duminică, 17 aprilie 2011

The Lady In My Life

...

The Lady In My Life, compus de Rod Temperton şi lansat pe albumul „Thriller” (1982), e o baladă de dragoste, R&B cu tentă soul, care rupe într-un fel ritmul general al albumului. Prea puţin mediatizată, poate şi din cauză că nu a fost lansată ca single şi nici nu am auzit ca Michael Jackson să fi cântat-o live, această melodie este, după părerea mea, excepţională (la fel ca fiecare dintre cântecele Regelui Pop) şi, chiar dacă e ultima de pe track-list, am convingerea că îşi are partea sa de contribuţie la succesul albumului.

The Lady In My Life e, în primul rând, un cântec extrem de senzual. Interpretarea lui Michael Jackson îi amplifică farmecul şi îi dă acel aer de baladă clasică, ce nu se uită şi nu se demodează. Cuvintele sunt simple, linia melodică e blândă, dar timbrul lui Michael Jackson şi senzualitatea interpretării fac dintr-un cântec pop, o capodoperă remarcabilă.

Foarte frumos spunea cineva pe un forum: „dacă iubirii i se poate asocia un sunet, acest cântec se potriveşte perfect”. Iar cântece ca The Lady In My Life reprezintă argumente pentru care Michael Jackson merită să fie considerat unul dintre cei mai mari solişti ai lumii. El cântă aici ca şi cum nu ar exista „mâine”; timbrul lui, la început delicat, aproape timid, se transformă treptat într-unul hotărât, grav, şi din ce în ce mai senzual, culminând spre final (mai ales în versul cu repetiţia „all over, all over, all over, babe”), oscilând între culmi şi abisuri, îmbinând putere şi graţie, delicateţe şi sexualitate, într-unul dintre cele mai provocatoare cântece pe care le-am ascultat vreodată. The Lady In My Life – un cântec prin care Michael Jackson ne dovedeşte („all over, all over, all over...” :) că îşi merită cu prisosinţă unul dintre multele atributele cu care l-au alintat fanii pe Regele Pop: „sexy... sexy as hell”.


video


Nu va fi întuneric în noaptea asta
doamnă, iubirea noastră va străluci;
doar încrede-te in inima mea
şi hai să ne întâlnim în Paradis;
tu eşti în orice minune din lumea asta pentru mine,
o comoară pe care timpul nu mi-o va răpi...

Aşa că, ascultă-mi inima,
aşează-ţi trupul aproape de al meu,
lasă-mă să te invălui cu visurile mele;
eu te pot face să te simţi bine
şi, de-a lungul anilor, iubito,
te voi iubi tot mai mult, cu fiecare zi;
iată, îţi promit în noaptea asta
că tu vei fi întotdeauna doamna vieţii mele...

Lasă-te pradă mângâierilor mele
hai să facem din asta, o noapte de neuitat
fato, am nevoie de dezmierdările tale
să-mi împlinesc o fantezie –
două inimi în extaz, bătând la unison –
vino încoace, fato...

Şi te voi încălzi
în umbra nopţii
lasă-mă să te ating cu iubirea mea
eu te pot face să te simţi bine
şi, iubito, de-a lungul anilor,
chiar şi atunci când vom fi bătrâni şi cărunţi
te voi iubi tot mai mult, în fiecare zi,
pentru că tu vei fi întotdeauna doamna vieţii mele...

Stai cu mine,
vreau să stai cu mine,
am nevoie de tine din nou,
nu pleca nicăieri...

Lasă-mă să te încălzesc,
tu eşti doamna mea...
cea mai dulce atingere...
vreau să te ating, iubito,
tu eşti doamna mea şi te iubesc,
nu pleca nicăieri,
te iubesc, te iubesc, am nevoie de tine, te vreau, iubito,
stai cu mine,
nu pleca,
te iubesc...


...

sâmbătă, 9 aprilie 2011

That girl I can't take her; should have known she was a heartbreaker...

