Michael Jackson a fost un "caz extrem" în toate privinţele

...Prea bun, prea amabil, prea talentat, prea simpatic, prea faimos, prea bogat, prea generos, prea frumos, prea sexy, prea inteligent, prea de încredere, prea onest, prea... mai spuneţi şi voi...







„You’re simply the best,
Better than all the rest,
Better than anyone,
Anyone I ever met...”

Music and Me

Într-o zi de octombrie a anului 1973, era lansat ca single cântecul Music and Me – al doilea de pe albumul „Music&Me”, după „Morning Glow”. Michael era într-un turneu mondial cu Jackson 5 atunci când a fost lansat albumul lui solo „Music&Me”, motiv pentru care promovarea albumului a fost destul de limitată. Poate că acest lucru explică faptul că niciunul dintre sigle-uri nu a intrat în topuri, iar albumul ca întreg a fost considerat de critici ca fiind cel mai slab dintre toate albumele solo ale lui Michael la Motown. Întâmplător (sau poate nu), perioada în care a înregistrat pentru „Music&Me” a fost una dificilă pentru Michael, sub mai multe aspecte. În primul rând, spiritul lui vizionar şi setea de noutate care s-au manifestat devreme, erau revoltate de faptul că cei de la Motown se încăpăţânau să meargă pe aceeaşi reţetă prăfuită în privinţa lui şi erau total reticenţi la nou, deşi Michael vedea clar că muzica era în schimbare iar sunetul contemporan căpăta din ce în ce mai mult accente tehno şi ritmul era din ce în ce mai sonor. Apoi, Michael era profund nemulţumit de faptul că, deşi compuneau şi singuri, atât lui cât şi fraţilor li se refuza sistematic dreptul de a include în albumele lansate la Motown, vreunul dintre cântecele compuse de ei. Nu lipsit de importanţă a fost şi faptul că pe coperta albumului „Music&Me” apare ţinând o chitară în braţe, deşi lui Michael i-a displăcut această idee şi în listarea creditelor pentru album el nu apare ca având vreo contribuţie la partea instrumentală. În sfârşit, intrase în adolescenţă şi organismul lui se confrunta cu o serie de transformări, începând cu inevitabila maturizare a vocii şi sfârşind cu semnele acneei care avea să-l tortureze psihic. Mai toate cântecele sunt înregistrate din 1972, când vocea lui Michael încă mai avea prospeţimea copilăriei. La următorul album – „Forever Michael” – lansat în 1975, Michael a revenit cu un timbru maturizat, mai rafinat şi mai experimentat.

Criticii au tăbărât la „Music&Me” cu voioşia unor hiene care tocmai au găsit o pradă proaspătă. Au afirmat despre cântece că „sunt anoste”, despre Michael că „sună nesigur şi neinteresant din punct de vedere vocal”,  despre producţie şi aranjamente că „sunt banale, pe alocuri chiar inferioare”. Probabil că şi Michael simţea aşa, şi de aceea a început să manifeste din ce în ce mai deschis dorinţa de independenţă şi să lupte pentru a o obţine. După ce a văzut rezultatele deloc mulţumitoare ale albumului „Music&Me”, Michael a răbufnit.

   

„Nu ne plăcea deloc cum suna muzica noastră pe atunci. Ne aflam într-un mediu extrem de competitiv şi simţeam că eram în pericol să fim eclipsaţi de alte grupuri care creau un sunet mult mai contemporan. Cei de la Motown, nu numai că ne-au refuzat cererile, dar ne-au interzis să mai menţionăm măcar faptul că am dori să facem ceva pe cont propriu. Asta m-a supărat foarte tare. Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc. Ştiu că mulţi oameni nu mă consideră un dur sau un om hotărât, dar asta e numai din cauză că nu mă cunosc. Până la urmă, eu şi fraţii mei am stabilit o întâlnire cu cei de la Motown. Deşi ne simţeam nefericiţi, nimeni n-a îndrăznit să spună nimic. Atunci a trebuit să vorbesc eu. Am stabilit o întâlnire cu Berry Gordy şi, faţă în faţă, i-am spus că The Jackson 5 vor părăsi Motown. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut. Dacă ar fi fost vorba numai de mine, mi-aş fi ţinut gura; dar se discutase atât de mult acasă despre cât de nefericiţi eram cu toţii la Motown, încât  m-am hotărât să fiu eu acela care să vorbească în numele tuturor. Nu mă înţelegeţi greşit, ţin foarte mult la Berry Gordy. Consider ca e un geniu, un om excepţional şi unul dintre giganţii industriei muzicale. Nu simt decât respect pentru el, dar în zilele acelea eram ca un leu.”

