Capitolul 14. Viaţa într-un glob de sticlă

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 14. Viaţa într-un glob de sticlă

 

 SB: Ce spui despre celebritate? Despre lucrurile negative asociate cu ceebritatea? Ce anume îţi displace, la faptul că eşti atât de faimos?  

MJ: Nu-mi place faptul că devii un simbol, să devii o celebritate şi apoi un simbol, un fenomen internaţional, aşa cum mi s-a întâmplat mie – şi nu mi-e jenă să spun asta – şi toată gelozia care apare. Am văzut nişte cazuri serioase de gelozie.

SB: O simţi şi în jurul altor celebrităţi? E palpabilă sau o simţi de la distanţă?  

MJ: Am văzut-o; dar odată ce mă întâlnesc faţă în faţă, întotdeauna, întotdeauna se schimbă. Atunci îşi dau seama că nu sunt deloc aşa. Mi s-a întâmplat ca oamenii să înceapă să plângă, în faţa mea, după ce mă cunosc. Există două feluri de fani. E fanul care nu spune decât „O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!” Apoi leşină şi trebuie să-l ţii în braţe. Şi mai este fanul care-ţi spune direct „Bună.” Îi răspund: „Bună, mă bucur să te cunosc. Cum te cheamă?” Îţi spune numele lui, dar are atitudine. Eu sunt la fel de simplu şi de călduros cu el, iar apoi îl văd că începe să plângă. Întreb: „De ce plângi?” „Pentru că nu credeam că eşti aşa de amabil.” Şi pleacă de acolo schimbat. Îl întreb: „Păi, cum credeai că sunt?” şi zice „Credeam că eşti înţepat şi arogant.” Îi spun „Te rog, să nu judeci niciodată o persoană. Eu nu sunt deloc aşa.” Şi rămâne foarte impresionat. Sunt convins că după asta te iubeşte de zece ori, de o mie de ori mai mult. Amabilitatea şi iubirea sunt imbatabile, aşa cred. Simplitatea, pur şi simplu.

SB: Ai putut întotdeauna să topeşti o inimă dură, cu bunătate şi dragoste?  

MJ: Da.

 SB: Ce spui despre gelozia din partea altor staruri? Există multă invidie în profesia ta?

 MJ: Absolut. Te admiră, şi ştii că eşti grozav, că eşti foarte bun, pentru că ei sunt geloşi, pentru că ar vrea să fie în locul tău. Iar „M” este unul dintre ei. Madonna e unul dintre ei. E geloasă. E femeie şi cred că asta o deranjează. Eu cred că femeile nu strigă după alte femei. Iar bărbaţii sunt prea mândri, ca să strige după femei. Eu am parte de leşinuri şi de adulaţie iar ea nu.  

SB: Dar gelozia, nu are şi ea rolul ei? Tu nu ai simţit niciodată gelozie faţă de cineva în cariera ta, astfel încât să te determine să munceşti mai mult?  

MJ: Gelozie, niciodată. Doar admiraţie; admiraţie completă.  

SB: Aşadar, admiraţia poate avea rezultate mai bune decât gelozia, pentru că este un sentiment pozitiv. Îl priveai pe Fred Astaire şi îţi spuneai: „Vreau şi eu să pot face asta.”  

MJ: Da, absolut. Inspiraţie desăvârşită, niciodată gelozie. E greşit, dar cam aşa e lumea, nu? Ar putea oamenii să se uite la cineva foarte talentat şi să nu devină total geloşi pe el?  

SB: Sigur; dar tu nu ai simţit niciodată asta?

MJ: Nu îi înţeleg pe cei care pot să fie astfel.

SB: Pentru tine nu a fost vorba decât de inspiraţie, mereu? Ai simţit doar veneraţie şi admiraţie faţă cei cu un mare talent?  

MJ: Poate cineva să fie gelos pe Dumnezeu?

SB: Sigur. Uite la Stalin şi la Hitler. Ei au încercat să fie Dumnezeu. Au vrut să decidă asupra vieţii şi a morţii.  

MJ: Măi, să fie.  

SB: Pentru că şi-au pierdut simţul respectului şi al admiraţiei. Nu erau impresionaţi de Dumnezeu. Se simţeau ameninţaţi de El. Ei voiau să fie atotputernici, ca să submineze autoritatea lui Dumnezeu. Ce alte lucruri îţi mai displac, în legătură cu celebritatea?  

MJ: Să fii faimos.  

SB: Îţi displace faptul că nu poţi să mergi liber pe stradă?  

MJ: Nu, mă bucur când oamenii mă recunosc şi sunt amabili şi spun „Bună” şi se adună mulţimea, chestii de genul acesta.  

SB: Când am fost cu tine în acea limuzină, plecând de la hotelul tău, Michael, am văzut de două ori un puşti negru pe bicicletă urmărindu-ne vreo patru-cinci mile, pe cele mai periculoase străzi din New York City, doar ca să obţină un autograf de la tine. Iar tu ai oprit maşina şi te-ai asigurat că puştiul îşi primeşte autograful. Am mai văzut trei copii care ne-au urmărit, după cina cu Preşedintele Clinton, circa o milă pe jos, până când tu i-ai spus şoferului să oprească. Şi le-ai dat autografe. Aşadar, vezi des oameni făcând asta?  

MJ: O, Doamne... Shmuley, uneori chiar sute... E de un trilion de ori mai rău decât ce ai văzut. Încep să distrugă lucruri şi totul devine o scenă de coşmar.

[Comentariu SB: Ieşeam împreună cu Michael de la Carnegie Hall după prezentarea noastră de Valentine’s Day, 2001. Pot să confirm faptul că Michael a fost la un pas de a fi rupt în bucăţi.]

SB: Prin urmare, te bucuri atunci când oamenii te recunosc, atâta timp cât se poartă frumos?  

MJ: Eu cred că sarcina unei celebrităţi – adică oricine care a fost binecuvântat de Dumnezeu cu orice fel de talent, fie el sculptor, scriitor, pictor, cântăreţ sau dansator – este să ofere maselor un soi de evadare şi de distracţie. Asta e treaba noastră, să aducem bucurie.  

SB: Mai e ceva ce deteşti, legat de celebritate? Este evident că poveştile din tabloide îţi displac la fel de mult.  

MJ: Da, le detest. Îi detest pe idioţii care fac aşa ceva. Eu cred că rasismul, invidia şi ura, se regăsesc în atitudinea lor. Îşi revarsă frustrările asupra unor oameni care încearcă să facă lucruri bune şi e foarte trist. Dacă cineva îi crede, o iau razna. Aş fi vrut să existe o cale de a ne descotorosi de astfel de lucruri.  

SB: Am văzut că oamenii sunt în stare de orice ca să obţină o bucată din tine. Vor să guste puţin din faima ta. Vor să fie văzuţi cu tine, fotografiaţi cu tine.* Dar există şi oameni care au ajuns în preajma ta şi ţi-au făcut rău, care te-au rănit, care te-au dat în judecată. Există vreunul care să fi venit la tine şi să-ţi spună „Îmi pare foarte rău. M-am folosit de tine. Chiar regret.”?  

MJ: Aş vrea. Aş vrea ca oamenii să fie atât de buni şi să admită că au greşit.  

SB: Nici măcar unul? Niciodată? Nimeni nu a venit la tine să-ţi spună „Michael, îmi pare rău, la petrecerea de aseară am pretins că te cunosc mai bine decât în realitate. M-am folosit de numele tău ca să obţin un avantaj.”? Ai auzit vreodată poveşti de genul acesta, în care cineva spunea „O, da, am vorbit cu acest tip. Zice că te cunoaşte bine. Zice că e prietenul tău cel mai bun.” Şi tu de fapt nu ai auzit de el, în viaţa ta?

MJ: Mi se întâmplă mereu. Uneori aprob, ca şi cum aş şti despre ce e vorba, doar ca să nu le rănesc sentimentele. Doar pentru ca nu vreau să se simtă prost.  

SB: Adică, spui „Da, da... ştiu despre cine vorbeşti”?  

MJ: ... când, de fapt, în sinea mea, îmi spun „habar n-am despre cine naiba vorbeşti aici.”  

SB: Nimeni dintre cei care ţi-au făcut rău nu a venit să-ţi ceară iertare? Nu există nici măcar un reporter care a venit la tine şi ţi-a spus „Eu am scris chestia aia. Îmi pare rău.”? I-am spus unui jurnalist „Cum ai putut să scrii că Preşedintele Clinton s-a distanţat public de Michael, când la Balul Îngerilor i-a pronunţat numele de trei ori, în discurs?” Era un tip decent, şi a spus „Voi corecta mâine.” Dar nu a trebuit niciodată să ierţi pe cineva, în viaţa ta, Michael? Ai iertat vreodată pe cineva, fără să-ţi ceară? Ai iertat oameni care te-au rănit?  

MJ: În faţa lor?  

SB: În inima ta.  

MJ: Sigur.  

SB: Ai văzut pe cineva care s-a purtat josnic şi l-ai iertat oricum?  

MJ: Da, pentru că Biblia ne învaţă: „Iartă-i, că nu ştiu ce fac.” Şi îi ierţi.

SB: Crezi că asta te face să fii un om mai bun?  

MJ: Mda.  

SB: Deci, astăzi nu mai simţi mânie în inima ta, faţă de nimeni?  