...

Articolul de astăzi mi-a fost inspirat de o emisiune de acum câteva seri în care duduia Lisa-Marie Presley se spovedea pe umărul cucuvelei Oprah, emisiune în care, pe alocuri, a strecurat nişte afirmaţii cel puţin paralele cu realitatea. În primul rând, a insistat (ca de fiecare dată când cineva n-are ce face şi îi ia un interviu) să readucă în discuţie ultra-pomenitul subiect “MTV Video Music Awards” din 1994, cu ultra-pomenitul sărut de pe scenă şi cu ultra-pomenita, până la plictisul audienţei, a stânjenelii ei de atunci. Vreau să ne oprim puţin asupra acestei teme şi să discutăm unele aspecte. În fotografiile de mai jos, făcute în momentul mult-pomenitului sărut, este evident că Lisa-Marie se întinde către Michael. Privind poziţiile copurilor, al ei e aplecat spre în faţă iar al lui e uşor dat spre spate.


Nu intenţionez sa sugerez că acel sărut a fost iniţiat de Lisa-Marie, doar am văzut cu toţii faimoasa secvenţă şi nu am să neg ceva ce e evident; însă la fel de evident mi se pare faptul că Lisa-Marie nu a fost deloc surprinsă, aşa cum declară; toată treaba fusese stabilită dinainte, amândoi ştiau de asta şi conveniseră, de comun acord, să o facă. Cu atât mai mult cu cât acest gest nu făcea parte din categoria gesturilor obişnuite pentru Michael Jackson. Pe de altă parte, Lisa-Marie nu a pozat niciodată în mimosa pudica, dimpotrivă, i-a plăcut mereu să trăiască periculos şi să se dea în stambă, iar pentru ea nu era prima oară când se săruta în public, nici prima oară când se urca pe o scenă, aşa că nu pricep de ce taman acum s-a trezit sfiala în ’mneaei. Că ceva nu-i convenea se vede, şi încă foarte clar; dar nu e vorba de “tupeul lui Michael de a o săruta în văzul lumii”, nici vorbă; ci de faptul că toate privirile erau aţintite asupra lui, nu a ei; că publicul l-a aplaudat pe el, nu pe ea, că s-a ridicat în picioare pentru el, nu pentru ea. Ceea ce văd eu pe faţa ei nu e, de fapt, decât năduful invidiosului, care e nevoit să asiste neputincios cum altcineva culege sufragiile lumii, în timp ce, pentru aceeaşi lume, el nu e decât o anexă, o cantitate neglijabilă. Probabil e adevărat că, după ce au ieşit de pe scenă, Michael i-a arătat Lisei-Marie că îi învineţise mâna, atât de puternic i-o strânsese. Dar nu de emoţie sau de ruşine, vezi-Doamne, aşa cum sugerează dânsa, ci de furie. Nu ştiu cu exactitate ce a fost în capul ei atunci, dar văzând secvenţa filmată, am avut sezaţia acută că Lisa-Marie abia în clipa aia a realizat cu cine se măritase. Nu era vorba numai de Regele Pop, ci de mult mai mult de atât: un om cu o personalitate covârşitoare, un rege fără regat dar cu mult mai mulţi supuşi decât oricare dintre regii lumii. Şi oricare dintre regii lumii avea parte de mult mai multă intimitate decât Michael Jackson. Cineva îmi spunea, nu demult: “Michael Jackson a fost o pălărie mult prea mare pentru Lisa-Marie Presley.” Cât de adevărat! Acum vine, ciclic, în toate talk-show-urile de doi bani şi povesteşte cât de mult a iubit-o Michael pe ea atunci şi cât de mult îl iubeşte ea pe el, acum. Şi ce a mai căutat-o Michael pe ea, după ce s-au despărţit, şi cât a mai vrut-o înapoi, dar ea nu şi nu. Am mai spus-o şi repet: nu l-am cunoscut personal pe Michael Jackson, dar anumite lucruri le ştiu cu certitudine despre el, iar unul dintre acestea este acela că nu se uita niciodată înapoi. Nu era genul care să se agaţe de cineva şi nici nu dezgropa morţii. O relaţie terminată era terminată definitiv. Lisa-Marie e de fapt cea care s-a ţinut ca scaiul de Michael, ani de zile după divorţ – evident, degeaba. Până şi “amicul” Taraborrelli e de acord cu asta.