Eu nu sunt critic muzical, iar atunci când e vorba despre Michael Jackson nu pot fi altfel decât subiectiv; însă nu mă feresc să declar că acest album îmi place foarte mult. Pentru inocenţa pe care o emană, pentru timbrul cristalin şi în acelaşi timp serios al unui copil de 14 ani; şi, ei bine, da, pentru că acel timbru e al lui Michael Jackson. Iar dintre toate cântecele, Music and Me m-a impresionat într-un mod special, pentru că l-am simţit ca pe o declaraţie. Michael Jackson a iubit muzica dintotdeauna. Am mai scris pe tema asta şi nu vreau să devin redundant.  Dar de câteva săptămâni, acest cântec îmi revine constant în minte. Nici măcar nu ştiam că luna aceasta s-au împlinit 39 de ani de când a fost lansat ca single. Am aflat asta abia atunci când m-am decis să scriu despre el. Dar nu contează. M-am obişnuit ca, numai după ce un gând obsesiv îmi găureşte ţeasta, să mă hotărăsc să fac un scurt „research” şi să constat că, poate, nu e ceva întâmplător. Am ascultat albumul „Music&Me” de vreo 20 de ori, numai anul acesta. Şi cântecul care-i dă titlul, îl pun de fiecare dată pe replay. Pentru că simt că spune nişte lucruri. Chiar dacă nu e compus de Michael. E, acolo, în versuri şi în melodie, ceva din sufletul lui. Al copilului care păşea în adolescenţă şi al megastarului care avea să devină. Al omului pentru care muzica a fost totul: prieten, partener, iubită. Care i-a oferit şi mângâiere, şi sprijin, şi faimă, şi bucurii. Care l-a ridicat, i-a aprins steaua şi i-a aşezat-o pe harta cerului. Care l-a făcut nemuritor. Şi, Doamne, cât a iubit Michael muzica...  

Suntem împreună de atâta timp

Muzica şi cu mine

Nu ne pasă dacă toate cântecele noastre au versuri

Ştiu doar că oriunde merg

Suntem apropiaţi, aşa cum pot fi doi prieteni

Au mai fost şi alţii,

Dar niciodată doi îndrăgostiţi

Aşa cum suntem muzica şi cu mine

Prinde un cântec şi haide

Poţi să-ţi cânţi propria melodie

 În mintea ta vei găsi

O lume dulce a armoniei

Suntem asemenea

Şi vom zbura împreună acum

Muzica şi cu mine...

A Life Celebrated, A King Remembered

...


Multumesc pentru linkul documentarului "Man Behind the Myth". In acel site am mai gasit filme interesante. Iata unul dintre ele. Care nu are nevoie de cuvinte.







A Life Celebrated, A King Remembered from Walking Moon Studios on Vimeo.


...  

29 August

...

Astăzi ar fi trebuit să-l aniversăm. N-a fost să fie aşa. Rămânem cu amintirea... cu muzica şi videoclipurile lui... cu acţiunile umanitare şi cu toate lucrurile minunate pe care ni le-a dăruit.

Dacă cineva s-a întrebat vreodată de ce Michael Jackson merită sa fie iubit... iată o parte dintre multele... incredibil de multele motive:

...

Discursul lui Michael Jackson la Universitatea Oxford, 2001

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu 

Discursul lui Michael Jackson la Universitatea Oxford, 2001

Probabil nu v-ar surprinde să aflaţi că nu am avut o copilărie idilică. S-a vorbit mult despre încordarea şi tensiunea care există în relaţia dintre mine şi tatăl meu. Tata este un om dur care ne-a forţat puternic pe mine şi pe fraţii mei, de la vârste fragede, să fim cei mai buni performeri.

Avea mari probleme să arate afecţiune. Niciodată nu mi-a spus efectiv ca mă iubeşte. Şi niciodată nu mi-a făcut complimente. Dacă făceam un spectacol extraordinar, îmi spunea că a fost un show bun. Dacă făceam unul acceptabil, îmi spunea că a fost mizerabil. Pentru el nu conta decât succesul nostru comercial. Tata a fost un manager genial şi o parte din succesul nostru profesional se datorează felului în care ne-a constrâns să muncim. El m-a pregătit să devin un om de spectacol şi, sub îndrumarea lui, nu aveam cum să ratez.  

