...
Sărbători Fericite tuturor, cu bucurie şi căldură în suflete!
Oameni făcând liste, cumpărând cadouri deosebite,
făcându-şi timp să fie amabili cu ceilalţi –
e acel moment din an când prietenii buni sunt aproape
şi îţi doreşti să poţi oferi mai mult
decât nişte obiecte cumpărate dintr-un magazin.
De ce nu dăruieşti iubire în ziua de Crăciun?
chiar şi omul care are totul
ar fi atât de fericit dacă i-ai oferi
iubire, în ziua de Crăciun –
nu există un cadou mai frumos decât iubirea.
Oameni, nu ştiţi că zâmbetul şi un semn de salut
se simt peste tot, în bucuria Crăciunului?...
e singura dată din an când lumea e sinceră
şi ţi-ar plăcea să găseşti o cale să arăţi
lucruri pe care cuvintele nu le pot exprima.
De ce nu dăruieşti iubire, în ziua de Crăciun?
omul de pe stradă şi perechea de la etajul de sus,
toţi au nevoie să ştie că există cineva căruia îi pasă;
dăruieşte iubire în ziua de Crăciun,
pentru că iubirea e cel mai frumos cadou.
Ceea ce-i trebuie lumii e iubirea;
da, lumea are nevoie de mai multă iubire.
De ce nu dăruieşti iubire in ziua de Crăciun?
fiecare copilaş de pe genunchii lui Moş Crăciun
are un loc, sub pomul lui, pentru iubirea ta;
oferă iubire de Crăciun –
nu există dar mai de preţ decât iubirea.
...
vineri, 23 decembrie 2011
joi, 15 decembrie 2011
„Dacă mor mâine, să-ţi aminteşti întotdeauna ce ţi-am spus.”
...
Diseară, la „The Ellen Show” în S.U.A., va fi difuzat un interviu cu Paris Jackson. Până când vom avea şansa să îl vedem şi noi integral (pentru cine nu ştie, „The Ellen Show” se difuzează pe Euforia tv de luni până vineri la ora 00:00), am găsit pe internet un fragment.
Paris Jackson despre tatăl ei Michael
Ellen: Aşadar, o să apari într-un film. E ceva ce îţi doreai?
Paris: Da, îmi place să joc.
Ellen: Îţi place să joci? Când ti-ai dat seama că vrei să fii actriţă?
Paris: Când eram foarte mică. Tata a jucat în filmul „Moonwalker”. Ştiam că el cânta foarte bine dar nu ştiusem că putea şi să joace. Am văzut filmul şi mi-am spus „wow, vreau să fiu ca el”.
Ellen: Câţi ani aveai pe atunci?
Paris: Eram mică. Eram mai mică decât e Blanket acum.
Ellen:. Chiar aşa? I-ai spus? I-ai spus tatălui tău că vrei să joci?
Paris: Da... noi improvizam împreună. El ne dădea mici scenarii. Spunea „OK, în scena asta vei începe să plângi” şi plângeam instantaneu.
Ellen: Puteai să plângi la comandă?
Paris: Da.
Ellen: Asta e impresionant. Asa poţi să obţii tot felul de lucruri. Iar el nu mai ştia dacă plângeai cu adevărat sau doar jucai un rol.
Paris: Se pare că „m-am prefăcut” mult la vremea aceea.
Paris despre „şansa de a fi normală”
Ellen: Îţi place la şcoală?
Paris: Mult. E, categoric, o experienţă diferită.
Ellen: Se poartă cu tine diferit? Simţi că ai o copilărie obişnuită?
Paris: Chiar am o copilărie obişnuită. Adică, sunt tratată ca oricare copil. Când am venit la Buckley [şcoala la care Paris învaţă acum], nu ştia nimeni cine sunt şi mi-am spus „ce bine, am şansa să fiu normală”.
Ellen: Ei nu ştiau cine eşti din cauza acelor măşti pe care le purtai – pentru că, sigur, tatăl tău dorea să te protejeze şi să-ţi ofere sansa ca mai târziu să poţi ieşi în lume şi să poţi avea o viaţă normală – dar te-ai gândit vreodată, în timp ce le purtai, „asta e oarecum ciudat”?
Paris: Mda, mă gândeam ceva d egenul „e o prostie, de ce port o mască?” Dar am înţeles mai târziu că el nu dorea decât să ne protejeze şi ne-a şi explicat asta.
Momente memorabile cu Michael
Ellen: Care a fost cel mai memorabil lucru pe care ţi l-a spus tatăl tău?
Paris: Mi-a spus: „Dacă mor mâine, întotdeauna să-ţi aminteşti ce ţi-am spus.” Am ascultat sfatul lui şi am ţinut minte absolut tot ce mi-a spus.
...
Diseară, la „The Ellen Show” în S.U.A., va fi difuzat un interviu cu Paris Jackson. Până când vom avea şansa să îl vedem şi noi integral (pentru cine nu ştie, „The Ellen Show” se difuzează pe Euforia tv de luni până vineri la ora 00:00), am găsit pe internet un fragment.
Paris Jackson despre tatăl ei Michael
Ellen: Aşadar, o să apari într-un film. E ceva ce îţi doreai?
Paris: Da, îmi place să joc.
Ellen: Îţi place să joci? Când ti-ai dat seama că vrei să fii actriţă?
Paris: Când eram foarte mică. Tata a jucat în filmul „Moonwalker”. Ştiam că el cânta foarte bine dar nu ştiusem că putea şi să joace. Am văzut filmul şi mi-am spus „wow, vreau să fiu ca el”.
Ellen: Câţi ani aveai pe atunci?
Paris: Eram mică. Eram mai mică decât e Blanket acum.
Ellen:. Chiar aşa? I-ai spus? I-ai spus tatălui tău că vrei să joci?
Paris: Da... noi improvizam împreună. El ne dădea mici scenarii. Spunea „OK, în scena asta vei începe să plângi” şi plângeam instantaneu.
Ellen: Puteai să plângi la comandă?
Paris: Da.
Ellen: Asta e impresionant. Asa poţi să obţii tot felul de lucruri. Iar el nu mai ştia dacă plângeai cu adevărat sau doar jucai un rol.
Paris: Se pare că „m-am prefăcut” mult la vremea aceea.
Paris despre „şansa de a fi normală”
Ellen: Îţi place la şcoală?
Paris: Mult. E, categoric, o experienţă diferită.
Ellen: Se poartă cu tine diferit? Simţi că ai o copilărie obişnuită?
Paris: Chiar am o copilărie obişnuită. Adică, sunt tratată ca oricare copil. Când am venit la Buckley [şcoala la care Paris învaţă acum], nu ştia nimeni cine sunt şi mi-am spus „ce bine, am şansa să fiu normală”.
Ellen: Ei nu ştiau cine eşti din cauza acelor măşti pe care le purtai – pentru că, sigur, tatăl tău dorea să te protejeze şi să-ţi ofere sansa ca mai târziu să poţi ieşi în lume şi să poţi avea o viaţă normală – dar te-ai gândit vreodată, în timp ce le purtai, „asta e oarecum ciudat”?
Paris: Mda, mă gândeam ceva d egenul „e o prostie, de ce port o mască?” Dar am înţeles mai târziu că el nu dorea decât să ne protejeze şi ne-a şi explicat asta.
Momente memorabile cu Michael
Ellen: Care a fost cel mai memorabil lucru pe care ţi l-a spus tatăl tău?
Paris: Mi-a spus: „Dacă mor mâine, întotdeauna să-ţi aminteşti ce ţi-am spus.” Am ascultat sfatul lui şi am ţinut minte absolut tot ce mi-a spus.
...
miercuri, 30 noiembrie 2011
THRILLER 29
...
Astăzi se împlinesc 29 de ani de la lansarea albumului cu care Michael a intrat, pentru totdeauna, în istoria muzicii, care l-a propulsat pe culmile succesului şi l-a făcut megastar: „Thriller”. Dintre cele 9 melodii incluse pe album, 3 au fost compuse de Michael (Wanna Be Startin’ Somethin’, Beat It şi Billie Jean), iar una a fost compusă în colaborare (The Girl Is Mine, cu Paul McCartney). Thriller este opera prolificului şi excelentului compozitor Rod Temperton, cu care Michael a colaborat foarte bine.
Sesiunile de înregistrări au avut loc între 14 aprilie – 8 noiembrie 1982, la Westlake Recording Studios din Los Angeles, California, sub îndrumarea producătorului Quincy Jones, care a avut la dispoziţie un buget de 750.000 USD. S-a muncit la 30 de cântece, iar dintre ele au fost alese, cu mare atenţie, cele 9 care au compus albumul. În afară de Baby Be Mine şi The Lady In My Life, toate melodiile de pe album au fost lansate ca single şi toate au ajuns în top 10 pe lista „Billboard Hot 100”.
În numai un an de zile, „Thriller” a devenit – şi a rămas în continuare – cel mai bine vândut album din toate timpurile şi a obţinut 8 premii Grammy în 1984. În acelaşi an, tot „Thriller” i-a adus lui Michael 8 premii AMA (American Music Awards), un premiu pentru merite speciale şi 3 premii MTV Video Music Awards. „Thriller” i-a permis lui Michael să facă o breşă serioasă în bariera rasială, atunci când videoclipurile pentru Thriller, Billie Jean şi Beat It au fost difuzate regulat la MTV, un post considerat leader de opinie pe piaţa muzicală şi care avea pretenţii elitiste şi rasiste la acea vreme.
Videoclipul Thriller a fost pus la păstrare în Biblioteca Congresului American şi notat în Registrul Naţional de Înregistrări, pentru că s-a stabilit că are semnificaţie culturală.
Anii dintre „Off The Wall” şi „Thriller” au fost o perioadă de tranziţie pentru Michael, un răstimp în care el şi-a revendicat din ce în ce mai clar şi mai răspicat, independenţa. Imediat cum a împlinit 21 de ani, devenind major, şi-a angajat propriul manager (pe John Branca) şi i-a spus hotărât că vrea să devină cel mai mare star din showbusiness şi cel mai bogat. Nu era doar un vis de puşti ambiţios, nici un moft de grandomaniac, nicidecum. Michael era extrem de serios atunci când a afirmat asta şi avea un scop bine determinat. Voia, din tot sufletul, să „vindece lumea” – de rasism, de violenţă, de foamete, de discriminare. Iar pentru asta ştia că avea nevoie de bani. Şi era perfect conştient că, pe lângă bani, avea nevoie de notorietate. Şi-a promis lui însuşi să facă tot ce-i va sta în puteri ca să schimbe în bine unele lucruri de pe lumea asta. Şi, după cum bine ştim, s-a ţinut de promisiune, din plin. Chiar dacă a avut de înfruntat nişte ziduri groase şi nişte prejudecăţi bine înrădăcinate, a ieşit victorios din toate înfruntările de acest fel. În 1980 l-a întrebat pe publicistul revistei „Rolling Stones” daca l-ar interesa să facă o copertă cu el. Nu l-a interesat, iar Michael a ripostat: „Mi se spune mereu şi mereu că o revistă cu negri pe copertă nu se vinde... Ei bine, o să vină o zi când aceste reviste mă vor implora să le dau un interviu. Poate că le voi da unul. Sau poate nu.” Şi Michael a avut dreptate. La scurtă vreme după refuz, mai exact după ce „Thriller”, abia lansat, urcase vertiginos în topuri şi nu părea că avea de gând să se oprească prea curând, dintr-odată negrii pe copertă vindeau extraordinar de bine. Mai precis, unul anume: Michael Jackson. În februarie 1983, coperta Rolling Stones avea o poză mare cu Michael, iar în interior au pus un interviu pe 8 pagini pe care îl luaseră în 1982, înainte de lansarea albumului, dar nu găsiseră, vezi-Doamne, momentul să-l publice până atunci (adică până când „Thriller” a dominat topurile).
Pe 30 noiembrie 1982 Michael Jackson a dovedit, industriei muzicale şi publicului, că este un artist complet, cu abilităţi excepţionale de a se reinventa mereu şi mereu, şi care îşi merita cu prisosinţă locul în istoria muzicii şi tronul de Rege al Muzicii. Acolo unde, dealtfel, este şi astăzi. La mulţi ani, „Thriller”!
La mulţi ani tuturor celor care astăzi îşi serbează numele!
...
Astăzi se împlinesc 29 de ani de la lansarea albumului cu care Michael a intrat, pentru totdeauna, în istoria muzicii, care l-a propulsat pe culmile succesului şi l-a făcut megastar: „Thriller”. Dintre cele 9 melodii incluse pe album, 3 au fost compuse de Michael (Wanna Be Startin’ Somethin’, Beat It şi Billie Jean), iar una a fost compusă în colaborare (The Girl Is Mine, cu Paul McCartney). Thriller este opera prolificului şi excelentului compozitor Rod Temperton, cu care Michael a colaborat foarte bine.
Sesiunile de înregistrări au avut loc între 14 aprilie – 8 noiembrie 1982, la Westlake Recording Studios din Los Angeles, California, sub îndrumarea producătorului Quincy Jones, care a avut la dispoziţie un buget de 750.000 USD. S-a muncit la 30 de cântece, iar dintre ele au fost alese, cu mare atenţie, cele 9 care au compus albumul. În afară de Baby Be Mine şi The Lady In My Life, toate melodiile de pe album au fost lansate ca single şi toate au ajuns în top 10 pe lista „Billboard Hot 100”.
În numai un an de zile, „Thriller” a devenit – şi a rămas în continuare – cel mai bine vândut album din toate timpurile şi a obţinut 8 premii Grammy în 1984. În acelaşi an, tot „Thriller” i-a adus lui Michael 8 premii AMA (American Music Awards), un premiu pentru merite speciale şi 3 premii MTV Video Music Awards. „Thriller” i-a permis lui Michael să facă o breşă serioasă în bariera rasială, atunci când videoclipurile pentru Thriller, Billie Jean şi Beat It au fost difuzate regulat la MTV, un post considerat leader de opinie pe piaţa muzicală şi care avea pretenţii elitiste şi rasiste la acea vreme.
Videoclipul Thriller a fost pus la păstrare în Biblioteca Congresului American şi notat în Registrul Naţional de Înregistrări, pentru că s-a stabilit că are semnificaţie culturală.
Anii dintre „Off The Wall” şi „Thriller” au fost o perioadă de tranziţie pentru Michael, un răstimp în care el şi-a revendicat din ce în ce mai clar şi mai răspicat, independenţa. Imediat cum a împlinit 21 de ani, devenind major, şi-a angajat propriul manager (pe John Branca) şi i-a spus hotărât că vrea să devină cel mai mare star din showbusiness şi cel mai bogat. Nu era doar un vis de puşti ambiţios, nici un moft de grandomaniac, nicidecum. Michael era extrem de serios atunci când a afirmat asta şi avea un scop bine determinat. Voia, din tot sufletul, să „vindece lumea” – de rasism, de violenţă, de foamete, de discriminare. Iar pentru asta ştia că avea nevoie de bani. Şi era perfect conştient că, pe lângă bani, avea nevoie de notorietate. Şi-a promis lui însuşi să facă tot ce-i va sta în puteri ca să schimbe în bine unele lucruri de pe lumea asta. Şi, după cum bine ştim, s-a ţinut de promisiune, din plin. Chiar dacă a avut de înfruntat nişte ziduri groase şi nişte prejudecăţi bine înrădăcinate, a ieşit victorios din toate înfruntările de acest fel. În 1980 l-a întrebat pe publicistul revistei „Rolling Stones” daca l-ar interesa să facă o copertă cu el. Nu l-a interesat, iar Michael a ripostat: „Mi se spune mereu şi mereu că o revistă cu negri pe copertă nu se vinde... Ei bine, o să vină o zi când aceste reviste mă vor implora să le dau un interviu. Poate că le voi da unul. Sau poate nu.” Şi Michael a avut dreptate. La scurtă vreme după refuz, mai exact după ce „Thriller”, abia lansat, urcase vertiginos în topuri şi nu părea că avea de gând să se oprească prea curând, dintr-odată negrii pe copertă vindeau extraordinar de bine. Mai precis, unul anume: Michael Jackson. În februarie 1983, coperta Rolling Stones avea o poză mare cu Michael, iar în interior au pus un interviu pe 8 pagini pe care îl luaseră în 1982, înainte de lansarea albumului, dar nu găsiseră, vezi-Doamne, momentul să-l publice până atunci (adică până când „Thriller” a dominat topurile).
Pe 30 noiembrie 1982 Michael Jackson a dovedit, industriei muzicale şi publicului, că este un artist complet, cu abilităţi excepţionale de a se reinventa mereu şi mereu, şi care îşi merita cu prisosinţă locul în istoria muzicii şi tronul de Rege al Muzicii. Acolo unde, dealtfel, este şi astăzi. La mulţi ani, „Thriller”!
La mulţi ani tuturor celor care astăzi îşi serbează numele!
...
marți, 8 noiembrie 2011
De Sf. Michael, pentru Michael – şi pentru voi toţi
...
Pentru astăzi nu am decât un poem, publicat în 1998 (într-un volum intitulat „Soul Cries”) de un scriitor american contemporan despre care nu ştiu decât că se semnează cu pseudonimul Lastmanout (originalul în engleză, „He Waits”, îl găsiţi pe www.soulcries.com). Mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut potrivit într-o astfel de zi, aşa încât l-am tradus ca să-l împart cu voi. Din clipa în care l-am citit, m-a făcut să mă gândesc la Michael. Parcă e scris pentru el.
El aşteaptă
El aşteaptă... nu mai ştie de ce,
ştie doar că trebuie să aştepte aici,
în acest loc unde nu există nici timp, nici spaţiu,
şi care aşteaptă să se umple din nou,
pentru ca golurile să dispară
şi căutările să nu-şi mai aibă rostul;
nesfârşite cicluri de lumină – intuneric, lumină – întuneric
aşteaptă în tăcere ceva ce pare a fi veşnicia
golită de toate sensurile, de atingere, de căldură, de frig –
de toate, în afară de speranţă şi de iubire,
pentru că înăuntru, mai adânc decât esenţa-i,
un tăciune indefinit arde,
arde cu atâta intensitate
că nimeni şi nimic nu-l poate sfărâma;
cu toată durerea, întunecarea, singurătatea şi răutatea care-l înconjoară
încearcă să-şi împiedice lumina să atingă pământul;
aceasta îi rămâne ca o ultimă rezervă
de nemişcat, de neoprit, de nestins.
El îşi ridică, încet, capul
ochii încep să-şi elibereze întunecarea;
în adâncul lor o scânteie de râset licăreşte
simţind adierea vântului –
vântul făcut de aripile îngerilor care se întorc, în sfârşit,
îl înconjoară încet cu iubire şi pace
răsuflarea lor asupra scânteii din urmă –
pe care el n-a abandonat-o nicicând –
o fac să devină incandescentă.
El zâmbeşte liniştit, bucuros, ştiind
că iar va merge mai departe
şi iar îşi va dărui inima, lumina, propriul suflet, altora,
pentru ca şi ei să cunoască puterea speranţei şi a iubirii
şi să ştie că, şi în întunericul lor cel mai adânc, există lumină.
El ştie că se va întoarce în acest loc din nou şi din nou,
şi că, fără un scop anunţat, îşi va tot dărui din lumină
până când va înceta, treptat, să mai fie...
El zâmbeşte, împlinit:
e suficient.
Sper să vă placă, atât poemul cât şi clipul pe care l-am ales pentru voi, din sutele de tributuri frumoase de pe youtube. Dacă poemul de mai sus poate fi gândul nostru comun îndreptat către Michael, prin versurile acestui cântec parcă însuşi Michael ni se adresează fiecăruia dintre noi.
Departe, într-o lume pierdută,
Îţi aud vocea strigând după Paradis
Naufragiat, încătuşat în amintiri
Trebuie să crezi că iubirea va răzbate
Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând, lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.
Vine o zi când inima îţi e pusă la încercare
Când toată credinţa ta pare să se fi pierdut
Dar mergi pe drumul tău, şi vei găsi
Un tărâm al speranţei
Un tărâm de vis
Şi când pierzi totul
Şi nimic nu merge bine
Caută să ţii aproape de mine
Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.
La mulţi ani celor care poartă numele Sfinţilor Mihail şi Gavril şi tuturor prietenilor de pe blog!
...
Pentru astăzi nu am decât un poem, publicat în 1998 (într-un volum intitulat „Soul Cries”) de un scriitor american contemporan despre care nu ştiu decât că se semnează cu pseudonimul Lastmanout (originalul în engleză, „He Waits”, îl găsiţi pe www.soulcries.com). Mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut potrivit într-o astfel de zi, aşa încât l-am tradus ca să-l împart cu voi. Din clipa în care l-am citit, m-a făcut să mă gândesc la Michael. Parcă e scris pentru el.
El aşteaptă
El aşteaptă... nu mai ştie de ce,
ştie doar că trebuie să aştepte aici,
în acest loc unde nu există nici timp, nici spaţiu,
şi care aşteaptă să se umple din nou,
pentru ca golurile să dispară
şi căutările să nu-şi mai aibă rostul;
nesfârşite cicluri de lumină – intuneric, lumină – întuneric
aşteaptă în tăcere ceva ce pare a fi veşnicia
golită de toate sensurile, de atingere, de căldură, de frig –
de toate, în afară de speranţă şi de iubire,
pentru că înăuntru, mai adânc decât esenţa-i,
un tăciune indefinit arde,
arde cu atâta intensitate
că nimeni şi nimic nu-l poate sfărâma;
cu toată durerea, întunecarea, singurătatea şi răutatea care-l înconjoară
încearcă să-şi împiedice lumina să atingă pământul;
aceasta îi rămâne ca o ultimă rezervă
de nemişcat, de neoprit, de nestins.
El îşi ridică, încet, capul
ochii încep să-şi elibereze întunecarea;
în adâncul lor o scânteie de râset licăreşte
simţind adierea vântului –
vântul făcut de aripile îngerilor care se întorc, în sfârşit,
îl înconjoară încet cu iubire şi pace
răsuflarea lor asupra scânteii din urmă –
pe care el n-a abandonat-o nicicând –
o fac să devină incandescentă.
El zâmbeşte liniştit, bucuros, ştiind
că iar va merge mai departe
şi iar îşi va dărui inima, lumina, propriul suflet, altora,
pentru ca şi ei să cunoască puterea speranţei şi a iubirii
şi să ştie că, şi în întunericul lor cel mai adânc, există lumină.
El ştie că se va întoarce în acest loc din nou şi din nou,
şi că, fără un scop anunţat, îşi va tot dărui din lumină
până când va înceta, treptat, să mai fie...
El zâmbeşte, împlinit:
e suficient.
Sper să vă placă, atât poemul cât şi clipul pe care l-am ales pentru voi, din sutele de tributuri frumoase de pe youtube. Dacă poemul de mai sus poate fi gândul nostru comun îndreptat către Michael, prin versurile acestui cântec parcă însuşi Michael ni se adresează fiecăruia dintre noi.
Departe, într-o lume pierdută,
Îţi aud vocea strigând după Paradis
Naufragiat, încătuşat în amintiri
Trebuie să crezi că iubirea va răzbate
Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând, lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.
Vine o zi când inima îţi e pusă la încercare
Când toată credinţa ta pare să se fi pierdut
Dar mergi pe drumul tău, şi vei găsi
Un tărâm al speranţei
Un tărâm de vis
Şi când pierzi totul
Şi nimic nu merge bine
Caută să ţii aproape de mine
Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.
La mulţi ani celor care poartă numele Sfinţilor Mihail şi Gavril şi tuturor prietenilor de pe blog!
...
miercuri, 2 noiembrie 2011
Monster
...
Monster e un cântec hip-hop, rap, pop, urban, compus de Michael Jackson în colaborare cu James Porte, Eddie Cascio, iar partea rap a fost scrisă de Curtis Jackson (50 Cent). Michael a înregistrat cântecul în 2007, în studioul lui Eddie Cascio din New Jersey, iar vocea lui 50 Cent a fost adăugată în 2010, în perioada în care se pregătea lansarea albumului „MICHAEL”. Producătorul Teddy Riley s-a ocupat de aranjamentele muzicale, retuşări şi îmbinări ale fragmentelor înregistrate separat – şi eu consider că a făcut o treabă bună. Faptul că 50 Cent nu a lucrat efectiv cu Michael pentru această melodie, că vocea lui a fost înregistrată după dispariţia Regelui Pop, i-a făcut pe unii fani să se teamă că Monster (la fel ca celelalte cântece înregistrate la Cascio) nu e al lui Michael, că nu e cântat de Michael, şi să anunţe boicotarea albumului; dar dacă am sta puţin strâmb ca să judecăm drept, ar trebui să admitem că Sony nu ar face o asemenea greşeală, nici nu ar avea de ce; Michael a avut grijă să înregistreze orice, absolut orice, care putea fi folosit mai târziu (e o strategie de management pe care alţii o învaţă în şcoli, dar pe Michael cred că o avea nativ) şi din care existau şanse să iasă ceva remarcabil. Aşa că tot ce a avut Sony de făcut a fost să revizuiască moştenirea lăsată de Michael şi să aleagă.
Îi poţi privi ieşind din pereţi
Îi poţi privi agăţându-se de tufişuri
Dacă-ţi cade scrisoarea din mână, sunt acolo ca să o apuce
E acolo, aşteptând, cu obiectivul pregătit
Oriunde te-ai întoarce, e câte un monstru
Când te uiţi în sus, vezi un monstru
Paparazzi te sperie, ca un monstru
Ce păcat,
Hollywood-ul te face să te sperii ca şi cum ar fi ceva normal
Te face să te izbeşti de pereţi
Te face suficient de beat încât să cazi
Păcat,
Hollywood – uită-te in oglindă
Şi spune-mi că-ţi place
Nu-i aşa că-ţi place?
Monstru, e un monstru, e un animal...
Dacă luăm seama la versuri şi la faptul că e înregistrat (şi probabil compus) la scurt timp după scandalul monstruos în care a fost aruncat de către media (începând cu Bashir şi terminând cu toate paparudele care vomitau la propriu, pe microfoane, la televizor, în timpul procesului din 2005), pare evident că Monster e, de fapt, un strigăt de revoltă al lui Michael împotriva paparazzi-lor, a chiloţarilor şi a tuturor nemernicilor care, pentru o clipă de celebritate, sunt în stare să distrugă pe oricine şi orice. Monster ne prezintă lumea în care trăim – o lume în care oricine vrea să fie vedetă peste noapte, fără să-i pese cum obţine asta, fără să-i pese nici pe cine raneşte, nici cum şi nici cât. Intimitatea, anonimatul, integritatea – nu sunt decât nişte monede de schimb pentru următoarea fotografie spectaculoasă ori următoarea poveste de scandal.