Sincer, eu unul nu mai pot cu duduia asta şi cu lamentările ei penibile. Nu cred că merită să-i dedic un articol, dar vreau să clarific nişte aspecte şi după aia îi pun cruce.

Un prieten psihiatru îmi povestea, cu ceva vreme în urmă, despre interpretarea psihologică a fotografiei. Privind o fotografie, poţi contura, cu destulă exactitate, personalitatea persoanei ori persoanelor imortalizate, precum şi natura relaţiilor dintre ele sau atitudinea unora faţă de altele. În timpul relaţiei cu Michael, Lisa-Marie a fost întotdeauna în planul al doilea.


Analizând fotografiile, înţeleg că, fie că era conştientă de asta, fie că nu, Michael era mereu cu un pas înaintea ei. O ţinea strâns de mână şi avea o atitudine protectoare, dar el era veşnic în prim-plan, iar ea undeva mai în spate. Şi aşa a fost în tot timpul mariajului cu Michael. Ea, fata Regelui Rock&Roll, obişnuită ca toată lumea să-i ţină trena, crescută în ideea că tot ce e pe lumea asta i se cuvine, fără să ridice un deget, fără să facă un minim efort, de data aceasta s-a confruntat cu un statut care nu-i convenea deloc: “soţia lui Michael Jackson”. Atât. Din fiica unui rege, devenise soţia altui rege. Era soţia “Regelui”, dar nu era “regină”. Era soţia celui mai popular om din lume, dar ea nu avea parte nici măcar de o firimitură din popularitatea lui. Ori, asta era exact ceea ce-şi dorea mai mult.


În mai 1994, Lisa-Marie s-a căsătorit cu Michael Jackson şi după numai patru luni, în septembrie, a trebuit să facă frumos în timp ce soţul ei era aplaudat în picioare, la MTV Video Music Awards. Şi, colac peste pupăză, soţul ei lucra cu spor şi cu dedicaţie la albumul “History” şi pregătea turneul mondial pentru promovarea acestui album. Deja era prea mult pentru duduia, care voia şi ea un album, a sperat că Michael o va ajuta în acest sens, şi nu mă îndoiesc că ar fi făcut-o, doar că duduiei nu-i prea place munca. Poate că, dacă Michael i-ar fi făcut tot albumul de unul singur, eventual să-l şi cânte tot el, şi la final doar să-i pună numele duduiei pe copertă, aşa cum faci cu un tort aniversar... poate că atunci s-ar fi ales şi dânsa cu un album. Iar Michael, care e un egoist şi un workaholic, nu a vrut să facă asta pentru ea (lol).