MJ: Sunt mânios pe presă, sunt plin de amărăciune, de supărare şi de furie, şi sunt mânios pe cei care le fac rău copiilor. Poveştile astea despre lucrurile pe care le păţesc copiii în război... Mă gândesc mereu cum să fac ceva în privinţa asta.  

SB: Dar iertarea? Există oameni care te-au rănit. Copiii se bat, dar ei nu poartă ranchiună. Poţi să-i ierţi, din toată inima, pe cei care te-au rănit?  

MJ: Da.  

SB: Nici măcar eu nu reuşesc asta. Dar când ţi-am vorbit de Roseanne Barr, pentru că apar des în emisiunea ei ca invitat, am văzut mai târziu că făcuse un comentariu negativ la adresa ta, fără niciun motiv aparent.  

MJ: A fost răutăcioasă cu mine. De aceea am ezitat.

[Comentariu SB: Roseanne Barr e prietenă cu mine şi i-am servit ca peţitor pentru fiicele ei.** Roseanne, care este evreică, voia ca fiicele ei să-şi găsească soţi evrei. Ştiind-o o mamă foarte devotată, am vrut să o implic în iniţiativa noastră de prioritizare a copiilor. Când i-am zis lui Michael de intenţia mea, el nu a spus nimic. Gentleman, aşa cum îi era firea, nu a vrut să spună nimic rău despre cineva care îmi era prieten. Mai târziu, altcineva mi-a dezvăluit motivul ezitării lui Michael, şi anume că Roseanne făcuse un comentariu negativ despre el. Dar, după cum o cunosc eu pe Roseanne, e posibil ca ea să fi făcut comentariul într-un sens glumeţ.]  

SB: Ai fi putut să-mi spui.  

MJ: Eu nu am atacat-o cu maliţiozitate.  

SB: Am văzut asta. Poţi să-i ierţi? Nu există maliţie în inimile lor.  

MJ: Ştii cuvintele lui Iisus „Ei nu ştiu ce fac.” Nici măcar nu mă cunosc. Cum pot să spună aşa ceva, când nici măcar nu mă cunosc? Tu crezi orice citeşti?  

SB: Deci, vorbim de iertare completă?

 MJ: Da, pentru că Roseanne a venit mai târziu, în culise, ca un căţeluş, şi nu mai contenea cu elogiile şi spunea că-i pare rău.  

SB: Ai şi alte exemple?  

MJ: Madonna nu s-a scuzat niciodată. Ea e geloasă.  

SB: Vrea să fie cea mai mare vedetă din lume?  

MJ: Da, e geloasă.  

SB: Tu nu poţi înţelege asta. Tu le-ai spune: „De ce eşti gelos? Tu îţi faci treaba ta. Eu mi-o fac pe a mea...”  

MJ: Şi în acelaşi timp, ea vine la concertele mele şi plânge. Vine acolo şi văd lacrimile şiroindu-i, la cântecul meu şi la prezentarea cântecului meu. Are şi nişte părţi bune.

SB: Are părţile ei bune. Dar tu spui că permite invidiei să le mascheze. Şi atunci, dacă cineva face asta, nici nu mai are nevoie să- ti ceară iertare, pentru că tu îl ierţi oricum?  

MJ: Da.  

SB: Am văzut că i-ai făcut o propunere lui Jay Leno. Ai fost la un eveniment caritabil cu Elizabeth Taylor şi purtai un costum roşu.

 MJ: Era maro.  

SB: Deci, l-ai văzut pe Jay Leno şi...?  

MJ: Stătea la masa mea, cu Preşedintele Ford, Sylvester Stallone, Elizabeth Taylor, Sydney Poitier. Când a venit să se aşeze, m-am dus spre el şi m-am prefăcut că-l strâng de gât, în joacă [pentru că Leno făcea mereu glume negative pe seama lui Michael] iar el mima că se sufocă „Agg...” Apoi, Elizabeth l-a întrebat: „Ai zis ceva rău despre Michael?” La care el: „Ăă...?” Mai târziu, în seara aceea, mi-a strâns mâna cu o expresie călduroasă în privire şi a doua zi a trimis la biroul meu o scrisoare, în care spunea „Michael a zis că vrea să vină la emisiunea mea. Ai putea să aranjezi cumva, ca el să apară în emisiune?” Eu nu am spus niciodată asta. Deci nu ştiu ce să-ţi răspund. Dar în loc să-l iau deoparte şi să-i spun vreo două, prefer să-l las în plata Domnului. Nu m-am putut abţine să nu-l strâng de gât. [Râde]  

SB: E drăguţ. A văzut toată lumea?  

MJ: Mda, au văzut. Are un gât foarte gros. N-am putut să-l cuprind cu mâinile.

SB: Ce-i cu Elizabeth Taylor, de e atât de afectuoasă cu tine? Pare că e cel mai apropiat prieten al tău de ani de zile. Care e legătura cu ea, în contextul acelor calităţi ale copilăriei?  

MJ: Suntem amândoi din acelaşi loc...  

SB: E loială, corect.  

MJ: E loială. Suntem din acelaşi loc. Ea poate relaţiona cu lumea din care vin eu. E curioasă. Te uiţi în ochii ei şi ştii. E ca în telepatie. Simţi, fără să fie nevoie de cuvinte şi de fiecare dată mă simt ca şi cum o văd pentru prima oară. E la fel ca şi cu Shirley Temple. Facem parte din aceeaşi lume.

SB: Să te întreb ceva. Ţinând cont de faptul că ai fost cumva dezavantajat ca şi copil, neavând parte de iubirea de care aveai nevoie, cum ai trecut peste asta? Cum ai învăţat să foloseşti instrumentele esenţiale care ţi-au lipsit?  

MJ: Eu cred că muzica şi dansul m-au ajutat mult, ca o terapie. Şi capacitatea de a-mi exprima sentimentele prin cântece şi emoţiile pe scenă şi toată iubirea pe care o primeam înmiit înapoi, prin intermediul fanilor.  

SB: Asta a compensat ceea ce ţi-a lipsit?  

MJ: Da, pentru că atunci când un fan îţi vine înainte – sincer, când cineva vine înaintea ta şi spune „Te iubesc foarte mult”, îmi mângâie inima. Niciodată nu m-aş sătura de asta.  

SB: Chiar aşa? Ţi se pare vreodată că un fan dereglat, un obsedat, merge prea departe?  

MJ: Nu, nu. Eu îmi iubesc fanii. Îi iubesc total şi îmi bucură inima, atunci când văd că ei îmi sprijină convingerile despre familie şi copii. Poartă acele pancarte mari cu bebeluşi şi copii şi sunt de partea mea, ei înţeleg mesajul meu, ştii? Ei pricep ce vreau să spun.  

SB: Deci, ceea ce nu ai primit de la părinţi primeşti de la fani, dar există o mare diferenţă. Părinţii ar trebui să-ţi ofere iubire necondiţionată, chiar dacă nu o meriţi. Mama lui Bill Clinton, Virginia Kelly, a fost întrebată odată pe care dintre fii îl iubeşte mai mult: pe Bill, care a făcut-o să fie mândră ajungând preşedinte al Statelor Unite, sau Roger, care a avut probleme cu drogurile şi a fost acuzat că-şi abuza fizic copiii.  

MJ: Unul dintre copiii ei?  

SB: Roger, fratele lui Bill Clinton.  

MJ: A fost dependent de droguri?  

SB: Da, sunt aproape sigur că a făcut şi închisoare pentru vânzare de droguri.  

MJ: Serios?  

SB: Şi îşi bătea copiii, şi nu a plătit pensie alimentară. Şi a fost întrebată: „Unul dintre fii e un dezastru, iar celălalt e preşedinte, îl iubeşti mai mult pe Bill?” Iar ea a răspuns: „Cum?? Eşti nebun? Îmi iubesc amândoi copiii. Îi iubesc la fel de mult.” Deci, trebuie să existe o diferenţă, Michael, între felul cum te iubesc fanii şi felul cum te iubeşte familia. Părinţii te iubesc necondiţionat, dar fanii te iubesc pentru că poţi să cânţi şi pentru că poţi să dansezi, sau simţi şi din partea lor iubire necondiţionată?  

MJ: E greu, pentru că nu sunt în pielea lor. Ăm.. cred că după ce descoperă cine sunt eu şi cum îi văd pe ei, şi îi fac să aibă o părere bună despre ei înşişi, ajung să mă iubească necondiţionat. Ştiu că aşa e... Simt asta, o văd. Când o să ieşim împreună într-o zi şi o să ne întâlnim cu fani înrăiţi, o să vezi şi tu. E incredibil, e ca o experienţă religioasă. Dorm pe stradă, aprind candele, sunt şi familiile lor acolo, e incredibil de frumos. Îmi place să văd copiii venind, asta mă face fericit.  

SB: În cazul ăsta, ei te iubesc iniţial pentru cântece şi dans, iar apoi depăşesc acest punct.  

MJ: Da, ei descoperă ce e cu mine, ce încerc să spun... Există în muzică un mesaj care reprezintă mult mai mult decât o simplă bătaie sau un ritm. Are o profunzime reală.  