Vocile de fundal aparţin lui Michael şi lui James Porte şi am citit că Michael s-a înregistrat pentru baking cântând printr-o ţeavă de PVC, ceea ce pe de o parte a fost foarte amuzant dar pe de altă parte amplifică dramatismul situaţiei lui Michael şi cel redat de melodie.
Vine spre tine, mult prea repede
Te urmăreşte în zig-zag
Iar tu alergi
Iar tu fugi, doar ca să scapi
Dar ei gonesc după bani
Aşa că mint despre orice
Oriunde te-ai întoarce
E un monstru
Când te uiţi în sus, vezi un monstru
Chiar şi pe stradă
E câte un monstru, monstru, monstru...
Monstru, e ca un animal,
e un monstru, e chiar ca un un animal...
e un animal şi se mişcă
Monstru, e un monstru,
E un animal
Toată lumea vrea să fie star...
De ce nu se mulţumesc niciodată cu ceea ce le oferi
Tu le-ai oferit totul
Iar ei vor să te vadă căzând
Şi-ţi mestecă sufletul ca pe salată...
Monster nu a fost primit extraordinar de critici, nici de public, şi poate că nu e cea mai genială melodie a lui Michael, dar merita, în mod clar, mai mult. Lui Hugh Jones de la „Slant Magazine” nu i-a plăcut secvenţa rap cântată de 50 Cent şi sunt oarecum de acord cu el, din următoarele motive:
1. A fost adăugată mult timp după ce a înregistrat Michael cântecul, şi asta parcă îi ia puţin din inedit şi originalitate; chiar dacă Michael şi-a dorit să colaboreze cu 50 Cent pentru acest cântec, o întârziere de trei ani are darul de a dăuna farmecului pe care ar fi trebuit să-l aibă un cântec al lui Michael.
2. Textul compus şi interpretat de 50 Cent pare cam dezlânat şi pare o imitaţie nereuşită a bucăţii rap interpretate de Shaquille O’Neal în alt cântec al lui Michael din 1995 – „2 Bad”. Referirea la „Thriller”, la fel ca ideea că „MJ e numărul 1” sau „MJ e de neînvins” şi care poate au fost ideile celor de la Sony, poate ale lui 50 Cent, şi care apar şi în „2 Bad”; la fel, nu fac bine cântecului Monster.
Mă prinzi într-o dispoziţie proastă, te întorci brusc
Animal, Hanibal, completat cu un canibal
Se ivesc lacrimi, mda, şi îţi înceţoşează privirea
Teamă în aer, strigăte, sângele ţi se prelinge
Pentru o secundă, acum ce mai e?
Înmormântări, cimitire, nu-ţi faci griji dacă e vreme de vizită
Oase rupte, pietre funerare, cum poţi să crezi că glumesc,
E casă, dulce casă – tărâmul interzis
Toţi fac scandal, aleargă să spună că Regele s-a înălţat
Thriller 2012, nu e nimic mai grav,
e criminală viziunea lor, s-au rătăcit de haită, asta e,
Asta e bomba cu ceas,
MJ e Numărul 1 iar asta se perpetuează
Se perpetuează
Suntem ca nişte gangsteri pe care i-au prins zorii
Nu ai unde să te ascunzi, poate doar în vise,
Poţi să încerci dar nu ai nicio şansă
Pot să simt asta în aer, aud monstrul venind...
Oricum ar fi, Monster e răbufnirea lui Michael, sătul (pentru a câta oară?) de hărţuirile, umilinţele, loviturile, la care a fost supus, în tir continuu, de gloata cu limbi otrăvite şi guri care bălesc non-stop, botezată „media” şi care cuprinde o adunătură diformă şi pestriţă, de la moguli burtoşi, nesătui şi cu urechi cât parabolicele, la piţipoance cu poale scurte şi minte inexistentă, şi până la reporteraşi „şcoliţi” la radio-şanţ cu ţaţele de cartier şi cu birtangiii deşucheaţi. Nu numai în America e aşa, ci şi la noi, şi la alţii... Şi e ipocrit să ne plângem, pentru că noi suntem de vină. Ei ne oferă ceea ce cerem. Iar noi le facem audienţă. Mă întreb dacă Michael ştia asta...
Ce păcat, Hollywood-ul te face să tresari
Te face să te izbeşti de pereţi
Te face să pari mai beat decât eşti
Ce păcat, oh, Hollywood,
hai să ne lămurim
şi spune-mi că-ţi place asta –
nu-i aşa că-ţi place?
Monstru,
Recunoaşte că vrei să devii vedetă
E un monstru
Spune că eşti dispus să mergi oricât de departe
E un animal
De ce mă pândeşti într-una?
Monstru
Ce ai cu mine?
E un monstru
De ce-mi faci asta, de ce minţi?
E un animal
De ce mă vânezi?
Te târăşte pe jos ca un monstru,
Te ţine la pământ, ca un monstru....
Monster vorbeşte despre Hollywood şi paparazzi. Ei sunt adevăratii monştri, nu cei pe care îi hăituiesc, pe care îi zugrăvesc în cele mai mârşave feluri şi de pe urma cărora îşi câştigă existenţa de frustraţi. Ei sunt cei care ar trebui să se privească în oglindă şi să recunoască faptul că sunt înspăimântători, cu apetitul pentru murdării şi cu rapacitatea cu care zgârmă în gunoaie. Versul „E un monstru, e un animal” repetat ca un leitmotiv, are efectul unui ecou. Cuvintele cu care îl descriau ei pe Michael, în fiecare ziar, revistă ori magazin, acum nişte ani, se întorc acum asupra lor înşişi. Iar faptul că Michael nu mai e, dar cuvintele se aud chiar din gura lui, le dă o greutate şi o semnificaţie infinit mai profunde.
Monster e un cântec mânios şi puternic, atât ca linie melodică, ritm, cât şi ca mesaj. Aşa cum spunea foarte frumos un fan, „Michael face imposibilul chiar şi după ce a plecat dintre noi – nu numai că luptă pentru sine însuşi, dar şi pentru ca noi toţi să avem şansa de a trăi într-o lume mai curată, mai sănătoasă şi mai normală.”
Monster e un cântec-testament, trist şi plin de revoltă. Dacă paparazzii au crezut că, după 25 iunie 2009, îşi pot face liniştiţi de cap, iaca şi-au greşit socotelile. În decembrie 2010, la un an şi jumătate după ce „s-a dus acasă”, Michael le-a ridicat mănuşa. Iar această mănuşă se numeşte Monster.
...
Monster e un cântec hip-hop, rap, pop, urban, compus de Michael Jackson în colaborare cu James Porte, Eddie Cascio, iar partea rap a fost scrisă de Curtis Jackson (50 Cent). Michael a înregistrat cântecul în 2007, în studioul lui Eddie Cascio din New Jersey, iar vocea lui 50 Cent a fost adăugată în 2010, în perioada în care se pregătea lansarea albumului „MICHAEL”. Producătorul Teddy Riley s-a ocupat de aranjamentele muzicale, retuşări şi îmbinări ale fragmentelor înregistrate separat – şi eu consider că a făcut o treabă bună. Faptul că 50 Cent nu a lucrat efectiv cu Michael pentru această melodie, că vocea lui a fost înregistrată după dispariţia Regelui Pop, i-a făcut pe unii fani să se teamă că Monster (la fel ca celelalte cântece înregistrate la Cascio) nu e al lui Michael, că nu e cântat de Michael, şi să anunţe boicotarea albumului; dar dacă am sta puţin strâmb ca să judecăm drept, ar trebui să admitem că Sony nu ar face o asemenea greşeală, nici nu ar avea de ce; Michael a avut grijă să înregistreze orice, absolut orice, care putea fi folosit mai târziu (e o strategie de management pe care alţii o învaţă în şcoli, dar pe Michael cred că o avea nativ) şi din care existau şanse să iasă ceva remarcabil. Aşa că tot ce a avut Sony de făcut a fost să revizuiască moştenirea lăsată de Michael şi să aleagă.
Îi poţi privi ieşind din pereţi
Îi poţi privi agăţându-se de tufişuri
Dacă-ţi cade scrisoarea din mână, sunt acolo ca să o apuce
E acolo, aşteptând, cu obiectivul pregătit
Oriunde te-ai întoarce, e câte un monstru
Când te uiţi în sus, vezi un monstru
Paparazzi te sperie, ca un monstru
Ce păcat,
Hollywood-ul te face să te sperii ca şi cum ar fi ceva normal
Te face să te izbeşti de pereţi
Te face suficient de beat încât să cazi
Păcat,
Hollywood – uită-te in oglindă
Şi spune-mi că-ţi place
Nu-i aşa că-ţi place?
Monstru, e un monstru, e un animal...
Dacă luăm seama la versuri şi la faptul că e înregistrat (şi probabil compus) la scurt timp după scandalul monstruos în care a fost aruncat de către media (începând cu Bashir şi terminând cu toate paparudele care vomitau la propriu, pe microfoane, la televizor, în timpul procesului din 2005), pare evident că Monster e, de fapt, un strigăt de revoltă al lui Michael împotriva paparazzi-lor, a chiloţarilor şi a tuturor nemernicilor care, pentru o clipă de celebritate, sunt în stare să distrugă pe oricine şi orice. Monster ne prezintă lumea în care trăim – o lume în care oricine vrea să fie vedetă peste noapte, fără să-i pese cum obţine asta, fără să-i pese nici pe cine raneşte, nici cum şi nici cât. Intimitatea, anonimatul, integritatea – nu sunt decât nişte monede de schimb pentru următoarea fotografie spectaculoasă ori următoarea poveste de scandal.
Vocile de fundal aparţin lui Michael şi lui James Porte şi am citit că Michael s-a înregistrat pentru baking cântând printr-o ţeavă de PVC, ceea ce pe de o parte a fost foarte amuzant dar pe de altă parte amplifică dramatismul situaţiei lui Michael şi cel redat de melodie.
Vine spre tine, mult prea repede
Te urmăreşte în zig-zag
Iar tu alergi
Iar tu fugi, doar ca să scapi
Dar ei gonesc după bani
Aşa că mint despre orice
Oriunde te-ai întoarce
E un monstru
Când te uiţi în sus, vezi un monstru
Chiar şi pe stradă
E câte un monstru, monstru, monstru...
Monstru, e ca un animal,
e un monstru, e chiar ca un un animal...
e un animal şi se mişcă
Monstru, e un monstru,
E un animal
Toată lumea vrea să fie star...
De ce nu se mulţumesc niciodată cu ceea ce le oferi
Tu le-ai oferit totul
Iar ei vor să te vadă căzând
Şi-ţi mestecă sufletul ca pe salată...
Monster nu a fost primit extraordinar de critici, nici de public, şi poate că nu e cea mai genială melodie a lui Michael, dar merita, în mod clar, mai mult. Lui Hugh Jones de la „Slant Magazine” nu i-a plăcut secvenţa rap cântată de 50 Cent şi sunt oarecum de acord cu el, din următoarele motive:
1. A fost adăugată mult timp după ce a înregistrat Michael cântecul, şi asta parcă îi ia puţin din inedit şi originalitate; chiar dacă Michael şi-a dorit să colaboreze cu 50 Cent pentru acest cântec, o întârziere de trei ani are darul de a dăuna farmecului pe care ar fi trebuit să-l aibă un cântec al lui Michael.
2. Textul compus şi interpretat de 50 Cent pare cam dezlânat şi pare o imitaţie nereuşită a bucăţii rap interpretate de Shaquille O’Neal în alt cântec al lui Michael din 1995 – „2 Bad”. Referirea la „Thriller”, la fel ca ideea că „MJ e numărul 1” sau „MJ e de neînvins” şi care poate au fost ideile celor de la Sony, poate ale lui 50 Cent, şi care apar şi în „2 Bad”; la fel, nu fac bine cântecului Monster.
Mă prinzi într-o dispoziţie proastă, te întorci brusc
Animal, Hanibal, completat cu un canibal
Se ivesc lacrimi, mda, şi îţi înceţoşează privirea
Teamă în aer, strigăte, sângele ţi se prelinge
Pentru o secundă, acum ce mai e?
Înmormântări, cimitire, nu-ţi faci griji dacă e vreme de vizită
Oase rupte, pietre funerare, cum poţi să crezi că glumesc,
E casă, dulce casă – tărâmul interzis
Toţi fac scandal, aleargă să spună că Regele s-a înălţat
Thriller 2012, nu e nimic mai grav,
e criminală viziunea lor, s-au rătăcit de haită, asta e,
Asta e bomba cu ceas,
MJ e Numărul 1 iar asta se perpetuează
Se perpetuează
Suntem ca nişte gangsteri pe care i-au prins zorii
Nu ai unde să te ascunzi, poate doar în vise,
Poţi să încerci dar nu ai nicio şansă
Pot să simt asta în aer, aud monstrul venind...
Oricum ar fi, Monster e răbufnirea lui Michael, sătul (pentru a câta oară?) de hărţuirile, umilinţele, loviturile, la care a fost supus, în tir continuu, de gloata cu limbi otrăvite şi guri care bălesc non-stop, botezată „media” şi care cuprinde o adunătură diformă şi pestriţă, de la moguli burtoşi, nesătui şi cu urechi cât parabolicele, la piţipoance cu poale scurte şi minte inexistentă, şi până la reporteraşi „şcoliţi” la radio-şanţ cu ţaţele de cartier şi cu birtangiii deşucheaţi. Nu numai în America e aşa, ci şi la noi, şi la alţii... Şi e ipocrit să ne plângem, pentru că noi suntem de vină. Ei ne oferă ceea ce cerem. Iar noi le facem audienţă. Mă întreb dacă Michael ştia asta...
Ce păcat, Hollywood-ul te face să tresari
Te face să te izbeşti de pereţi
Te face să pari mai beat decât eşti
Ce păcat, oh, Hollywood,
hai să ne lămurim
şi spune-mi că-ţi place asta –
nu-i aşa că-ţi place?
Monstru,
Recunoaşte că vrei să devii vedetă
E un monstru
Spune că eşti dispus să mergi oricât de departe
E un animal
De ce mă pândeşti într-una?
Monstru
Ce ai cu mine?
E un monstru
De ce-mi faci asta, de ce minţi?
E un animal
De ce mă vânezi?
Te târăşte pe jos ca un monstru,
Te ţine la pământ, ca un monstru....
Monster vorbeşte despre Hollywood şi paparazzi. Ei sunt adevăratii monştri, nu cei pe care îi hăituiesc, pe care îi zugrăvesc în cele mai mârşave feluri şi de pe urma cărora îşi câştigă existenţa de frustraţi. Ei sunt cei care ar trebui să se privească în oglindă şi să recunoască faptul că sunt înspăimântători, cu apetitul pentru murdării şi cu rapacitatea cu care zgârmă în gunoaie. Versul „E un monstru, e un animal” repetat ca un leitmotiv, are efectul unui ecou. Cuvintele cu care îl descriau ei pe Michael, în fiecare ziar, revistă ori magazin, acum nişte ani, se întorc acum asupra lor înşişi. Iar faptul că Michael nu mai e, dar cuvintele se aud chiar din gura lui, le dă o greutate şi o semnificaţie infinit mai profunde.
Monster e un cântec mânios şi puternic, atât ca linie melodică, ritm, cât şi ca mesaj. Aşa cum spunea foarte frumos un fan, „Michael face imposibilul chiar şi după ce a plecat dintre noi – nu numai că luptă pentru sine însuşi, dar şi pentru ca noi toţi să avem şansa de a trăi într-o lume mai curată, mai sănătoasă şi mai normală.”
Monster e un cântec-testament, trist şi plin de revoltă. Dacă paparazzii au crezut că, după 25 iunie 2009, îşi pot face liniştiţi de cap, iaca şi-au greşit socotelile. În decembrie 2010, la un an şi jumătate după ce „s-a dus acasă”, Michael le-a ridicat mănuşa. Iar această mănuşă se numeşte Monster.
...
vineri, 21 octombrie 2011
I Will Always Be Missing You, Michael...
...
Sunt 25 de zile de când a început procesul în care Conrad Murray este acuzat de omucidere în cazul Regelui Pop şi nu am pomenit încă nimic legat de acest subiect, aşa cum nu prea am menţionat numele şi persoana individului care în această perioadă trebuie să înfrunte, atât reproşurile procurorului, ale martorilor acuzării, cât şi privirile critice ale celor 12 juraţi (dintre care 8 au declarat că sunt fani Michael Jackson), precum şi pe cele ale marelui public simpatizant, încă devastat de dispariţia artistului şi dornic de dreptate.
Nu am amintit procesul şi nici nu aveam de gând să o fac. Furia pe care acum doi ani o resimţeam faţă de Murray, s-a transformat între timp într-o resemnare tristă. Nu aş putea să afirm că l-am iertat pentru că, aşa cum spuneam cândva, nu am niciun drept să fac asta. Mi-am dat seama, însă, că nici încarcerarea lui pentru douăzeci de ani sau pe viaţă, nici măcar linşarea cu pietre în piaţa publică, nu l-ar mai aduce înapoi pe Michael. Prin urmare, o atare răzbunare, pe lângă faptul că ar fi inutilă, ne-ar degrada moral.
Aşadar… nu am pomenit nimic despre proces până acum, pentru că nu mă interesează absolut deloc soarta lui Murray, nici verdictul care se va da în acest caz. Dar chiar în prima zi a fost prezentată o înregistrare audio care m-a impresionat teribil. Pe data de 10 mai 2009, la ora 9:05 a.m., Murray l-a înregistrat pe Michael, după ce îl sedase şi înainte să adoarmă. Ceea ce m-a marcat nu a fost atât faptul că l-am ascultat, timp de 4 minute, pe Michael, obnubilat, încercând să comunice cu Murray; cât sentimentul că aceste patru minute ar putea – şi ar trebui – să-i convingă şi pe ultimii dinozauri suspicioşi în privinţa inocenţei lui. În ultimele clipe înainte ca anestezicul să-şi facă efectul în totalitate, deşi aproape inconştient, Michael afirma aceleaşi lucruri pe care le-a afirmat, de atâtea ori, în stare de perfectă conştientă. Şi, cei care atunci nu l-au crezut, de data aceasta ar trebui să creadă. Cei care nu sunt obişnuiţi cu starea unui om înainte de anestezie generală ar putea să fie afectaţi. Discursul lui Michael este uşor incoerent, ca al oricărui pacient căruia i se induce anestezia generală, dar ceea ce spune şi felul în care o spune sunt înduioşătoare.
...Dar Michael avea dreptate. Sunt atâtea lucruri de care să ne amintim, din tot ceea ce a făcut şi ne-a lăsat... Sunt atâtea lucruri de care să ne fie dor, atunci când ne gândim la el...
Au luat cutiile de pe scenă
Inima mea s-a frânt şi s-a tulburat
Lumea a îngheţat şi a încremenit
Când a aflat că Regele a plecat.
Rătăcesc pe străzi
Mă simt atât de singură, cu atâtea întrebări şi atâta durere
Dar unicul lucru pe care îl ştiu
Este că
Întotdeauna îmi vei lipsi, Michael;
Şi iubirea ta va dura pentru totdeauna, în inima mea,
Mereu îmi va fi dor de tine
Pentru că tu mi-ai schimbat viaţa în bine –
Întotdeauna îmi va fi dor de tine...
...
Sunt 25 de zile de când a început procesul în care Conrad Murray este acuzat de omucidere în cazul Regelui Pop şi nu am pomenit încă nimic legat de acest subiect, aşa cum nu prea am menţionat numele şi persoana individului care în această perioadă trebuie să înfrunte, atât reproşurile procurorului, ale martorilor acuzării, cât şi privirile critice ale celor 12 juraţi (dintre care 8 au declarat că sunt fani Michael Jackson), precum şi pe cele ale marelui public simpatizant, încă devastat de dispariţia artistului şi dornic de dreptate.
Nu am amintit procesul şi nici nu aveam de gând să o fac. Furia pe care acum doi ani o resimţeam faţă de Murray, s-a transformat între timp într-o resemnare tristă. Nu aş putea să afirm că l-am iertat pentru că, aşa cum spuneam cândva, nu am niciun drept să fac asta. Mi-am dat seama, însă, că nici încarcerarea lui pentru douăzeci de ani sau pe viaţă, nici măcar linşarea cu pietre în piaţa publică, nu l-ar mai aduce înapoi pe Michael. Prin urmare, o atare răzbunare, pe lângă faptul că ar fi inutilă, ne-ar degrada moral.
Aşadar… nu am pomenit nimic despre proces până acum, pentru că nu mă interesează absolut deloc soarta lui Murray, nici verdictul care se va da în acest caz. Dar chiar în prima zi a fost prezentată o înregistrare audio care m-a impresionat teribil. Pe data de 10 mai 2009, la ora 9:05 a.m., Murray l-a înregistrat pe Michael, după ce îl sedase şi înainte să adoarmă. Ceea ce m-a marcat nu a fost atât faptul că l-am ascultat, timp de 4 minute, pe Michael, obnubilat, încercând să comunice cu Murray; cât sentimentul că aceste patru minute ar putea – şi ar trebui – să-i convingă şi pe ultimii dinozauri suspicioşi în privinţa inocenţei lui. În ultimele clipe înainte ca anestezicul să-şi facă efectul în totalitate, deşi aproape inconştient, Michael afirma aceleaşi lucruri pe care le-a afirmat, de atâtea ori, în stare de perfectă conştientă. Şi, cei care atunci nu l-au crezut, de data aceasta ar trebui să creadă. Cei care nu sunt obişnuiţi cu starea unui om înainte de anestezie generală ar putea să fie afectaţi. Discursul lui Michael este uşor incoerent, ca al oricărui pacient căruia i se induce anestezia generală, dar ceea ce spune şi felul în care o spune sunt înduioşătoare.
...Dar Michael avea dreptate. Sunt atâtea lucruri de care să ne amintim, din tot ceea ce a făcut şi ne-a lăsat... Sunt atâtea lucruri de care să ne fie dor, atunci când ne gândim la el...
Au luat cutiile de pe scenă
Inima mea s-a frânt şi s-a tulburat
Lumea a îngheţat şi a încremenit
Când a aflat că Regele a plecat.
Rătăcesc pe străzi
Mă simt atât de singură, cu atâtea întrebări şi atâta durere
Dar unicul lucru pe care îl ştiu
Este că
Întotdeauna îmi vei lipsi, Michael;
Şi iubirea ta va dura pentru totdeauna, în inima mea,
Mereu îmi va fi dor de tine
Pentru că tu mi-ai schimbat viaţa în bine –
Întotdeauna îmi va fi dor de tine...
...
duminică, 16 octombrie 2011
VOTE "Vivo - the magic bear"
...
Dragi prieteni,
Poate că unii dintre voi sunteţi la curent cu PROIECTUL PEPSI REFRESH – DĂ UN REFRESH VIEŢII URBANE.
Prietena noastră Passion participă la acest concurs cu o carte bilingvă (română şi engleză) intitulată „Vivo – ursuleţul magic” şi are nevoie de voturile noastre. Haideţi să o votăm, pentru că merită! Mie mi-ar plăcea ca ursuleţul panda roşcat Vivo să fie mascota Pepsi.
Ideea lui Passion poate fi votată aici: „Vivo – The magic bear”
Încă o poveste luminează universul copiilor. Spre bucuria lor! Şi au de ce, pentru că al lor suflet va fi mai bogat, mai plin cu frumuseţi şi îndemnuri spre bunătate. Această poveste este un dar făcut copiilor cu plinătatea gândurilor curate de Florina Petre intitulând-o „Vivo-Ursuleţul magic”.De fapt, întreaga poveste este ţesută cu simboluri magice, născătoare de optimism, speranţă şi încredere în forţele binelui.
Acţiunea se petrece pe un tărâm pur, izolat de lume, înconjurat de apele unui ocean, denumit Insula Miresmelor Uitate. Eroii principali sunt ursuleţul Vivo şi iepuraşul Puf. În esenţă, toată povestea este populată cu animale (veveriţe, căprioare, papagali, vulturi, fluturi) care prin diverse acţiuni împlinesc povestea într-un univers mirific cu valenţe poetice. Meritul Florinei Petre este înnobilat şi de acestă cutezanţă de a reuşi ca într-o lume robotizată a copiilor să aducă puritatea naturii cu forţele ei benefice.
Povestea este încărcată cu o înaltă morală ce conţine esenţele victoriei prin forţele proprii atunci când sunt dominate de curaj, iubire şi tăria binelui.
Prin fraze limpezi, ritmate cu intensitatea unor gânduri purificate în curăţenie spirituală, Florina Petre reuşeşte să decodeze copiilor (şi nu numai) enigmele binelui când acesta este instalat în adâncul fiinţei. Sinceritatea cu care este scrisă această poveste aduce încă un plus de izbândă în desăvârşirea temei abordate. ION ŞERBAN DRINCEA
"Vivo – ursuleţul magic” este o poveste născută din dorinţa de le a reda celor trişti speranţa şi de a-i învăţa să-şi regăsească visele şi să nu mai renunţe la ele niciodată. Eroul acestei poveşti destinată nu numai copiilor pleacă acum în lume, la propriu şi la figurat, cu misiunea de a şterge lacrimi şi de a le înlocui cu zâmbete.
Magia ursuleţului cu puteri vindecătoare vine din sufletul autoarei, unde s-a născut din dorinţa ei de a ajuta copiii bolnavi; de aceea, prima ediţie a cărţii a fost tipărită cu scopul de a fi împărţită micilor pacienţi din spitale, în schimbul... unui zâmbet.
Autoarea, Florina Petre, împreună cu Asociaţia „Heal The World In Loving Memory Of Michael Jackson”, a hotărât să se deplaseze în spitalele în care sunt internaţi copiii bolnavi de cancer pentru a le împărţi câte o carte, respectând deviza „Cine zâmbeste, o magie primeşte”.
În perioada scrierii cărţii, Florina Petre a simţit că trebuie să-i înveţe pe copii că fiecare dintre noi are puterea de a se vindeca, de a accelera procesul vindecării. Magia ursuleţului Vivo este susţinută în realitate de trezirea puterii de autosugestie în scopul vindecării fiinţei în integralitatea ei, de aceea povestea, sub aparenţa unui basm cu tâlc, nu se adresează exclusiv copiilor. Simbolurile poveştii demonstrează într-un mod extraordinar simplitatea şi puterea adevăratei prietenii, a comuniunii, a dăruirii, a altruismului. MIHAI POPESCU
...
Dragi prieteni,
Poate că unii dintre voi sunteţi la curent cu PROIECTUL PEPSI REFRESH – DĂ UN REFRESH VIEŢII URBANE.