Dar ceea ce voiam eu cu adevărat, era un tată. Voiam un tată care să-mi arate că mă iubea. Iar tatăl meu nu a făcut niciodată asta. Nu a spus niciodată „Te iubesc” privindu-mă drept în ochi. Nu a jucat vreun joc cu mine, nu m-a urcat pe umerii lui, nu mi-a aruncat nicio pernă.

Dar îmi amintesc că odată, când aveam vreo patru ani, la un carnaval, tata m-a ridicat şi m-a aşezat pe spatele unui ponei. A fost un gest mărunt, pe care el propbabil că l-a uitat după cinci minute. Dar, datorită acelui unic moment, a avut mereu un loc special în inima mea. Pentru că aşa sunt copiii. Lucrurile mici contează enorm pentru ei; iar pentru mine, acel moment a însemnat totul. Nu s-a intâmplat decât o dată dar mi-a schimbat mult părerea despre el şi despre lume.

Acum sunt tată la rândul meu, şi într-o zi mă gândeam la propriii mei copii, Prince şi Paris, şi la ceea ce aş vrea să gândească ei despre mine atunci când vor creşte. Mi-ar plăcea ca ei să-şi amintească faptul că i-am vrut lângă mine mereu, oriunde mergeam; faptul că am încercat să-i pun mereu pe primul loc, înaintea a orice, inclusiv a albumelor şi concertelor.

Dar şi în vieţile lor există provocări. Din cauză că sunt vânaţi de paparazzi, copiii mei nu pot să meargă cu mine într-un parc sau la film. Şi atunci, mă întreb dacă nu vor avea resentimente, atunci când vor fi mari. Oare cum le vor afecta copilăria, deciziile mele? Ar putea să întrebe: „De ce nu am avut şi noi o copilărie obişnuită, ca alţii?” Şi atunci mă rog, ca ei să fie îngăduitori cu mine; şi să spună: „Tăticul nostru a făcut tot ce a putut, în situaţiile cu care s-a confruntat. Poate că nu a fost perfect, dar a fost un om cuviincios şi cald, care a încercat să ne ofere toată dragostea din lume.”

Sper că ei se vor concentra mereu pe lucrurile pozitive, pe sacrificiile pe care le-am făcut pentru ei cu dragă inimă; şi să nu critice situaţiile nefericite în care s-au aflat sau greşelile pe care le-am făcut şi pe care le voi mai face în creşterea lor. Căci fiecare dintre noi a fost copilul cuiva şi ştim că în ciuda oricăror eforturi, întotdeauna vor apărea greşeli. Este în firea lucrurilor.  

Şi, când mă gândesc la asta, la speranţa că nu voi fi judecat nefavorabil de copiii mei şi că îmi vor ierta scăpările, sunt obligat să mă gândesc la propriul meu tată, şi în ciuda faptului că am negat-o atâţia ani, trebuie să recunosc că m-a iubit. Chiar m-a iubit, şi ştiu asta.

Au fost mici semne care au arătat-o. Când eram copil, eram înnebunit după dulciuri, ca toată lumea. Preferatele mele erau gogoşile glazurate, iar tata ştia asta. Aşa că, odată la câteva săptămâni, găseam dimineaţa pe masa din bucătărie o pungă cu gogoşi glazurate – fară vreun bilet, fără explicaţii – doar gogoşile. Era ca şi când venise Moş Crăciun. Uneori mă gândeam să stau treaz până noaptea târziu, ca să-l văd când le lasă, dar, ca şi în cazul lui Moş Crăciun, nu voiam să stric magia, de teamă că n-o să mai am parte de astfel de surprize. Tata trebuia să le lase noaptea, pe furiş, ca să nu fie prins cu garda jos. Era speriat de emoţiile umane, nu le înţelegea ori nu ştia cum să le înfrunte. Dar ştia să aducă gogoşi.

Şi, când dau frâu liber amintirilor, vin şi altele, gesturi mărunte, uneori incomplete, care dovedesc că el a făcut tot ce i-a stat în putinţă.

Prin urmare, în seara aceasta, în loc să mă gândesc la ceea ce nu a făcut tatăl meu, vreau să mă gândesc la toate lucrurile pe care le-a făcut, să ţin cont de faptul că şi el a avut provocările lui proprii şi să încetez să-l mai judec.