SB: De ce ai fani atât de fanatici? Pot să-ţi spun eu cât de fanatici sunt? Nici măcar nu ţi-am arătat, dar acel articol despre tine, pe care l-am publicat după ziua ta, a generat sute şi sute de scrisori pe care le-am primit pe email. Trebuie să vezi asta. Jumătate dintre aceşti oameni au websiteuri dedicate ţie. Sunt sute de situri dedicate lui Michael Jackson.  

MJ: Da, da.

 SB: Cum le ţii socoteala? Vreau să spun, oricine are fani. Vorbeam deunăzi despre Spice Girls. Sigur că şi ele au avut fani, dar unde sunt ei acum? De ce ai tăi sunt atât de loiali?*** 


MJ: Poate e din cauză că, Dumnezeu mi-a dăruit un talent şi nu am fost un artist de gemul „azi e, mâine nu mai e”, iar asta îi permite publicului să crească odată cu mine. Când ei se dezvoltă odată cu mine, e un contact mai mult emoţional şi ei se simt ataşaţi de mine, ca şi cum aş fi fratele lor. Sunt oameni care vin la mine: „Michael!” şi încep să vorbească, prinzându-mă ca şi cum mi-ar fi frate sau soră. Iar eu mă las prins, ştii, în cazul ăsta nu ai încotro. Ei chiar simt că le aparţii.  

SB: Îi cunoşti de-o viaţă?  

MJ: Da, şi trebuie să fiu alături de ei. Pentru că sunt pe peretele lor, ei mă aud în fiecare dimineaţă, şi au poze cu mine peste tot. E ca un altar, unele religii ar spune că e idolatrie dar eu nu cred că e vorba de venerare a unui idol.  

SB: De ce nu e idolatrie?  

MJ: Nu am văzut niciodată, nici nu am auzit, ca vreun fan să afirme că eu aş fi un zeu. Poate că mai apar pe alocuri bannere pe care scrie „Tu eşti zeu.” Chiar avem înregistrări, dar nu le arătăm la televizor. Există bannere pe care scrie aşa. Nu cred că e ceva rău, pentru că ceea ce promovez eu e iubirea, reîntoarcerea la valorile familiale.

 

Note explicative:

*Ooo, neica Shmuley ştie asta foaaaarte bine, pentru că e unul dintre ei...

**Pentru că, nu-i aşa, neica Shmuley este, printre altele, un codoş experimentat, meserie care evident se îmbină extraordinar cu propovăduirea moralităţii, puritanismului şi, mai ales, a liberului arbitru (lol).

Oricum, legat de faptul că l-a jignit pe Michael, duduia Roseanne e din acelaşi aluat cu neica Shmuley, aşa că o mână se spală pe alta (nu-i aşa?)

 

***Fanii loiali... Ei, dragă cetitoriule, iaca un lucru pe care neica Shmuley nu va avea ocazia niciodată, în viaţa lui de frustrat, să-l deguste (lol). 

...

Capitolul 13. Sexualitate şi modestie

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 13. Sexualitate şi modestie

 

SB: Ieri au venit să te vadă cei de la ’N Sync. Liderul vocal Justin Timberlake şi nu mai ştiu cine era celălalt.Cum îl cheamă?

 [Comentariu SB: Michael m-a invitat în apartamentul lui de hotel, unde am făcut cunoştinţă cu Britney Spears şi Justin Timberlake, care veniseră să-l vadă a doua zi după ce prezentaseră împreună American Music Awards. La acea dată nu o aveam la inimă pe Britney Spears din cauză că influenţase sexualizarea adolescentelor din America. Cu toate astea, m-am comportat civilizat şi le-am vorbit pe scurt despre eforturile noastre de a-i determina pe părinţi să le acorde mai multă atenţie copiilor. Niciunul dintre ei nu a părut interesat şi nu ne-am înţeles. Justin a zis ceva de genul să iau legătura cu impresarul sau agentul lui. Ei veniseră acolo să-l întâlnească pe superstar. Nu vreau să insult pe nimeni, dar consider că sunt insensibili şi anoşti.]*

MJ: Wade este coregraful...  

SB: A, Wade... el nu e din ’N Sync?  

MJ: Nu, este coregraful lui Britney şi al trupei ’N Sync. Ştii, eu l-am învăţat pe Wade.  

SB: Chiar aşa?  

MJ: Mda, a învăţat de la mine. Tot ce vezi la Britney Spears şi la ’N Sync, întregul stil, vine de la mine, pentru că eu l-am învăţat pe Wade. Wade e din Australia şi l-am adus în America.  

SB: Aşadar, e coregraful lor?  

MJ: Mda, şi face şi muzică. A fost la casa mea de discuri. A semnat un contract cu MJJ. Face şi rap, de toate.  

SB: Deci, a fost aici împreună cu Britney Spears, una dintre cele mai mari vedete din lume la ora actuală, şi cu acel solist de la ’N Sync, care e iubitul ei. Când te uiţi la ei şi stai de vorbă mai mult timp, ce le-ai spune legat de ideea pe care vrem să o dezbatem în această carte – calităţile copilăreşti? Ce anume s-ar putea întâmpla în carierele lor, despre care ar trebui să fie preveniţi? Le-ai spune „Ştiţi, când eram de vârsta voastră credeam aia, aia şi aia iar acum mi-am schimbat părerea?” Ai avea vreun sfat pentru ei?  

MJ: Doar să încerce să rămână copii cât timp pot. Să nu-şi forţeze maturizarea. Să nu o forţeze, să nu o grăbească. Să nu încerce să facă pe grozavii şi... să meargă la Disney, să se plimbe, să se bucure de tinereţe, să-şi păstreze inocenţa. Să se distreze şi să fie ei înşişi.

SB: Dar ce le-ai spune artiştilor de succes care sunt mai tineri decât tine? Celor ca ’N Sync? Le-ai spune să fie puşi pe joacă şi să nu ia lucrurile în serios? Le-ai mai spune şi altceva? „Nu vă luaţi prea în serios” – sau ceva de genul acesta?  

MJ: Nu, le-aş spune să-şi perfecţioneze întotdeauna performanţa, întotdeauna. Eu cred cu tărie în munca asiduă. Dar să o faci cu plăcere, ştii? Să fii mai moderat, mai jucăuş, să te distrezi. Întotdeauna trebuie să te mai şi distrezi.  

SB: Mi-ai spus cât de mândru eşti că spectacolul tău este unul „de familie”, şi concertele tale sunt potrivite pentru copii.  

MJ: A, mda.  

SB: Britney Spears a fost foarte criticată de unii la MTV Awards ultima dată, pentru că aproape a făcut striptease pe scenă.  

MJ: A.. mda, mda.  

SB: Şi-a scos aia, şi-a scos ailaltă, le-a aruncat şi gata. Crezi că are nevoie de atâta sexualitate ca să-şi transmită mesajul? Sau, dacă ea chiar are talent, nu are nevoie de asta? I-ai da vreun sfat în această privinţă? Ori e doar un show şi nu contează?  

MJ: Ăm... nu vreau să o judec, pentru că este doar un spectacol. Dar trebuie să-şi dea seama că totuşi sunt nişte copii acolo, care vor să fie ca ea şi vor face tot ce face ea. Nu ştiu, uneori artiştii nu-şi dau seama de faptul că ceea ce fac ei e periculos. Dacă mi-ar apărea o poză cu o ţigară, câţi copii s-ar apuca de fumat imediat? Ştii, trebuie să te gândeşti la toate acestea. Eu înţeleg, în fine, nu e decât un videoclip, şi ei joacă un rol, dar pentru mulţi dintre copii, ei sunt ca nişte zei.  

SB: Mereu ai fost atât de responsabil?  

MJ: Aham.  

SB: Ai ştiut mereu că felul în care te prezinţi îi înfluenţează pe ceilalţi?  

MJ: Mda, şi înţeleg de ce unii artişti pot să fie controversaţi în anumite momente. Înţeleg. Ştii, dacă presa începe să vorbească prea mult despre ea că iese din clubul Mickey Mouse şi că e o drăgălaşă, s-ar putea să-şi spună „Ia să le dau eu un motiv să săbească cu drăgălăşeniile. Sunt mai tare, sunt mai şmecheră, mai...” – ştii? Aşa că înţeleg. Eu cred că în sufletul ei e o persoană drăguţă, să ştii.

SB: Deci i-ai spune „Ţine-ţi hainele pe tine, păstrează un echilibru, pentru că există copii care vor să fie ca tine şi ai o responsabilitate”?  

MJ: Mda, pentru că mie îmi plac limitele.  

SB: Aşadar, tu ai înţeles mereu importanţa responsabilităţii, după ce ai devenit faimos? Ştiai că aveai o responsabilitate uriaşă, ca model de urmat?  

MJ: Mda... pentru că nu cred... nu cred că am făcut vreodată ceva ofensiv pe scenă. Niciodată. Cum se întâmplă azi... se vorbea de Bobby Brown că ia o fată şi începe să se frece de ea acolo, în faţa tuturor, şi poliţia l-a arestat de câteva ori. E ca şi cum ai face sex pe scenă, cu atâţia copii în public. Spectacolul meu e cu totul altfel.  

SB: Încercând să păstrezi in viaţa ta calităţile unui copil, te-ai ferit să vorbeşti despre sexualitate. De exemplu, atunci când Oprah te-a întrebat despre viaţa ta sexuală, i-ai răspuns ceva în genul „Eu sunt un gentleman şi nu discut despre asta.” Crezi că ar trebui să avem mai mult respect faţă de aspectul sexual al vieţii noastre? A devenit totul prea deschis, astăzi? Adică, tu eşti sfios de la natură în legătură cu acest subiect.  