Prietena noastră Passion participă la acest concurs cu o carte bilingvă (română şi engleză) intitulată „Vivo – ursuleţul magic” şi are nevoie de voturile noastre. Haideţi să o votăm, pentru că merită! Mie mi-ar plăcea ca ursuleţul panda roşcat Vivo să fie mascota Pepsi.
Ideea lui Passion poate fi votată aici: „Vivo – The magic bear”
Încă o poveste luminează universul copiilor. Spre bucuria lor! Şi au de ce, pentru că al lor suflet va fi mai bogat, mai plin cu frumuseţi şi îndemnuri spre bunătate. Această poveste este un dar făcut copiilor cu plinătatea gândurilor curate de Florina Petre intitulând-o „Vivo-Ursuleţul magic”.De fapt, întreaga poveste este ţesută cu simboluri magice, născătoare de optimism, speranţă şi încredere în forţele binelui.
Acţiunea se petrece pe un tărâm pur, izolat de lume, înconjurat de apele unui ocean, denumit Insula Miresmelor Uitate. Eroii principali sunt ursuleţul Vivo şi iepuraşul Puf. În esenţă, toată povestea este populată cu animale (veveriţe, căprioare, papagali, vulturi, fluturi) care prin diverse acţiuni împlinesc povestea într-un univers mirific cu valenţe poetice. Meritul Florinei Petre este înnobilat şi de acestă cutezanţă de a reuşi ca într-o lume robotizată a copiilor să aducă puritatea naturii cu forţele ei benefice.
Povestea este încărcată cu o înaltă morală ce conţine esenţele victoriei prin forţele proprii atunci când sunt dominate de curaj, iubire şi tăria binelui.
Prin fraze limpezi, ritmate cu intensitatea unor gânduri purificate în curăţenie spirituală, Florina Petre reuşeşte să decodeze copiilor (şi nu numai) enigmele binelui când acesta este instalat în adâncul fiinţei. Sinceritatea cu care este scrisă această poveste aduce încă un plus de izbândă în desăvârşirea temei abordate. ION ŞERBAN DRINCEA
"Vivo – ursuleţul magic” este o poveste născută din dorinţa de le a reda celor trişti speranţa şi de a-i învăţa să-şi regăsească visele şi să nu mai renunţe la ele niciodată. Eroul acestei poveşti destinată nu numai copiilor pleacă acum în lume, la propriu şi la figurat, cu misiunea de a şterge lacrimi şi de a le înlocui cu zâmbete.
Magia ursuleţului cu puteri vindecătoare vine din sufletul autoarei, unde s-a născut din dorinţa ei de a ajuta copiii bolnavi; de aceea, prima ediţie a cărţii a fost tipărită cu scopul de a fi împărţită micilor pacienţi din spitale, în schimbul... unui zâmbet.
Autoarea, Florina Petre, împreună cu Asociaţia „Heal The World In Loving Memory Of Michael Jackson”, a hotărât să se deplaseze în spitalele în care sunt internaţi copiii bolnavi de cancer pentru a le împărţi câte o carte, respectând deviza „Cine zâmbeste, o magie primeşte”.
În perioada scrierii cărţii, Florina Petre a simţit că trebuie să-i înveţe pe copii că fiecare dintre noi are puterea de a se vindeca, de a accelera procesul vindecării. Magia ursuleţului Vivo este susţinută în realitate de trezirea puterii de autosugestie în scopul vindecării fiinţei în integralitatea ei, de aceea povestea, sub aparenţa unui basm cu tâlc, nu se adresează exclusiv copiilor. Simbolurile poveştii demonstrează într-un mod extraordinar simplitatea şi puterea adevăratei prietenii, a comuniunii, a dăruirii, a altruismului. MIHAI POPESCU
...
luni, 3 octombrie 2011
Too young... and yet too wise
...
Interviu pentru Jet Magazine, 16 august 1979
Michael Joseph (Smiley) Jackson, solistul cu voce angelică al celui mai cunoscut cvintet din lume, format din fraţii Jackson, este un tânăr chipeş ale cărui magnetism şi magie de pe scenă sunt întrecute doar de demnitatea şi sfiala din afara scenei.
Născut ca al cincilea dintre cei şase băieţi talentaţi ai lui Joseph şi Katherine Jackson, în Gary, Indiana, acum aproape 21 de ani, el este o Fecioară – zodie care are ca trăsătură de caracter mărinimia; şi este condus de forţe magnetice care îi aduc în viaţă atât de mulţi admiratori, încât iubirea îi este la îndemână. Iar fanii săi fac adesea lucruri ciudate, ca să-i arate iubirea pe care i-o poartă.
Reîntors dintr-un turneu mondial care a celebrat un deceniu de activitate în showbusiness pentru The Jacksons, Michael, singurul băiat din familia Jackson care a atins vârsta consimţământului şi încă nu este căsătorit, încearcă să se descurce într-o încăpere plină cu scrisori, sortându-le pe cele care îi propun căsătoria. Sfiosul Michael le-a răspuns tuturor la fel: „Mulţumesc pentru scrisoarea frumoasă. E foarte drăguţ din partea ta. Şi noi te vom iubi mereu. Cu dragoste, Michael Jackson şi The Jacksons.”
Cu blândeţea care îl caracterizează, Michael arată clar că nu-i place deloc să trimită aceeaşi scrisoare tuturor fanelor care îl vor de soţ; dar le răspunde scurt şi demn, pentru că efectiv îi e frică de fanii obsedaţi.
În livingul casei din Encino, California, cumpărată de la moştenitorii lui Clark Gable, tânărul burlac vorbeşte despre căsătorie, întâlniri şi o serie de alte lucruri care îl preocupă.
„Nu-mi place să frâng inimi” – spune el solemn şi timid, cuibărindu-şi trupul de 5 picioare şi 9 ½ inci (cca 1,77m) într-un fotoliu. „Nu-i cunosc pe aceşti oameni şi, Doamne, e un lucru ciudat.” A continuat: „Ăsta cred că este cel mai straniu aspect din show business. Îţi creezi o imagine. Iar acei oameni sunt alături de tine atât de multă vreme, îţi cumpără înregistrările... eşti peste tot, pe pereţii lor. Se trezesc văzându-te. Se trezesc gândindu-se la tine. Eşti cu totul în mintea lor. Iar atunci când te întâlnesc în persoană, simt că te cunosc de o grămadă de vreme. Dar eu nu-i cunosc pe ei. Vezi, asta a partea dureroasă din show business – să le răneşti sentimentele. Îţi dai seama ce înseamnă asta pentru ei? Doamne, unii ajung în punctul de a se sinucide, pentru că iau totul în serios. Iar asta este o situaţie pe care nu ştiu cum să o abordez.”
El se teme mai ales de mulţimea de tinere cu sentimente contradictorii, despre care afirmă: „Trebuie să ai mare grijă, pentru că uneori iubirea se poate întoarce cu latura opusă. Ele simt că nu pot ajunge la tine şi atunci ajung să plănuiască lucruri teribile sau să facă lucruri îngrozitoare, ca să te rănească. De aceea e important să fi amabil, dar sincer.”
Michael îşi aminteşte zvonul neplăcut din urmă cu un an, cum că el s-a supus unei intervenţii de schimbare de sex. Zvonul nu a dispărut încă iar Michael spune că o înfruntare cu o fană obsedată, la aeroport, e genul de întâmplare care reînvie mereu şi mereu astfel de zvonuri. „Acea fată frumoasă, cu părul blond, a încercat din răsputeri să mă tragă spre ea şi să mă facă să o sărut. Spunea ’Eşti foarte sexy, sărută-mă’. Când a văzut că nu sunt interesat de asta, mi-a aruncat: ’Ce se întâmplă, eşti gay?’ şi a plecat.”
Michael se plânge de faptul că încă mai e nevoit să le explice oamenilor: „Există un motiv pentru care am fost creat bărbat. Nu sunt fată. Iar ceea ce mă afectează cel mai mult şi mă face să izbucnesc în lacrimi este atunci când copii mici, de şapte sau opt ani, mă întreabă asta. Le spun ’Nu, şi vă rog să le spuneţi tuturor prietenilor voştri că nu e adevărat’.”
Ce îl tulbură pe Michael mai mult decât zvonurile, sunt scrisorile pe care le primeşte de la unele persoane. „Nu ai crede ce fel de scrisori primesc. Unele sunt foarte vulgare.” Pentru Michael, astfel de scrisori sunt la fel de şocante ca imaginea unui preot uitându-se la filme pornografice. „Unele dintre aceste scrisori sunt agresive, deloc politicoase. Îţi înşiră ce fel de lucruri ar vrea să-ţi facă şi cum ţi le-ar face. Iar eu citesc şi-mi spun ’O, Doamne, ce ţi-e cu fetele astea...’ Nu prea mai au farmec, nu mai sunt ca altădată, când tipul era cel care lua telefonul şi o suna pe fată. Niciodată nu îl suna fata pe el. Ea doar stătea toată ziua, aşteptând să sune telefonul. Dar astăzi nu mai e aşa. Fetele te sâcâie până la exasperare... Vezi fete de 11 ani cu poşete, rujate, machiate, şi cu gene false. Ele au impresia că sunt femei, dar nu sunt.”
Să nu vă închipuiţi că artistul cu voce delicată este un sfânt sau un ascet. Cu un aspect fizic tipic pentru a-l face o partidă bună – înalt, brunet şi atrăgător – Michael este perfect conştient că acum, la 20 de ani, poate să facă lucrurile despre care cânta când avea 10 ani.
Chiar dacă se întâlneşte cu fete, Michael e interesat mai mult de viaţa de familie şi de casa care acum este supusă unor renovări extinse. Subliniind că nu este pregătit să se mute singur, aşa cum au făcut cei patru fraţi care s-au căsătorit (Jackie, Jermaine, Tito şi Marlon), Michael explică: „Am vrut mereu să fac asta pentru mama. Ea iubeşte ideea de cămin, iar eu fac exact ceea ce simt. Nu simt că mi-a venit timpul să mă mut, deocamdată. Mai sunt multe lucruri pe care vreau să le fac aici. Dacă m-aş muta acum, aş muri de singurătate. Majoritatea celor care se mută singuri merg în discoteci în fiecare noapte. Petrec în fiecare noapte. Invită prieteni să stea la ei iar eu nu fac nimic din toate astea. Aş muri, efectiv, de singurătate.”
Planurile de renovare ale lui Michael includ un teren de tenis, o piscină, o sală de gimnastică, o sală de cinema, un studio de înregistrări şi o bibliotecă. În timp ce locuieşte cu mama lui Katherine, cu tatăl Joseph, fratele Randy şi surorile Janet şi LaToya, tânărul entertainer işi explorează multiplele talente şi în paralel are preocupări sociale şi religioase.
Printre lucrurile care îl preocupă, un loc important îl ocupă religia şi rasismul. Fiind un devotat Martor al lui Jehova, ca şi mama lui, Michael spune: „Cred în Biblie şi încerc să îi urmez preceptele. Ştiu că nu sunt un înger dar nu sunt nici diavol. Încerc să fiu cât pot de bun şi încerc să fac lucruri bune. E simplu... Nu mă rog doar seara la culcare. Mă rog în diferite momente ale zilei. Când văd ceva frumos, spun ’Oh, Doamne, cât e de frumos’. Rostesc rugăciuni ca aceasta în tot timpul zilei.”
Pentru a face faţă stresului din show business, Michael se ajută de dietă, nu de droguri. „Oricât de prosteşte ar suna, stimulentele naturale sunt cele mai bune din lume. Stelele, munţii, copiii, zâmbetele bebeluşilor – sunt pur şi simplu magice.”
Un lucru care îl întristează este rasismul, care astăzi capătă forme violente in lume, şi mai ales în America, după cum observă Michael, care a călătorit prin toată lumea. Îşi aminteşte cât de rău au fost trataţi The Jacksons, atunci când au cântat în oraşele din Sud. „Oamenii ne spuneau că n-aveam ce face, decât să suportăm, pentru că aşa e în Sud. Asta e ignoranţă şi e ceva transmis intenţionat, nu are nimic natural ori genetic. Nu sunt o persoană cu prejudecăţi, deloc. Cred că toti oamenii ar trebui să se gândească mai mult la Dumnezeu şi la creaţie, pentru că dacă priveşti minunile din interiorul corpului uman – culorile diferite ale organelor... şi toate acele culori care fac lucruri diferite în corpul nostru – de ce nu am privi la fel şi culorile din exterior?... rasismul este singurul lucru pe care il urăsc. Şi de aceea încerc să scriu, să-l amintesc în cântece, în dans, în arta mea – să învăţ lumea. Dacă politicienii nu pot să facă asta, ar trebui ca poeţii să-l amintească în versuri, iar scriitorii în romane. Asta trebuie să facem şi cred că un pas foarte important pentru salvarea omenirii.”
Ca un om care a citit la fel de mult pe cât a călătorit, Michael – un absolvent de liceu care la un moment dat a fost nevoit să renunţe la şcoala publică şi să se mute la o şcoală particulara din cauză că fetele ţipau şi trăgeau de el – a mai spus: „Ador să citesc. Aş vrea să pot sfătui cât mai mulţi oameni să citească. În cărţi e o lume nouă, minunată. Dacă nu-ţi permiţi să călătoreşti, o poţi face în imaginaţie, prin intermediul cărţilor. Poţi să vezi orice şi poţi să mergi oriunde îţi doreşti, atunci când citeşti.”
Călătoriile şi cititul i-au influenţat foarte mult vederile legate de religie şi rase. Despre călătoriile sale, Michael spune: „Oriunde mergi, lucrurile făcute de om rămân ale lui; dar trebuie să priveşti în ansamblu şi să vezi frumuseţea dumnezeiască a lumii.”
Reflectând asupra problemelor rasiale din America, Michael spune: „Aş vrea să pot împrumuta de la alte ţări, cum ar fi Venezuela sau Trinidad, iubirea reală şi oamenii care nu disting culorile, şi să le aduc în America. Atunci când călătoreşti, iţi dai seama cât de diferită e America. Doamne, nu-mi place să spun asta dar conaţionalii noştri au creierele spălate.”
Dintre toate călătoriile sale, Michael afirmă că cea mai emoţionantă experienţă a avut-o în Dakar, Senegal. „Am gândit întotdeauna că, în privinta artei, negrii sunt cei mai talentaţi de pe pământ. Dar când am fost în Africa, m-am convins şi mai mult de asta. Ei fac nişte lucruri incredibile acolo... Ei au ritmul în sânge. Am înţeles, efectiv, de unde vin tobele. Te face să te gândeşti că toţi negrii ştiu ce e ritmul. Şi vreau ca ei să nu uite niciodată că acela este tărâmul de unde ne tragem şi de unde vine muzica noastră. Iar, dacă uităm asta, rădăcinile noastre s-ar pierde. Eu vreau ca noi să nu uităm.”
Au încercat să ne spună că suntem prea tineri
Prea tineri ca să fim îndrăgostiţi cu adevărat
Au spus că iubirea e un cuvânt
Pe care noi doar l-am auzit
Dar nu-i putem inţelege sensul
Şi totuşi nu suntem prea tineri ca să ştim
Că iubirea aceasta va dura, chiar dacă anii vor zbura
Şi apoi, într-o zi, îşi vor da seama
Că nu mai suntem, de mult, prea tineri...
...
Interviu pentru Jet Magazine, 16 august 1979
Michael Joseph (Smiley) Jackson, solistul cu voce angelică al celui mai cunoscut cvintet din lume, format din fraţii Jackson, este un tânăr chipeş ale cărui magnetism şi magie de pe scenă sunt întrecute doar de demnitatea şi sfiala din afara scenei.
Născut ca al cincilea dintre cei şase băieţi talentaţi ai lui Joseph şi Katherine Jackson, în Gary, Indiana, acum aproape 21 de ani, el este o Fecioară – zodie care are ca trăsătură de caracter mărinimia; şi este condus de forţe magnetice care îi aduc în viaţă atât de mulţi admiratori, încât iubirea îi este la îndemână. Iar fanii săi fac adesea lucruri ciudate, ca să-i arate iubirea pe care i-o poartă.
Reîntors dintr-un turneu mondial care a celebrat un deceniu de activitate în showbusiness pentru The Jacksons, Michael, singurul băiat din familia Jackson care a atins vârsta consimţământului şi încă nu este căsătorit, încearcă să se descurce într-o încăpere plină cu scrisori, sortându-le pe cele care îi propun căsătoria. Sfiosul Michael le-a răspuns tuturor la fel: „Mulţumesc pentru scrisoarea frumoasă. E foarte drăguţ din partea ta. Şi noi te vom iubi mereu. Cu dragoste, Michael Jackson şi The Jacksons.”
Cu blândeţea care îl caracterizează, Michael arată clar că nu-i place deloc să trimită aceeaşi scrisoare tuturor fanelor care îl vor de soţ; dar le răspunde scurt şi demn, pentru că efectiv îi e frică de fanii obsedaţi.
În livingul casei din Encino, California, cumpărată de la moştenitorii lui Clark Gable, tânărul burlac vorbeşte despre căsătorie, întâlniri şi o serie de alte lucruri care îl preocupă.
„Nu-mi place să frâng inimi” – spune el solemn şi timid, cuibărindu-şi trupul de 5 picioare şi 9 ½ inci (cca 1,77m) într-un fotoliu. „Nu-i cunosc pe aceşti oameni şi, Doamne, e un lucru ciudat.” A continuat: „Ăsta cred că este cel mai straniu aspect din show business. Îţi creezi o imagine. Iar acei oameni sunt alături de tine atât de multă vreme, îţi cumpără înregistrările... eşti peste tot, pe pereţii lor. Se trezesc văzându-te. Se trezesc gândindu-se la tine. Eşti cu totul în mintea lor. Iar atunci când te întâlnesc în persoană, simt că te cunosc de o grămadă de vreme. Dar eu nu-i cunosc pe ei. Vezi, asta a partea dureroasă din show business – să le răneşti sentimentele. Îţi dai seama ce înseamnă asta pentru ei? Doamne, unii ajung în punctul de a se sinucide, pentru că iau totul în serios. Iar asta este o situaţie pe care nu ştiu cum să o abordez.”
El se teme mai ales de mulţimea de tinere cu sentimente contradictorii, despre care afirmă: „Trebuie să ai mare grijă, pentru că uneori iubirea se poate întoarce cu latura opusă. Ele simt că nu pot ajunge la tine şi atunci ajung să plănuiască lucruri teribile sau să facă lucruri îngrozitoare, ca să te rănească. De aceea e important să fi amabil, dar sincer.”
Michael îşi aminteşte zvonul neplăcut din urmă cu un an, cum că el s-a supus unei intervenţii de schimbare de sex. Zvonul nu a dispărut încă iar Michael spune că o înfruntare cu o fană obsedată, la aeroport, e genul de întâmplare care reînvie mereu şi mereu astfel de zvonuri. „Acea fată frumoasă, cu părul blond, a încercat din răsputeri să mă tragă spre ea şi să mă facă să o sărut. Spunea ’Eşti foarte sexy, sărută-mă’. Când a văzut că nu sunt interesat de asta, mi-a aruncat: ’Ce se întâmplă, eşti gay?’ şi a plecat.”
Michael se plânge de faptul că încă mai e nevoit să le explice oamenilor: „Există un motiv pentru care am fost creat bărbat. Nu sunt fată. Iar ceea ce mă afectează cel mai mult şi mă face să izbucnesc în lacrimi este atunci când copii mici, de şapte sau opt ani, mă întreabă asta. Le spun ’Nu, şi vă rog să le spuneţi tuturor prietenilor voştri că nu e adevărat’.”
Ce îl tulbură pe Michael mai mult decât zvonurile, sunt scrisorile pe care le primeşte de la unele persoane. „Nu ai crede ce fel de scrisori primesc. Unele sunt foarte vulgare.” Pentru Michael, astfel de scrisori sunt la fel de şocante ca imaginea unui preot uitându-se la filme pornografice. „Unele dintre aceste scrisori sunt agresive, deloc politicoase. Îţi înşiră ce fel de lucruri ar vrea să-ţi facă şi cum ţi le-ar face. Iar eu citesc şi-mi spun ’O, Doamne, ce ţi-e cu fetele astea...’ Nu prea mai au farmec, nu mai sunt ca altădată, când tipul era cel care lua telefonul şi o suna pe fată. Niciodată nu îl suna fata pe el. Ea doar stătea toată ziua, aşteptând să sune telefonul. Dar astăzi nu mai e aşa. Fetele te sâcâie până la exasperare... Vezi fete de 11 ani cu poşete, rujate, machiate, şi cu gene false. Ele au impresia că sunt femei, dar nu sunt.”
Să nu vă închipuiţi că artistul cu voce delicată este un sfânt sau un ascet. Cu un aspect fizic tipic pentru a-l face o partidă bună – înalt, brunet şi atrăgător – Michael este perfect conştient că acum, la 20 de ani, poate să facă lucrurile despre care cânta când avea 10 ani.
Chiar dacă se întâlneşte cu fete, Michael e interesat mai mult de viaţa de familie şi de casa care acum este supusă unor renovări extinse. Subliniind că nu este pregătit să se mute singur, aşa cum au făcut cei patru fraţi care s-au căsătorit (Jackie, Jermaine, Tito şi Marlon), Michael explică: „Am vrut mereu să fac asta pentru mama. Ea iubeşte ideea de cămin, iar eu fac exact ceea ce simt. Nu simt că mi-a venit timpul să mă mut, deocamdată. Mai sunt multe lucruri pe care vreau să le fac aici. Dacă m-aş muta acum, aş muri de singurătate. Majoritatea celor care se mută singuri merg în discoteci în fiecare noapte. Petrec în fiecare noapte. Invită prieteni să stea la ei iar eu nu fac nimic din toate astea. Aş muri, efectiv, de singurătate.”
Planurile de renovare ale lui Michael includ un teren de tenis, o piscină, o sală de gimnastică, o sală de cinema, un studio de înregistrări şi o bibliotecă. În timp ce locuieşte cu mama lui Katherine, cu tatăl Joseph, fratele Randy şi surorile Janet şi LaToya, tânărul entertainer işi explorează multiplele talente şi în paralel are preocupări sociale şi religioase.
Printre lucrurile care îl preocupă, un loc important îl ocupă religia şi rasismul. Fiind un devotat Martor al lui Jehova, ca şi mama lui, Michael spune: „Cred în Biblie şi încerc să îi urmez preceptele. Ştiu că nu sunt un înger dar nu sunt nici diavol. Încerc să fiu cât pot de bun şi încerc să fac lucruri bune. E simplu... Nu mă rog doar seara la culcare. Mă rog în diferite momente ale zilei. Când văd ceva frumos, spun ’Oh, Doamne, cât e de frumos’. Rostesc rugăciuni ca aceasta în tot timpul zilei.”
Pentru a face faţă stresului din show business, Michael se ajută de dietă, nu de droguri. „Oricât de prosteşte ar suna, stimulentele naturale sunt cele mai bune din lume. Stelele, munţii, copiii, zâmbetele bebeluşilor – sunt pur şi simplu magice.”
Un lucru care îl întristează este rasismul, care astăzi capătă forme violente in lume, şi mai ales în America, după cum observă Michael, care a călătorit prin toată lumea. Îşi aminteşte cât de rău au fost trataţi The Jacksons, atunci când au cântat în oraşele din Sud. „Oamenii ne spuneau că n-aveam ce face, decât să suportăm, pentru că aşa e în Sud. Asta e ignoranţă şi e ceva transmis intenţionat, nu are nimic natural ori genetic. Nu sunt o persoană cu prejudecăţi, deloc. Cred că toti oamenii ar trebui să se gândească mai mult la Dumnezeu şi la creaţie, pentru că dacă priveşti minunile din interiorul corpului uman – culorile diferite ale organelor... şi toate acele culori care fac lucruri diferite în corpul nostru – de ce nu am privi la fel şi culorile din exterior?... rasismul este singurul lucru pe care il urăsc. Şi de aceea încerc să scriu, să-l amintesc în cântece, în dans, în arta mea – să învăţ lumea. Dacă politicienii nu pot să facă asta, ar trebui ca poeţii să-l amintească în versuri, iar scriitorii în romane. Asta trebuie să facem şi cred că un pas foarte important pentru salvarea omenirii.”
Ca un om care a citit la fel de mult pe cât a călătorit, Michael – un absolvent de liceu care la un moment dat a fost nevoit să renunţe la şcoala publică şi să se mute la o şcoală particulara din cauză că fetele ţipau şi trăgeau de el – a mai spus: „Ador să citesc. Aş vrea să pot sfătui cât mai mulţi oameni să citească. În cărţi e o lume nouă, minunată. Dacă nu-ţi permiţi să călătoreşti, o poţi face în imaginaţie, prin intermediul cărţilor. Poţi să vezi orice şi poţi să mergi oriunde îţi doreşti, atunci când citeşti.”
Călătoriile şi cititul i-au influenţat foarte mult vederile legate de religie şi rase. Despre călătoriile sale, Michael spune: „Oriunde mergi, lucrurile făcute de om rămân ale lui; dar trebuie să priveşti în ansamblu şi să vezi frumuseţea dumnezeiască a lumii.”
Reflectând asupra problemelor rasiale din America, Michael spune: „Aş vrea să pot împrumuta de la alte ţări, cum ar fi Venezuela sau Trinidad, iubirea reală şi oamenii care nu disting culorile, şi să le aduc în America. Atunci când călătoreşti, iţi dai seama cât de diferită e America. Doamne, nu-mi place să spun asta dar conaţionalii noştri au creierele spălate.”
Dintre toate călătoriile sale, Michael afirmă că cea mai emoţionantă experienţă a avut-o în Dakar, Senegal. „Am gândit întotdeauna că, în privinta artei, negrii sunt cei mai talentaţi de pe pământ. Dar când am fost în Africa, m-am convins şi mai mult de asta. Ei fac nişte lucruri incredibile acolo... Ei au ritmul în sânge. Am înţeles, efectiv, de unde vin tobele. Te face să te gândeşti că toţi negrii ştiu ce e ritmul. Şi vreau ca ei să nu uite niciodată că acela este tărâmul de unde ne tragem şi de unde vine muzica noastră. Iar, dacă uităm asta, rădăcinile noastre s-ar pierde. Eu vreau ca noi să nu uităm.”
Au încercat să ne spună că suntem prea tineri
Prea tineri ca să fim îndrăgostiţi cu adevărat
Au spus că iubirea e un cuvânt
Pe care noi doar l-am auzit
Dar nu-i putem inţelege sensul
Şi totuşi nu suntem prea tineri ca să ştim
Că iubirea aceasta va dura, chiar dacă anii vor zbura
Şi apoi, într-o zi, îşi vor da seama
Că nu mai suntem, de mult, prea tineri...
...
luni, 26 septembrie 2011
Wesley Snipes despre Michael Jackson
...