Aşadar, în tot timpul căsniciei cu Regele Pop, duduia Lisa-Marie s-a aflat pe undeva prin fundal. Aceeaşi poveste s-a repetat şi în mariajul cu Nicolas Cage. Pentru cine nu ştie: Nicolas Cage (la fel ca Michael Jackson) este un om extrem de puternic şi de motivat, al cărui principiu în viaţă a fost că “pentru a obţine un lucru, trebuie să-l meriţi”. După ce a decis că vrea să fie actor, şi-a schimbat numele de familie, din Coppola în Cage, pentru a evita suspiciunile de nepotism la Hollywood şi pentru a demonstra, şi celorlalţi, dar mai ales lui însuşi, că poate reuşi în carieră pe cont propriu – lucru care s-a şi întâmplat. Ambiţios, hotărât, perfecţionist, Nicolas Cage a făcut întotdeauna casă bună cu disciplina, care l-a ajutat să ajungă acolo unde şi-a dorit. Spirit liber, nu suportă să fie îngrădit şi nu agreează absolut deloc posesivitatea. Având în vedere toate aceste aspecte, este evidentă diferenţa dintre el şi Lisa-Marie. La ceremonia căsătoriei cu Nicolas Cage, a treia din “portofoliul” duduiei, Lisa-Marie i-a promis solemn mamei ei, care (de data asta) a fost prezentă: “Mamă, îţi promit că nu voi avea trei căsnicii ratate.” Evident că şi aceasta, la fel ca toate promisiunile duduiei, n-a avut nicio valoare. Dar, la o mincinoasă patologică (aşa cum, foarte plastic, o descriu fanii Regelui Pop şi mulţi dintre cei care o cunosc – o mai descriu şi în multe alte feluri, mult mai puţin plăcute, însă mă abţin să le menţionez), promisiunile încălcate cu consecvenţă, sunt doar nişte mărunţişuri.


Dacă mariajul Lisei-Marie cu Nicholas Cage a durat numai trei luni (lucru care nu mă miră absolut deloc), se ridică întrebarea cum de, totuşi, lângă Michael a rezistat aproape doi ani. Există nişte similarităţi între cele două mariaje: în niciunul dintre ele, soţii nu au locuit împreună; în ambele certurile au început aproape imediat după nuntă; de fiecare dată, după divorţ, Lisa-Marie a început să împroaşte cu noroi în stânga şi-n dreapta, să se declare “stânjenită”, să pozeze în victimă manipulată şi să susţină că a fost o greşeală să se mărite, în timp ce partenerul, s-a abţinut cu eleganţă de la orice comentariu în faţa presei. Lisa-Marie are un psihic foarte labil. Acum e exaltată, iar în secunda următoare cade în cea mai adâncă depresie. În contrast, Cage e tot timpul încrezător şi exuberant, la 5 dimineaţa e în picioare, pregătit pentru o nouă zi, nerăbdător să discute despre planuri mari şi idei noi. Lisa-Marie se trezeşte numai ca să-şi vadă copiii înainte să plece la şcoală, după care se întoarce în pat, până pe la prânz. Nicolas Cage s-a plâns odată unui prieten: “Lisa e atât de morocănoasă dimineaţa şi atât de negativistă, încât mă deprimă şi-mi strică toată ziua.” Lisa-Marie s-a plâns şi ea: “Nicolas poate să petreacă ore în şir cu o carte care pe mine nu mă interesează deloc. Dar nu asta e cea mai mare problemă, ci faptul că după aia vrea să mi-o povestească şi are pretenţia ca mie să-mi şi placă să-l ascult. Las-o moartă! Asta nu se va întâmpla în vecii vecilor.”

Interesele lor sunt total diferite. Lui Cage îi place mult să citească filosofie şi să dezbată astfel de subiecte cu prietenii (filosofie?? evident că asta n-are cum să o intereseze vreodată pe duduia – lol). Lisa-Marie preferă romanele siropoase şi cărţile poliţiste. El se uită la emisiuni educative; ea la telenovele. El e amabil, manierat şi se comportă întotdeauna cu diplomaţie. Ea e necioplită, spune ce-i vine la gură, înjură ca un camionagiu şi nu-i prea pasă de părerea celorlalţi despre ea.

Nu vi se pare că, după relaţia duduiei cu Michael Jackson, cea cu Nicolas Cage sună a “déjà-vu”?