Am început să reflectez la faptul că tata a crescut în Sud, într-o familie foarte săracă. A crescut în timpul crizei economice iar tatăl lui, care se zbătea din greu să-şi hrănească familia, a arătat foarte puţină afecţiune şi şi-a crescut copiii cu un braţ de fier. Vă puteţi imagina cum era viaţa în Sud pentru un copil sărac, de culoare, privat de demnitate, lipsit de speranţă, şi care se lupta să devină adult într-o lume în care tatăl meu nu putea fi decât subordonat. Am fost primul artist de culoare difuzat la MTV şi îmi amintesc bine cu câtă greutate am reuşit asta, deşi eram în anii ’80...

Tata s-a mutat în Indiana şi şi-a făcut o familie mare, muncind ore lungi în oţelărie, muncă ce distruge plămânii şi îngenunchează spiritul, pentru a-şi întreţine familia. E de mirare, atunci, că i-a fost greu să-şi expună sentimentele? E un mister că şi-a împietrit inima, că şi-a construit ziduri care să-l ţină la adăpost de emoţii? Ce altă opţiune are un om, atunci când viaţa lui nu e decât o luptă de a rezista de azi pe mâine? Şi, mai presus de toate, este de mirare faptul că el şi-a forţat fiii să aibă succes ca artişti, pentru ca astfel să fie feriţi de o viaţă plină de umilinţă, pe care el o simţise din plin? Am început să înţeleg că până şi duritatea tatălui meu era un semn de afecţiune, una imperfectă desigur, dar tot afecţiune era. M-a forţat să muncesc, pentru că mă iubea. Pentru că a vrut ca nimeni să nu se uite vreodată de sus la băiatul lui.

Iar acum, nu mai simt amărăciune, ci binecuvântare. În locul mâniei, am descoperit îngăduinţa. În locul răzbunării, am găsit împăcarea. Iar furia mea iniţială a lăsat, treptat, locul iertării.

În urmă cu aproape un deceniu, am creat o fundaţie caritabilă denumită „Salvaţi Lumea”. Numele ei mi-a venit ca o inspiraţie. Nu ştiam, pe atunci, că aceste două cuvinte reprezintă piatra de temelie pentru profeţiile din Noul Testament. Cred eu, cu adevărat, că putem vindeca această lume, măturată chiar şi astăzi de războaie, ură şi genocid? Cred eu, cu adevărat, că ne putem vindeca copiii, aceiaşi copii care intră în şcoli cu arme şi ură şi îşi împuşcă colegii, aşa cum s-a întâmplat în Şcoala Columbine; copiii noştri, care pot să omoare în bătaie un puşti fără apărare, aşa cum a păţit Jamie Bulger (ucis în Anglia de doi băieţi în vârstă de zece ani)?... Sigur că da, cred în asta, altminteri nu aş fi aici în această seară. Dar totul începe cu iertare. Căci, pentru a vindeca lumea, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm noi înşine. Iar pentru a vindeca copiii, trebuie ca mai întâi să vindecăm copilul din noi, din fiecare.

Ca adult şi ca părinte, îmi dau seama că nu pot fi o fiinţă întreagă şi nici un părinte devotat şi capabil de a dărui iubire necondiţionată, până când nu îmi înving fantomele propriei mele copilării. Şi asta cer, de la noi toţi, în seara aceasta. Să trăim respectând cea de-a cincea poruncă. Să ne respectăm părinţii şi să nu-i judecăm. Să le acordăm avantajul îndoielii. Să înţelegem că şi ei au avut propriile lupte, propriile dureri şi traume, şi cu toate acestea au făcut tot ce le-a stat în putinţă.

De aceea vreau să-mi iert tatăl şi să încetez să-l mai judec. Vreau să-l iert, pentru că vreau să am un tată şi el este singurul pe care l-am primit. Vreau să înlătur de pe umerii mei povara trecutului şi vreau să fiu liber să păşesc într-o relaţie nouă, cu tatăl meu, pentru tot restul vieţii, care să nu fie împiedicată de fantasmele trecutului.