Hei, voi toţi de acolo, să nu uitaţi niciodată să-i arătaţi celui de lângă voi că îl apreciaţi. Pentru că niciodată nu ştiţi când s-ar putea să-l pierdeţi. Şi s-ar putea ca niciodată să nu mai aveţi ocazia să-i spuneţi ce simţiţi cu adevărat. (replică din filmul „Glitter” – 2001)
Wesley Snipes îşi doreşte ca Michael Jackson să revină pe pământ, ca înger, pentru că are convingerea că Michael ar trebui să continue să ne încânte cu talentul său.
Actorul, care a apărut în videoclipul Bad (1987), a fost devastat atunci când a auzit de dispariţia Regelui Pop şi i-ar plăcea să-l vadă reîntorcându-se, pentru că a fost un om foarte special.
„Am dansat în videoclipul Bad. Dispariţia lui a fost o mare pierdere pentru noi toţi. Şi sper şi mă rog ca Creatorul lui – sau oricine ar fi cel în care credeţi – să ni-l trimită înapoi ca înger, ca să ne uimească în continuare. Odată cu Michael, am pierdut mai mult decât un om. Cineva aşa ca el, care a sensibilizat şi a inspirat atât de mulţi oameni diferiţi, din toate colţurile lumii, trebuie să fi avut ceva angelic. Poate că nu am avut grijă de el aşa cum ar fi trebuit şi de aceea l-am pierdut.” – a afirmat Wesley Snipes.
Cu inima unui copil,
Mergi şi înfruntă grijile zilei;
Cu inimă de copil,
Transformă fiecare problemă în joacă;
Nu trebuie să te îngrijorezi, nu trebuie să te temi,
Însuşi faptul că trăieşti e o dovadă;
Dacă ai inima unui copil,
Nimic nu te poate doborî vreodată;
Dacă ai inima unui copil,
Nu ai niciun motiv să te încrunţi;
Iubirea este la fel de binevenită
Ca şi o zi însorită;
Niciun gând de adult
Nu va lăsa inima ta să se rătăcească;
Ca un copil, vesel şi fără griji,
Întreaga lume zâmbeşte cu tine
Atunci când mergi pe calea ta plină de bucurie...
Oh, dacă am inima unui copil
Nimic nu mă va doborî...
...
Hei, voi toţi de acolo, să nu uitaţi niciodată să-i arătaţi celui de lângă voi că îl apreciaţi. Pentru că niciodată nu ştiţi când s-ar putea să-l pierdeţi. Şi s-ar putea ca niciodată să nu mai aveţi ocazia să-i spuneţi ce simţiţi cu adevărat. (replică din filmul „Glitter” – 2001)
Wesley Snipes îşi doreşte ca Michael Jackson să revină pe pământ, ca înger, pentru că are convingerea că Michael ar trebui să continue să ne încânte cu talentul său.
Actorul, care a apărut în videoclipul Bad (1987), a fost devastat atunci când a auzit de dispariţia Regelui Pop şi i-ar plăcea să-l vadă reîntorcându-se, pentru că a fost un om foarte special.
„Am dansat în videoclipul Bad. Dispariţia lui a fost o mare pierdere pentru noi toţi. Şi sper şi mă rog ca Creatorul lui – sau oricine ar fi cel în care credeţi – să ni-l trimită înapoi ca înger, ca să ne uimească în continuare. Odată cu Michael, am pierdut mai mult decât un om. Cineva aşa ca el, care a sensibilizat şi a inspirat atât de mulţi oameni diferiţi, din toate colţurile lumii, trebuie să fi avut ceva angelic. Poate că nu am avut grijă de el aşa cum ar fi trebuit şi de aceea l-am pierdut.” – a afirmat Wesley Snipes.
Cu inima unui copil,
Mergi şi înfruntă grijile zilei;
Cu inimă de copil,
Transformă fiecare problemă în joacă;
Nu trebuie să te îngrijorezi, nu trebuie să te temi,
Însuşi faptul că trăieşti e o dovadă;
Dacă ai inima unui copil,
Nimic nu te poate doborî vreodată;
Dacă ai inima unui copil,
Nu ai niciun motiv să te încrunţi;
Iubirea este la fel de binevenită
Ca şi o zi însorită;
Niciun gând de adult
Nu va lăsa inima ta să se rătăcească;
Ca un copil, vesel şi fără griji,
Întreaga lume zâmbeşte cu tine
Atunci când mergi pe calea ta plină de bucurie...
Oh, dacă am inima unui copil
Nimic nu mă va doborî...
...
luni, 19 septembrie 2011
I LOVE YOU MORE!
...
Subiectul pe care îl abordez astăzi nu are nicio legătură cu momentul, nu aniversează nimic şi nici nu se leagă de ceva anume. Pur şi simplu mi-a venit în minte şi am simţit nevoia să-l dezvolt şi să vi-l împărtăşesc. Nu e ceva nou, iubirea. Nu e nou pentru nimeni. Până şi copiii de 2-3 ani ştiu ce înseamnă „cele două cuvinte” – în orice caz, le-au auzit şi au o idee la ce anume se referă. Aşadar, nu e vreo mare taină. La prima vedere, s-ar putea spune că nici nu e ceva complicat. „Ce mare lucru să iubeşti?” – ar spune unii. „Mai important e sa ai pe cine. Sau, mai important e să fii TU iubit.” Nu i-aş contrazice. Atâta vreme cât nu există o definiţie clară şi oficială a ceea ce înseamnă iubirea, nu-mi permit să contrazic pe nimeni. Atâta vreme cât nu există un Cod al Iubirii, cuprinzând legi şi articole care să enunţe clar şi fără echivoc ce este iubirea, ce ai voie şi ce nu în iubire, care îţi sunt drepturile şi obligaţiile, care sunt derogările, contravenţiile şi sancţiunile, e absurd ca cineva să afirme: „iubirea înseamnă asta şi nimic altceva”.
Aşadar, nu aş nega nicio posibilă definiţie a iubirii. Aş exprima, doar, ceea ce cred eu. După mine, iubirea este un cuib construit cu grijă, în aşa fel încât să susţină oricâte suflete ar vrea sa poposească, la un moment dat, şi să nu le împiedice să-şi ia zborul, atunci când le va veni ceasul să se îndrepte spre alte zări. Pare absurd? Nu. Eu chiar cred că acest lucru e posibil, atunci când iubeşti. Pentru că, dintre toate explicaţiile pe care le-am aflat, este una care se detaşează, indubitabil: în iubire, e mult mai important să oferi decât să primeşti. Iubirea adevărată este aceea care te face fericit că dăruieşti, indiferent dacă primeşti sau nu ceva în schimb. Să iubeşti înseamnă să nu încerci să-l schimbi pe celălalt, nici el să nu încerce să te schimbe în vreun fel, dar să încerci TU să te schimbi, de dragul lui. Să iubeşti... înseamnă să uiţi de tine, veghindu-l pe celălalt; să renunţi la tot ce ai, pentru el; să fii pregătit în orice clipă să mergi cu el până la capătul lumii. Să nu ceri nimic şi să oferi totul. Să fii fericit şi recunoscător că ţi s-a permis să iubeşti. Să fii fericit, atunci când celălalt e fericit, chiar dacă fericirea lui nu e lângă tine; şi să te consideri binecuvântat pentru că simţi asta. Să preţuieşti fiecare clipă în care îţi e alături, să-i laşi libertatea de a decide când te vrea lângă el; dar să-i fii aproape, ori de câte ori are nevoie de tine. Par multe condiţii, şi e dificil de realizat, nu-i aşa? Sigur că da; doar de aceea iubirea adevărată se găseşte atât de rar. Mai mult decât atât, am enumerat aici doar o parte din ceea ce trebuie să oferi; nu am menţionat nimic despre ceea ce ar trebui să primeşti. Ei bine, cine se gândeşte la beneficii, pune problema total greşit. Întrebarea corectă este una singură: „Ce aş mai putea să ofer?” Atât. Orice altă variantă arată că acela nu ştie să iubească şi ar trebui să se împace cu asta... ori să încerce să înveţe.
Toate aceste lucruri le-am perceput mult mai profund, atunci când le-am privit prin prisma lui „I Love You More!” Cum poţi fii sigur că iubeşti „mai mult”, fără să fie implicate dăruirea de sine şi recunoştinţa? Sigur, aici e vorba de un joc de cuvinte, dar asta nu îl face mai puţin adevărat pe „I Love You More”. Şi, trecând peste ludicul, politeţea şi modestia lui Michael, aceste cuvinte exprimă mai mult decât un simplu feedback – e o lecţie de iubire; sau, dacă vreţi, esenţa unei astfel de lecţii. Dintre toate lucrurile pe care le-am învăţat de la Michael Jackson, iubirea este cel mai de preţ. Şi, ori de câte ori mă simt nesigur sau dezorientat, mă gândesc la Michael, la tot ce ne-a dăruit... şi la al său, emoţionant, profund, de nepreţuit: „I Love You More!”
Nu sunt genul care să stea deoparte şi doar să spună „îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat cu ei”. Vreau ca toată lumea sa cânte „What More Can I Give”, să ne unească pe toţi într-un singur glas; pentru că un cântec este o mantra, este ceva ce repeţi mereu şi mereu. Şi avem nevoie de pace, avem nevoie să dăruim, avem nevoie de iubire... avem nevoie să fim uniţi. (Michael Jackson, 2001)
Câţi oameni trebuie să mai moară, până când vom lua atitudine?
Câţi copii trebuie să mai plângă, până când vom face tot ceea ce ne stă în puteri?
Când, să trimiţi iubire e tot ceea ce poţi să oferi,
Ca să ajuţi un suflet;
De câte ori ne vom întoarce capetele
Şi vom pretinde că nu vedem?
Să vindecăm rănile planetei noastre rănite,
Suntem o familie globală
E suficient să vă trimiţeţi rugăciunile
Făcute din suflet,
Ca să vindecaţi o rană
Ce mai pot să dăruiesc, din ceea ce am?
Ce aş mai putea să ofer, spune-mi;
Ca să te iubesc şi să te învăţ,
Să te susţin şi să te sprijin –
Ce aş putea să ofer mai mult?
Ca de la frate la frate, să ne abandonăm temerile,
Să ne ridicăm şi să facem un pact;
Să-i arătăm celuilalt că iubirea este în inimile noastre!
Haideţi să ne recăpătăm mântuirea!
Iubirea are puterea să vindece,
Aşa că, haideţi să o oferim cu toţii!
Ce mai pot să dăruiesc, din ceea ce am?
(Nu e mult de dăruit, doar puţin)
Ce aş mai putea să ofer, spune-mi,
(Toată lumea ar trebui să se implice în asta)
Ca să te iubesc şi să te învăţ,
Să te susţin şi să te sprijin
Ce aş putea să ofer mai mult?
Rosteşte cuvintele, mă voi lăsa la pământ pentru tine,
Doar rosteşte-mi numele, sunt prietenul tău,
Vezi? Şi atunci, de ce ei continuă să ne înveţe
Să urâm şi să fim cruzi?...
Ar trebui să dăruim mereu şi mereu...
Ce aş mai putea să ofer, din ceea ce am?
(Trebuie să dăruim mereu şi mereu)
Ce mai pot să ofer, din ceea ce am?
O, Doamne,
Să te sprijin şi să te apăr,
Să te iubesc şi să te vindec –
Ce altceva mai pot oferi?
Notă: Abia după ce am terminat de scris articolul de mai sus, căutând o melodie potrivită, şi abia după ce am ales (ori mi s-a sugerat :) „What More Can I Give”, mi-am dat seama că, acum 10 ani, pe vremea asta, Michael se ocupa de organizarea înregistrărilor pentru acest cântec, împreună cu alţi 36 artişti. Acum nu mai sunt atât de sigur de faptul că subiectul de astăzi mi-a venit în minte la întâmplare. Nici de faptul că nu s-ar potrivi în contextul zilei. Până acum ceva vreme, aş fi fost extrem de surprins de o atare coincidenţă. Dar între timp mi s-au întâmplat mai multe lucruri surprinzătoare. Aşa încât, acum nu mă mai mir. Prietenii ştiu de ce :)
...
Subiectul pe care îl abordez astăzi nu are nicio legătură cu momentul, nu aniversează nimic şi nici nu se leagă de ceva anume. Pur şi simplu mi-a venit în minte şi am simţit nevoia să-l dezvolt şi să vi-l împărtăşesc. Nu e ceva nou, iubirea. Nu e nou pentru nimeni. Până şi copiii de 2-3 ani ştiu ce înseamnă „cele două cuvinte” – în orice caz, le-au auzit şi au o idee la ce anume se referă. Aşadar, nu e vreo mare taină. La prima vedere, s-ar putea spune că nici nu e ceva complicat. „Ce mare lucru să iubeşti?” – ar spune unii. „Mai important e sa ai pe cine. Sau, mai important e să fii TU iubit.” Nu i-aş contrazice. Atâta vreme cât nu există o definiţie clară şi oficială a ceea ce înseamnă iubirea, nu-mi permit să contrazic pe nimeni. Atâta vreme cât nu există un Cod al Iubirii, cuprinzând legi şi articole care să enunţe clar şi fără echivoc ce este iubirea, ce ai voie şi ce nu în iubire, care îţi sunt drepturile şi obligaţiile, care sunt derogările, contravenţiile şi sancţiunile, e absurd ca cineva să afirme: „iubirea înseamnă asta şi nimic altceva”.
Aşadar, nu aş nega nicio posibilă definiţie a iubirii. Aş exprima, doar, ceea ce cred eu. După mine, iubirea este un cuib construit cu grijă, în aşa fel încât să susţină oricâte suflete ar vrea sa poposească, la un moment dat, şi să nu le împiedice să-şi ia zborul, atunci când le va veni ceasul să se îndrepte spre alte zări. Pare absurd? Nu. Eu chiar cred că acest lucru e posibil, atunci când iubeşti. Pentru că, dintre toate explicaţiile pe care le-am aflat, este una care se detaşează, indubitabil: în iubire, e mult mai important să oferi decât să primeşti. Iubirea adevărată este aceea care te face fericit că dăruieşti, indiferent dacă primeşti sau nu ceva în schimb. Să iubeşti înseamnă să nu încerci să-l schimbi pe celălalt, nici el să nu încerce să te schimbe în vreun fel, dar să încerci TU să te schimbi, de dragul lui. Să iubeşti... înseamnă să uiţi de tine, veghindu-l pe celălalt; să renunţi la tot ce ai, pentru el; să fii pregătit în orice clipă să mergi cu el până la capătul lumii. Să nu ceri nimic şi să oferi totul. Să fii fericit şi recunoscător că ţi s-a permis să iubeşti. Să fii fericit, atunci când celălalt e fericit, chiar dacă fericirea lui nu e lângă tine; şi să te consideri binecuvântat pentru că simţi asta. Să preţuieşti fiecare clipă în care îţi e alături, să-i laşi libertatea de a decide când te vrea lângă el; dar să-i fii aproape, ori de câte ori are nevoie de tine. Par multe condiţii, şi e dificil de realizat, nu-i aşa? Sigur că da; doar de aceea iubirea adevărată se găseşte atât de rar. Mai mult decât atât, am enumerat aici doar o parte din ceea ce trebuie să oferi; nu am menţionat nimic despre ceea ce ar trebui să primeşti. Ei bine, cine se gândeşte la beneficii, pune problema total greşit. Întrebarea corectă este una singură: „Ce aş mai putea să ofer?” Atât. Orice altă variantă arată că acela nu ştie să iubească şi ar trebui să se împace cu asta... ori să încerce să înveţe.
Toate aceste lucruri le-am perceput mult mai profund, atunci când le-am privit prin prisma lui „I Love You More!” Cum poţi fii sigur că iubeşti „mai mult”, fără să fie implicate dăruirea de sine şi recunoştinţa? Sigur, aici e vorba de un joc de cuvinte, dar asta nu îl face mai puţin adevărat pe „I Love You More”. Şi, trecând peste ludicul, politeţea şi modestia lui Michael, aceste cuvinte exprimă mai mult decât un simplu feedback – e o lecţie de iubire; sau, dacă vreţi, esenţa unei astfel de lecţii. Dintre toate lucrurile pe care le-am învăţat de la Michael Jackson, iubirea este cel mai de preţ. Şi, ori de câte ori mă simt nesigur sau dezorientat, mă gândesc la Michael, la tot ce ne-a dăruit... şi la al său, emoţionant, profund, de nepreţuit: „I Love You More!”
Nu sunt genul care să stea deoparte şi doar să spună „îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat cu ei”. Vreau ca toată lumea sa cânte „What More Can I Give”, să ne unească pe toţi într-un singur glas; pentru că un cântec este o mantra, este ceva ce repeţi mereu şi mereu. Şi avem nevoie de pace, avem nevoie să dăruim, avem nevoie de iubire... avem nevoie să fim uniţi. (Michael Jackson, 2001)
Câţi oameni trebuie să mai moară, până când vom lua atitudine?
Câţi copii trebuie să mai plângă, până când vom face tot ceea ce ne stă în puteri?
Când, să trimiţi iubire e tot ceea ce poţi să oferi,
Ca să ajuţi un suflet;
De câte ori ne vom întoarce capetele
Şi vom pretinde că nu vedem?
Să vindecăm rănile planetei noastre rănite,
Suntem o familie globală
E suficient să vă trimiţeţi rugăciunile
Făcute din suflet,
Ca să vindecaţi o rană
Ce mai pot să dăruiesc, din ceea ce am?
Ce aş mai putea să ofer, spune-mi;
Ca să te iubesc şi să te învăţ,
Să te susţin şi să te sprijin –
Ce aş putea să ofer mai mult?
Ca de la frate la frate, să ne abandonăm temerile,
Să ne ridicăm şi să facem un pact;
Să-i arătăm celuilalt că iubirea este în inimile noastre!
Haideţi să ne recăpătăm mântuirea!
Iubirea are puterea să vindece,
Aşa că, haideţi să o oferim cu toţii!
Ce mai pot să dăruiesc, din ceea ce am?
(Nu e mult de dăruit, doar puţin)
Ce aş mai putea să ofer, spune-mi,
(Toată lumea ar trebui să se implice în asta)
Ca să te iubesc şi să te învăţ,
Să te susţin şi să te sprijin
Ce aş putea să ofer mai mult?
Rosteşte cuvintele, mă voi lăsa la pământ pentru tine,
Doar rosteşte-mi numele, sunt prietenul tău,
Vezi? Şi atunci, de ce ei continuă să ne înveţe
Să urâm şi să fim cruzi?...
Ar trebui să dăruim mereu şi mereu...
Ce aş mai putea să ofer, din ceea ce am?
(Trebuie să dăruim mereu şi mereu)
Ce mai pot să ofer, din ceea ce am?
O, Doamne,
Să te sprijin şi să te apăr,
Să te iubesc şi să te vindec –
Ce altceva mai pot oferi?
Notă: Abia după ce am terminat de scris articolul de mai sus, căutând o melodie potrivită, şi abia după ce am ales (ori mi s-a sugerat :) „What More Can I Give”, mi-am dat seama că, acum 10 ani, pe vremea asta, Michael se ocupa de organizarea înregistrărilor pentru acest cântec, împreună cu alţi 36 artişti. Acum nu mai sunt atât de sigur de faptul că subiectul de astăzi mi-a venit în minte la întâmplare. Nici de faptul că nu s-ar potrivi în contextul zilei. Până acum ceva vreme, aş fi fost extrem de surprins de o atare coincidenţă. Dar între timp mi s-au întâmplat mai multe lucruri surprinzătoare. Aşa încât, acum nu mă mai mir. Prietenii ştiu de ce :)
...
luni, 12 septembrie 2011
We've Got Forever
...
Iată câteva secvenţe de la ziua lui Michael Jackson, sărbătorită pe 29 august în Parcul Herăstrău, cu muzică, dans, flori, candele şi tributuri la monumentul ridicat acum doi ani pe Aleea Michael Jackson. Mulţumiri Violetei, Scorpyei, Zuzei şi celorlalţi fani care au fost prezenţi.
Eu nu am putut să fiu acolo dar, dacă aş fi fost, i-aş fi spus lui Michael: „Nu eşti aici, cu noi, momentan; dar nu-mi fac griji, avem toată veşnicia să te ascultăm, să ne gândim la tine... să te iubim.” De fapt, fac, oricum, asta... în fiecare zi. Sunt convins că şi voi, dragi prieteni.
Îţi voi planta o grădină
de râsete şi lacrimi,
cu ploaie şi soare;
dragostea va creşte de-a lungul anilor,
visele pe care le-am avut
au timp să se împlinească,
Pentru că avem o veşnicie,
iar de veşnicie au parte atât de puţini...
Vom avea muzica,
vom avea rimele;
ne vom avea unul pe celălalt,
încă un minut după ce se va sfârşi timpul...
Apoi vom adăuga plăcerile
şi vom preţui totul;
să-ţi pese înseamnă să împarţi
şi tortul şi coaja de pâine uscată –
cât de norocoşi suntem să fim, tu şi cu mine!
...Pentru că avem veşnicia
iar de veşnicie au parte
atât de puţini...
...
Iată câteva secvenţe de la ziua lui Michael Jackson, sărbătorită pe 29 august în Parcul Herăstrău, cu muzică, dans, flori, candele şi tributuri la monumentul ridicat acum doi ani pe Aleea Michael Jackson. Mulţumiri Violetei, Scorpyei, Zuzei şi celorlalţi fani care au fost prezenţi.
Eu nu am putut să fiu acolo dar, dacă aş fi fost, i-aş fi spus lui Michael: „Nu eşti aici, cu noi, momentan; dar nu-mi fac griji, avem toată veşnicia să te ascultăm, să ne gândim la tine... să te iubim.” De fapt, fac, oricum, asta... în fiecare zi. Sunt convins că şi voi, dragi prieteni.
Îţi voi planta o grădină
de râsete şi lacrimi,
cu ploaie şi soare;
dragostea va creşte de-a lungul anilor,
visele pe care le-am avut
au timp să se împlinească,
Pentru că avem o veşnicie,
iar de veşnicie au parte atât de puţini...
Vom avea muzica,
vom avea rimele;
ne vom avea unul pe celălalt,
încă un minut după ce se va sfârşi timpul...
Apoi vom adăuga plăcerile
şi vom preţui totul;
să-ţi pese înseamnă să împarţi
şi tortul şi coaja de pâine uscată –
cât de norocoşi suntem să fim, tu şi cu mine!
...Pentru că avem veşnicia
iar de veşnicie au parte
atât de puţini...
...
sâmbătă, 3 septembrie 2011
Norocoşii
...
Astăzi se împlinesc doi ani de când Michael a fost lăsat să se odihnească, în cripta de la Forest Lawn. Pentru mine ziua asta are o semnificaţie extrem de specială, aşa că am vrut să o marchez, cumva.
În 1958 s-au născut multe personalităţi din lumea show-bizz. Am făcut o listă cu cei mai reprezentativi. Toţi sunt în viaţă. Doar Michael nu mai e. Ei au fost norocoşi. Noi nu. Ei se bucură încă de viaţă, de copiii lor, de fani, de munca lor... Michael nu mai poate face asta. Nici măcar nu ştiu cine sunt mai norocoşi: ei sau... famillile lor, fanii lor, toţi cei care îi iubesc...
Şi totuşi... Nu pot să nu mă întreb: oare, pentru ei, vor mai fi convoiuri de fani care să strige, aşa cum strigă şi astăzi pentru Regele Pop – „Justice For Michael!” Oare ei vor fi pomeniţi, la doi ani după trecerea în neant, în fiecare milionime de secundă, în fiecare colţ al lumii? Oare mai există vreun alt artist care să fi primit atâtea tributuri? Şi, mai ales: mai există un artist care să influenţeze vieţile atâtor oameni?
'''
Astăzi se împlinesc doi ani de când Michael a fost lăsat să se odihnească, în cripta de la Forest Lawn. Pentru mine ziua asta are o semnificaţie extrem de specială, aşa că am vrut să o marchez, cumva.
În 1958 s-au născut multe personalităţi din lumea show-bizz. Am făcut o listă cu cei mai reprezentativi. Toţi sunt în viaţă. Doar Michael nu mai e. Ei au fost norocoşi. Noi nu. Ei se bucură încă de viaţă, de copiii lor, de fani, de munca lor... Michael nu mai poate face asta. Nici măcar nu ştiu cine sunt mai norocoşi: ei sau... famillile lor, fanii lor, toţi cei care îi iubesc...
Şi totuşi... Nu pot să nu mă întreb: oare, pentru ei, vor mai fi convoiuri de fani care să strige, aşa cum strigă şi astăzi pentru Regele Pop – „Justice For Michael!” Oare ei vor fi pomeniţi, la doi ani după trecerea în neant, în fiecare milionime de secundă, în fiecare colţ al lumii? Oare mai există vreun alt artist care să fi primit atâtea tributuri? Şi, mai ales: mai există un artist care să influenţeze vieţile atâtor oameni?
'''
luni, 29 august 2011
Secvenţe din viaţa de după
...
Este a doua oară când, în loc să-l sărbătorim pe Michael Jackson, îl comemorăm. Este al doilea 29 august „de după”. Chiar dacă nu îl vedeam şi chiar dacă şansele de a fi lângă el erau mai mici decât cele de a câştiga la loterie – ştiam că era pe aici, pe undeva, printre noi, respira, vorbea, îşi făcea planuri... şi poate gusta dintr-o felie de tort aniversar. Chiar dacă, poate, nu era chiar fericit, pentru că jumătate din viaţa lui era scena şi, după 2005, acea jumătate îi fusese distrusă – poate că, totuşi, de ziua lui, zâmbea în mijlocul familiei şi al prietenilor, desfăcând amuzat panglicile cadourilor. Gândindu-mă la toate acestea, am reflectat la ce înseamnă „viaţa de după”. Pentru a o putea defini, însă, a trebuit ca mai întâi să ştiu exact ce e cu viaţa „de dinainte” – aceea în care Michael făcea turnee, lansa albume, compunea şi înregistra; iar între timp organiza acţiuni caritabile şi primea premii. Limita dintre viaţa „de dinainte” şi cea „de după” e aproape imperceptibilă, ca un văl diafan, pentru că Michael alesese să se retragă din viaţa publică, de câţiva ani. Pentru un om care trăise practic pe scenă patru decenii, era ca şi cum i se tăiaseră aripile. Nu vreau să-i amintesc pe cei care i-au tăiat aripile; nu e locul, nici momentul şi oricum îi ştim prea bine, cu toţii. Iar, dacă nu ar fi fost acea planificare pentru revenirea care trebuia să fie spectacolul mileniului, am fi trăit încă viaţa „de dinainte”. Dacă era bună sau rea, n-aş putea să spun cu certitudine. Doar că... Pentru mine era OK să ştiu că era aici, cu noi, că treceau şi peste el primăveri şi veri, toamne şi ierni, că îi era foame şi sete, că obosea şi fredona, din când în când, „Smile... what’s the use of crying? You’ll find that life is still worthwhile, if you just smile...” Lucrurile acestea, pe care le avea în comun cu noi, creau, într-un fel, senzaţia de apropiere, de intimitate chiar. Ca şi cum, dacă ne-am fi intersectat vreodată pe stradă, i-am fi putut striga: „Ia uite, şi tu respiri! Ai doi ochi, două urechi, un nas şi o gură... Vino încoace, fratele meu!!!!” (ca în bancul cu puiul de arici şi cactusul).