În seara în care trebuiau să meargă în Los Angeles, la premiera unui nou film al lui Nicolas (“Adaptation”), Lisa-Marie s-a îmbrăcat ca o paiaţă (fotografia de mai sus, dreapta). Nicolas a fost oripilat: “Te rog, spune-mi că nu vii îmbrăcată aşa la premiera mea.” Lisa-Marie i-a aruncat un rânjet. Nicolas şi-a turnat nişte coniac într-un pahar şi l-a dat pe gât; apoi şi-a pus o cămaşă în dungi şi un sacou portocaliu, pentru ca, cel puţin, să fie în acelaşi ton cu soţia lui. Era un moment important în cariera lui Cage, era un eveniment la care venea toată crema Hollywood-ului şi, deşi duduia nu cred că a priceput, gestul acesta a arătat solidaritate din partea lui şi o încercare de a o face să pară mai puţin penibilă în ochii somităţilor invitate la premieră. “Vreau să am o carieră muzicală! Vreau să arăt cool!” a bătut duduia din picior. Până şi mama Priscilla i-a atras atenţia: “Trebuie să te îmbraci ca soţia unui star de cinema, nu ca o neroadă.” A doua zi, Nicolas Cage a depus cerere de divorţ (sursa: DailyMail).

Momentul acelei premiere are, din punct de vedere psihologic, aceeaşi semnificaţie cu momentul de la “MTV Video Music Awards” din 1994. Nicolas era vedeta, el era cel omagiat, el era în prim-plan, era seara lui, iar duduia noastră cea isterică (şi care, la 34 de ani, se comporta ca o râzgâiată exasperantă de cel mult 3) a făcut tot posibilul să i-o distrugă. Pentru că, la fel ca în cazul relaţiei cu Michael, a izbit-o brusc în freză revelaţia că omul cu care se măritase avea drumul lui, avea un nume, avea o carieră, construită din greu, cu muncă asiduă şi disciplină de fier, de care dânsa fuge ca dracul de tămâie (chiar dacă nu i-ar fi lipsit talentul), motiv pentru care nu va fi niciodată altceva decât “fiica” sau “soţia” cuiva.

Aşadar, dacă mariajul cu Michael Jackson a durat 21 de luni, asta se datorează numai faptului că Michael nu a vrut să fie el cel care să înainteze cererea de divorţ. Din punct de vedere psihologic, Michael, nefiind un impulsiv (poate că era extrem de riguros, poate că era încăpăţânat, dar în niciun caz impulsiv), şi, aşa cum am mai spus, genul care, după ce a închis o uşă, n-a mai încercat să o deschidă vreodată, a preferat să o lase pe Lisa-Marie să facă asta. Nu că i-ar fi lipsit curajul sau motivul, ci pur şi simplu pentru că era o decizie foarte importantă, pe care nu voia să o ia de unul singur şi mai ales fără să o cântărească temeinic înainte. Pentru duduia nu era nicio problemă, ea era obişnuită să fie când măritată când dez-măritată, dar Michael era la prima căsătorie şi sunt convins că şi-a dorit din tot sufletul să fie pentru toată viaţa, cu atât mai mult cu cât avea un background educaţional şi religios care pleda pentru asta.

În fine, ajungem la “cireaşa de pe tort” – Michael Lockwood, ultimul soţ al Lisei-Marie (de până acum). Un chitarist mărunt şi un producător care a lucrat cu diverse “vedete” (printre care şi Lisa-Marie Presley) de care nici Europa, nici 9/10 din America n-au auzit, membru devotat al bisericii scientologice, Lockwood este bărbatul ideal pentru Lisa-Marie – motiv pentru care i-a şi făcut copii.