Shmuley şi cu mine, cei care lansăm astăzi această iniţiativă, suntem membri ai comunităţilor afro-americane şi evreieşti, ambele suferind orori şi atrocităţi de-a lungul istoriei. Cum ar putea comunităţile noastre să ierte ororile care ni s-au făcut, fără să le uităm? Amintindu-ne. Ne transmitem poveştile mai departe. Dar totodată ne ridicăm deasupra lor. Într-o lume plină de ură, îndrăznim totuşi să sperăm. Într-o lume plină de mânie, îndrăznim să mângâiem. Într-o lume a disperării, îndrăznim totuşi să visăm. Îi într-o lume plină cu neîncredere, continăm să credem.

Pe toţi cei prezenţi în această seară, care s-au simţit abandonaţi de părinţi, îi rog să-şi abandoneze dezamăgirile. Pe cei care s-au simţit minţiţi de părinţi, îi rog să nu se mai mintă pe ei înşişi. Iar pe cei care simt că locul părinţilor lor ar fi în iad, îi rog ca mai bine să le întindă mâna.

Pentru că nimic nu poate răscumpăra durerea. Răzbunarea nu aduce alinare. Dacă ne iertăm părinţii nu înseamnă că negăm faptul că au greşit faţă de noi. Nu le spălăm păcatele şi nu-i transformăm în sfinţi. Dar, păstrând resentimente faţă de părinţi, nu vom primi niciodată dragostea după care tânjim. Răzbunarea nu ne va face viaţa mai frumoasă, ci va face ca durerea şi suferinţa să se perpetueze într-un ciclu fără sfârşit. Există un proverb din Congo, care spune: „Răzbunarea este sacrificiul propriu.” Şi, prieteni, generaţia noastră s-a sacrificat şi a suferit destul.

Vă cer vouă şi îmi cer mie însumi, să le oferim părinţilor noştri darul iubirii necondiţionate şi astfel vor putea la rândul lor să înveţe să iubească de la noi, de la copiii lor. Astfel iubirea va fi, în sfârşit, restaurată în lumea noastră pustiită şi singuratică. Shmuley mi-a spus odată de o profeţie biblică veche, care spune că va veni o vreme când „inimile părinţilor vor fi vindecate prin intermediul inimilor copiilor lor”. Prieteni, noi suntem acei copii.

Mahatma Gandhi a spus: „Cel slab nu poate niciodată să ierte. Iertarea este atributul celor puternici.” În seara asta, să fim puternici. Şi, dincolo de a fi puternici, să acceptăm cea mai mare provocare dintre toate: să refacem legăturile, învăţându-i pe părinţii noştri cum să iubească. Trebuie să depăşim, cu toţii, orice efecte pe care traumele din copilărie ni le-ar fi generat şi, cum spune Jesse Jackson, să ne iertăm unii pe alţii, să ne eliberăm şi să mergem mai departe.

***

Mchael Jackson Tapes Book tradusă în limba română, integrală şi în format PDF, poate fi descărcată gratuit de aici.

...

Capitolul 26. Farse

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu 

Capitolul 26. Farse

SB: Mai povesteşte-mi despre farsele tale.

MJ: Odată, în toiul unei întruniri serioase, am luat o sticlă de scotch, am turnat-o într-un pahar şi am băut totul dintr-o înghiţitură. Am dat totul pe gât şi toată lumea înţepenise. Când şi-au dat seama că de fapt eu umplusem sticla aia cu apă, au murit de râs. Ador să fac chestii din astea. Le-am făcut-o, Shmuley. Ei crezuseră că băusem vodcă.

SB: Eram acasă la fratele meu, în Los Angeles. Eu şi cu Debbie eram prieteni la vremea aceea. Voiam să ne căsătorim şi ea venise la noi ca să primim binecuvântarea tatii şi toate cele, pentru că suntem foarte tradiţionalişti. Tata este din Estul Mijlociu, el a studiat-o pe Debbie, care avea doar nouăsprezece ani, iar eu aveam douăzeci şi unu. Ne-am căsătorit foarte tineri.

MJ: Mi-ar fi plăcut şi mie.

SB: Eu mereu am zis că e mai bine să te căsătoreşti cu persoana potrivită la un moment nepotrivit, decât cu o persoană nepotrivită la un moment potrivit. În fine, ştii piperul cel mai iute, acela mic şi roşu. Fratele meu, care e un farsor, i-a spus lui Debbie, care e o făptură foarte dulce şi încrezătoare: „Ia din ăştia.” Ea a întrebat: „Nu sunt din aceia iuţi?” El a zis: „Nu, sunt din cei dulci.” Debbie a luat doi şi i-a băgat în gură. S-a făcut roşie la faţă, apoi violet, albastră, şi a strigat: „O, Doamne! Apă!” Fratele meu a zis „Uite nişte apă.” Iar ea a băut tot. Era vodcă pură. Era prima oară când ea îl vedea pe tata. Debbie nu poate să bea. Abia dacă gustă vin. Iar atunci, aproape că era să moară.