MJ: Mda, eu mă port firesc, fiindcă eu consider că e...  

SB: Intim?  

MJ: Da, asta e părerea mea personală. Există oameni care sunt exhibiţionişti, naturişti, care ies pe stradă goi şi se simt altfel. Dar, nu ştiu, eu sunt diferit, în privinţa asta.  

 SB: Nu trebuie să abuzăm de sexualitatea noastră ca să ne creştem audienţa la concerte şi vânzările?  

MJ: Nu, e o prostie... sunt unii cântăreţi care îşi pun umflături în pantaloni, e aiurea... Nu înţeleg asta. Mă dezgustă să-i văd făcând astfel de lucruri. E jenant. Vreau ca nimeni să nici nu se uite măcar în jos... după aşa ceva. Asta mă stânjeneşte îngrozitor, Doamne.  

SB: Nu e totuşi un semn de nesiguranţă? Poate ei consideră că dansul lor nu e suficient de bun şi au nevoie să-şi pună în evidenţă alte chestii.  

MJ: Mda.  

SB: Mesajul tău pentru cineva ca Britney Spears ar fi „Uite, eşti frumoasă şi talentată. Nu ai nevoie de vulgaritate. Eşti atât de talentată şi fără să scoţi nimic de pe tine, pentru ca oamenii să te privească.” Uite, Madonna a fost des criticată pentru că a profitat de apetitul sexual al bărbaţilor, ca să-i facă pe toţi acei tipi să se târască după ea şi să devină atât de populară.  

MJ: Mda, m-hm...

SB: Trăieşti cu anumite temeri? Să ştii că cineva vrea să te împuşte, metaforic vorbind. Asta te face să te temi?  

MJ: Nu ca artist. Eu sunt ca un leu. Nimic nu mă poate răni. Nimeni nu-mi poate face rău fără permisiunea mea. Nu aş lăsa să mă stânjenească, deşi am fost rănit şi am simţit durere în trecut, desigur, cu toate astea am şi fost ferit de multe suferinţe.  

SB: Nu trăieşti cu frică acum?  

MJ: Nu.  

SB: Crezi că copiii ne învaţă să nu ne temem? Pe de o parte ei se tem – de câini, de întuneric şi de multe alte lucruri. Pe de altă parte, nu se tem să iubească şi să îşi dorească.  

MJ: Ascultăm, privim, învăţăm. Ne deschidem inima şi mintea, ne deschidem sufletul. Da, putem să învăţăm; dar trebuie să realizezi că..  

SB: Adulţii trăiesc cu mai multă frică decât copiii.  

MJ: Absolut. Au căderi nervoase şi şi-au creat singuri circumstanţele, într-o mulţime de feluri. Îşi fac griji pentru ceva până când îşi distrug sănătatea. Dacă îşi doresc ceva cu ardoare, copiii repetă şi repetă, până când îl obţin, pentru că e singura cale de a-l obţine. Până când cedezi, şi e tare drăguţ, e adorabil. Eu le spun mereu: „Dacă acesta este cel mai important lucru în viaţa ta de care să-ţi faci griji, atunci eşti o persoană norocoasă. Dacă asta e cea mai mare problemă a ta, eşti norocos.” Cu timpul vor înţelege, dar pentru ei lucrul respectiv e important atunci, pe moment, şi asta e ceva drăguţ. Poate fi cel mai banal lucru. E tare drăgălaş.  

SB: Ce voiam să spun este că pe de o parte există lucruri care te sperie [Michael îi spusese lui Shmuley că se teme de câini], şi care sunt frici copilăreşti clasice. Şi, apropo, pasiunea ta pentru frică este foarte similară cu cea a lui Adam şi a Evei. Ştii că ei iubeau pericolul. Dumnezeu le-a spus „Iată, acest fruct este foarte periculos” şi de aceea ei au vrut să-l mănânce. Pe de altă parte, ţie îţi e teamă de câinii periculoşi.  

MJ: Mda, nu-mi place chestia asta. Mă înspăimântă. Sau, dacă vezi o femelă de puma cu pui, la strâmtoare, e foarte teritorială, şi nu te apropii. Nu depăşeşti graniţa. Nu-i înţeleg pe oamenii care iau armele şi împuşcă mama. Puii de elefant, fac acelaşi dans de fiecare dată. Scot acel ţipăt şi se învârtesc confuzi, mama lor zace acolo, moartă, iar ei se învârtesc în cercuri ca şi cum au luat-o razna. Nu înţeleg cum poate un om să facă aşa ceva. Şi mă doare foarte tare. E foarte trist.  

SB: Ai făcut expediţii (safari), când ai fost în Africa?  

MJ: Da, da.  

SB: Te-ai apropiat de unele animale periculoase?

MJ: Da.  

SB: Şi nu ţi-a fost frică?...  

MJ: Nu, îmi place mult expediţiile. Foarte mult.  

SB: Vezi contradicţia acestei temeri? Ţi-e frică de păianjeni şi de alte lucruri, de care copiii nu se tem, şi nu ţi-e frică de lei.  

MJ: Nu, nu. Sunt fascinat de ei.  

SB: În Neverland, te-am văzut cam la un picior distanţă de o cobra [circa 30 cm].  

MJ: Da, da. Şi şerpi cu clopoţei. Am învins şerpii cu clopoţei şi, ştii, ei sunt foarte... te pot ucide.  

SB: Şi nu ţi-e teamă de astfel de lucruri?

MJ: Mă fascinează lucrurile care sunt periculoase pentru om. Uite la rechini. De ce suntem atat de fascinaţi de rechini? Pentru că ne pot omorî. Dacă strigi „Rechin!” toată lumea sare: „Unde? Ce? Cine?” Ştii, dacă ai striga „ştiucă” sau „crevete”, nimănui nu i-ar păsa. E vorba de pericol şi de legendă, de folclor. Şi mie îmi plac toate astea. Cred că îmi place exact ce îi plăcea lui P.T. Barnum. Ştii... lucruri care îi interesează pe oameni... asta iubesc la magie, de aceea îmi place Howard Hughes. Îmi plac toate lucrurile de acest fel.  

SB: Şi totuşi, care sunt cele mai mari frici ale tale? Ştiu că ţi-e teamă de oamenii josnici. Nu-ţi plac astfel de oameni.  

MJ: Nu-mi plac oamenii mari şi ticăloşi, oamenii înalţi care sunt agresivi. Asta m-a revoltat în privinţa ştii tu cui. M-a supărat foarte tare când m-a întrebat, nu mi-a plăcut deloc. Cum e posibil ca o fiinţă umană să jignească în halul ăsta? Dacă asta simte, n-are decât să o ţină pentru el, nu e nevoie să o spună în gura mare.  
 SB: Nu-ţi plac oamenii înalţi, furioşi şi agresivi.  

MJ: Nu. În viaţa mea, am avut de-a face cu de-ăştia. Chiar dacă au existat şi nişte uriaşi blânzi. Oamenii masivi mi-au repugnat întotdeauna.

 SB: Dar bodyguarzii tăi sunt înalţi...  

MJ: Sunt înalţi...  

SB: Dar ei sunt agreabili, cu toţii...  

MJ: Mă asigur că sunt agreabili. Trebuie să fie manieraţi. Şi cu toţii ştiu că, dacă vine un copil, nu trebuie să-l întoarcă din drum. Dacă vine un copil să-ţi creară autograf, îi întinzi covorul roşu în semn de curtoazie. Cu toţii ştiu asta. E foarte important. Uite, Brando nu dă autografe nimănui, decât copiilor. Dacă nu e mititel, nu-i dă autograf. Mi se pare ceva foarte drăguţ, ştii?  

SB: Ce alte frici mai ai?  

MJ: Ce alte frici?... ă...  

SB: Eu nu înţeleg de copiii au anumite temeri. Aseară le-am pus copiilor un dvd în care apărea un monstru şi Baba a început să ţipe, să plângă şi a ieşit din cameră; de fiecare dată încearcă să amâne ora de culcare dar de data asta a zis „Vreau să mă culc.” Şi s-a culcat. Nu i-a plăcut deloc.  

MJ: Ce film era?

 SB: Cred că era „Men In Black” sau ceva de genul.  

MJ: Ooo... pe dvd? Dar ceilalţi copii, nu au avut probleme? Au înţeles că nu era decât un film, că nu era nimic real?  

SB: Da. De obicei nu-i las să vadă astfel de lucruri, dar l-au primit şi m-am uitat împreună cu ei, până când Baba l-a văzut pe primul tip şi...  

MJ: Mda, nu prea e pentru Baba. Prince şi Paris adoră „Jurassic Park”, chiar dacă şi acolo apare ceva violenţă. Dar vreau ca ei să vadă filmele cu adevărat valoroase. Puţine filme, dar de mare artă.