Viaţa „de după” e o încercare grea. Şi mai greu este să o gestionăm. Pentru că, iată, suntem la al doilea 29 august „de după” şi amintirea lui e mai vie ca niciodată... la fel ca gheara care ne-a strâns inimile pe 25 iunie 2009. Dar, din păcate, dintre toate lucrurile care există pe lumea asta, timpul e singurul pe care nu-l putem avea înapoi.
Şi nu ne rămâne decât să ne gândim la toată bucuria pe care Michael ne-a oferit-o; să ne amintim clipele când îl vedeam pe scenă, când îi ascultam vocea şi cântam pe stadioane, împreună cu el... Şi nu ne rămâne decât să sperăm, din toată inima, că acum e într-un loc unde nu-l mai poate atinge nimeni şi nimic, şi unde i s-a permis să fie fericit, în sfârşit. Altminteri... viaţa asta „de după” ar fi cumplit de tristă.
Prima oară când ţi-am văzut chipul,
am crezut că soarele a răsărit în ochii tăi
iar luna şi stelele erau darurile pe care le-ai oferit
întunericului şi cerurilor goale.
Prima oară când ţi-am auzit vocea,
am simţit pământul mişcându-se în mâinile mele,
ca inima tremurândă a unei păsări captive
care venise acolo la chemarea mea.
Iar prima oară când am cântat împreună cu tine,
ţi-am simţit inima atât de aproape de a mea,
şi am ştiut că bucuria noastră va umple pământul
şi va dura, va dura, va dura... până la sfârşitul timpului.
(Cântecul este compus de compozitorul englez Ewan MacColl, în 1957. Am adaptat două dintre versuri pentru a se potrivi în context, iar pentru asta a trebuit să înregistrez o versiune interpretată de sora mea.)
...
Este a doua oară când, în loc să-l sărbătorim pe Michael Jackson, îl comemorăm. Este al doilea 29 august „de după”. Chiar dacă nu îl vedeam şi chiar dacă şansele de a fi lângă el erau mai mici decât cele de a câştiga la loterie – ştiam că era pe aici, pe undeva, printre noi, respira, vorbea, îşi făcea planuri... şi poate gusta dintr-o felie de tort aniversar. Chiar dacă, poate, nu era chiar fericit, pentru că jumătate din viaţa lui era scena şi, după 2005, acea jumătate îi fusese distrusă – poate că, totuşi, de ziua lui, zâmbea în mijlocul familiei şi al prietenilor, desfăcând amuzat panglicile cadourilor. Gândindu-mă la toate acestea, am reflectat la ce înseamnă „viaţa de după”. Pentru a o putea defini, însă, a trebuit ca mai întâi să ştiu exact ce e cu viaţa „de dinainte” – aceea în care Michael făcea turnee, lansa albume, compunea şi înregistra; iar între timp organiza acţiuni caritabile şi primea premii. Limita dintre viaţa „de dinainte” şi cea „de după” e aproape imperceptibilă, ca un văl diafan, pentru că Michael alesese să se retragă din viaţa publică, de câţiva ani. Pentru un om care trăise practic pe scenă patru decenii, era ca şi cum i se tăiaseră aripile. Nu vreau să-i amintesc pe cei care i-au tăiat aripile; nu e locul, nici momentul şi oricum îi ştim prea bine, cu toţii. Iar, dacă nu ar fi fost acea planificare pentru revenirea care trebuia să fie spectacolul mileniului, am fi trăit încă viaţa „de dinainte”. Dacă era bună sau rea, n-aş putea să spun cu certitudine. Doar că... Pentru mine era OK să ştiu că era aici, cu noi, că treceau şi peste el primăveri şi veri, toamne şi ierni, că îi era foame şi sete, că obosea şi fredona, din când în când, „Smile... what’s the use of crying? You’ll find that life is still worthwhile, if you just smile...” Lucrurile acestea, pe care le avea în comun cu noi, creau, într-un fel, senzaţia de apropiere, de intimitate chiar. Ca şi cum, dacă ne-am fi intersectat vreodată pe stradă, i-am fi putut striga: „Ia uite, şi tu respiri! Ai doi ochi, două urechi, un nas şi o gură... Vino încoace, fratele meu!!!!” (ca în bancul cu puiul de arici şi cactusul).
Viaţa „de după” e o încercare grea. Şi mai greu este să o gestionăm. Pentru că, iată, suntem la al doilea 29 august „de după” şi amintirea lui e mai vie ca niciodată... la fel ca gheara care ne-a strâns inimile pe 25 iunie 2009. Dar, din păcate, dintre toate lucrurile care există pe lumea asta, timpul e singurul pe care nu-l putem avea înapoi.
Şi nu ne rămâne decât să ne gândim la toată bucuria pe care Michael ne-a oferit-o; să ne amintim clipele când îl vedeam pe scenă, când îi ascultam vocea şi cântam pe stadioane, împreună cu el... Şi nu ne rămâne decât să sperăm, din toată inima, că acum e într-un loc unde nu-l mai poate atinge nimeni şi nimic, şi unde i s-a permis să fie fericit, în sfârşit. Altminteri... viaţa asta „de după” ar fi cumplit de tristă.
Prima oară când ţi-am văzut chipul,
am crezut că soarele a răsărit în ochii tăi
iar luna şi stelele erau darurile pe care le-ai oferit
întunericului şi cerurilor goale.
Prima oară când ţi-am auzit vocea,
am simţit pământul mişcându-se în mâinile mele,
ca inima tremurândă a unei păsări captive
care venise acolo la chemarea mea.
Iar prima oară când am cântat împreună cu tine,
ţi-am simţit inima atât de aproape de a mea,
şi am ştiut că bucuria noastră va umple pământul
şi va dura, va dura, va dura... până la sfârşitul timpului.
(Cântecul este compus de compozitorul englez Ewan MacColl, în 1957. Am adaptat două dintre versuri pentru a se potrivi în context, iar pentru asta a trebuit să înregistrez o versiune interpretată de sora mea.)
...
miercuri, 24 august 2011
O şedinţă foto... mai neobişnuită
...
I. CUM SE VEDE DINTR-O PARTE
În iulie 1999, Michael Jackson a avut, la Paris, o şedinţă foto cu un artist tânăr (23 de ani), pe nume Arno Bani. Uneori visător, alteori zâmbind calm, Regele Pop s-a deschis cu totul către tânărul fotograf francez. Bani şi-a luat chiar libertatea de a decide ca Michael să aibă părul scurt în fotografii, pentru că „îl plăcea pe Michael aşa”. După aceea nu avea decât să-l lase să crească la loc. „Nu-şi plăcea deloc propriul chip. Cu părul lung, putea să-l ascundă.” – a spus Arno Bani.
În decembrie 2010, după 11 ani de la această şedinţă foto care a fost una dintre puţinele colaborări artistice iniţiate de Michael însuşi, o parte dintre fotografiile făcute în 1999 au fost scoase la licitaţie şi vândute, cu o sumă totală de 265.000$. Cea mai bine vândută a fost fotografia cu Michael în stil faraon, care a fost achiziţionată de designerul Ito Morabito, care a declarat: „Sunt fan de când mă ştiu. Fotografia aceasta este unică şi reprezintă exact ceea ce era el: 50% om, 50% zeu.”
„Eram ca doi băieţi jucându-se pe podea, punând laolaltă piese de puzzle” – a spus Bani într-un interviu, despre fotografiile care timp de 11 ani nu fuseseră văzute de nimeni şi care urmau să fie dezvăluite lumii. „Eram un puşti pe vremea aceea, dar el era de zece ori mai copilăros decât mine. Aduceam flacoane cu sclipici iar el îşi băga degetul şi apoi îl privea cum strălucea. Erau împrăştiate peste tot. Cutiile cu accesorii pentru machiaj erau ca nişte cataloage de jucării pentru el.” Bani a adăugat: „Michael Jackson nu mi-a cerut doar să-l fotografiez. Voia să-i construiesc un look pentru următorii zece ani.”
În jurul celor doi a fost echipa lui Michael de specialişti, directori artistici de la Sony, cu blocnotesuri în mâini, notând repede dacă Regele Pop prefera sclipiciul albastru mai mult decât pe cel roşu. „Era lumea în care trăia el, era ca şi cum îl vedeam în închisoarea lui mică de aur, descoperind lucruri noi. Era foarte curios şi cult, dar mereu modest, respectuos şi amabil. Sărea pe canapea şi pocnea din palme de fiecare dată când se îndrăgostea de un nou detaliu. Mă îmbrăţişa şi făcea plecăciuni cu palmele unite, în stil japonez. A trebuit să-l rog să nu-mi mai mulţumească, dar am fost foarte mişcat de gesturile lui.”
Proiectul a apărut dintr-o întâmplare. Michael Jackson a văzut nişte fotografii făcute de Bani pe coperta unei reviste şi şi-a dorit să lucreze cu acel fotograf. La început, Bani a crezut că cineva ii face o farsă, dar curând s-a convins că însuşi Regele Pop îl invita la o discuţie. Bani a făcut de şase ori drumul către New York, înainte de şedinţa foto care a durat trei zile.
Una dintre imagini, „Capa aurie”, trebuia să apară pe coperta albumului „Invincible”, dar a fost respinsă de casa de producţie a lui Michael, spune Bani, care a fost foarte dezamăgit.
Bani declară că a fost obligat printr-un contract să ţină fotografiile departe de public timp de 10 ani şi să le ascundă într-un seif, undeva în sudul Franţei. Perioada a expirat la trei săptămâni după 25 iunie 2009, dar Bani afirmă că nu s-a grăbit să scoată fotografiile la vânzare, ci a preferat să aştepte momentul potrivit.
Între Bani şi Michael s-a creat o colaborare apropiată dar simplă, în care fotografului i s-a dat mână liberă să-si facă echipa şi să-şi dezvolte propria viziune în legătură cu Michael. Bani i-a adus pe hairstylist-ul Seb Bascle, makeup artist-ul Topolino (adeptul unui stil inovator) şi specialiştii în design vestimentar Frédérique Lorca şi Maïda. Era vară în Paris şi toată lumea purta tricouri şi bermude.
Topolino a devenit sursa excentrică de bucluc a grupului. Într-un incident „aproape diplomatic”, makeup artist-ul a întins vaselină în jurul ochiului lui Michael şi apoi a suflat uşor sclipici albastru spre faţa Regelui Pop. „Oamenii lui Michael au fost şocaţi”, îşi aminteşte Bani. „Nu poţi să sufli în faţa lui Michael Jackson, au protestat ei.”
Lui Topolino îi plăcea să aibă muzică în fundal, aşa că a adus un radio de cinci dolari, cu un sunet oribil, l-a potrivit pe un post francez cu muzică oldies şi pop. „Michael Jackson era curios şi voia să ştie ce era muzica aia franţuzească. A ascultat 'Aux Champs Elysées' al lui Joe Dassin şi cântece vechi ale lui Georges Brassens”, îşi aminteşte Bani.
Makeup artist-ul a mai făcut şi alte trăsnăi. Se strecura în cabina de duş amenajată special pentru Michael şi care era întotdeauna curată şi dotată cu prosoape sigilate. „Până la urmă, lui Michael nu i-a mai păsat de nimic” îşi aminteşte Bani. Nu au existat solicitări excentrice, caracteristice celebrităţilor, nu au existat plângeri legate de mâncare sau de temperatura camerei.
În timpul orelor lungi în care era machiat pentru scenele fotografice, Michael intra într-o stare meditativă în stilul Zen. „El avea abilitatea asta de a se deconecta şi apoi de a se reconecta, în două secunde. L-am rugat să danseze pentru unele dintre fotografii şi am crezut că era somnoros. Arăta foarte obosit. Dar şi-a revenit imediat, ca printr-un clic, şi a facut ce i-am cerut.”
Orice tensiune din timpul şedinţelor foto era cauzată de relaţia dificilă cu reprezentanţii Sony. „Michael Jackson a decis, dintr-un capriciu, că îl voia pe acest puşti de 23 de ani, de nicăieri. Nu exista prea multă încredere, în niciun caz în privinţa unui proiect foarte costisitor, aşa cum a fost al nostru”, spune Bani.
„Nu am avut limite de cheltuieli. Dacă tighelul pantalonilor lui Michael costa 10.000 de euro, nu era nicio problemă. La un moment dat, cei de la Sony mi-au spus că nu au cheltuit niciodată atât de mult pentru un costum şi chiar mi-au adus costumele de scenă ale lui Michael ca să-mi arate că totuşi nu erau zgârciţi când era vorba de Michael. Era o jachetă oribilă, cu paiete-oglindă rotunde, care fuseseră pur şi simplu lipite. Chestia aia nu funcţiona decât la 100 de metri distanţă şi cu tone de reflectoare aţintite asupra ei.” (n.m. cred că e vorba de faimoasa jachetă din „Billie Jean”)
Pentru „Ochiul albastru”, Michael a purtat un costum brodat Yves Saint Laurent. „El voia să viseze, voia să simtă eleganţa unei atingeri franţuzeşti. Când i-am adus materialele brodate François Lesage le-a atins şi a fost fascinat. Nu mai văzuse niciodată asemenea materiale delicate, făcute manual.”
Proiectul s-a împotmolit de câteva ori. În primul rând, din cauză că Bani nu a primit nicio veste de la Michael Jackson timp de două săptămâni şi nu mai era sigur că şedinta foto avea să se mai producă. Michael întârzia uneori trei-patru ore din cauză că trebuia să înconjoare cartierul de vreo 15 ori, ca să scape de fani. Locaţia plănuită pentru şedinţă a fost schimbată de mai multe ori, de la Paris la New York, din Germania la Disneyland Paris, până când s-a decis să rămână Paris. Prima zi stabilită pentru şedinţă a fost pierdută, pentru că Michael nu a venit.
Vă prezint mai jos câteva fotografii de la această şedinţă. Nu vreau să discut viziunea fotografului şi a echipei lui. Oricum, pe Michael şade bine absolut orice. Am însă o singură nedumerire (una şi bună): de ce mama dracului a abuzat de photoshop? Michael era perfect, nu avea nevoie de nicio corecţie. Cu atât mai mult cu cât în 1999 Michael era tânăr, arăta minunat, iar cei doi copii îl făceau fericit şi împlinit.
II. CUM SE VEDE DIN CEALALTĂ PARTE
Karen Faye poate că nu este cea mai minunată persoană din lume (având în vedere că a făcut nişte greşeli), nici cea mai obiectivă, având în vedere că, timp de peste 20 de ani, l-a iubit pe Michael profund şi iremediabil; dar, în virtutea acestor 20 de ani petrecuţi în preajma lui, a avut privilegiul să fie martoră la anumite situaţii, pe care ne poate ajuta să la clarificăm. Karen Faye a fost de faţă la şedinţa foto din iulie 1999 cu Arno Bani.
Iată ce îşi aminteşte Karen Faye despre acea şedinţă foto şi despre fotografiile lui Bani:
A fost o şedinţă foto pe care noi am făcut-o în Paris. Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile, aşa că nu le-a lansat niciodată. Fotoshopate în disperare. Acum Michael nu mai e ca să-i împiedice să lanseze fotografiile pentru care EL A PLĂTIT. Bănuiesc că fotograful se simte liber să le vândă. Sunt SIGURĂ că Michael nu a apreciat această remodelare a imaginii sale. Fotograful a vrut să-l transforme într-o figură feminizată şi fantastică. Şi consider că e un lucru trist. Pentru că această imagine va fi interpretată greşit de mulţi. Ca o piesă de artă, e cool. Michael aprecia arta, chiar şi pe cea excentrică. Dar ca fotografie, nu e deloc reuşită. Întelegeţi? Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile, de aceea nu le-a făcut publice niciodată. Acum înţelegeţi de ce: pentru că nu semănau deloc cu felul în care se vedea el însuşi. Erau departe ca de la cer la pământ de viziunea lui proprie despre sine. Nici celor de la Sony nu le-au plăcut. MJ mi-a arătat pozele originale, neretuşate. Michael a cerut ca Michael Lee Bush (MLB) şi cu mine să fim prezenţi la şedinţa foto. Fotografia de pe coperta albumului „Invincible” a fost făcută de Albert Watson în New York. Am fost de faţă şi atunci.
Întrebaţi-l şi pe MLB. MJ i-a spus lui MLB că el cu mâna lui a distrus toate negativele lui Arno Bani. Dacă e adevărat, atunci asta ar fi o trădare extrem de gravă din partea lui Bani. Şi este totodată un exemplu despre un artist care îşi doreşte ca arta lui să trăiască. Sunt răvăşită de asta. Fotografiile acestea sunt extrem de controversate. Tot ce puteti face este SĂ NU LE CUMPĂRAŢI. Arta se bazează exclusiv pe acord, pe înţelegere. Dacă majoritatea criticilor sunt de părere că e bună, atunci e vorba de artă considerată a fi bună. Dacă lui MJ şi celor de la Sony nu le-au plăcut, dar lui Arni şi echipei lui da; iar oamenii le cumpără... cine ar putea să decidă ce este bun sau etic?
Despre “buclucurile” pe care, după cum povesteşte Bani în interviu, le-a provocat Topolino, Karen Faye afirmă următoarele:
Nu a fost chiar aşa. Topolino a insistat să-i sufle în faţă lui Michael şi respiraţia lui puţea atât de rău, încât aproape l-a dărâmat pe Michael. MJ a fost foarte stânjenit din cauza lui Topolino, pentru că era gay şi îl tot atingea pe Michael în moduri absolut ne-necesare. Căuta tot timpul să pună mâinile pe el. Ba chiar, la un moment dat, a încercat să meargă cu Michael la hotel. Michael a trebuit să mă roage să-l ţin pe machior cât mai la distanţă de el. A fost un scenariu foarte amuzant; MJ, MLB şi cu mine am râs pe rupte în acele două zile.
Michael avea exagerat de multe straturi de fard pe el. Ar fi trebuit să-i vedeţi faţa, atunci când Topolino a început sa-l ungă cu cremă, începând de la talie. Puteţi bănui de ce Michael nu voia să intre în acel “duş special”, nu-i aşa? Râd şi acum, numai dacă îmi amintesc cum a fost… Michael stătea pe scaunul de machiaj ore în şir, bietul de el; iar tipul (?) într-un şort extrem de scurt (lol) şi şlapi, aşternea pe el strat după strat de cremă, farduri etc. Şi, pe deasupra, să fie supus chinului de a asculta rap franţuzesc… A fost delirant. Întrebaţi-l şi pe MLB. Trebuie să recunosc că Bani&Co s-au supărat pe noi pentru că râdeam atât de mult, dar dacă i-aţi fi văzut faţa lui Michael în tot acest timp, nici voi nu v-ati fi putut abţine.
III. CUM SE VEDE DIN AFARĂ
Am pornit în scrierea acestui articol după ce mi-au căzut ochii pe fotografia intitulată “Blue Eye”. Am găsit interviul lui Bani şi m-am amuzat când am realizat ce grădină zoologică era “echipa” lui de profesionişti. Am văzut pe internet câteva exemple din munca lui Bani şi recunosc că mi s-a părut interesantă viziunea lui. Dar n-am priceput, la fel cum mulţi dintre noi n-am priceput, ce a fost cu viziunea aia în privinţa lui Michael. Primul meu gând a fost că lui Michael nu i-au plăcut fotografiile şi că de fapt el i-a interzis lui Bani să le facă publice. Şi, deşi mi l-am imaginat pe Michael stresat, chiar enervat; şi neştiind cum să scape de Tontolino ăla sau cum îl cheamă, am pufnit în râs. Situaţia este atât de comică, încât e uşor să o vizualizezi şi e imposibil să nu te amuze. Apoi am dat peste declaraţiile lui Karen Faye şi m-am bucurat să constat că presupunerile mele au fost corecte. Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile; i-a cerut lui Bani chiar să distrugă negativele, iar aşa-zisul contract de 10 ani e o vrăjeală. A ţinut pozele ascunse, încuiate într-un seif în fundul Franţei, şi a aşteptat să nu mai fie Michael, ca să le poată valorifica.
Deşi iniţial eram într-o notă tristă, cuvintele lui Karen m-au înseninat. Are dreptate, nu ai cum să te abţii dacă vizualizezi scena din studioul fotografului. Nu ştii ce să faci mai întâi: să plângi de mila lui Michael – imobilizat şi neştiind cum să fugă de pipăielile unui gay obraznic – sau să râzi, laolaltă cu Karen, cu MLB şi chiar cu Michael, de comicul situaţiei.
Karen are dreptate, fotografiile pot fi interpretate greşit, dar cred că e inutil să ne consumăm energia blamând produsul fotografului şi pe fotograf însuşi. Mai bine ne-am bucura de ocazia să cunoaştem un fragment din viaţa lui Michael; şi să ştim că, în ciuda faptului că era “cel mai singur om de pe pământ” şi indiferent de motiv şi de conjunctură, Regele Pop mai avea, totuşi, ocazia să râdă din toată inima.
...
I. CUM SE VEDE DINTR-O PARTE
În iulie 1999, Michael Jackson a avut, la Paris, o şedinţă foto cu un artist tânăr (23 de ani), pe nume Arno Bani. Uneori visător, alteori zâmbind calm, Regele Pop s-a deschis cu totul către tânărul fotograf francez. Bani şi-a luat chiar libertatea de a decide ca Michael să aibă părul scurt în fotografii, pentru că „îl plăcea pe Michael aşa”. După aceea nu avea decât să-l lase să crească la loc. „Nu-şi plăcea deloc propriul chip. Cu părul lung, putea să-l ascundă.” – a spus Arno Bani.
În decembrie 2010, după 11 ani de la această şedinţă foto care a fost una dintre puţinele colaborări artistice iniţiate de Michael însuşi, o parte dintre fotografiile făcute în 1999 au fost scoase la licitaţie şi vândute, cu o sumă totală de 265.000$. Cea mai bine vândută a fost fotografia cu Michael în stil faraon, care a fost achiziţionată de designerul Ito Morabito, care a declarat: „Sunt fan de când mă ştiu. Fotografia aceasta este unică şi reprezintă exact ceea ce era el: 50% om, 50% zeu.”
„Eram ca doi băieţi jucându-se pe podea, punând laolaltă piese de puzzle” – a spus Bani într-un interviu, despre fotografiile care timp de 11 ani nu fuseseră văzute de nimeni şi care urmau să fie dezvăluite lumii. „Eram un puşti pe vremea aceea, dar el era de zece ori mai copilăros decât mine. Aduceam flacoane cu sclipici iar el îşi băga degetul şi apoi îl privea cum strălucea. Erau împrăştiate peste tot. Cutiile cu accesorii pentru machiaj erau ca nişte cataloage de jucării pentru el.” Bani a adăugat: „Michael Jackson nu mi-a cerut doar să-l fotografiez. Voia să-i construiesc un look pentru următorii zece ani.”
În jurul celor doi a fost echipa lui Michael de specialişti, directori artistici de la Sony, cu blocnotesuri în mâini, notând repede dacă Regele Pop prefera sclipiciul albastru mai mult decât pe cel roşu. „Era lumea în care trăia el, era ca şi cum îl vedeam în închisoarea lui mică de aur, descoperind lucruri noi. Era foarte curios şi cult, dar mereu modest, respectuos şi amabil. Sărea pe canapea şi pocnea din palme de fiecare dată când se îndrăgostea de un nou detaliu. Mă îmbrăţişa şi făcea plecăciuni cu palmele unite, în stil japonez. A trebuit să-l rog să nu-mi mai mulţumească, dar am fost foarte mişcat de gesturile lui.”
Proiectul a apărut dintr-o întâmplare. Michael Jackson a văzut nişte fotografii făcute de Bani pe coperta unei reviste şi şi-a dorit să lucreze cu acel fotograf. La început, Bani a crezut că cineva ii face o farsă, dar curând s-a convins că însuşi Regele Pop îl invita la o discuţie. Bani a făcut de şase ori drumul către New York, înainte de şedinţa foto care a durat trei zile.
Una dintre imagini, „Capa aurie”, trebuia să apară pe coperta albumului „Invincible”, dar a fost respinsă de casa de producţie a lui Michael, spune Bani, care a fost foarte dezamăgit.
Bani declară că a fost obligat printr-un contract să ţină fotografiile departe de public timp de 10 ani şi să le ascundă într-un seif, undeva în sudul Franţei. Perioada a expirat la trei săptămâni după 25 iunie 2009, dar Bani afirmă că nu s-a grăbit să scoată fotografiile la vânzare, ci a preferat să aştepte momentul potrivit.
Între Bani şi Michael s-a creat o colaborare apropiată dar simplă, în care fotografului i s-a dat mână liberă să-si facă echipa şi să-şi dezvolte propria viziune în legătură cu Michael. Bani i-a adus pe hairstylist-ul Seb Bascle, makeup artist-ul Topolino (adeptul unui stil inovator) şi specialiştii în design vestimentar Frédérique Lorca şi Maïda. Era vară în Paris şi toată lumea purta tricouri şi bermude.
Topolino a devenit sursa excentrică de bucluc a grupului. Într-un incident „aproape diplomatic”, makeup artist-ul a întins vaselină în jurul ochiului lui Michael şi apoi a suflat uşor sclipici albastru spre faţa Regelui Pop. „Oamenii lui Michael au fost şocaţi”, îşi aminteşte Bani. „Nu poţi să sufli în faţa lui Michael Jackson, au protestat ei.”
Lui Topolino îi plăcea să aibă muzică în fundal, aşa că a adus un radio de cinci dolari, cu un sunet oribil, l-a potrivit pe un post francez cu muzică oldies şi pop. „Michael Jackson era curios şi voia să ştie ce era muzica aia franţuzească. A ascultat 'Aux Champs Elysées' al lui Joe Dassin şi cântece vechi ale lui Georges Brassens”, îşi aminteşte Bani.
