cu decidenţii de la Sony (cu care, la momentul realizării videoclipului, era în plin conflict). În lumina acestei scurte analize, nimic nu pare neconcordant sau nepotrivit în videoclipul „You Rock My World”, care rămâne, după părerea mea, o piesă de rezistenţă în portofoliul artistic al Regelui Pop, o mărturie la fel de elocventă, ca toate celelalte, a talentului său de geniu şi o parte semnificativă din moştenirea pe care, cu atâta generozitate, a avut grijă să ne-o lase.
Chemăm toţi fanii Regelui Pop să voteze în Billboard Music Awards – Fan Favorite Award. Rezultatele se vor afişa pe 22 mai 2011, aşa că nu mai avem decât 5 zile ca să votăm. Michael a fost omis în listă, dar putem să-l includem şi chiar sa-l aducem in fruntea listei, dacă ne unim forţele. Astfel putem să arătăm lumii că Michael Jackson are cei mai mulţi fani.
Tot ce aveţi de făcut este să intraţi aici, să bifaţi “Other”, să scrieti numele lui Michael Jackson în căsuţa de dedesubt şi apoi să apăsati pe butonul SUBMIT. Se pare că putem vota de mai multe ori.
De asemenea, clubul Megaheart4MJ promovează o campanie de comemorare a Regelui Pop care are drept scop acumularea, până la 29 august, a 500 milioane vizionări ale videoclipului “Hold My Hand” pe youtube, aici.
Vă rog să transmiteţi mai departe acest mesaj. Haideţi să contracarăm toate speculaţiile şi controversele din jurul numelui Regelui Pop. Haideţi să le reamintim oamenilor care este moştenirea lăsată nouă de Michael Jackson şi să-i punem muzica acolo unde îi este locul. Este datoria noastră să protejăm şi să menţinem vie amintirea Regelui Pop.
Michael Jackson va rămâne în amintirea multora ca o icoană frântă, un geniu pop transformat într-un mutant al faimei. Dar eu nu mi-l voi aminti astfel. Combinaţia lui – de mister, izolare, indulgenţă, incredibilă faimă la nivel global şi singurătate – mi-a fost cunoscută îndeaproape. Timp de douăzeci de ani am observat fiecare aspect şi, la cât de uşor era să-l iubeşti pe Michael – şi să-ţi doreşti să-l protejezi – dispariţia lui prematură pare aproape predestinată.
Cu două zile înainte, mă sunase, era optimist şi exaltat şi-mi lăsase un mesaj în care spunea: “Am nişte veşti tare bune pe care vreau să ţi le împărtăşesc.” Compunea un cântec despre mediu şi voia să-mi ceară părerea în privinţa versurilor, aşa cum mai făcuse în alte dăţi. Când am încercat să-l sun, am constatat că numărul fusese deconectat. (exasperat de agresiunea celor din presă, îşi schimba des numărul de telefon.) Prin urmare, nu am mai avut şansa să vorbesc cu el, iar demo-ul pe care mi-l trimisese stă pe noptiera mea, ca un simbol dureros al unei vieţi neterminate.
Când ne-am cunoscut, prin 1988, am fost frapat de combinaţia de charismă şi suferinţă care îl înconjurau pe Michael. El putea să fie atacat de roiuri de oameni la aeroport, să susţină un show epuizant de trei ore, şi apoi să stea în spatele scenei, aşa cum am făcut împreună într-o noapte în Bucureşti, bând apă imbuteliată, discutând despre poezia Sufi şi meditând.
Acea persoană, pe care eu am considerat-o (cu riscul de a fi ridiculizat) foarte pură, a supravieţuit – el citea poemele lui Rabindranath Tagore atunci când am vorbit ultima dată, acum două săptămâni. Michael exemplifică paradoxul multor artişti cunoscuţi, fiind esenţialmente timid, un introvertit care venea la mine acasă şi petrecea mare parte a serilor stând într-un colţ, singur cu copiii lui. Nu l-am văzut niciodată altfel decât ca pe un părinte iubitor, atunci când erau împreună (şi mă întreb, acum, ce se va întâmpla cu ei.)