Note explicative:

*De fapt, Britney a prezentat AMA 2001 (8 ianuarie) împreună cu LL Cool J. Din acest comentariu reiese o caracteristică a lui neica Shmuley pe care nu am menţionat-o: invidia. Pe de altă parte, doar mintea lui de gibon, şi-a putut închipui că pe Britney şi pe Timberlake, care erau nişte puşti la vremea aia, i-ar fi putut interesa trăncănelile lui penibile, predicile lui deplasate şi habotnicia lui prefăcută?...  „Ei veniseră acolo să-l întâlnească pe superstar.” Păi, nu e clar? Ce e greşit în asta? Doar nu veneau la neica Shmuley, anonimul frustrat. Cu atât mai mult, Britney, Timberlake şi Wade veneau la Michael cu treabă. Pregăteau împreună spectacolul care avea să se desfăşoare pe 7 septembrie 2001. Dar despre asta neica Shmuley nu pomeneşte. Pe el îl rodea numai faptul că puştii nu l-au tratat cu veneraţie. Şi-o fi închipuit că celebritatea e ca râia, şi se întinde aşa, la orice prost.  

Apoi, mie mi se pare evident, insistent şi enervant, apetitul imens al lui neica Shmuley pentru bârfe şi chiloţi. Observ, cu tristeţe, cum se screme să-l atragă pe Michael în troaca lui cu bârfe şi cum insistă cu o nesimţire băloasă, să smulgă de la el amănunte picante de la Hollywood, la care ştie bine că doar cei din lumea aia au acces. Am spus „cu tristeţe”, pentru că nu contenesc să mă întreb cum dracu’ a reuşit lipitoarea asta să ajungă în preajma lui Michael. Nu ştiu cum ţi se pare ţie, dragă cetitoriule; dar eu, pe măsură ce traduc, mă înfurii şi mă întristez deopotrivă. Ca să nu mai pomenesc de efortul istovitor pe care trebuie să-l depun ca să dau speech-ului lui neica Shmuley o formă cât de cât inteligibilă şi coerentă. Omul e varză la capitolul educaţie, terci la capitolul vocabular şi absolutamente paralel cu gramatica; habar nu are să se exprime şi de câte ori deschide gura nu îi iese decât o bălmăjeală chinuită, de retardat.  

...

Capitolul 12. Maestrul misterului

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 12. Maestrul misterului

 

SB: Vreau să vorbesc cu tine despre ceva care este crucial pentru această carte. Dintre toate lucrurile pe care le-am văzut la tine, trebuie să-ţi spun că nu am mai văzut pe nimeni altcineva care să înţeleagă puterea misterului felul în care o faci tu. Cu alte cuvinte, în religia iudaică, utilizarea misterului este foarte importantă. Profetul Isaia spune că îngerii, serafimii, au şase aripi. De ce şase? Deoarece „cu două îşi acoperă faţa, cu două îşi acoperă picioarele iar cu două zboară.” (Isaia 6:2). Nu e grozav? Îngerii sunt atât de modeşti, atât de misterioşi, încât îşi folosesc aripile ca să se acopere.  

MJ: Ce frumos.  

SB: Am scris pe larg despre asta în cărţile mele*, Michael. Misterul este unul dintre principalele ingrediente pe care le prescriu în relaţii. Cele sfinte sunt întotdeauna misterioase. Sunt întotdeauna acoperite. Manuscrisul din Tora, pe care noi îl citim în sinagogă este ţinut acoperit şi ascuns de multe straturi, în altar, ascuns după cortine, perdele şi uşi. E ca şi cum trebuie să dai trei lucruri la o parte, ca să îl vezi. Şi, la fel, când Rebeca şi Isaac s-au întâlnit în Biblie, inainte să se căsătorească, primul lucru pe care l-a făcut Rebeca atunci când l-a întâlnit pe Isaac a fost să-şi acopere faţa. Când Moise a văzut tufişul arzând, ce a făcut el mai întâi? S-a întors şi şi-a ascuns faţa, ca să nu vadă pe Dumnezeu.  

MJ: Îmi plac aceste poveşti.  

SB: Aşadar, în Biblie, misterul este foarte important. Nu am văzut niciodată pe cineva care să înţeleagă puterea misterului, ca tine. Îţi voi da câteva exemple şi vreau să le comentezi. Unu: copiii mei se plimbă prin Neverland. Sunt bomboane peste tot. Copiii mei sunt încântaţi, pentru că nu au mai văzut niciodată aşa ceva, aici aparate de popcorn, acolo aparate de îngheţată, iar ei mănâncă din toate, dacă ştiu că sunt cuşer. Iar Prince şi Paris, cu toate că sunt înconjuraţi de lucrurile astea, tu le spui „Nu, numai de ziua ta ai voie să mănânci.” Grace [Rwaramba] ne-a spus că nu au voie să folosească oricând balansoarele şi toate acele chestii, ca să nu ajungă să se plictisească de ele. Şi, ori de câte ori mergem la FAO Schwartz [un mare magazin de jucării], Prince poate să cumpere jucării, dar trebuie sa aibă răbdare ca să le despacheteze. Dar mai ales legat de cariera ta, ai înţeles importanţa faptului de a te ascunde. Uite, acum, mă uit la toate aceste reprezentaţii, chiar şi ’N Sync, până şi Britney Spears [care tocmai fusese în vizită la Michael, în camera de hotel în care se desfasoară discuţia de faţă] – îi priveam la emisiunea „Entertainment Tonight”, unde dădeau un interviu şi îmi spuneam: „Mamă, au o gândire atât de îngustă. Ar trebui să facă la fel ca Michael. Să nu fie aşa omniprezenţi.” Dar nu pot, pentru că au o nevoie disperată de atenţie, nu pot să stea deoparte.

SB: Deci, vreau să te întreb două lucruri. Vorbeşte-mi despre mister, despre ce înseamnă pentru tine şi cum ai dobândit disciplina de a sta deoparte, când toate emisiunile de televiziune te vor. Adică, mamă!, chiar acum ne abordează fiecare emisiune din America, ca să obţină un interviu cu tine. Cum reuşeşti, de unde vine această disciplină?** Mai ales asta, Michael, e important de discutat, pentru că oamenii, detractorii tăi te vor critica şi vor spune „Michael e un copil, se poartă ca un copil.” – când de fapt singura definiţie a maturităţii asupra căreia toată lumea e de acord, este că ea implică o capacitate de a întârzia gratulările. În vreme ce alţi oameni acţionează impulsiv, iar tu poţi să ai răbdare şi să aştepţi ca lucrurile să se petreacă la timpul lor – asta este considerată esenţa maturităţii şi a autocontrolului.  

MJ: Mulţumesc.  

SB: Iar cariera ta este construită pe asta şi nu o spun ca să te flatez. E adevărat, sunt uimit de asta. Aşadar, vorbeşte-mi despre mister. Cum o recunoşti, de unde vine, această putere a celor ascunse?  

MJ: Măi, măi, ai un bun spirit de observaţie. Păi, am studiat... Iubesc psihologia, iubesc magia, iubesc... iubesc frumuseţea adevărată. Iubesc talentul adevărat. Îmi place atunci când ceva e miraculos, când e atât de frumos încât nu trebuie să-l ai. Uite, de aceea îmi place mult cometa Haley. Nu e un miracol mai mare decât luna sau soarele, dar noi am făcut mare caz de asta, pentru că nu o poţi vedea decât odată în viaţă şi din cauza asta a ieşit toată lumea să o admire – astronomi, fani, toată lumea, şi e un lucru care circulă în jurul sistemului solar, dar numai odată în viaţă ai ocazia să-l vezi. Dacă s-ar întâmpla în fiecare noapte, nu i-ar păsa nimănui. Dar pentru mine, luna e la fel de miraculoasă. Vorbesc mereu despre căprioare, despre câini şi pisici. Pe mulţi îi auzi strigând „Uite o căprioară!” pentru că sunt sfioase şi se ascund mereu. E mare lucru să vezi o căprioară, şi apreciez asta, aşa cum oamenii ar trebui să apecieze abilitatea şi mereu spun că nu-mi pasă că eşti cel mai talentat din lume, atâta vreme cât apari zilnic la televizor, oamenii se vor sătura de tine. Trebuie să ştii să te joci cu publicul. Trebuie să ştii, e adevărat, Shmuley. Şi nu e doar un joc. Pentru mine e un lucru cât se poate de real.  

SB: Cum ştii asta? De exemplu, eu a trebuit să învăţ. Am scris mult despre asta în cărţile mele dar multe idei am început să mi le dezvolt pornind de la gândirea altor scriitori, gânditori, filosofi etc.  

MJ: Dacă rămâi misterios, oamenii vor fi mai interesaţi, mda.  

SB: Uite, dacă o femeie îşi tot scoate bluza, nimeni n-o să-şi mai dorească să-i vadă sânii.  

MJ: Aşa e.  

SB: Dar dacă o face din când în când, e mai incitant. În asta constă erotismul.  

MJ: Aşa e.  

SB: Dar când se întâmplă în fiecare zi...

 MJ: Aşa e.  

SB: Ca în triburile africane, unde femeile umblă numai topless şi pentru ei nu înseamnă nimic.  

MJ: Absolut nimic. E bine să mai laşi ceva şi imaginaţiei. Eu cred în asta, şi toată lumea crede în asta.  

SB: Te-a învăţat cineva?  