MJ: E nostim.

SB: Debbie era foarte naivă şi inocentă. Mai povesteşte-mi de farsele pe care le făceai tu.

Frank: Shmuley, eram în sudul Franţei, Michael urma să primească un premiu. Stăteam într-un apartament de unde vedeam oceanul. Era o privelişte minunată. Dedesubt era un restaurant cu oameni eleganţi, la patru ace, care mâncau. Era ora 7:30-8:00 seara şi afară încă era lumină. Ne-am uitat unul la altul şi ne-a venit în minte aceeaşi idee. Am luat un sac de gunoi, l-am umplut cu apă. L-am aruncat [restul nu se aude, pentru că Michael şi Frank râd] s-au trezit cu o revărsare de apă peste masă. Am murit de râs. A fost rău de tot, cina lor s-a încheiat mai devreme. În aceeaşi noapte, pe la 4 dimineaţa, se lumina de ziuă şi oameni veneau, cântând. Am luat o găleată cu apă şi am aşteptat să se apropie. Îmi plac chestiile astea. Habar n-aveau de unde venea.

MJ: A fost foarte distractiv.

SB: Aţi fost prinşi vreodată?

MJ: Nu. Unul dintre regizorii mei de spectacol mi-a făcut un laser uite-aşa de lung şi care bătea la câteva mile distanţă. La câteva cvartale depărtare, oamenii vedeau punctul roşu plimbându-se după ei. Facem asta peste tot. Chiar şi aici. Au chemat poliţia, au bătut în uşă. A fost acum patru ani. Spionam în camera unuia sau altuia, era tare amuzant. Îl ascundeam, pentru că nu voiam să ni-l ia. Poliţiştii au venit la uşă iar agentul nostru a vorbit cu ei şi le-a promis că va avea grijă. Nu ştiu ce i-a spus. Trebuie să te mai şi distrezi, zău aşa. Ne place orice e cu apă.

Frank: Odată, eram într-un hotel...

MJ: Îm America de Sud, nu-i aşa?

Frank: Am umplut un coş de gunoi cu apă şi l-am pus deasupra uşii, în aşa fel încât cine o deschidea se trezea cu apa vărsată în cap.

MJ: Îmi place asta.

Frank: Ciocăneam la uşă şi fugeam. Oamenii deschideau uşa. Zdrang! Apă!

SB: Asta se întâmpla într-un hotel? În America de Sud?

MJ: America de Sud era altfel. Acolo oamenii ies în balcon chiar dedesubtul tău şi fac plajă în pielea goală, îşi atârnă hainele pe sârmă, le vezi chiloţii uscându-se la soare. Şi bum! O găleată de apă se revarsă peste tot. Îmi place asta. Îmi place mult de tot. Mă face să mă simt bine.

Frank: Erau un tip şi o tipă, ea era topless. Ne-am aplecat, i-am văzut, şi dintr-odată, vum!

MJ: [Râzând] Cel mai mult îmi place momentul impactului. Când ei sar în sus... e mortal.

SB: Cu acel laser, nu aţi fost prinşi decât o dată? Unde e laserul acum?

MJ: E într-un depozit, undeva în California. Aş vrea să-l pot găsi. L-aş lua cu mine prin toată lumea. Raza lui bate la mile bune distanţă. Oriunde ai merge, pe lângă clădirile acestea [arată cu degetul spre fereastră] e un punct roşu care te urmăreşte.

Din acest moment, nu a mai fost înregistrată nicio altă conversaţie

...

Capitolul 25. Pofta de joacă

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


Capitolul 25. Pofta de joacă

SB: Povesteşte-mi ceva despre pofta de joacă. Spune-mi despre bătăile cu baloane de apă.

MJ: Bătăile cu baloane de apă?

SB: Da, la Neverland.