Se pare că, în sfârşit, duduia si-a găsit sufletul-pereche. Lockwood se învârteşte în jurul ei ca un pechinez, face sluj, răspunde prompt la comenzi şi îi culege, grijuliu, scamele de pe haine. Pentru Lockwood, Lisa-Marie şi mofturile ei reprezintă centrul Universului – şi, mai ales, este dedicat trup şi suflet carierei ei, în care (numai el) crede cu tărie. În sfârşit, Lisa-Marie a găsit bărbatul care stă “în planul doi”, bărbatul pentru care nu există altă preocupare decât persoana ei, bărbatul care nu trăieşte decât pentru ea, bărbatul pentru care ea şi numai ea reprezintă raţiunea lui de a trăi, care o adoră când înjură, care o răsfaţă când e bosumflată, care nu are nicio pretenţie şi care plânge la telenovele împreună cu ea. Poate că, în sfârşit, duduia a realizat că toate astea nu ar fi fost posibile în vecii vecilor lângă bărbaţi ca Michael Jackson sau Nicholas Cage, aşa că s-a orientat către cineva pe măsura ei. Poate că, în sfârşit, duduia a înţeles ce-i trebuie. Poate că, în sfârşit, a priceput ce e cu ea şi ce-şi doreşte de la viaţă. Ar fi păcat să nu fi priceput. Le şade atât de bine împreună...


...

marți, 5 aprilie 2011

DE CE...

...



În „iepoca de aur”, printre puţinele emisiuni de divertisment de la tv erau unele de „muzică uşoară”, în care câte un cântăreţ, mai mult sau mai puţin talentat, făcea play-back înţepenit într-un punct fix din studio. Trec peste faptul că de multe ori încurca versurile, nu era bai, placa mergea înainte şi fără greşeală. Dar, la o melodie ritmată, mi se părea de-a dreptul penibil să-l văd pe cântăreţul respectiv că rămânea imobil, cu obstinaţie, în cel mai bun caz schimba punctul de sprijin de pe un picior pe altul şi eventual bâţâia din cap – erau singurele dovezi, foarte firave dealtfel, că trăia muzica pe care o cânta (sau, mă rog, se prefăcea că o cânta). După 1989, s-a spus că era ceva impus, că „tovarăşilor de partid” nu le plăcea să vadă dezmăţ la televiziunea publică şi le puneau în vedere cântăreţilor să nu care cumva să se deplaseze de pe „ics”-ul marcat pe podea. Însă am fost şi la spectacole, acolo unde nu-i filma nimeni, nu le desena nimeni „ics”-uri pe podea şi nu-i cenzura nimeni (dovadă fiind glumele deşucheate, adeseori pornografice, care se vehiculau în multe astfel de spectacole) – şi totuşi atitudinea lor, in timp ce cântau, era aceeaşi: stană de piatră. Singura diferenţă consta în faptul că în general cântau live. Am amintit de „iepoca de aur”, dar situaţia era aceeaşi peste tot în lume. O persoană care ştia să execute nişte vorbe pe note muzicale, considera că publicul, fie el de la Sala Palatului ori de la Căminul Cultural din Poplaca, nu venea acolo decât ca să asculte; aşadar, tot ce avea de făcut era să deschidă gura şi să-i dea drumul la cântare. Iar publicul era nevoit să se mulţumească cu ceea ce i se oferea. Oricine a încercat vreodată să fredoneze prin casă, ştie că e imposibil să cânţi impecabil, în timp ce execuţi nişte mişcări, oricât de uşoare – cum ar fi datul cu aspiratorul sau spălatul vaselor. În plus, nimeni nu-şi bătea capul cu decorurile, cu scenografia, nici cu echiparea tehnică a unui „show”. Microfoane, boxe şi amplificatoare – erau suficiente.

Şi a apărut, pe scena lumii, un om care ne-a arătat că nimic nu e imposibil, atunci când e vorba de spectacol. A apărut un om care a inventat noţiunea de „artist” şi ideea de „let me entertain you”. Un om care a ştiut că, pentru a-şi onora publicul, trebuia să investească enorm în spectacolul pe care i-l oferea. Un om care a ştiut că, doar muncind până la epuizare, investind timp, efort (şi intelectual, nu numai fizic) şi resurse financiare – doar aşa îi putea dovedi publicului său că îi pasă. Un om pentru care conceptul „merge şi aşa” a rămas pentru totdeauna o necunoscută; un om care şi-a dat seama că publicul merită totul – şi i-a oferit totul. Mai mult decât atât, a făcut-o cu maximă seriozitate, cu drag şi cu abnegaţie. Un om care a ştiut că ceea ce oferi contează infinit mai mult decât ceea ce primeşti – şi care a fost răsplătit pe măsură de public. Omul acesta se numeşte Michael Jackson.