Makeup artist-ul a mai făcut şi alte trăsnăi. Se strecura în cabina de duş amenajată special pentru Michael şi care era întotdeauna curată şi dotată cu prosoape sigilate. „Până la urmă, lui Michael nu i-a mai păsat de nimic” îşi aminteşte Bani. Nu au existat solicitări excentrice, caracteristice celebrităţilor, nu au existat plângeri legate de mâncare sau de temperatura camerei.
În timpul orelor lungi în care era machiat pentru scenele fotografice, Michael intra într-o stare meditativă în stilul Zen. „El avea abilitatea asta de a se deconecta şi apoi de a se reconecta, în două secunde. L-am rugat să danseze pentru unele dintre fotografii şi am crezut că era somnoros. Arăta foarte obosit. Dar şi-a revenit imediat, ca printr-un clic, şi a facut ce i-am cerut.”
Orice tensiune din timpul şedinţelor foto era cauzată de relaţia dificilă cu reprezentanţii Sony. „Michael Jackson a decis, dintr-un capriciu, că îl voia pe acest puşti de 23 de ani, de nicăieri. Nu exista prea multă încredere, în niciun caz în privinţa unui proiect foarte costisitor, aşa cum a fost al nostru”, spune Bani.
„Nu am avut limite de cheltuieli. Dacă tighelul pantalonilor lui Michael costa 10.000 de euro, nu era nicio problemă. La un moment dat, cei de la Sony mi-au spus că nu au cheltuit niciodată atât de mult pentru un costum şi chiar mi-au adus costumele de scenă ale lui Michael ca să-mi arate că totuşi nu erau zgârciţi când era vorba de Michael. Era o jachetă oribilă, cu paiete-oglindă rotunde, care fuseseră pur şi simplu lipite. Chestia aia nu funcţiona decât la 100 de metri distanţă şi cu tone de reflectoare aţintite asupra ei.” (n.m. cred că e vorba de faimoasa jachetă din „Billie Jean”)
Pentru „Ochiul albastru”, Michael a purtat un costum brodat Yves Saint Laurent. „El voia să viseze, voia să simtă eleganţa unei atingeri franţuzeşti. Când i-am adus materialele brodate François Lesage le-a atins şi a fost fascinat. Nu mai văzuse niciodată asemenea materiale delicate, făcute manual.”
Proiectul s-a împotmolit de câteva ori. În primul rând, din cauză că Bani nu a primit nicio veste de la Michael Jackson timp de două săptămâni şi nu mai era sigur că şedinta foto avea să se mai producă. Michael întârzia uneori trei-patru ore din cauză că trebuia să înconjoare cartierul de vreo 15 ori, ca să scape de fani. Locaţia plănuită pentru şedinţă a fost schimbată de mai multe ori, de la Paris la New York, din Germania la Disneyland Paris, până când s-a decis să rămână Paris. Prima zi stabilită pentru şedinţă a fost pierdută, pentru că Michael nu a venit.
Vă prezint mai jos câteva fotografii de la această şedinţă. Nu vreau să discut viziunea fotografului şi a echipei lui. Oricum, pe Michael şade bine absolut orice. Am însă o singură nedumerire (una şi bună): de ce mama dracului a abuzat de photoshop? Michael era perfect, nu avea nevoie de nicio corecţie. Cu atât mai mult cu cât în 1999 Michael era tânăr, arăta minunat, iar cei doi copii îl făceau fericit şi împlinit.
II. CUM SE VEDE DIN CEALALTĂ PARTE
Karen Faye poate că nu este cea mai minunată persoană din lume (având în vedere că a făcut nişte greşeli), nici cea mai obiectivă, având în vedere că, timp de peste 20 de ani, l-a iubit pe Michael profund şi iremediabil; dar, în virtutea acestor 20 de ani petrecuţi în preajma lui, a avut privilegiul să fie martoră la anumite situaţii, pe care ne poate ajuta să la clarificăm. Karen Faye a fost de faţă la şedinţa foto din iulie 1999 cu Arno Bani.
Iată ce îşi aminteşte Karen Faye despre acea şedinţă foto şi despre fotografiile lui Bani:
A fost o şedinţă foto pe care noi am făcut-o în Paris. Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile, aşa că nu le-a lansat niciodată. Fotoshopate în disperare. Acum Michael nu mai e ca să-i împiedice să lanseze fotografiile pentru care EL A PLĂTIT. Bănuiesc că fotograful se simte liber să le vândă. Sunt SIGURĂ că Michael nu a apreciat această remodelare a imaginii sale. Fotograful a vrut să-l transforme într-o figură feminizată şi fantastică. Şi consider că e un lucru trist. Pentru că această imagine va fi interpretată greşit de mulţi. Ca o piesă de artă, e cool. Michael aprecia arta, chiar şi pe cea excentrică. Dar ca fotografie, nu e deloc reuşită. Întelegeţi? Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile, de aceea nu le-a făcut publice niciodată. Acum înţelegeţi de ce: pentru că nu semănau deloc cu felul în care se vedea el însuşi. Erau departe ca de la cer la pământ de viziunea lui proprie despre sine. Nici celor de la Sony nu le-au plăcut. MJ mi-a arătat pozele originale, neretuşate. Michael a cerut ca Michael Lee Bush (MLB) şi cu mine să fim prezenţi la şedinţa foto. Fotografia de pe coperta albumului „Invincible” a fost făcută de Albert Watson în New York. Am fost de faţă şi atunci.
Întrebaţi-l şi pe MLB. MJ i-a spus lui MLB că el cu mâna lui a distrus toate negativele lui Arno Bani. Dacă e adevărat, atunci asta ar fi o trădare extrem de gravă din partea lui Bani. Şi este totodată un exemplu despre un artist care îşi doreşte ca arta lui să trăiască. Sunt răvăşită de asta. Fotografiile acestea sunt extrem de controversate. Tot ce puteti face este SĂ NU LE CUMPĂRAŢI. Arta se bazează exclusiv pe acord, pe înţelegere. Dacă majoritatea criticilor sunt de părere că e bună, atunci e vorba de artă considerată a fi bună. Dacă lui MJ şi celor de la Sony nu le-au plăcut, dar lui Arni şi echipei lui da; iar oamenii le cumpără... cine ar putea să decidă ce este bun sau etic?
Despre “buclucurile” pe care, după cum povesteşte Bani în interviu, le-a provocat Topolino, Karen Faye afirmă următoarele:
Nu a fost chiar aşa. Topolino a insistat să-i sufle în faţă lui Michael şi respiraţia lui puţea atât de rău, încât aproape l-a dărâmat pe Michael. MJ a fost foarte stânjenit din cauza lui Topolino, pentru că era gay şi îl tot atingea pe Michael în moduri absolut ne-necesare. Căuta tot timpul să pună mâinile pe el. Ba chiar, la un moment dat, a încercat să meargă cu Michael la hotel. Michael a trebuit să mă roage să-l ţin pe machior cât mai la distanţă de el. A fost un scenariu foarte amuzant; MJ, MLB şi cu mine am râs pe rupte în acele două zile.
Michael avea exagerat de multe straturi de fard pe el. Ar fi trebuit să-i vedeţi faţa, atunci când Topolino a început sa-l ungă cu cremă, începând de la talie. Puteţi bănui de ce Michael nu voia să intre în acel “duş special”, nu-i aşa? Râd şi acum, numai dacă îmi amintesc cum a fost… Michael stătea pe scaunul de machiaj ore în şir, bietul de el; iar tipul (?) într-un şort extrem de scurt (lol) şi şlapi, aşternea pe el strat după strat de cremă, farduri etc. Şi, pe deasupra, să fie supus chinului de a asculta rap franţuzesc… A fost delirant. Întrebaţi-l şi pe MLB. Trebuie să recunosc că Bani&Co s-au supărat pe noi pentru că râdeam atât de mult, dar dacă i-aţi fi văzut faţa lui Michael în tot acest timp, nici voi nu v-ati fi putut abţine.
III. CUM SE VEDE DIN AFARĂ
Am pornit în scrierea acestui articol după ce mi-au căzut ochii pe fotografia intitulată “Blue Eye”. Am găsit interviul lui Bani şi m-am amuzat când am realizat ce grădină zoologică era “echipa” lui de profesionişti. Am văzut pe internet câteva exemple din munca lui Bani şi recunosc că mi s-a părut interesantă viziunea lui. Dar n-am priceput, la fel cum mulţi dintre noi n-am priceput, ce a fost cu viziunea aia în privinţa lui Michael. Primul meu gând a fost că lui Michael nu i-au plăcut fotografiile şi că de fapt el i-a interzis lui Bani să le facă publice. Şi, deşi mi l-am imaginat pe Michael stresat, chiar enervat; şi neştiind cum să scape de Tontolino ăla sau cum îl cheamă, am pufnit în râs. Situaţia este atât de comică, încât e uşor să o vizualizezi şi e imposibil să nu te amuze. Apoi am dat peste declaraţiile lui Karen Faye şi m-am bucurat să constat că presupunerile mele au fost corecte. Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile; i-a cerut lui Bani chiar să distrugă negativele, iar aşa-zisul contract de 10 ani e o vrăjeală. A ţinut pozele ascunse, încuiate într-un seif în fundul Franţei, şi a aşteptat să nu mai fie Michael, ca să le poată valorifica.
Deşi iniţial eram într-o notă tristă, cuvintele lui Karen m-au înseninat. Are dreptate, nu ai cum să te abţii dacă vizualizezi scena din studioul fotografului. Nu ştii ce să faci mai întâi: să plângi de mila lui Michael – imobilizat şi neştiind cum să fugă de pipăielile unui gay obraznic – sau să râzi, laolaltă cu Karen, cu MLB şi chiar cu Michael, de comicul situaţiei.
Karen are dreptate, fotografiile pot fi interpretate greşit, dar cred că e inutil să ne consumăm energia blamând produsul fotografului şi pe fotograf însuşi. Mai bine ne-am bucura de ocazia să cunoaştem un fragment din viaţa lui Michael; şi să ştim că, în ciuda faptului că era “cel mai singur om de pe pământ” şi indiferent de motiv şi de conjunctură, Regele Pop mai avea, totuşi, ocazia să râdă din toată inima.
(Michael Jackson - München, iunie 1999)
...
joi, 18 august 2011
O scurtă observaţie
...
Luna august este luna în care Michael Jackson şi-a început misiunea pe această planetă şi în care noi, ceilalţi, am fost binecuvântaţi să-l avem printre noi. Dar luna august înseamnă mai mult decât atât: e şi luna în care Michael a primit cele mai crunte lovituri; luna în care sufletul i-a fost rănit şi în care, insesizabil, dar constant şi sigur, am început să-l pierdem pe unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am avut vreodată printre noi.
Pe 18 august 1993, în timp ce Michael se pregătea pentru a doua rundă a turneului „Dangerous”, Departamentul de Poliţie din Los Angeles primea o sesizare privind un caz de molestare asupra unui minor. Sesizarea a fost depusă de un medic psihiatru pe nume Mathis Abrams. Cu o zi înainte, pe 17 august 1993, dis de dimineaţă, Evan Chandler (disperat că va pierde custodia fiului, în favoarea fostei soţii) şi-a dus fiul de 13 ani la un consult psihiatric, care a durat aproape trei ore, în timpul cărora Jordan a declarat (şi povestit) că fusese molestat de Michael Jackson. Psihiatrul fusese deja pus în temă cu „temerile” lui Chandler cum că între Michael Jackson şi micul Jordan se întâmpla ceva „necurat”. Micul Jordan fusese deja supus unei operaţiuni de spalare a creierului de către tatăl Chandler care, după ce l-a drogat pe băiat, i-a inoculat în cap un text pe care acesta avea să-l reproducă mot- à-mot atât în faţa psihiatrului, cât şi, ulterior, a reprezentanţilor legii. Să revenim la ziua de 17 august. Cazurile de molestare a minorilor intră sub incidenţa legii iar Codul Penal din California prevede ca astfel de situaţii să fie raportate imediat, de către persoanele care intră în posesia informaţiilor; prin urmare, doctorul Abrams şi-a făcut datoria şi, pe 18 august 1993, a raportat cazul către autorităţi. Treaba asta ar fi trebuit să o facă Evan Chandler, dar ştiind foarte bine că totul era o minciună, a avut nevoie de susţinere din partea unui specialist care să nu fie bănuit de complicitate. Probabil că medicul chiar a crezut ce a auzit de la Jordan – deşi, fie vorba între noi, un psihiatru de calitate ar fi putut să-şi dea seama foarte uşor dacă băiatul spunea lucruri care se întâmplaseară cu adevărat sau doar interpreta un rol bine invăţat pe dinafară. În fine, fix în urmă cu 18 ani, pe 18 august 1993, s-a aprins prima scânteie din rugul pe care, timp de 16 ani după aceea, a ars, încet, într-o tortură greu de imaginat până şi pentru cel mai sadic dintre diavolii Tartarului; a suferit şi s-a stins, celulă cu celulă, cel care nu venise pe lumea asta decât ca să ne distreze, să ne bucure şi să ne facă să zâmbim: Michael Jackson.
După zece ani, în 2003, în timp ce Michael Jackson se pregătea pentru a-şi sărbători, alături de prieteni – şi mai ales, pentru prima oară, alături de fani – cea de-a 45-a aniversare, Thomas Sneddon – acelaşi procuror care îl vânase în 1993 (şi-l ratase, din cauză că procesul pe care l-a iniţiat a fost clasat fără tăgadă, de două complete de judecată, din lipsă de dovezi) – ancheta de zor cazul Arvizo şi încerca să încropească un dosar pe baza căruia să-l aresteze pe Michael sub aceleaşi acuzaţii care în 1993 rămăseseră fără obiect. În iunie 2003 a început investigaţiile, în iulie a interogat familia Arvizo; în august deja îşi freca palmele, sigur că de data asta a reuşit să pună mâna pe Michael Jackson, pe care îl ura încontinuu de zece ani, pe care l-a vânat ca un câine turbat şi pe care îşi făcuse un scop în viaţă să-l distrugă, pentru simplul motiv că Michael Jackson avea şi era tot cea ce el nu fusese în stare să aibă sau să fie în toată viaţa lui de limax târâtor.
În ziua de 17 august 2004 Michael Jackson a asistat la finalizarea audierilor lui Sneddon în legătură cu acuzaţiile (care fuseseră depuse de Thomas Mesereau) de proceduri ilegale şi abuzuri comise împotriva lui Michael în 2003, incluzând arestarea lui, incluzând năvala la Neverland din noiembrie 2003 şi devastarea proprietăţii, în fruntea unei armate de poliţişti, atunci când ştia că Michael şi copiii erau plecaţi de acasă pentru câteva zile. După ce au fost ascultaţi 163 de martori, pe 17 august 2004, plângerile lui Michael Jackson au fost respinse, pe motiv că nu aveau obiect.
Pe 18 august 2005 Michael Jackson (care la ora aceea era în Estul Mijlociu) a fost amendat cu 10.000 $ pentru că nu a apărut într-un proces intentat de altă râmă scurmătoare în bălegar, care a crezut că e mai tare decât Sneddon şi că are mai multe şanse decât el, aşa că l-a dat în judecată pe Michael, pretextând că fusese molestat în 1984; dar că îşi pierduse memoria subit şi nu i-a revenit decât (şi tot subit, desigur) după ce a văzut la televizor că Michael a fost arestat sub acuzaţia de molestare în 2003. Unul dintre reprezentanţii lui Michael, avocatul Charles Gay, a declarat în faţa judecătorului că Michael nu a putut să fie prezent pentru că somaţia venise în aceeaşi zi (13 iunie 2005) în care avea să se anunţe verdictul în procesul „People (aka media&Sneddon) vs Jackson” şi că, logic, Michael nu avea cum să fie prezent în două locuri simultan. Judecătorul cunoştea acest fapt; dar tot a decis ca Michael să plătească amenda.
După cum spuneam la începutul acestui articol, august e o lună cu o semnificaţie extremă: ea ni l-a dat pe Regele Pop şi tot ea ni l-a luat, ca într-o reeditare nemiloasă a strigătului trist, plin de toată dezamăgirea lumii: „Şi tu, Brutus?”
Vreau să închei cu un comentariu pe care l-am găsit sub un articol, pe undeva pe internet: Michael Joseph Jackson a fost cea mai frumoasă fiinţă umană de pe această planetă şi, datorită curvelor media CNN şi FOX News, el a devenit cea mai mare tragedie americană, şi totodată s-a dovedit, fără vreo urmă de îndoială, că Evan Chandler era un escroc ordinar şi adevăratul abuzator al lui Jordan. (în 2005 Jordan l-a dat în judecată pe Evan pentru că a încercat să-l omoare)
Cât de sub-nivelul-fundului-oceanului trebuie să fii ca să poţi acuza, de asemenea fapte odioase, un om nevinovat? Cât de cretin să fii ca, după toate dovezile care ţi s-au perindat prin fata ochilor (mă refer la cei care chiar aveau nevoie de dovezi; nu la mine sau la voi, dragi cititori), de 18 ani încoace, să continui să crezi lături ca cele pe care de-alde Oprah(matia) Winfrey, Diane „Dobitoaca Satului” Dimond, Diane „Vaca Bălţii” Sawyer, Ed „Scârmă-Adânc” Bradley, Ian „Herpes Genital” Halperin şi alte japiţe asemenea, laolaltă cu toţi pseudo-psihologii de Oteveu şi pseudo-investigatorii de radio-şanţ ai lu’ peşte le toarnă de o grămadă de vreme şi continuă să le toarne, la doi ani după ce Michael s-a dus acolo unde nu-l mai poate răni nimeni? (apropos, sper că în clipa asta râde şi le dă cu tifla mustăcioaselor şi frustraţilor care l-au hăituit). Şi, mai ales, cât de nemernic, de infam şi de sub-uman să fii, ca să îi faci aşa ceva unui om care, nu numai că n-a făcut niciun rău în viaţa lui, ci, mai mult decât atât, a făcut atâtea lucruri minunate şi căruia, atât de mulţi dintre noi, îi datorăm atât de multe?
...
Luna august este luna în care Michael Jackson şi-a început misiunea pe această planetă şi în care noi, ceilalţi, am fost binecuvântaţi să-l avem printre noi. Dar luna august înseamnă mai mult decât atât: e şi luna în care Michael a primit cele mai crunte lovituri; luna în care sufletul i-a fost rănit şi în care, insesizabil, dar constant şi sigur, am început să-l pierdem pe unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am avut vreodată printre noi.
Pe 18 august 1993, în timp ce Michael se pregătea pentru a doua rundă a turneului „Dangerous”, Departamentul de Poliţie din Los Angeles primea o sesizare privind un caz de molestare asupra unui minor. Sesizarea a fost depusă de un medic psihiatru pe nume Mathis Abrams. Cu o zi înainte, pe 17 august 1993, dis de dimineaţă, Evan Chandler (disperat că va pierde custodia fiului, în favoarea fostei soţii) şi-a dus fiul de 13 ani la un consult psihiatric, care a durat aproape trei ore, în timpul cărora Jordan a declarat (şi povestit) că fusese molestat de Michael Jackson. Psihiatrul fusese deja pus în temă cu „temerile” lui Chandler cum că între Michael Jackson şi micul Jordan se întâmpla ceva „necurat”. Micul Jordan fusese deja supus unei operaţiuni de spalare a creierului de către tatăl Chandler care, după ce l-a drogat pe băiat, i-a inoculat în cap un text pe care acesta avea să-l reproducă mot- à-mot atât în faţa psihiatrului, cât şi, ulterior, a reprezentanţilor legii. Să revenim la ziua de 17 august. Cazurile de molestare a minorilor intră sub incidenţa legii iar Codul Penal din California prevede ca astfel de situaţii să fie raportate imediat, de către persoanele care intră în posesia informaţiilor; prin urmare, doctorul Abrams şi-a făcut datoria şi, pe 18 august 1993, a raportat cazul către autorităţi. Treaba asta ar fi trebuit să o facă Evan Chandler, dar ştiind foarte bine că totul era o minciună, a avut nevoie de susţinere din partea unui specialist care să nu fie bănuit de complicitate. Probabil că medicul chiar a crezut ce a auzit de la Jordan – deşi, fie vorba între noi, un psihiatru de calitate ar fi putut să-şi dea seama foarte uşor dacă băiatul spunea lucruri care se întâmplaseară cu adevărat sau doar interpreta un rol bine invăţat pe dinafară. În fine, fix în urmă cu 18 ani, pe 18 august 1993, s-a aprins prima scânteie din rugul pe care, timp de 16 ani după aceea, a ars, încet, într-o tortură greu de imaginat până şi pentru cel mai sadic dintre diavolii Tartarului; a suferit şi s-a stins, celulă cu celulă, cel care nu venise pe lumea asta decât ca să ne distreze, să ne bucure şi să ne facă să zâmbim: Michael Jackson.
După zece ani, în 2003, în timp ce Michael Jackson se pregătea pentru a-şi sărbători, alături de prieteni – şi mai ales, pentru prima oară, alături de fani – cea de-a 45-a aniversare, Thomas Sneddon – acelaşi procuror care îl vânase în 1993 (şi-l ratase, din cauză că procesul pe care l-a iniţiat a fost clasat fără tăgadă, de două complete de judecată, din lipsă de dovezi) – ancheta de zor cazul Arvizo şi încerca să încropească un dosar pe baza căruia să-l aresteze pe Michael sub aceleaşi acuzaţii care în 1993 rămăseseră fără obiect. În iunie 2003 a început investigaţiile, în iulie a interogat familia Arvizo; în august deja îşi freca palmele, sigur că de data asta a reuşit să pună mâna pe Michael Jackson, pe care îl ura încontinuu de zece ani, pe care l-a vânat ca un câine turbat şi pe care îşi făcuse un scop în viaţă să-l distrugă, pentru simplul motiv că Michael Jackson avea şi era tot cea ce el nu fusese în stare să aibă sau să fie în toată viaţa lui de limax târâtor.
În ziua de 17 august 2004 Michael Jackson a asistat la finalizarea audierilor lui Sneddon în legătură cu acuzaţiile (care fuseseră depuse de Thomas Mesereau) de proceduri ilegale şi abuzuri comise împotriva lui Michael în 2003, incluzând arestarea lui, incluzând năvala la Neverland din noiembrie 2003 şi devastarea proprietăţii, în fruntea unei armate de poliţişti, atunci când ştia că Michael şi copiii erau plecaţi de acasă pentru câteva zile. După ce au fost ascultaţi 163 de martori, pe 17 august 2004, plângerile lui Michael Jackson au fost respinse, pe motiv că nu aveau obiect.
Pe 18 august 2005 Michael Jackson (care la ora aceea era în Estul Mijlociu) a fost amendat cu 10.000 $ pentru că nu a apărut într-un proces intentat de altă râmă scurmătoare în bălegar, care a crezut că e mai tare decât Sneddon şi că are mai multe şanse decât el, aşa că l-a dat în judecată pe Michael, pretextând că fusese molestat în 1984; dar că îşi pierduse memoria subit şi nu i-a revenit decât (şi tot subit, desigur) după ce a văzut la televizor că Michael a fost arestat sub acuzaţia de molestare în 2003. Unul dintre reprezentanţii lui Michael, avocatul Charles Gay, a declarat în faţa judecătorului că Michael nu a putut să fie prezent pentru că somaţia venise în aceeaşi zi (13 iunie 2005) în care avea să se anunţe verdictul în procesul „People (aka media&Sneddon) vs Jackson” şi că, logic, Michael nu avea cum să fie prezent în două locuri simultan. Judecătorul cunoştea acest fapt; dar tot a decis ca Michael să plătească amenda.
După cum spuneam la începutul acestui articol, august e o lună cu o semnificaţie extremă: ea ni l-a dat pe Regele Pop şi tot ea ni l-a luat, ca într-o reeditare nemiloasă a strigătului trist, plin de toată dezamăgirea lumii: „Şi tu, Brutus?”
Vreau să închei cu un comentariu pe care l-am găsit sub un articol, pe undeva pe internet: Michael Joseph Jackson a fost cea mai frumoasă fiinţă umană de pe această planetă şi, datorită curvelor media CNN şi FOX News, el a devenit cea mai mare tragedie americană, şi totodată s-a dovedit, fără vreo urmă de îndoială, că Evan Chandler era un escroc ordinar şi adevăratul abuzator al lui Jordan. (în 2005 Jordan l-a dat în judecată pe Evan pentru că a încercat să-l omoare)
Cât de sub-nivelul-fundului-oceanului trebuie să fii ca să poţi acuza, de asemenea fapte odioase, un om nevinovat? Cât de cretin să fii ca, după toate dovezile care ţi s-au perindat prin fata ochilor (mă refer la cei care chiar aveau nevoie de dovezi; nu la mine sau la voi, dragi cititori), de 18 ani încoace, să continui să crezi lături ca cele pe care de-alde Oprah(matia) Winfrey, Diane „Dobitoaca Satului” Dimond, Diane „Vaca Bălţii” Sawyer, Ed „Scârmă-Adânc” Bradley, Ian „Herpes Genital” Halperin şi alte japiţe asemenea, laolaltă cu toţi pseudo-psihologii de Oteveu şi pseudo-investigatorii de radio-şanţ ai lu’ peşte le toarnă de o grămadă de vreme şi continuă să le toarne, la doi ani după ce Michael s-a dus acolo unde nu-l mai poate răni nimeni? (apropos, sper că în clipa asta râde şi le dă cu tifla mustăcioaselor şi frustraţilor care l-au hăituit). Şi, mai ales, cât de nemernic, de infam şi de sub-uman să fii, ca să îi faci aşa ceva unui om care, nu numai că n-a făcut niciun rău în viaţa lui, ci, mai mult decât atât, a făcut atâtea lucruri minunate şi căruia, atât de mulţi dintre noi, îi datorăm atât de multe?
...
luni, 15 august 2011
M A R I A
...
Mulţi ani frumoşi şi multă fericire, le doresc tuturor celor care astăzi îşi serbează numele. Şi, ce putea fi mai potrivit decât o dedicaţie din partea lui Michael Jackson? (mulţumesc, Dorina, pentru link :)
Maria; hei, Maria,
Nu mă auzi când te strig, Maria?
Maria, fato, ştii că tu ai fost unica, pentru mine;
Hei, hei, Maria!
Maria, nu-ţi e dor de mine măcar puţin?
Maria, până la urmă, numai tu ai existat pentru mine.
Vino înapoi la mine, Maria;
A trecut atâta vreme de când ai plecat;
Maria, chiar nu-ţi e dor de mine deloc?
Pentru că, sincer, fato, tu ai fost unica mea iubire;
Vino înapoi la mine, Maria,
Vino înapoi la mine, fato!
Maria, am nevoie de tine;
De ce continui să fugi de mine?
Oh, Maria, mică şi dulce floare a soarelui
Oh, ascultă-mi ruga,
Nu vreau decât să fii aici lângă mine, Maria,
Fato, ce-ar fi viaţa mea fără tine?