MJ: Cred că cea mai bună cale de a sparge gheaţa cu cineva pe care nu îl cunoşti, este jocul. Te apropii mai repede prin joc, decât în orice alt fel. Să dai mâna şi să ai o cinversaţie obişnuită nu e la fel de uşor ca atunci când te joci. Eu cred că e cea mai bună cale şi cred că printr-o bătaie cu baloanele de apă, printr-o joacă de-a prinselea sau plimbare cu bicicleta, prin râsete şi zâmbete, e mult mai uşor să faci cunoştinţă cu cineva. Iar oamenii îşi dau seama că eşti amuzant şi nepretenţios şi prima legătură cu ei o ai prin intermediul distracţiei. Eu ced că asta e important, nu-i aşa?

SB: Da. Dar vreau să descrii. Ai la Neverland un teren pentru bătaie cu baloanele de apă; şi vă organizaţi în două echipe. Când am stat la tine nu am avut parte de o astfel de bătaie, pentru că a plouat, îţi aminteşti?

MJ: Avem două echipe, echipa roşie şi echipa albastră, care se luptă. Avem baloane cu apă, avem tunuri cu bătaie lungă, praştii în care se pun baloanele cu apă; şi mai sunt butoanele de duş care trebuiesc lovite. Dacă echipa roşie reuşeşte să domine echipa albastră şi să lovească butonul ei de duş de trei ori... Iar duşul e o ţâşnitoare care stropeşte peste tot şi te face leoarcă de apă. Cel care loveşte acest buton de trei ori, câştigă. Cei care pierd, trebuie să intre în piscină îmbrăcaţi. E foarte distractiv.

SB: Aşadar, când ai musafiri la Neverland adesea spargi gheaţa cu ei printr-o bătaie cu baloanele de apă. Copii şi adulţi?

MJ: Şi adulţi, da.

SB: Şi cum reacţionează? Observi adesea oameni serioşi înmuindu-se dintr-odată?

MJ: O, le place. Înregistrăm totul şi, după ce ne schimbăm în haine uscate şi luăm cina, ne adunăm în sala de cinema şi privim filmul pe un ecran mare şi toată lumea râde şi ţipă şi îşi dau seama ce distractiv a fost. E un lucru minunat.

SB: Ai făcut vreodată asta cu producători muzicali mari?

MJ: Nu... Ba da, cu oameni de film, ca Stephen Spielberg şi Catherine Byrne...

SB: Dar copiii cu cancer?

MJ: Uneori.

SB: Mai povesteşte-mi. Să spunem că eşti în mijlocul unei şedinţe importante cu reprezentanţi scorţoşi de la Sony. Ai reuşit vreodată să spargi gheaţa la astfel de negocieri serioase, cu o atitudine copilăroasă? Ei sunt foarte rigizi, pentru ei totul se exprimă în cifre.

MJ: Nu înţelegi. Un lucru pe care nu îl ştii despre mine este cât sunt de nebun. Ori de câte ori mă aflu într-o astfel de adunare şi îi văd pe toţi înţepaţi, mă bufneşte râsul, şi nu mă pot opri din chicotit; apoi trebuie să mă scuz iar avocatul meu se încruntă la mine şi spune „Îmi pare rău. Aşa face el câteodată.” Apoi toată lumea începe să râdă şi atmosfera se relaxează. Sunt mult prea serioşi uneori iar mie îmi place ca oamenii să fie degajaţi. Aşa sunt eu, nu am ce să fac.

SB: Şi când faci asta, se sparge gheaţa? Oamenii sunt mai apropiaţi, negocierile sunt mai uşoare?

MJ: Da, aşa cred. Eu cred că, de fapt, toţi suntem la fel. Lucrurile pot fi cu adevărat amuzante şi noi putem să râdem cu toţii la aceleaşi lucruri. Serios, chiar suntem la fel.

SB: Râsul este cel mai rapid mod de a găsi ceva în comun?

MJ: Păi, butonul de râs e la toată lumea în acelaşi loc, nu? Chiar suntem la fel. Am avut multe ocazii să văd asta.

SB: Dar farsele pe care le faci? Îl mai ştii pe Michael Steinhardt de la zoo? A fost unul dintre cei mai buni finanţişti de pe Wall Street, dar era faimos pentru că le trântea câte o găleată de apă în cap, celor care erau prea serioşi, chiar şi la întâlnirile cele mai importante. Era un farsor legendar.

[Comentariu SB: Steinhardt, un prieten drag mie, este un filantrop evreu de renume mondial şi cofondator al fundaţiei Birthright Israel. Este un mare iubitor de animale şi deţine o grădină zoologică privată.]