De atunci, mai toti cântăreţii se străduiesc (cu mai mult sau mai puţin spor) să renunţe la poziţia de momâie în faţa microfonului şi să faca măcar câţiva paşi de-a lungul scenei, daca de mai mult nu sunt în stare. Repet, nu e deloc uşor şi trebuie foarte mult antrenament pentru a reuşi performanţa asta; trebuie să renunţe la nopţile pierdute prin cluburi şi să muncească zilnic la repetiţii; trebuie să-şi menţină condiţia fizică, iar asta impune nişte sacrificii legate de obiceiurile alimentare sau de alt fel. „Scump, doamnă, scump...”

Mă mai uit, din când în când, pe canalele de muzică. Videoclipurile au evoluat, pe ici-pe colea, încep să aibă o poveste (unele), încep să ne arate nişte oameni dansând (altele), chiar dacă în general se insistă pe mişcări vulgare, care mobilizează în special zona pelvisului, dar nu asta mă deranjează, ci faptul că, deşi nu sunt decât nişte videoclipuri amărâte, filmate de-a lungul a săptămâni întregi – câte un pas de dans (sau, mă rog, „dans”) per sesiune – până şi paşii ăia sunt chinuiţi. De ce nu am văzut, la niciunul dintre ei, nimic din naturaleţea, rafinamentul, măiestria, originalitatea, magia, modestia, pe care le-am văzut la Michael Jackson? De ce toate fetele alea drăguţe şi sexi, suple şi îmbrăcate cu maximă economie de textilă, atunci când îşi ridică un picior, îmi lasă senzaţia că au o piatră de moară invizibilă atârnată de el? De ce băieţii ăia tineri şi agili, dansează numai din mâini şi din cap? Doar videoclipul e făcut din secvenţe – şi nici măcar nu cântă live, ar trebui să iasă impecabil. Şi totuşi, de ce, ori de câte ori mă uit la ei, îmi vine în minte imaginea unor mârţoage semianchilozate? De ce nu mă pot opri să fac, la nesfârşit, comparaţie între „ce am văzut la Michael Jackson” şi „ce am văzut la restul lumii”? De ce toate încercările lor de a tinde spre perfecţiune rămân la stadiul de aspiraţii ratate? De ce, nimic din ceea ce fac ei, nu mă impresionează nici măcar cât vârful unghiei, faţă de felul în care mă impresionează şi azi oricare dintre videoclipurile sau concertele lui Michael Jackson? De ce nu simt, la niciunul dintre ei, acea contopire cu muzica? De ce ar îndrăzni, vreunul dintre ei, să viseze, măcar, la statutul de „Rege/Regină Pop”, atâta vreme cât nu au nici măcar una – una singură – dintre calităţile cerute de acest titlu? De ce nu şi-ar da seama că ar fi penibili să spere că, în condiţiile date, ar avea vreo şansă să micşoreze distanţa de la pământ la cer, care e între ei şi unicul, adevăratul, eternul Rege Pop? De ce, deşi sunt convins că intenţiile lor sunt cu totul altele, tot ceea ce fac ei nu face decât să confirme faptul că Michael Jackson e unic? De ce lumea muzicii va rămâne împărţită, pentru totdeauna, în două părţi distincte: Michael Jackson şi „restul”? De ce, tot ce văd, nu face decât să-mi reamintească, în fiecare secundă, ce am pierdut? DE CE MI-E DOR DE MICHAEL JACKSON?






...