Reticenţa lui Michael în privinţa maturizării era o altă faţetă a paradoxului. Copiii mei îl adorau iar el le răspundea în acelasi fel, copilăros. A afirmat adeseori, aşa cum fac mulţi dintre copiii-vedete, că a fost lipsit de copilărie. Datorită valorii exagerate, monstruoase, pe care societatea noastră o conferă celebrităţii (şi care l-a învăluit pe Michael dincolo de limite), publicul era insensibil la suferinţele lui personale şi foarte reale, poreclindu-l Jacko şi portretizându-l ca pe un ciudat.
Nu e treaba mea să comentez problemele legale cu care s-a confruntat Michael în trecut şi care au fost apoi amplificate de unele alegeri greşite pe care le-a făcut în viaţă. A fost înconjurat de oportunişti, inclusiv o grămadă de medici din Los Angeles şi din alte părţi care l-au aprovizionat cu reţete pentru medicamente. Ori de câte ori recunoştea sincer că avea o problemă, conversaţia sfârşea invariabil prin devierea subiectului şi prin negare. Acum, în timp ce scriu, pe toate canalele de ştiri se discută dependenţa lui de medicamente. În clipa în care am aflat de dispariţia lui, am avut sentimentul acut că prescripţia de medicamente a avut un rol-cheie.
Probabil că cel mai mult ne-am apropiat atunci când Michael a avut nevoie de o carte care să se pună în vânzare ca suvenir pentru concert şi care urma să conţină fotografii pentru fani, dar şi nişte fabule scurte. Am stat cu el ore în şir, în timp ce el selecta povestiri despre animale, în stilul lui Esop, le combina cu versuri despre muzică şi despre dragostea lui faţă de tot ceea ce era legat de muzică. Acest proiect a devenit “Dancing The Dream”, după ce am adunat toate textele şi le-am potrivit, pentru el. Atunci m-am convins de modul de viaţă pe care Michael şi-l alcătuise singur: pentru a contracara laţul puternic al stresului care acompaniază statutul de megastar, el şi-a construit un loc privat, într-o lume a fanteziei, unde nori roz ascundeau tristeţea adâncă iar Peter Pan era un erou, nu o patologie.
Acest compromis cu realitatea a devenit treptat nesustenabil; iar el a forţat limitele pentru a-l conserva. Privilegiul nelimitat a devenit o altă forţă toxică şi distructivă. Ceea ce începuse ca o idiosincrazie, timiditate şi vulnerabilitate, a fost devastat de obsesiile lui privitoare la sănătate, securitate şi o izolare care s-au amplificat până la un nivel periculos. Atunci când Michael mi-a trimis melodia pentru ultimul lui cântec, acela care se află acum pe noptiera mea, aşteptându-şi cuvintele potrivite, tot procesul a semănat cu o operaţiune secretă a CIA.
Amintirile mele despre Michael Jackson vor fi la fel de complexe şi de confuze ca ale oricui. Prietenii lui cei mai apropiaţi vor face tot posibilul să se asigure că lucrurile bune vor rămâne, după el. Dacă vom reuşi să-i reabilităm imaginea, după atâţia ani în care media l-a prezentat distorsionat, nimeni nu poate şti. Eu am vrut doar să menţionez unele lucruri, în apărarea lui. Fiul meu Gotham a călătorit cu Michael în turneul “Dangerous”, pe când avea 17 ani. Va conta, vreodată, că Michael s-a comportat extrem de disciplinat şi impecabil de manierat în prezenţa fiului meu?
Dădaca copiilor lui, Grace Rwaramba, e ca o fiică pentru mine. I-am prezentat-o lui Michael atunci când era o fată frumoasă şi inimoasă de 18 ani, din Rwanda. Ea a stat cu ochii pe Michael pentru mine şi mă anunţa ori de câte ori el era la pământ sau pe muchia prăpastiei. Şi totuşi, nici instinctele protectoare, nici devotamentul, nu au putut preveni tragedia acelei zile. Iar eu nu mai pot acum decât să scriu acest scurt text, în tristeţe. Dar atunci când şocul se va atenua şi mii de voci îi vor inventaria traiectoria strălucitoare, plină de bucurie, bătăioasă, enigmatică; sper că „plin de bucurie” este expresia care se va ridica din cenuşă şi va străluci, aşa cum a făcut-o Michael.