MJ: Glumeşti? Asta îmi place cel mai mult pe lume, să fac farse. Ador să fac asta, dar mă tem că unii ar putea să se supere rău, deşi uneori nu-mi pasă. Am la mine grenade puturoase şi baloane cu apă. După fiecare videoclip, în ultima zi întregul platou miroase a ouă stricate şi e o nebunie totală, toată lumea ştie că eu am făcut asta şi e un semnal că lucrul s-a încheiat. Arunc bomba şi ies. Ador asta.

SB: Se întâmplă să vezi oameni foarte serioşi devenind copilăroşi sub ochii tăi, atunci când faci astfel de farse?

MJ: Da, şi discută despre asta şi despre cât de amuzant a fost. Chiar e amuzant.

SB: Mai ştii că vineri seara, la mine acasă, unul dintre oaspeţi era o femeie de patruzeci de ani, care este un mogul imobiliar de mare succes. Are peste o sută de angajaţi. Dar cu ce preţ? Nu e căsătorită, nu are copii. Spunea că nu are timp de întâlniri amoroase. Am întrebat-o: „Dar ce faci în serile de vineri?” „Păi – a spus ea – mi-e jenă să-ţi spun, de obicei sunt la birou până pe la miezul nopţii, inclusiv vinerea.” Prin urmare, ea a renunţat la viaţa ei personală pentru succesul în afaceri. Ce i-ai spune unei astfel de persoane?

MJ: Aş încerca să-i arăt unele dintre lucrurile minunate pe care le-a pierdut, i-aş spune să nu se mai ia atât de mult în serios şi să nu mai fie aşa dependent de muncă, cu toate că şi eu sunt dependent de muncă. Dar uneori trebuie să te opreşti şi să te distrezi. Timpul nostru pe planetă e limitat şi cred că familia adevărată, amintirile şi lucrurile făcute împreună cu copiii sunt cele mai de preţ. Am avut nişte perioade incredibil de frumoase. Când sunt trist, încep să reflectez la ele şi mi-e bine. Uneori, când mă pun în pat, noaptea şi sunt trist, fac asta. Îmi fixez in minte cel mai minunat gând, cea mai frumoasă experienţă şi simt în tot corpul o reacţie chimică, ce mă face să retrăiesc acea experienţă şi e grozav. Mă supăr tare atunci când vreun idiot, unul irecuperabil, scrie lucruri penibile, neadevărate şi nereale. Mă supăr foarte tare, dar nu vreau să mă supăr, pentru că îmi fac rău mie însumi. Şi atunci îmi imaginez că zbor cu vântul suflându-mi în faţă. Fac asta, când merg în Africa. Mă ridic sus de tot şi sunt tare fericit că zbor. Cred că e unul dintre cele mai grozave lucruri pe care le-am descoperit. E libertate. E fericire deplină. E curată beatitudine, e culmea distracţiei.

SB: Se întâmplă să închizi ochii şi să te vezi în faţa a sute de mii de fani care te adoră? Asta nu te ajută?

MJ: Iubesc măreţia acestui lucru, faptul că poţi să controlezi publicul şi toate astea, e un sentiment grozav. Dar nu e totuna cu sentimentul zborului. Când privesc de deasupra o panoramă sau un peisaj extraordinar de frumos, îmi vine să plâng, pur şi simplu. Spun „Mulţumesc”. Vezi cel mai frumos cer, unde norii au nuanţe de portocaliu şi purpuriu. Doamne, e atât de frumos, încât încep să mă rog. Şi fac o fotografie mentală, pentru că vreau să ţin minte imaginea respectivă.

SB: Cum te rogi, în astfel de momente?

MJ: „Doamne, e minunat. Îţi mulţumesc pentru că ai făcut Paradisul şi Pământul atât de frumoase. Poate alţi oameni nu recunosc şi nu apreciază, eu da. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc mult.” Asta spun. Au fost dăţi când spuneam cuiva: „Priveşte cerul acesta minunat.” Şi răspundea: „Mda, e drăguţ.” Mă gândeam: „Ceva e în neregulă cu mine. De ce eu văd şi alţii nu?” De ce eu apreciez iar alţii nu? Am fost la un muzeu în Paris şi îţi jur, bodyguarzii au trebuit să mă adune. M-am prăbuşit, plângând, iar doamna care ne era ghid a întrebat „Ce-a păţit?” Şi i s-a răspuns: „Este foarte mişcat de ceea ce a văzut.”

...