MJ: Nu, nu, doar uitându-mă la... am învăţat de la natură şi, ştii, doar privind şi studiind, fiind un observator serios... Şi, ăm, poţi să-i spui cuiva: „Sunt şase uşi, poţi să o deschizi pe oricare dintre ele, dar nu pe cea de-a cincea. Orice-ar fi, să nu deschizi a cincea uşă.” Bineînţeles că oricine se va întreba „Ce este în spatele celei de-a cincea uşi?” pentru că ăsta e marele mister. Şi sigur că toată lumea ar vrea să deschidă uşa cu numărul cinci pentru că, na... Eu iubesc asta; şi nu e ca un joc, dar vreau ca oamenii să aprecieze talentul şi iscusinţa. Eu fac un album abia la cinci ani. Alţi artişti fac câte unul pe an dar albumele mele durează mai mult şi se vând mai bine decât ale tuturor celorlalţi. Iar oamenii le aşteaptă. E o mare tensiune cu acest album, ştii. [Michael tocmai finaliza albumul „Invincible” în perioada acestei discuţii.] E ca o febră, ei aşteaptă, aşteaptă... E important să aştepte.  

SB: Ce anume face ca lucrurile ascunse să dureze mai mult decât cele expuse? Cum e să faci lumea să aştepte, un lucru pe care ar dori să-l primească imediat?  

MJ: Eu... eu chiar iubesc puterea misterului. Chiar aşa. Cred că [misterul] are o putere foarte mare.

SB: Este spiritual? Ce este?  

MJ: Este spiritual, este... oamenii invocă toate aceste idei, oamenii creează singuri magia. Oamenii îşi fac tot felul de idei, în mintea lor, despre ce se întâmplă. Adică, uite, se spunea pe vremuri: „Howard Hughes este acolo sus, el deţine acest hotel dar stă la acel etaj, nu coboară. Stă pe întuneric, într-un colţ al patului, are unghii lungi şi părul până aici şi e conectat la o perfuzie.” Iar creierul o ia razna imaginându-şi tot felul de poveşti nebuneşti, iar eu iubesc asta. Îmi place Howard Hughes pentru că a făcut lucruri extraordinare. E ca un fel de maestru pentru mine. E prima oară când spun asta, Shmuley, dar îl iubesc pe Howard, e un geniu.  

SB: De ce? Pentru că el cunoştea puterea misterului?

MJ: Ştia cum să se joace cu oamenii, mda. Ştia cum să capteze interesul publicului. Şi P.T. Barnum se pricepea destul de bine la asta.

SB: Era doar o chestiune legată de „a şti când să te retragi”? E atât de simplu? De exemplu, a apărut o carte intitulată „Regulile” şi am dezbătut-o de două ori cu cele care au scris-o. Ele spuneau că numai jucând tare, poţi să-l faci pe un tip să te ia de nevastă. El te sună iar tu spui „Îmi pare rău, aş fi încântată să iau cina cu tine dar sunt prea ocupată.” El îţi tot lasă mesaje pe robot iar tu nu îl suni niciodată. Ai auzit de cartea asta? E foarte controversată. E chiar atât de simplu? Eu critic „Regulile”, considerând că manipularea este cea mai rea metodă de abordare a relaţiilor, şi există o alternativă mult mai bună, cum ar fi să-i încurajezi unei femei misticismul feminin natural.  

MJ: Eu nu sunt de acord în totalitate. Depinde de la caz la caz.

SB: Dar tu, atunci când spui că te joci cu publicul, e aşa simplu ca şi cum te-ai retrage, iar ei vor mai mult, şi vor tot mai multe feluri de a te dezvălui?  

MJ: E vorba de ritm şi sincronizare. Trebuie să ştii ce faci. Pe mine n-o să mă vezi niciodată la un spectacol de premiere spunând „Nominalizaţii sunt...” Şi mi se cerea asta, la fiecare show de acest gen. Acum nu mă mai întreabă. S-au lămurit că nu aş face aşa ceva. Sau să fiu gazda unui astfel de show, sau să auzi vreodată „Urmează Michael Jackson, care va prezenta înregistrarea anului.” N-o să mă vezi niciodată anunţând nominalizaţii. Nu fac aşa ceva. Au băgat la cap că nu trebuie nici măcar să mă întrebe. Nu e treaba mea să fac asta.  

SB: Nu vei face niciodată ceva care să te facă să te simţi lipsit de importanţă. Ori eşti important, ori nu. Adică, dacă nu eşti tu în centul atenţiei, nu te implici.  

MJ: Mda... nu vreau să spun că aş fi vreun sfânt sau că aş fi Dumnezeu...  

SB: Dar nici nu vrei să fii subaperciat.  

MJ: Nu, vreau să... Ştii ceva? Oamenii ar trebui să respecte, ştii, talentul – şi numai de dragul bunătăţii, serios... pentru că mesajul meu este bunătatea.

SB: Sunt de acord cu tine.  

MJ: Serios. Vreau doar să păstrez şi să conserv...  

SB: Apropo, ar ieşi o întreagă carte, numai din felul cum ai învăţat puterea misterului. Uite, acolo, în New York, chiar acum, în timp ce vorbim, există sute de mii de femei care vor să se mărite iar iubiţii lor nu le cer. Şi ştii că unul dintre motivele principale este acela că ele fac sex cu ei oricum.  

MJ: M-hm.  

SB: De ce te-ai căsători cu ea, dacă o poţi avea fără vreun angajament? Dacă ai vrea să împrumuţi zece milioane de dolari de la bancă şi managerul ţi-ar zice „Iată zece milioane de dolari.”, i-ai spune tu de bună voie „Apropo, ai uitat să-mi ceri garanţiile. Iată-le.”? Nu ai face asta voluntar. Înţelegi ce vreau să spun? Iar femeile acelea s-ar putea să nu se căsătorească niciodată şi sute dintre ele apelează la mine, plângând, şi îmi scriu despre cât de singure se simt***. Ele nu cunosc puterea misterului. Ele sar în pat de la prima întâlnire; nu ştiu când să dea înapoi. Iar bărbaţii nu au nevoie să le cucerească. Şi, apropo, asta s-a întâmplat cu Madonna. S-a expus excesiv. Este încă o celebritate, dar nu mai e ce-a fost.  

MJ: Mda, ştiu.  

SB: Şi nici măcar nu s-a supraexpus prin muzică sau apariţiile la televizor. Nu e din cauză că a dat prea multe interviuri. Mai degrabă şi-a supraexpus trupul. A fost un sex simbol. Oamenii voiau să ştie cum arată corpul ei, iar ea a scris acea carte stupidă, vulgară, dezgustătoare, şi nu ai decât să cumperi cartea. Misterul s-a dus pentru totdeauna.  

MJ: Ştiu, ştiu. Aşa e.  

SB: Puţini oameni înţeleg astăzi puterea misterului. Tu înţelegi pentru că există în firea ta o spiritualitate intuitivă, care e un adevărat dar. Pentru că această înţelegere a misterului, şi felul cum înţelegi tu puterea sincronizării, ne ajută să înţelegem ceea ce este sacru. Dumnezeu ni se dezvăluie foarte rar şi numai în anumite momente. Misterul şi sincroniarea sunt esenţiale pentru revelaţie.

 MJ: Îmi place mult asta. Este unul dintre lucrurile la care îmi place să mă gândesc.

SB: Cât de ascuns e Dumnezeu.  

MJ: Cât de ascuns...  

SB: Trebuie să-l găseşti.  

MJ: Vezi toate aceste miracole create de el, dar nu-i vezi chipul, nu-l vezi pe el. Îl vezi prin intermediul copiilor.  

SB: Şi asta te face să fii mai interesat de el?  

MJ: Mda.  

SB: Vrei să-l găseşti?  

MJ: Te face să-ţi doreşti să-l cauţi şi să îl găseşti. Absolut. Unii oameni îşi aruncă braţele în sus şi strigă „Ce e cu acest întreg univers, şi unde este El? Vreau să-i vorbesc!” Ştii, îmi place asta. El este cel suprem. El este. El e cel mai tare.  

SB: Deci aşa împiedicăm oamenii să se plictisească. Încă ceva, înainte să trecem la plictiseală. Ai ştut instinctiv despre sincronizare şi mister? Ai ştiut, pur şi simplu?  

MJ: Mda, e adevărat, Shmuley.  

SB: Nu ai avut un manager care să te tragă de-o parte şi să-ţi spună „Michael, poţi să fii un mare star. Nu exagera.”  

MJ: Nu, nici vorbă.  

SB: Fraţii tăi nu au înţeles asta?

MJ: Nu, ei nu înţeleg. Ei se aruncă în orice, oricând. Dacă cineva le spune „Vreau să-ţi iau un interviu mâine despre noul stil de a se îmbrăca al lui Michael”, ei răspund „Sigur.” Pentru că nu vor decât să fie la televizor, să fie la televizor. Eu cred că oamenii te apreciază mai mult dacă stai deoparte, ştii?  

SB: Să te abţii?  

MJ: Să te abţii, să te aduni şi să ai o anumită prestanţă şi să-i faci să se întindă după tine şi să... Iubesc porţile, porţile unei case. Îmi plac stâlpii uriaşi şi porţile. Nu ştii ce e în spatele lor. Ştii, te face să te întrebi „Doamne, cine stă acolo?” Îmi place asta. Ştii, nu-i vezi niciodată, vezi doar porţile şi îmi place mult asta.  

SB: Dar porţile de la Neverland sunt foarte simple.  