Sunt atât de singur şi de trist;
Fără tine, dragă, viaţa mea e terminată;
Vino înapoi!
...
Mulţi ani frumoşi şi multă fericire, le doresc tuturor celor care astăzi îşi serbează numele. Şi, ce putea fi mai potrivit decât o dedicaţie din partea lui Michael Jackson? (mulţumesc, Dorina, pentru link :)
Maria; hei, Maria,
Nu mă auzi când te strig, Maria?
Maria, fato, ştii că tu ai fost unica, pentru mine;
Hei, hei, Maria!
Maria, nu-ţi e dor de mine măcar puţin?
Maria, până la urmă, numai tu ai existat pentru mine.
Vino înapoi la mine, Maria;
A trecut atâta vreme de când ai plecat;
Maria, chiar nu-ţi e dor de mine deloc?
Pentru că, sincer, fato, tu ai fost unica mea iubire;
Vino înapoi la mine, Maria,
Vino înapoi la mine, fato!
Maria, am nevoie de tine;
De ce continui să fugi de mine?
Oh, Maria, mică şi dulce floare a soarelui
Oh, ascultă-mi ruga,
Nu vreau decât să fii aici lângă mine, Maria,
Fato, ce-ar fi viaţa mea fără tine?
Sunt atât de singur şi de trist;
Fără tine, dragă, viaţa mea e terminată;
Vino înapoi!
...
duminică, 7 august 2011
Din culisele unui concert caritabil
...
27 iunie, 1999, Stadionul Olimpic din München. Concertul „Michael Jackson and friends” – pentru care Michael a reunit 30 de staruri ale momentului (precum Slash, The Scorpions, Boyz II Men, Luther Vandross, Mariah Carey, Andrea Bocelli, Luciano Pavarotti) şi a strâns un milion de lire care au fost donate către "Nelson Mandela Children's Fund", Crucea Roşie şi UNESCO – a fost un eveniment uriaş, dar numeroasele probleme tehnice care s-au ivit de-a lungul spectacolului au dezamăgit oarecum audienţa. Însă cea mai mare problemă s-a produs atunci când Michael era pe scenă.
După ce a cântat medley-ul cu marile sale hituri şi „Dangerous”, a început „Earth Song”. Michael îşi imaginase, pentru acest număr, „Podul fără întoarcere”. Până spre finalul cântecului, un pod de oţel se ridica iar Michael, în vârful lui, cânta şi se mişca până când un soldat se apropia cu o armă şi îl dădea jos de pe pod, iar numărul se termina în acelaşi fel ca în concertele din turneul „HIstory”. Aşa trebuia să se desfăşoare această secvenţă din spectacol, aşa fusese ea concepută şi exact aşa se desfăşurase în Seul, câteva zile mai devreme.
Dar în München, în timp ce Michael cânta pe acel pod, la mai mult de 18 metri înălţine, a apărut o problemă tehnică. Mecanismul de susţinere a podului a cedat; şi doar cablurile ataşate au încetinit, cât de cât, căderea liberă. Michael stătea pe podul de oţel atunci când acesta a căzut şi s-a lovit puternic de sol, sub nivelul scenei, prin trapa amenajată.
Publicul nu a observat accidentul şi a crezut că acea cădere bruscă a podului făcea parte din show. Foarte puţini au fost cei care au înţeles nenorocirea care tocmai se întâmplase.
Când podul s-a izbit de pământ, Michael era şocat. Cu toate acestea, şi-a văzut de treabă şi a continuat să cânte “Earth Song”, cu doar jumătate din trup vizibil din trapa în care căzuse. Nimeni nu şi-a dat seama că ceva nu mersese. Apoi, fără să arate vreun semn de suferinţă, Michael s-a urcat înapoi pe scenă şi a încheiat cântecul.
Câteva minute mai târziu, a început “You Are Not Alone”. Părţi din “Podul fără întoarcere” erau încă pe scenă. Tehnicienii nu au mai putut să le manevreze şi au fost nevoiţi să le lase acolo. Michael a apărut pe scenă în costumul din ‘Earth Song” – era un indiciu evident că ceva se întâmplase. Imediat ce “You Are Not Alone” s-a încheiat, Michael a părăsit scena şi stadionul. A fost dus de urgenţă la un spital din München, pentru a fi examinat. O oră mai târziu, după ce medicii au căzut de acord că Michael nu suferise răni grave, a fost externat şi condus înapoi la hotel. Din păcate, pe drumul de întoarcere a leşinat, datorită epuizării psihice, a şocului suferit, şi a stressului şi comoţiei prin care tocmai trecuse. A fost dus imediat înapoi la spital şi şi-a petrecut noaptea sub observaţie medicală.
Organizatorul concertului, Briton Rikki Patrick, a povestit: “Credem că s-a rupt un cablu sau ceva de genul. A fost înfricoşător. Publicul ţipa şi urla. Agenţii de pază alergau încolo şi încoace. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru Michael. Dar el a reuşit să se urce înapoi pe scenă. După cântec, a ieşit de pe scenă şi s-a prăbuşit pe un scaun. Se vedea că avea dureri mari şi sângera la cap. Era foarte dezorientat. Pentru câteva clipe, nu-şi dădea seama ce era cu el. Echipa nu a vrut să-l lase să continue dar nu s-a înţeles nimeni cu el. A fost foarte curajos.“
Un martor a afirmat: “Din cauză că Michael a revenit pe scenă, puţini au realizat că s-a întâmplat ceva grav.”
Un angajat al spitalului în care a fost internat a declarat: “Avea dureri foarte mari. Se simţea foarte rău.”
Karen Faye (make-up artistul lui Michael) povesteşte: “L-am întrebat: de ce ai continuat? Nu pot să cred că ai fost capabil să faci asta. Ceea ce mi-a răspuns m-a uimit. Ştii, Turkle, singurul lucru care-mi răsuna în minte a fost vocea tatălui meu spunându-mi: MICHAEL, NU-ŢI DEZAMĂGI PUBLICUL!”
„Earth Song” – München 1999
„Earth Song” – Seul 1999
...
27 iunie, 1999, Stadionul Olimpic din München. Concertul „Michael Jackson and friends” – pentru care Michael a reunit 30 de staruri ale momentului (precum Slash, The Scorpions, Boyz II Men, Luther Vandross, Mariah Carey, Andrea Bocelli, Luciano Pavarotti) şi a strâns un milion de lire care au fost donate către "Nelson Mandela Children's Fund", Crucea Roşie şi UNESCO – a fost un eveniment uriaş, dar numeroasele probleme tehnice care s-au ivit de-a lungul spectacolului au dezamăgit oarecum audienţa. Însă cea mai mare problemă s-a produs atunci când Michael era pe scenă.
După ce a cântat medley-ul cu marile sale hituri şi „Dangerous”, a început „Earth Song”. Michael îşi imaginase, pentru acest număr, „Podul fără întoarcere”. Până spre finalul cântecului, un pod de oţel se ridica iar Michael, în vârful lui, cânta şi se mişca până când un soldat se apropia cu o armă şi îl dădea jos de pe pod, iar numărul se termina în acelaşi fel ca în concertele din turneul „HIstory”. Aşa trebuia să se desfăşoare această secvenţă din spectacol, aşa fusese ea concepută şi exact aşa se desfăşurase în Seul, câteva zile mai devreme.
Dar în München, în timp ce Michael cânta pe acel pod, la mai mult de 18 metri înălţine, a apărut o problemă tehnică. Mecanismul de susţinere a podului a cedat; şi doar cablurile ataşate au încetinit, cât de cât, căderea liberă. Michael stătea pe podul de oţel atunci când acesta a căzut şi s-a lovit puternic de sol, sub nivelul scenei, prin trapa amenajată.
Publicul nu a observat accidentul şi a crezut că acea cădere bruscă a podului făcea parte din show. Foarte puţini au fost cei care au înţeles nenorocirea care tocmai se întâmplase.
Când podul s-a izbit de pământ, Michael era şocat. Cu toate acestea, şi-a văzut de treabă şi a continuat să cânte “Earth Song”, cu doar jumătate din trup vizibil din trapa în care căzuse. Nimeni nu şi-a dat seama că ceva nu mersese. Apoi, fără să arate vreun semn de suferinţă, Michael s-a urcat înapoi pe scenă şi a încheiat cântecul.
Câteva minute mai târziu, a început “You Are Not Alone”. Părţi din “Podul fără întoarcere” erau încă pe scenă. Tehnicienii nu au mai putut să le manevreze şi au fost nevoiţi să le lase acolo. Michael a apărut pe scenă în costumul din ‘Earth Song” – era un indiciu evident că ceva se întâmplase. Imediat ce “You Are Not Alone” s-a încheiat, Michael a părăsit scena şi stadionul. A fost dus de urgenţă la un spital din München, pentru a fi examinat. O oră mai târziu, după ce medicii au căzut de acord că Michael nu suferise răni grave, a fost externat şi condus înapoi la hotel. Din păcate, pe drumul de întoarcere a leşinat, datorită epuizării psihice, a şocului suferit, şi a stressului şi comoţiei prin care tocmai trecuse. A fost dus imediat înapoi la spital şi şi-a petrecut noaptea sub observaţie medicală.
Organizatorul concertului, Briton Rikki Patrick, a povestit: “Credem că s-a rupt un cablu sau ceva de genul. A fost înfricoşător. Publicul ţipa şi urla. Agenţii de pază alergau încolo şi încoace. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru Michael. Dar el a reuşit să se urce înapoi pe scenă. După cântec, a ieşit de pe scenă şi s-a prăbuşit pe un scaun. Se vedea că avea dureri mari şi sângera la cap. Era foarte dezorientat. Pentru câteva clipe, nu-şi dădea seama ce era cu el. Echipa nu a vrut să-l lase să continue dar nu s-a înţeles nimeni cu el. A fost foarte curajos.“
Un martor a afirmat: “Din cauză că Michael a revenit pe scenă, puţini au realizat că s-a întâmplat ceva grav.”
Un angajat al spitalului în care a fost internat a declarat: “Avea dureri foarte mari. Se simţea foarte rău.”
Karen Faye (make-up artistul lui Michael) povesteşte: “L-am întrebat: de ce ai continuat? Nu pot să cred că ai fost capabil să faci asta. Ceea ce mi-a răspuns m-a uimit. Ştii, Turkle, singurul lucru care-mi răsuna în minte a fost vocea tatălui meu spunându-mi: MICHAEL, NU-ŢI DEZAMĂGI PUBLICUL!”
„Earth Song” – München 1999
„Earth Song” – Seul 1999
...
luni, 11 iulie 2011
Din culisele unui concert privat
...
Legăturile lui Michael Jackson cu lumea musulmană bogată (a se citi: putred de bogată, nesimţit de bogată) – mai precis, cu casele regale din ţările petroliere – au debutat prin 1994, când l-a cunoscut pe prinţul Alwaleed bin Talal – nepotul regelui din Arabia Saudită – care l-a convins pe Michael să se asocieze pentru a înfiinţa, la începutul anului 1996, compania „Kingdom Entertainment”. Turneele „Bad” şi „Dangerous” nu au avut în listă niciun concert în vreuna dintre ţările eminamente musulmane, care au Islamismul declarat religie naţională (Turcia, care a fost pe lista turneului „Dangerous”, nu are o religie oficială declarată, deşi majoritatea populaţiei este de credinţă musulmană). Nu mai explic de ce, bănuiesc că toată lumea ştie. Acolo unde până şi muzica lui Beethoven e banată de către guvernanţi, cum ar fi putut Michael să aibă mai multă trecere? Brunei a fost prima ţară de acest fel în care Michael a pus piciorul. Iar asta s-a întâmplat în iulie 1996 – aşadar, la scurt timp după asocierea în afaceri cu Alwaleed. Cel care a aranjat concertul a fost prinţul Hakeem, nepotul sultanului din Brunei.
Jefri Bolkiah, tatăl lui Hakeem şi fratele mai tânăr al sultanului Hassanal Bolkiah, era ministrul de finanţe al statului Brunei şi responsabil cu gestionarea veniturilor din petrol şi gaz ale statului. Spre deosebire de fratele lui, sultanul, care era ultra-conservator şi tradiţionalist, Jefri era un playboy, dependent de lux şi amator de distracţii de toate felurile, inclusiv imorale, inclusiv ilegale. În afară de rivalitatea la tron – problema eternă din statele cu regim monarhic – între sultanul Hassanal şi fratele Jefri existau şi alte conflicte, generate în principal de diferenţele de comportament dintre cei doi (pe cât de conservator era unul, pe atât de depravat era celălalt) şi de faptul că Jefri se ocupa, printre altele, cu delapidarea multor milioane de dolari din vistieria statului, pentru a-şi subvenţiona plăcerile extravagante (ca de exemplu iahturile de lux, dintre care pe unul l-a botezat „Ţâţe”; automobilele de colecţie, vreo 2.000 la număr, bijuteriile de zeci de milioane de dolari, unele sugerând imagini erotice; precum şi femeile – tot de colecţie, cum ar fi participantele la „Miss World” sau fotomodele de top). Sultanul din Brunei a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din lume şi este şi la ora actuală în topul nababilor globali. Dacă fratele Jefri avea chef peste noapte să joace golf sau polo, zbura cu avionul personal în acel loc din lume unde se afla cel mai bun teren şi, tot peste noapte, îşi alcătuia echipa din cei mai buni jucători ai lumii – iată un exemplu despre puterea (şi mofturile) clanului din Brunei. După cum spuneam, între cei doi era o animozitate care mocnea de ceva vreme şi care s-a acutizat în momentul în care sultanul Hassanal a realizat că fratele Jefri nu reprezenta numai o ameninţare personală, ci chiar una naţională – opinie împărtăşită şi de Ministrul Educaţiei Pehin Haji Abdul Aziz, cel care era stâlpul conservatorismului din Brunei şi cel mai puternic susţinător al tradiţiei. Prinţul Jefri, mare admirator al valorilor şi obiceiurilor occidentale, dorea să creeze o breşă în tradiţionalismul (care, fie vorba între noi, aducea a Evul Mediu) din Brunei şi să impulsioneze emanciparea statului. Astfel că, datorită lui Jefri, Brunei-ul a văzut un satelit TV şi a ascultat un post de radio englezesc (postul favorit al prinţului Jefri), iar cetăţenii din Brunei puteau să asculte dimineaţa „Sunt excitat, sunt excitat!!!” (puteţi să râdeţi, asta e muzica englezească :)) cu doar câteva minute înainte de chemarea la rugăciune. Datorită lui Jefri, în Brunei s-au construit o şcoală în stil occidental, un spital modern, un parc de distracţii în stilul Disneyland (e vorba de Jerudong Park, acolo unde a susţinut Michael concertul), a modernizat reţeaua de telecomunicaţii şi începuse construcţia unei staţiuni care urma să fie un magnet irezistibil pentru turişti.
Să revenim la prinţul Abdul Hakeem Bolkiah, fiul cel mai mare al lui Jefri şi lumina ochilor săi. Beizadeaua a respectat principiul „aşchia nu sare departe de trunchi”. La fel ca tatăl lui, adoră distracţia şi lumea show-biz-ului. La fel ca tatăl lui, are o febleţe pentru Anglia (îşi petrece timpul între reşedinţa din Londra – unde a şi studiat – şi cea din Singapore). Datorită atracţiei pentru divertisment, i-a adus în Brunei pe cei mai mari artişti ai lumii, de la Elton John la Tina Turner; de la Stevie Wonder la Sting. Când Hakeem era un puşti, tatăl lui, Jefri, i l-a adus pe Rod Stewart să-i cânte la o aniversare; iar când băiatului i-a tunat că vrea să înveţe fotbal, tăticul i-a adus urgent în Brunei (desigur că în schimbul câtorva milioane de dolari de căciulă) pe Joe Montana şi Herschel Walker (starurile Ligii Naţionale de Fotbal American) pe post de profesori. Fiidcă beizadeaua, care cântărea nu mai puţin de 150 de kile, nu era în stare să prindă mingea, cineva i-o dădea pur şi simplu în mână, iar el apoi se târa spre poartă şi marca foarte lejer, pentru că nimeni nu avea voie să atace un prinţ, nici măcar în timpul unui joc. Când beizadeaua a împlinit 18 ani, tăticul i-a dăruit un miliard de dolari (iar fiului mai mic Bahar i-a dăruit 400 milioane când a împlinit 16 ani). Aşadar, prinţul Jefri nu precupeţea niciun efort financiar pentru plăcerile sale şi ale copiilor. Să nu vă închipuiţi însă că a dat vreodată un sfanţ în scop caritabil. În anul 1996, lui Jefrie îi cam tremurau chiloţii. Ştia că „nenea” (aka fratele mai mare) îl bănuia că s-a întins mai mult decât îi era plapuma, ştia că îl spiona şi că era supravegheat. Pare logic că, în acel moment, Jefri ar fi făcut orice ca să-i reintre în graţii fratelui şi să reînvie vremurile din prima tinereţe, când făceau întrecere noaptea, fiecare cu Ferrari-ul lui, pe uliţele capitalei Bandar Seri Begawan. Şi cine ar fi putut să-l ajute mai bine în acest scop, decât fiul lui iubit Hakeem? În aprilie 1996, Hakeem reuşise să o aducă pe Tina Turner să-i cânte „La mulţi ani” nepoatei sultanului. În iunie 1996 i-a adus pe Stevie Wonder şi pe Whitney Houston să-i cânte fetei sultanului la nuntă. În iulie 1996, sultanul împlinea 50 de ani. Aşa că lui Hakeem i s-a părut o idee bună să-i facă o surpriză muzicală sultanului însuşi. Dacă pentru el a cântat Rod Stewart, iar pentru o verişoară Tina Turner, pentru sultan trebuia adus cineva pe măsură. O vedetă şi mai mare. Cea mai mare. Michael Jackson. (Fireşte, în final, asta nu l-a ajutat pe Jefri. Sultanul a angajat 200 de experţi contabili care să verifice circuitul banilor în ministerul şi în instituţiile conduse de fratele Jefri. Şi avea să afle, ulterior, că Jefri delapidase din vistieria statului „modesta” sumă de 40 de miliarde de dolari, motiv pentru care, prin 1999, i-a dat un şut atât de sănătos în dos, că l-a propulsat pe fratele Jefri dincolo de graniţele Bruneiului.) Cei care au văzut concertul integral, au observat probabil, la început, o matahală care se plimba de colo-colo cu o staţie în mână şi cu un aer important şi care întâmpina neamurile venite la concert. Ăla e Hakeem.
Alwaleed bin Talal este de asemenea unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi un obişnuit al caselor regale din lumea musulmană, inclusiv a celei din Brunei. Prin urmare, nu a fost deloc dificil pentru prinţul Hakeem (care în 1996 avea 22 de ani) să-l contacteze pe Alwaleed, despre care ştia că avea afaceri cu Regele Pop, să-l roage să intervină pe lângă Michael şi să-l convingă să dea un concert în Brunei, cu ocazia aniversării sultanului.
Până acum, totul mi se pare foarte clar. Ceea ce nu ştiu sigur (şi aş da orice ca să ştiu) este cum a reuşit Alwaleed să-l convingă pe Michael. Eu pot să mi-l imaginez supărat pe o scenă, din cauză că cei din echipă nu sunt atenţi ori nu-şi fac treaba pentru care sunt plătiţi (iar în concertul din 16 iulie 1996 au fost destule probleme de genul ăsta); pot să mi-l imaginez încruntat, mânios chiar. Mie nu mi s-a părut nimic lipsit de eleganţă în gestul lui – apropo, nu înţeleg de ce, dacă e regizat, e minunat; iar dacă nu e regizat e lipsit de eleganţă?... la urma-urmei e acelaşi gest. Şi, dacă tot suntem la capitolul ăsta: după primul refren, Michael iar era să-i sufle „porţia” Marvei, la versul „This thing can’t go wrong” pe care trebuia să-l cânte ea, a cântat şi el simultan „this th...” (minutul 2:40). Mie nu mi-e greu să realizez că e şi el un om, nu un robot care face totul, întotdeauna, perfect. Nu mi-e greu să înţeleg ceea ce el întotdeauna şi-a dorit de la noi să înţelegem: că e făcut din carne şi oase, nu din metal. Că mai oboseşte şi el, din când în când, şi că nu e un perpetuum mobile, să se învârtească la infinit fără pic de combustibil. In fine... Pot să-mi imaginez că i se poate întâmpla, din cauza oboselii, a stresului, a unor probleme de sănătate sau a schimbării de fus orar (ca fapt divers, între Los Angeles şi Brunei sunt 15 ore diferenţă), să fie pe punctul de a face o greşeală ori să aibă o ezitare. Dar nu reuşesc, în ruptul capului, să mi-l imaginez pe Michael Jackson în postura de „jucăria de ziua sultanului”. Pentru că, indiferent că unii vor să accepte sau nu, cam asta s-a întâmplat în 1996 la Brunei. A fost plătit cu vreo 17 milioane de dolari, dar sunt convins că nu pentru bani s-a dus acolo. Le-a cântat la aniversare lui Sammy Davis Jr şi lui Elizabeth Taylor, dar erau prietenii lui buni şi oameni pe care îi admira; în plus, a făcut-o în cadru organizat, alături de mulţi alti artişti, şi fără plată. A făcut-o din inimă, pentru că a considerat că meritau. A cântat la spectacolul organizat cu ocazia învestirii în funcţie a lui Bill Clinton, pentru că a avut un scop: voia să-i atragă atenţia asupra unor probleme reale; şi a cântat „Gone Too Soon” şi „Heal The World”. Dar pentru sultanul din Brunei de ce ar fi cântat? Nu-l cunoştea, nu-i spunea nimic numele lui; şi, în plus, stăpânea o ţară în care muzica şi dansul lui erau prohibite. De ce s-ar fi dus Michael Jackson să-i cânte sultanului din Brunei? Mă îndoiesc că l-ar fi impresionat averea sau puterea lui, la fel de bine cum mă îndoiesc că a făcut-o cu plăcere. Ca să nu mai spun că sărbătoritul nici măcar nu a catadicsit să se arate. Nu-i nimic, Michael oricum nu a cântat pentru el, nici pentru cei 4.000 de invitaţi „speciali” (constând în neamuri şi prieteni), ci pentru cei 60.000 de oameni simpli care umpluseră parcul. Dar ceva îl nemulţumea totuşi; şi asta s-a văzut cam pe tot parcursul concertului. Poate că aţi observat, unii dintre voi, că atunci când faci ceva fără tragere de inimă, parcă toate ţi se pun împotrivă (exemplu: nu ai niciun chef să conduci 300 km într-o noapte, dar trebuie să o faci, şi, parcă tocmai ca să te enerveze definitiv, ţi se pun tot felul de piedici: ba plouă torenţial de nu mai vezi pe unde mergi, ba pe traseu a fost un accident şi e blocată circulaţia ore bune; ba pe altă bucată se lucrează şi se circulă pe o singură bandă etc). Cine a văzut documentarul „The Secret” (sau a citit cartea) înţelege ce spun. Până şi cablul de la microfon îl deranja, îl tot dădea peste umăr, ca şi cum nu era montat cum trebuie sau ca şi cum era prima oară când folosea un astfel de echipament. Dar sigur că nu era prima oară, microfon wireless folosea de ani buni, aşadar avea destulă experienţă, nu-i aşa? Şi totuşi, cablul ăla chiar îl incomoda. Sau şi asta era „regizată”, poate... Dar şuviţa rebelă, care făcea parte din stilul lui, pe care a avut-o tot turneul „Dangerous” şi tot turneul „HIstory”dar care, doar aici, în 16 iulie 1966, în Brunei, părea că îl incomodează şi o tot dădea cu mâna la o parte? La concertul din 31 decembrie 1966, tot în Brunei (de data aceasta ca parte din turneul „HIstory”) toate problemele astea nu au mai apărut.
Legat de Marva Hicks, deşi mi-a plăcut mult mai mult decât Siedah Garrett, nelămurirea mea era legată de fapt de traiectoria ei. Eu ştiam că postura de „backing” e o rampă de lansare către cariera solo, nu invers. Marva Hicks a cântat pe cont propriu, şi-a lansat primul album în 1991 şi în 1996 cânta iar în „backing”? Cred că Siedah a fost prima alegere pentru turneul „HIstory” dar ea lucra la propriul album la acea vreme; şi nu e singura care l-a refuzat pe Michael pentru acest turneu. Greg Phillinganes, care a fost directorul muzical în „Dangerous”, era şi el implicat în alte proiecte în 1996. Trecând peste faptul că, într-adevăr, la melodia dinainte („Smooth Criminal”) sunetul mitralierei a pornit după o perioadă de latenţă care pentru public nu a însemnat mare lucru dar care probabil pe Michael l-a înnebunit, cei care au greşit la „IJCSLY” (respectiv Marva şi Brad) sunt fix persoane „noi”, care nu mai lucraseră cu Michael în concerte şi care acum o făceau pentru prima oară. Revin la ideea de mai la deal, aceea cu puterea psihicului şi cu faptul că ceea ce gândeşti îţi atrage ceea ce ţi se întâmplă, după legea cauzei şi efectului. Eu cred că Michael a fost foarte dezamăgit că o parte dintre cei cu care colaborase în turneul anterior, şi cu care era obişnuit, pe care îi cunoştea şi pe care se baza, l-au lăsat baltă la „HIstory”. Dacă ţinem cont şi de faptul că în ultimii trei ani avusese de îndurat nişte acuzaţii de molestare care au fost cât pe-aci să-i distrugă cariera şi demnitatea; o internare pentru dependenţă de analgezice şi eşecul unei căsnicii în care crezuse, plus regimul sciento-cretinoido-ilogic la care-l supusese prea-iubita lui soţie, şi în urma căruia ajunsese, la un moment dat, piele pe os; la care se adaugă deja planificatul turneu „HIstory” pe care ar fi dat orice ca să nu-l facă dar a fost nevoit, pentru că trebuia să repare ceea ce distrusese Chandler – aşadar, dacă ţinem cont de toate acestea, cred că avem o paletă de circumstanţe mai mult decât atenuante, care ne pot ajuta să ne facem o idee despre felul în care se simţea Michael în 1996 şi despre istoricul pe care s-au mulat problemele de la concertul din Brunei.