MJ: Sunt simple, aşa le-am vrut eu. Pentru că nu am vrut ca ele să reprezinte... ştii, e ceva aproape psihologic. Am vrut să le fac aşa... ah, nu găsesc cuvântul... Voaim să văd oameni deschizându-le şi să fie oarecum înfricoşătoare şi să pară vechi, ca un efect psihologic, ştii, să ai impresia reală că intri într-o simplă fermă şi imediat după colţ totul să devină brusc foarte colorat, ca în Vrăjitorul din Oz.

SB: Exact aşa ne-am simţit şi noi. Prima oară când am mers la Neverland ne-am zis: „Aceasta nu e ferma lui. Ce e cu porţile astea simple?” Apoi am intrat pe alee şi am văzut indicatorul „Bine aţi venit la Neverland”, după care, bum!  

MJ: Mda.  

SB: Te şochează de-a dreptul.  

MJ: Uite, vezi, asta e important de ştiut în show business. Dacă te deschizi prea mult dintr-odată, pe urmă ce mai faci? Dacă dai totul de la început, nu mai ai încotro să mergi. Nu se face aşa. Ai văzut, în parcurile de amuzament, în roller coaster, cum sunt construite traseele: mai întâi urci sus-sus, şi te gândeşti „O, Doamne, de ce am făcut asta?” Pe urmă te duce în jos, brusc, mai urci puţin, apoi iar cobori – tipul care a creat asta e un adevărat showman. Ştii vârfurile şi adânciturile, apoi te ia direct, foarte repede, în sus şi în jos. E un om al spectacolului în adevăratul sens al cuvântului, pentru ca el înţelege sincopa, ritmul şi structura şi asta contează. E foarte important să cunoşti asta ca artist din show business dar mulţi dintre artiştii de astăzi habar nu au.  

SB: Ei doar se expun excesiv.  

MJ: Nu ştiu nimic.  

SB: Este aceasta cea mai mare binecuvântare a ta din punct de vedere profesional – faptul că te-ai născut cu acel ritm? Ai avut, pur şi simplu de la natură, acea sincronizare şi ai înţeles-o?  

MJ: Mda, cred că da.  

SB: Şi faptul că te-ai înfiletat oarecum în acel mister divin şi cunoşti puterea misterului, face parte din iubirea ta pentru Dumnezeu şi din percepţia că El ne este ascuns şi că este peste tot în jurul nostru?  

MJ: Mda, cred... mda, aşa cum spui tu, e ceva... aşa cum e în felul în care vorbeşti tu. Aceasta este puterea lui Dumnezeu în tine, Shmuley. Nu am mai auzit pe nimeni să vorbească aca tine, e grozav, Shmuley. E ca şi cum Dumnezeu lucrează direct prin tine. Adică, uite, atunci când sunt pe scenă, e la fel. Nu mă gândesc la ceea ce voi face şi nici nu ştiu ce voi face.  

SB: Te laşi pur şi simplu pătruns de moment. Te sincronizezi.  

MJ: Exact, omule. Devii una cu tot ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. E ca atunci când vorbeşti, e spiritual. E ceva între tine şi Dumnezeu, iar publicul e acolo alături de tine. Cum să descrii asta, cum să o diseci, cum să o analizezi? Pur şi simplu nu poţi. Lumea te întreabă „Cum faci asta?” „Păi, prin muncă şi antrenament.” Ei bine, nu e aşa.

Note explicative:

*Veţi vedea, pe tot parcursul acestui material, că neica Shmuley nu scapă nicio ocazie să aducă vorba despre mirobolantele lui maculaturi cărora el le zice cărţi.

**Acest fragment este grăitor pentru prostia şi ipocrizia lui neica Shmuley.  „Chiar acum NE abordează fiecare emisiune din America” – încearcă el să se dea important, dar continuarea e relevantă: „... ca să obţină un interviu CU TINE.” Adică, de fapt, lumea e interesată DOAR de Michael. Oricât s-ar strofoca el, megalmoania lui neica Shmuley rămâne, deocamdată, la stadiul de „wanna be”. Iar Michael continuă să refuze degajat, din poignet, nişte ocazii de care neica Shmuley s-ar fi agăţat ca râia. Sigur că neica Shmuley nu e în stare să priceapă cum de refuză Michael atâtea şi atâtea invitaţii. Adică, el, neica Shmuley, ar face moarte de om ca să fie în centrul atenţiei, iar Michael le dă un flit regal tuturor. Cum e posibil aşa ceva? O asemenea atitudine depăşeşte cu mult, IQ-ul lui de gibon scăpătat.

*** Aşadar, după cum se poate vedea cu ochiul liber chiar de pe orbita lui Jupiter, neica Shmuley are o târlă de „calităţi”, printre care: sfertodoct, extrem de mărginit (au spus-o şi alţii, nu e doar părerea mea), are un limbaj de lemn, foarte sărac în vocabular, foarte redus în expresii, extraordinar de subţire în concepţii; se chinuie pe câte o jumătate de pagină să exprime o amărâtă de idee, care oricum în peste 98% din cazuri nu-i aparţine, e plagiată de la alţii... Obsedat de sex, ipocrit, obsedat de sex, pervers, obsedat de sex, libidinos, obsedat de sex, linguşitor, obsedat de sex, bigot, obsedat de sex, disperat să parvină, să se îmbogăţească şi să devină celebru, cu orice chip. A, era să uit: şi obsedat de sex. Parcă îl văd cum îi curg balele după orice femeie şi se crede un fel de guru al sutrelor, la care vin buluc madamele disperate, nemăritate şi ajunse la a treia tinereţe. Fiecare cuvânt îi trădează toate obsesiile şi frustrările. Vreau să vă spun că deşi apare la televizor cât de des poate, americanii de bun-simţ nu-l suportă. E un fel de piţipoancă scăpătată, care îşi doreşte cu disperare să aibă şi el un minut de glorie. A, am menţionat şi că e obsedat de sex? :D

...

Capitolul 11. Gânduri despre ambiţie, succes şi sinceritate

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


PARTEA a IIIa: FAIMA ÎN PERIOADA MATURITĂŢII  


Capitolul 11. Gânduri despre ambiţie, succes şi sinceritate

 

SB: Ambiţia poate fi un lucru bun, atâta vreme cât nu este crudă, adică atâta timp cât nu implică gelozie şi invidie?  

MJ: Mda, atâta vreme cât nu răneşte pe nimeni. Ambiţia este un lucru minunat. Să cunoşti cum lucrează mintea, şi puterea gândului şi felul în care ne creăm singuri circumstanţele în viaţă. Şi să cunoşti toate acele lucruri bune despre creier – pentru că noi nu venim pe lume cu instrucţiuni de folosire. Trebuie să găseşti adevărul în viaţă şi odată ce cunoşti aceste lucruri, e uimitor cum afli care îţi sunt posibilităţile.  

SB: Deci, tu vrei ca această ambiţie să fie cultivată în copii, nu înăbuşită?  

MJ: Ei o au. Nu trebuie decât să o conştientizeze.

 SB: Încă ceva. Hai să vorbim despre sinceritate. Una dintre marile calităţi ale copiilor este sinceritatea brută. Uneori, pe copii îi doare atunci când le spunem adevărul. Dar ei întotdeauna spun lucrurilor pe nume. Mai ales când încă nu sunt suficient de mari ca să înveţe să mintă. Dacă eşti gras, îţi vor spune că eşti gras. Dacă eşti urât, îţi vor spune că eşti urât. Dacă miroşi urât, îţi spun că miroşi urât. Este oare întotdeauna un lucru bun să fii sincer, sau trebuie să fim mai diplomaţi?  

MJ: Eu cred că trebuie să-i învăţăm să fie amabili şi să le arătăm cum pot fi rănite sentimentele oamenilor. Am fost la studioul de înregistrări ieri, Prince şi cu mine. Unul dintre muzicienii care lucrează cu mine este gras, foarte gras, iar Prince a spus „Are un stomac cât un balon.” I-am spus „Prince, ai dreptate. Dar să nu spui asta în faţa lui, pentru că s-ar putea să-l faci să plângă.” El mi-a zis „Bine, promit.” Doar să le spui că nu trebuie să jignească oamenii.  

SB: Bine, dar ce spui despre a-i încuraja pe copii să spună adevărul? Nu îi spui lui Prince că nu e adevărat, pentru că nu e în firea unui copil să mintă. Îi spui doar că uneori e cazul să păstreze adevărul pentru sine. Nu i-ai spus lui Prince „De fapt, arată bine, nu e gras.”  

MJ: Nu.  

SB: Deci, e important să fii sincer. Să presupunem că ai un muzician care se mişcă mai încet şi ţine pe loc întregul album. Ce faci?  

MJ: Chiar am trecut prin asta, cu instrumentiştii de la corzi. O doamnă cânta complet în afara ritmului şi i-am spus tipului: „Las-o să continue. Dar de a doua zi, va trebui să nu mai vină.” Şi nu a mai fost chemată în ziua următoare. Am înlăturat-o pe tăcute.  

SB: Aşadar, uneori ai de-a face cu astfel de situaţii dificile şi le abordezi cu sinceritate dar încercând să nu răneşti pe nimeni.  

MJ: Trebuie să faci în aşa fel încât să nu răneşti oamenii.  

SB: Deci, există o cale să fii sincer fără să jigneşti?  

MJ: Absolut. Eu nu sunt prezent la castingurile pentru filmele mele scurte [Michael îşi numea întodeauna videoclipurile „filme scurte”], mai ales atunci când participă copii. Nu vreau să stau acolo şi să spun: „Bun, ia să vedem ce poţi să faci”, iar ei fac ceea ce ştiu şi pe urmă nu mai sunt sunaţi. Apoi vor spune „Michael Jackson m-a refuzat.” Am pe cineva care îi înregistrează pe toţi iar eu studiez înregistrările acasă şi decid. Nu pot să mă confrunt cu durerea lor că nu sunt acceptaţi. Mereu a trebuit să procedez în acest fel.  

SB: Prin urmare, sinceritatea este foarte importantă în modul cum îi creşti pe Prince şi pe Paris.  

MJ: [Se întoarce spre Prince] Pe aia a fost câh, Prince. E plină de câh. Nu o pune pe păr. E lopăţica pentru strâns câh de câine. Nu o pune pe păr.  

SB: Apropo, ai auzit ce am spus mai devreme, că Paul McCartney ar fi unul dintre cei mai mari colecţionari de desene animate? Spuneai tu despre marii artişti, că sunt copilăroşi.  

MJ: Da, da. El iubeşte desenele animate şi le ia foarte în serios. Le colecţionează. A mea este mai mare decât a lui acum, dacă intri în biblioteca video vei vedea rânduri şi rânduri, pentru că iubesc desenele animate. Lumea desenelor animate reprezintă o mare evadare pentru mine.  

SB: Referitor la succes... Ţi-ai spus vreodată în sinea ta: „Am avut noroc, a venit de la Dumnezeu, nu e doar meritul meu. E un dar divin. Nu am dreptul să fiu arogant.”?  

MJ: Mda. Oamenii mă întreabă mereu cum de nu mi s-a urcat la cap. Pău, evident, pentru că nu creez eu singur. Cum să îndrăzneşti să crezi că e meritul tău, când nu e aşa? Nu e ca în cazul lui Michelangelo. El a fost atins de inspiraţia divină. Acela a fost un har. Eu cred ca poţi să cultivi ceva până la un anumit nivel. Dar, ca să fii cu adevărat genial, îţi trebuie har.  

SB: Oamenii care judecă, sunt întotdeauna mărginiţi. Sunt cârcotaşi. Cum ajunge un om de la măreţie la micime, Michael? Pe măsură ce ne maturiză, corpurile noastre devin mai mari dar adeseori mintea ni se îngustează. Oare copiii sunt mai inimoşi decât adulţii? Şi cum li se micşorează inima? De ce a ta nu s-a micşorat? Cu cât devin mai faimoşi oamenii, au tot mai puţină iubire în inimile lor, pentru că devin tot mai absorbiţi de propria persoană. Ce anume face ca, de la o minte deschisă, oamenii să ajungă la o minte îngustă, să devină jalnici? Faptul că se simt intimidaţi. Simt că visele lor nu s-au împlinit şi devin defensivi. Iar mecanismul lor de apărare este să judece, să respingă. Ce ne face să ajugem aşa, şi de ce ţie nu ţi s-a întâmplat? De ce nu ai devenit mai absorbit de persoana ta, odată cu creşterea faimei? De ce îţi pasă de restul lumii? Ai elicoptere şi avioane private. Cum de apar dintr-odată copii obişnuiţi în viaţa ta?  

MJ: Ştii de ce, Shmuley? Când vezi lucrurile pe care le-am văzut eu – şi am călătorit prin toată lumea – nu ai fi constit cu tine însuţi şi cu lumea, dacă ai fi astfel. Eu nu mă văd, în ruptul capului, insensibil la lucrurile pe care le-am văzut, cum era acel sat din China, sau lucrurile pe care le-am văzut în Africa şi Rusia, Germania sau Israel.

MJ: Îmi amintesc acel nou-născut care se lupta să supravieţuiască – un nou-născut cu toate acele tuburi în nas, într-un spital din Israel. Cum să nu fii mişcat de astfel de lucruri? Le-am spus tuturor, inclusiv copiilor: „Veniţi aici, copii. Trebuie să vedeţi asta.” – pentru că eu cred că ei îşi conştientizează importanţa, faptul că ei trebuie să-i ajute pe alţii, că trebuie să întindă o mână de ajutor oricui, mai ales celor neprivilegiaţi. Materialismul şi aroganţa nejustificată îmi inspiră milă.  

SB: Cum de nu ţi s-a urcat la cap succesul? Tu te mândreşti cu faptul că nu eşti arogant. Cum ţi-ai păstrat sensibilitatea? De ce nu ai devenit înfumurat? De ce vizitai orfelinate? Cum de ai rămas măreţ şi lipsit de prejudecăţi, în loc să devii egocentric? Asta se întâmplă cu toată lumea. Sunt convins că ai văzut-o la prietenii tăi care au avut succes. De ce ţie nu ţi s-a întâmplat asta?  

MJ: E greu de răspuns. Sunt doar mai sensibil la durerea oamenilor şi la iubire. Cred că e ceva ce vine din interiorul meu.  

SB: Simţi mereu că trebuie să demonstrezi, că trebuie să munceşti întotdeauna, fără odihnă, că nu ai avut niciodată parte de o perioadă în care să te poţi distra, fără să-ţi faci griji, fără să fii nevoit să impresionezi?  

MJ: Iubesc arta. O iubesc prea mult. Mama mea ştie asta. Ador picturile şi sculpturile şi toate astea. Întotdeauna aveam A la artă şi la engleză. Erau cele două cursuri la care luam mereu A+. Am făcut foarte puţină şcoală, în afară de cea făcută cu meditatoarea. Dar în anii aceia în care am mers la şcoală, profesoara mă dădea drept exemplu clasei, ca fiind bun la engleză şi un bun povestitor, pentru că ne punea mereu să scriem povestiri. Obişnuia să mă scoată în faţă – lucru care îmi displăcea – şi mă punea să-mi citesc povestirea întregii clase, iar ei mă aplaudau puternic. Nu din cauză că eram cine eram, ci chiar le plăceau povestirile pe care le scriam eu. Aveam un portofoliu cu desene şi picturi, pentru că sunt şi artist. Cineva mi l-a furat şi mi s-a frânt inima, pentru că voiam să le păstrez pentru totdeauna. Într-o zi vor apărea pe undeva, pentru că eu sunt realist, nu abstract. Există oameni pe care îi iubesc enorm, că aş muri pentru ei. Îl iubesc pe Michelangelo. Îl iubesc pe Charle Chaplin din toată inima. Îl iubesc pe Walt Disney. Sunt nebun după oamenii aceştia. Ei sunt oamenii mei. Iubesc oamenii măreţi.  

SB: Mai există acea presiune fenomenală. Tu trebuie să fii întotdeauna „Michael Jaskcon cel care vinde 100 milioane de albume”?  

MJ: Iar cei din presă, aşteaptă cu cuţitele.  

SB: Să te vadă căzând?  

MJ: Absolut. Încearcă să mă sfâşie; aşa că trebuie să fiu dincolo de aşteptări, mai mult decât strălucit. Dau tot ce am.  

SB: Dar asta te epuizează?  

MJ: Mda. Pentru că atunci când eşti cel mai bine vândut artist al tuturor timpurilor, şi depăseşti atâtea recorduri... devi o ţintă.  

SB: Ce anume te linişteşte, ce îţi dă putere? Să fie Prince şi Paris?  

MJ: Prince şi Paris şi copiii din toată lumea. Nu numai Prince şi Paris – toţi copiii.  

SB: Crezi că dacă următorul album nu va fi grozav, atunci nu vei mai fi special?  

MJ: Ar fi o lovitură teribilă pentru mine, pentru că eu am pretenţii mari de la mine însumi şi cer totul. Chiar aşa fac. Vreau să fiu cel mai bun în domeniul în care lucrez, şi dau totul pentru a reuşi asta. Aşa că, dacă s-ar întâmpla asta, dacă ar fi să se întâmple asta, m-ar distruge psihic.  

SB: Dar simţi că oamenii te-ar iubi, chiar dacă nu ai mai avea la fel de mult succes? Te-ai simţi iubit în continuare? Un copil trebuie să se simtă iubit, chiar dacă ia o notă mică la şcoală.  

MJ: Da, m-aş simţi iubit, datorită muncii mele din trecut. Dar nu m-aş simţi bine. Eu încerc să nu privesc în trecut.  

SB: Crezi că, din cauza unor lucruri pe care mi le-ai descris – o copilărie foarte dificilă, fără aniversări, fără Crăciunuri – crezi că din cauza asta a devenit succesul în carieră atât de important pentru tine?  

MJ: Probabil. Cred că da.  

SB: Crezi că te pedepseşti un pic prea mult, şi de aceea simţi atâta durere? Te pedepseşti tare, dacă lucrurile nu ies perfect?  

MJ: Chiar o fac. E adevărat. Eu mă simt singurul responsabil, pentru că eu am ultimul cuvânt şi iau decizia finală în tot. În trecut, îmi ieşea excelent. O, Doamne, dar dacă s-ar întâmpla să nu mai am succes, nu ştiu ce aş face.  

SB: Dar nu înţelegi, Michael, că tocmai ăsta e lucrul peste care trebuie să treci? 


MJ: Ştiu, dar nu pot. Aşa sunt eu. Nu pot fi altfel.

...