Revenind la oile noastre, nu am reuşit să aflu ce anume l-a convins pe Michael să-i cânte lui Hassanal Bolkiah. Dar îmi vin în minte nişte explicaţii posibile. După cum am mai spus, până atunci nu mai cântase într-o ţară atât de puritană şi poate s-a gândit (sau i s-a sugerat) că ar fi o ocazie bună de a sparge gheaţa (ce-i drept, în turneul „HIstory” a avut concerte în Tunisia, Malaezia, şi din nou în Brunei). O altă explicaţie posibilă ar fi aceea că spectacolul a fost gratuit pentru cetăţenii obişnuiţi din Brunei, şi mi se pare în firea lui Michael să nu le refuze atâtor oameni nevinovaţi (60.000 la număr), să-l vadă pe Regele Pop, pentru prima oară, live şi gratis. Apoi, cu ocazia acestui concert a cântat pentru prima oară live două dintre melodiile care făceau parte din albumul „HIstory: Past, Present and Future” şi din turneul care urma să înceapă – respectiv „You Are Not Alone” şi „Earth Song” – şi ar fi putut să se gândească (sau să i se fi sugerat) că ar fi fost o ocazie bună să testeze cum vor fi primite de public, în timpul turneului. Nu vreau ca cineva să creadă că l-aş subestima în vreun fel (îl admir şi îl respect prea mult, nu aş face niciodată asta) şi nici că aş insinua că Michael era uşor de manipulat. Nici vorbă; nu. În condiţii normale, nu. Dar acuzaţiile lui Chandler, susţinute şi amplificate de media; şi percheziţia aceea corporală umilitoare, l-au demoralizat şi au făcut să i se clatine pământul sub picioare. Mi s-a întâmplat odată să fiu acuzat de ceva infinit mai benign (era ceva legat de serviciu) şi, ştiind că nu eram vinovat cu nimic, m-am simţit ca şi cum am fost aruncat brusc de o parte a universului iar tot restul lumii rămăsese de cealaltă parte. Şi nu aş vrea să ştiu cum s-a simţit Michael. Nici nu încerc. Dar asta nu mă poate împiedica să înţeleg. Fiind atât de vulnerabil, o mână întinsă cu amabilitate a însemnat pentru el o rază de soare. Din cauză că era vulnerabil a acceptat să cânte de ziua sultanului, tot aşa cum, din cauză că era vulnerabil a acceptat să se asocieze cu Alwaleed. În alte condiţii cred că le-ar fi dat tuturor un flit regal. Tot aşa, din cauză că era vulnerabil, a plecat în 2005 în Bahrein – şi ştiţi bine că nici povestea asta nu s-a încheiat frumos. Din cauză că era vulnerabil a acceptat în preajmă indivizi mai mult sau mai putin dubioşi, care nu urmăreau decât să profite de pe urma lui sau să se fălească cu el, aşa cum s-ar făli cu o bijuterie extravagantă, rarisimă şi foarte scumpă. La fel, cei care l-au convins să susţină 10-25-50 de concerte în Londra, l-au prins într-un moment vulnerabil. Iar cei care trăiesc, fix ca nişte căpuşe, pe spinarea altora, ştiu întotdeauna care e momentul cel mai bun ca să atace. Din păcate, acesta e adevărul. Nu l-am inventat eu şi nu l-am descoperit acum. E dintotdeauna şi va fi întotdeauna. Şi Michael o ştia. De aceea nu avea încredere în adulţi.
Probabil că absenţa sultanului din Brunei la concertul din 16 iulie 1996, a reprezentat un refuz ostentativ, din partea lui, de a face pace cu fratele Jefri. Dacă e aşa, atunci e cu atât mai trist. Michael a căzut la mijloc, între doi nababi putrezi de bogaţi şi cu mari lacune la capitolul „maniere”, care au impresia că banii lor pot cumpăra orice şi că banii lor îi scutesc de obligativitatea de a avea măcar un dram de bun-simţ.
Una peste alta, că i-a plăcut sau nu lui Michael să cânte pe 16 iulie 1996 în Brunei, realitatea este că a făcut o treabă extraordinară, că a fost, ca întotdeauna, Regele Pop; că norocoşii care au fost acolo au ce să-şi amintească, iar restul lumii are cu ce să-şi bucure ochii, văzând spectacolul filmat. Văzându-l în acest concert, am simţit artistul dându-şi sufletul pe scenă. Iar finalul de la „Earth Song”... a fost excepţional, excepţional...
Ştiu că pe internet se comentează fel şi fel de situaţii, în fel şi chip. Eu încerc totuşi să mă documentez bine înainte să mă exprim, pentru că obişnuiesc să am păreri proprii. ...Şi cam astea sunt părerile mele. Mi se pare normal ca nu toată lumea să aibă aceleaşi păreri, dar data trecută am greşit, neoferind detalii. Am crezut că toată lumea ştie ce ştiu şi eu, sau că gândeşte ca mine, şi că ar fi fost inutil să-mi şi explic concluziile. Iaca, acum am făcut-o :)
P.S. În „This is It”, la „IJCSLY” se întâmplă, într-adevăr, din nou; la acelaşi vers Michael cântă peste parteneră. Mie însă nici aici nu mi s-a părut nimic „regizat”. A fost, pur şi simplu, un moment de neatenţie din partea lui. Nu s-a încruntat la Judith (ba dimpotrivă, zâmbea), pentru că era doar o repetiţie şi era suficient de relaxat ca să-şi dea seama foarte repede că a greşit. Dar secvenţa cu „IJCSLY” e singura din tot filmul „This Is It” în care eu l-am simţit pe Michael oarecum distrat şi parcă nu era în elementul lui. Putea fi din cauza lui Judith (lângă aşa o fată frumoasă şi talentată, oricine s-ar emoţiona :) Cel puţin, aşa mi-ar plăcea mie să cred.
...
Legăturile lui Michael Jackson cu lumea musulmană bogată (a se citi: putred de bogată, nesimţit de bogată) – mai precis, cu casele regale din ţările petroliere – au debutat prin 1994, când l-a cunoscut pe prinţul Alwaleed bin Talal – nepotul regelui din Arabia Saudită – care l-a convins pe Michael să se asocieze pentru a înfiinţa, la începutul anului 1996, compania „Kingdom Entertainment”. Turneele „Bad” şi „Dangerous” nu au avut în listă niciun concert în vreuna dintre ţările eminamente musulmane, care au Islamismul declarat religie naţională (Turcia, care a fost pe lista turneului „Dangerous”, nu are o religie oficială declarată, deşi majoritatea populaţiei este de credinţă musulmană). Nu mai explic de ce, bănuiesc că toată lumea ştie. Acolo unde până şi muzica lui Beethoven e banată de către guvernanţi, cum ar fi putut Michael să aibă mai multă trecere? Brunei a fost prima ţară de acest fel în care Michael a pus piciorul. Iar asta s-a întâmplat în iulie 1996 – aşadar, la scurt timp după asocierea în afaceri cu Alwaleed. Cel care a aranjat concertul a fost prinţul Hakeem, nepotul sultanului din Brunei.
Jefri Bolkiah, tatăl lui Hakeem şi fratele mai tânăr al sultanului Hassanal Bolkiah, era ministrul de finanţe al statului Brunei şi responsabil cu gestionarea veniturilor din petrol şi gaz ale statului. Spre deosebire de fratele lui, sultanul, care era ultra-conservator şi tradiţionalist, Jefri era un playboy, dependent de lux şi amator de distracţii de toate felurile, inclusiv imorale, inclusiv ilegale. În afară de rivalitatea la tron – problema eternă din statele cu regim monarhic – între sultanul Hassanal şi fratele Jefri existau şi alte conflicte, generate în principal de diferenţele de comportament dintre cei doi (pe cât de conservator era unul, pe atât de depravat era celălalt) şi de faptul că Jefri se ocupa, printre altele, cu delapidarea multor milioane de dolari din vistieria statului, pentru a-şi subvenţiona plăcerile extravagante (ca de exemplu iahturile de lux, dintre care pe unul l-a botezat „Ţâţe”; automobilele de colecţie, vreo 2.000 la număr, bijuteriile de zeci de milioane de dolari, unele sugerând imagini erotice; precum şi femeile – tot de colecţie, cum ar fi participantele la „Miss World” sau fotomodele de top). Sultanul din Brunei a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din lume şi este şi la ora actuală în topul nababilor globali. Dacă fratele Jefri avea chef peste noapte să joace golf sau polo, zbura cu avionul personal în acel loc din lume unde se afla cel mai bun teren şi, tot peste noapte, îşi alcătuia echipa din cei mai buni jucători ai lumii – iată un exemplu despre puterea (şi mofturile) clanului din Brunei. După cum spuneam, între cei doi era o animozitate care mocnea de ceva vreme şi care s-a acutizat în momentul în care sultanul Hassanal a realizat că fratele Jefri nu reprezenta numai o ameninţare personală, ci chiar una naţională – opinie împărtăşită şi de Ministrul Educaţiei Pehin Haji Abdul Aziz, cel care era stâlpul conservatorismului din Brunei şi cel mai puternic susţinător al tradiţiei. Prinţul Jefri, mare admirator al valorilor şi obiceiurilor occidentale, dorea să creeze o breşă în tradiţionalismul (care, fie vorba între noi, aducea a Evul Mediu) din Brunei şi să impulsioneze emanciparea statului. Astfel că, datorită lui Jefri, Brunei-ul a văzut un satelit TV şi a ascultat un post de radio englezesc (postul favorit al prinţului Jefri), iar cetăţenii din Brunei puteau să asculte dimineaţa „Sunt excitat, sunt excitat!!!” (puteţi să râdeţi, asta e muzica englezească :)) cu doar câteva minute înainte de chemarea la rugăciune. Datorită lui Jefri, în Brunei s-au construit o şcoală în stil occidental, un spital modern, un parc de distracţii în stilul Disneyland (e vorba de Jerudong Park, acolo unde a susţinut Michael concertul), a modernizat reţeaua de telecomunicaţii şi începuse construcţia unei staţiuni care urma să fie un magnet irezistibil pentru turişti.
Să revenim la prinţul Abdul Hakeem Bolkiah, fiul cel mai mare al lui Jefri şi lumina ochilor săi. Beizadeaua a respectat principiul „aşchia nu sare departe de trunchi”. La fel ca tatăl lui, adoră distracţia şi lumea show-biz-ului. La fel ca tatăl lui, are o febleţe pentru Anglia (îşi petrece timpul între reşedinţa din Londra – unde a şi studiat – şi cea din Singapore). Datorită atracţiei pentru divertisment, i-a adus în Brunei pe cei mai mari artişti ai lumii, de la Elton John la Tina Turner; de la Stevie Wonder la Sting. Când Hakeem era un puşti, tatăl lui, Jefri, i l-a adus pe Rod Stewart să-i cânte la o aniversare; iar când băiatului i-a tunat că vrea să înveţe fotbal, tăticul i-a adus urgent în Brunei (desigur că în schimbul câtorva milioane de dolari de căciulă) pe Joe Montana şi Herschel Walker (starurile Ligii Naţionale de Fotbal American) pe post de profesori. Fiidcă beizadeaua, care cântărea nu mai puţin de 150 de kile, nu era în stare să prindă mingea, cineva i-o dădea pur şi simplu în mână, iar el apoi se târa spre poartă şi marca foarte lejer, pentru că nimeni nu avea voie să atace un prinţ, nici măcar în timpul unui joc. Când beizadeaua a împlinit 18 ani, tăticul i-a dăruit un miliard de dolari (iar fiului mai mic Bahar i-a dăruit 400 milioane când a împlinit 16 ani). Aşadar, prinţul Jefri nu precupeţea niciun efort financiar pentru plăcerile sale şi ale copiilor. Să nu vă închipuiţi însă că a dat vreodată un sfanţ în scop caritabil. În anul 1996, lui Jefrie îi cam tremurau chiloţii. Ştia că „nenea” (aka fratele mai mare) îl bănuia că s-a întins mai mult decât îi era plapuma, ştia că îl spiona şi că era supravegheat. Pare logic că, în acel moment, Jefri ar fi făcut orice ca să-i reintre în graţii fratelui şi să reînvie vremurile din prima tinereţe, când făceau întrecere noaptea, fiecare cu Ferrari-ul lui, pe uliţele capitalei Bandar Seri Begawan. Şi cine ar fi putut să-l ajute mai bine în acest scop, decât fiul lui iubit Hakeem? În aprilie 1996, Hakeem reuşise să o aducă pe Tina Turner să-i cânte „La mulţi ani” nepoatei sultanului. În iunie 1996 i-a adus pe Stevie Wonder şi pe Whitney Houston să-i cânte fetei sultanului la nuntă. În iulie 1996, sultanul împlinea 50 de ani. Aşa că lui Hakeem i s-a părut o idee bună să-i facă o surpriză muzicală sultanului însuşi. Dacă pentru el a cântat Rod Stewart, iar pentru o verişoară Tina Turner, pentru sultan trebuia adus cineva pe măsură. O vedetă şi mai mare. Cea mai mare. Michael Jackson. (Fireşte, în final, asta nu l-a ajutat pe Jefri. Sultanul a angajat 200 de experţi contabili care să verifice circuitul banilor în ministerul şi în instituţiile conduse de fratele Jefri. Şi avea să afle, ulterior, că Jefri delapidase din vistieria statului „modesta” sumă de 40 de miliarde de dolari, motiv pentru care, prin 1999, i-a dat un şut atât de sănătos în dos, că l-a propulsat pe fratele Jefri dincolo de graniţele Bruneiului.) Cei care au văzut concertul integral, au observat probabil, la început, o matahală care se plimba de colo-colo cu o staţie în mână şi cu un aer important şi care întâmpina neamurile venite la concert. Ăla e Hakeem.
Alwaleed bin Talal este de asemenea unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi un obişnuit al caselor regale din lumea musulmană, inclusiv a celei din Brunei. Prin urmare, nu a fost deloc dificil pentru prinţul Hakeem (care în 1996 avea 22 de ani) să-l contacteze pe Alwaleed, despre care ştia că avea afaceri cu Regele Pop, să-l roage să intervină pe lângă Michael şi să-l convingă să dea un concert în Brunei, cu ocazia aniversării sultanului.
Până acum, totul mi se pare foarte clar. Ceea ce nu ştiu sigur (şi aş da orice ca să ştiu) este cum a reuşit Alwaleed să-l convingă pe Michael. Eu pot să mi-l imaginez supărat pe o scenă, din cauză că cei din echipă nu sunt atenţi ori nu-şi fac treaba pentru care sunt plătiţi (iar în concertul din 16 iulie 1996 au fost destule probleme de genul ăsta); pot să mi-l imaginez încruntat, mânios chiar. Mie nu mi s-a părut nimic lipsit de eleganţă în gestul lui – apropo, nu înţeleg de ce, dacă e regizat, e minunat; iar dacă nu e regizat e lipsit de eleganţă?... la urma-urmei e acelaşi gest. Şi, dacă tot suntem la capitolul ăsta: după primul refren, Michael iar era să-i sufle „porţia” Marvei, la versul „This thing can’t go wrong” pe care trebuia să-l cânte ea, a cântat şi el simultan „this th...” (minutul 2:40). Mie nu mi-e greu să realizez că e şi el un om, nu un robot care face totul, întotdeauna, perfect. Nu mi-e greu să înţeleg ceea ce el întotdeauna şi-a dorit de la noi să înţelegem: că e făcut din carne şi oase, nu din metal. Că mai oboseşte şi el, din când în când, şi că nu e un perpetuum mobile, să se învârtească la infinit fără pic de combustibil. In fine... Pot să-mi imaginez că i se poate întâmpla, din cauza oboselii, a stresului, a unor probleme de sănătate sau a schimbării de fus orar (ca fapt divers, între Los Angeles şi Brunei sunt 15 ore diferenţă), să fie pe punctul de a face o greşeală ori să aibă o ezitare. Dar nu reuşesc, în ruptul capului, să mi-l imaginez pe Michael Jackson în postura de „jucăria de ziua sultanului”. Pentru că, indiferent că unii vor să accepte sau nu, cam asta s-a întâmplat în 1996 la Brunei. A fost plătit cu vreo 17 milioane de dolari, dar sunt convins că nu pentru bani s-a dus acolo. Le-a cântat la aniversare lui Sammy Davis Jr şi lui Elizabeth Taylor, dar erau prietenii lui buni şi oameni pe care îi admira; în plus, a făcut-o în cadru organizat, alături de mulţi alti artişti, şi fără plată. A făcut-o din inimă, pentru că a considerat că meritau. A cântat la spectacolul organizat cu ocazia învestirii în funcţie a lui Bill Clinton, pentru că a avut un scop: voia să-i atragă atenţia asupra unor probleme reale; şi a cântat „Gone Too Soon” şi „Heal The World”. Dar pentru sultanul din Brunei de ce ar fi cântat? Nu-l cunoştea, nu-i spunea nimic numele lui; şi, în plus, stăpânea o ţară în care muzica şi dansul lui erau prohibite. De ce s-ar fi dus Michael Jackson să-i cânte sultanului din Brunei? Mă îndoiesc că l-ar fi impresionat averea sau puterea lui, la fel de bine cum mă îndoiesc că a făcut-o cu plăcere. Ca să nu mai spun că sărbătoritul nici măcar nu a catadicsit să se arate. Nu-i nimic, Michael oricum nu a cântat pentru el, nici pentru cei 4.000 de invitaţi „speciali” (constând în neamuri şi prieteni), ci pentru cei 60.000 de oameni simpli care umpluseră parcul. Dar ceva îl nemulţumea totuşi; şi asta s-a văzut cam pe tot parcursul concertului. Poate că aţi observat, unii dintre voi, că atunci când faci ceva fără tragere de inimă, parcă toate ţi se pun împotrivă (exemplu: nu ai niciun chef să conduci 300 km într-o noapte, dar trebuie să o faci, şi, parcă tocmai ca să te enerveze definitiv, ţi se pun tot felul de piedici: ba plouă torenţial de nu mai vezi pe unde mergi, ba pe traseu a fost un accident şi e blocată circulaţia ore bune; ba pe altă bucată se lucrează şi se circulă pe o singură bandă etc). Cine a văzut documentarul „The Secret” (sau a citit cartea) înţelege ce spun. Până şi cablul de la microfon îl deranja, îl tot dădea peste umăr, ca şi cum nu era montat cum trebuie sau ca şi cum era prima oară când folosea un astfel de echipament. Dar sigur că nu era prima oară, microfon wireless folosea de ani buni, aşadar avea destulă experienţă, nu-i aşa? Şi totuşi, cablul ăla chiar îl incomoda. Sau şi asta era „regizată”, poate... Dar şuviţa rebelă, care făcea parte din stilul lui, pe care a avut-o tot turneul „Dangerous” şi tot turneul „HIstory”dar care, doar aici, în 16 iulie 1966, în Brunei, părea că îl incomodează şi o tot dădea cu mâna la o parte? La concertul din 31 decembrie 1966, tot în Brunei (de data aceasta ca parte din turneul „HIstory”) toate problemele astea nu au mai apărut.
Legat de Marva Hicks, deşi mi-a plăcut mult mai mult decât Siedah Garrett, nelămurirea mea era legată de fapt de traiectoria ei. Eu ştiam că postura de „backing” e o rampă de lansare către cariera solo, nu invers. Marva Hicks a cântat pe cont propriu, şi-a lansat primul album în 1991 şi în 1996 cânta iar în „backing”? Cred că Siedah a fost prima alegere pentru turneul „HIstory” dar ea lucra la propriul album la acea vreme; şi nu e singura care l-a refuzat pe Michael pentru acest turneu. Greg Phillinganes, care a fost directorul muzical în „Dangerous”, era şi el implicat în alte proiecte în 1996. Trecând peste faptul că, într-adevăr, la melodia dinainte („Smooth Criminal”) sunetul mitralierei a pornit după o perioadă de latenţă care pentru public nu a însemnat mare lucru dar care probabil pe Michael l-a înnebunit, cei care au greşit la „IJCSLY” (respectiv Marva şi Brad) sunt fix persoane „noi”, care nu mai lucraseră cu Michael în concerte şi care acum o făceau pentru prima oară. Revin la ideea de mai la deal, aceea cu puterea psihicului şi cu faptul că ceea ce gândeşti îţi atrage ceea ce ţi se întâmplă, după legea cauzei şi efectului. Eu cred că Michael a fost foarte dezamăgit că o parte dintre cei cu care colaborase în turneul anterior, şi cu care era obişnuit, pe care îi cunoştea şi pe care se baza, l-au lăsat baltă la „HIstory”. Dacă ţinem cont şi de faptul că în ultimii trei ani avusese de îndurat nişte acuzaţii de molestare care au fost cât pe-aci să-i distrugă cariera şi demnitatea; o internare pentru dependenţă de analgezice şi eşecul unei căsnicii în care crezuse, plus regimul sciento-cretinoido-ilogic la care-l supusese prea-iubita lui soţie, şi în urma căruia ajunsese, la un moment dat, piele pe os; la care se adaugă deja planificatul turneu „HIstory” pe care ar fi dat orice ca să nu-l facă dar a fost nevoit, pentru că trebuia să repare ceea ce distrusese Chandler – aşadar, dacă ţinem cont de toate acestea, cred că avem o paletă de circumstanţe mai mult decât atenuante, care ne pot ajuta să ne facem o idee despre felul în care se simţea Michael în 1996 şi despre istoricul pe care s-au mulat problemele de la concertul din Brunei.
Revenind la oile noastre, nu am reuşit să aflu ce anume l-a convins pe Michael să-i cânte lui Hassanal Bolkiah. Dar îmi vin în minte nişte explicaţii posibile. După cum am mai spus, până atunci nu mai cântase într-o ţară atât de puritană şi poate s-a gândit (sau i s-a sugerat) că ar fi o ocazie bună de a sparge gheaţa (ce-i drept, în turneul „HIstory” a avut concerte în Tunisia, Malaezia, şi din nou în Brunei). O altă explicaţie posibilă ar fi aceea că spectacolul a fost gratuit pentru cetăţenii obişnuiţi din Brunei, şi mi se pare în firea lui Michael să nu le refuze atâtor oameni nevinovaţi (60.000 la număr), să-l vadă pe Regele Pop, pentru prima oară, live şi gratis. Apoi, cu ocazia acestui concert a cântat pentru prima oară live două dintre melodiile care făceau parte din albumul „HIstory: Past, Present and Future” şi din turneul care urma să înceapă – respectiv „You Are Not Alone” şi „Earth Song” – şi ar fi putut să se gândească (sau să i se fi sugerat) că ar fi fost o ocazie bună să testeze cum vor fi primite de public, în timpul turneului. Nu vreau ca cineva să creadă că l-aş subestima în vreun fel (îl admir şi îl respect prea mult, nu aş face niciodată asta) şi nici că aş insinua că Michael era uşor de manipulat. Nici vorbă; nu. În condiţii normale, nu. Dar acuzaţiile lui Chandler, susţinute şi amplificate de media; şi percheziţia aceea corporală umilitoare, l-au demoralizat şi au făcut să i se clatine pământul sub picioare. Mi s-a întâmplat odată să fiu acuzat de ceva infinit mai benign (era ceva legat de serviciu) şi, ştiind că nu eram vinovat cu nimic, m-am simţit ca şi cum am fost aruncat brusc de o parte a universului iar tot restul lumii rămăsese de cealaltă parte. Şi nu aş vrea să ştiu cum s-a simţit Michael. Nici nu încerc. Dar asta nu mă poate împiedica să înţeleg. Fiind atât de vulnerabil, o mână întinsă cu amabilitate a însemnat pentru el o rază de soare. Din cauză că era vulnerabil a acceptat să cânte de ziua sultanului, tot aşa cum, din cauză că era vulnerabil a acceptat să se asocieze cu Alwaleed. În alte condiţii cred că le-ar fi dat tuturor un flit regal. Tot aşa, din cauză că era vulnerabil, a plecat în 2005 în Bahrein – şi ştiţi bine că nici povestea asta nu s-a încheiat frumos. Din cauză că era vulnerabil a acceptat în preajmă indivizi mai mult sau mai putin dubioşi, care nu urmăreau decât să profite de pe urma lui sau să se fălească cu el, aşa cum s-ar făli cu o bijuterie extravagantă, rarisimă şi foarte scumpă. La fel, cei care l-au convins să susţină 10-25-50 de concerte în Londra, l-au prins într-un moment vulnerabil. Iar cei care trăiesc, fix ca nişte căpuşe, pe spinarea altora, ştiu întotdeauna care e momentul cel mai bun ca să atace. Din păcate, acesta e adevărul. Nu l-am inventat eu şi nu l-am descoperit acum. E dintotdeauna şi va fi întotdeauna. Şi Michael o ştia. De aceea nu avea încredere în adulţi.
Probabil că absenţa sultanului din Brunei la concertul din 16 iulie 1996, a reprezentat un refuz ostentativ, din partea lui, de a face pace cu fratele Jefri. Dacă e aşa, atunci e cu atât mai trist. Michael a căzut la mijloc, între doi nababi putrezi de bogaţi şi cu mari lacune la capitolul „maniere”, care au impresia că banii lor pot cumpăra orice şi că banii lor îi scutesc de obligativitatea de a avea măcar un dram de bun-simţ.
Una peste alta, că i-a plăcut sau nu lui Michael să cânte pe 16 iulie 1996 în Brunei, realitatea este că a făcut o treabă extraordinară, că a fost, ca întotdeauna, Regele Pop; că norocoşii care au fost acolo au ce să-şi amintească, iar restul lumii are cu ce să-şi bucure ochii, văzând spectacolul filmat. Văzându-l în acest concert, am simţit artistul dându-şi sufletul pe scenă. Iar finalul de la „Earth Song”... a fost excepţional, excepţional...
Ştiu că pe internet se comentează fel şi fel de situaţii, în fel şi chip. Eu încerc totuşi să mă documentez bine înainte să mă exprim, pentru că obişnuiesc să am păreri proprii. ...Şi cam astea sunt părerile mele. Mi se pare normal ca nu toată lumea să aibă aceleaşi păreri, dar data trecută am greşit, neoferind detalii. Am crezut că toată lumea ştie ce ştiu şi eu, sau că gândeşte ca mine, şi că ar fi fost inutil să-mi şi explic concluziile. Iaca, acum am făcut-o :)
P.S. În „This is It”, la „IJCSLY” se întâmplă, într-adevăr, din nou; la acelaşi vers Michael cântă peste parteneră. Mie însă nici aici nu mi s-a părut nimic „regizat”. A fost, pur şi simplu, un moment de neatenţie din partea lui. Nu s-a încruntat la Judith (ba dimpotrivă, zâmbea), pentru că era doar o repetiţie şi era suficient de relaxat ca să-şi dea seama foarte repede că a greşit. Dar secvenţa cu „IJCSLY” e singura din tot filmul „This Is It” în care eu l-am simţit pe Michael oarecum distrat şi parcă nu era în elementul lui. Putea fi din cauza lui Judith (lângă aşa o fată frumoasă şi talentată, oricine s-ar emoţiona :) Cel puţin, aşa mi-ar plăcea mie să cred.
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)