Secvenţe din viaţa de după

...

Este a doua oară când, în loc să-l sărbătorim pe Michael Jackson, îl comemorăm. Este al doilea 29 august „de după”. Chiar dacă nu îl vedeam şi chiar dacă şansele de a fi lângă el erau mai mici decât cele de a câştiga la loterie – ştiam că era pe aici, pe undeva, printre noi, respira, vorbea, îşi făcea planuri... şi poate gusta dintr-o felie de tort aniversar. Chiar dacă, poate, nu era chiar fericit, pentru că jumătate din viaţa lui era scena şi, după 2005, acea jumătate îi fusese distrusă – poate că, totuşi, de ziua lui, zâmbea în mijlocul familiei şi al prietenilor, desfăcând amuzat panglicile cadourilor. Gândindu-mă la toate acestea, am reflectat la ce înseamnă „viaţa de după”. Pentru a o putea defini, însă, a trebuit ca mai întâi să ştiu exact ce e cu viaţa „de dinainte” – aceea în care Michael făcea turnee, lansa albume, compunea şi înregistra; iar între timp organiza acţiuni caritabile şi primea premii. Limita dintre viaţa „de dinainte” şi cea „de după” e aproape imperceptibilă, ca un văl diafan, pentru că Michael alesese să se retragă din viaţa publică, de câţiva ani. Pentru un om care trăise practic pe scenă patru decenii, era ca şi cum i se tăiaseră aripile. Nu vreau să-i amintesc pe cei care i-au tăiat aripile; nu e locul, nici momentul şi oricum îi ştim prea bine, cu toţii. Iar, dacă nu ar fi fost acea planificare pentru revenirea care trebuia să fie spectacolul mileniului, am fi trăit încă viaţa „de dinainte”. Dacă era bună sau rea, n-aş putea să spun cu certitudine. Doar că... Pentru mine era OK să ştiu că era aici, cu noi, că treceau şi peste el primăveri şi veri, toamne şi ierni, că îi era foame şi sete, că obosea şi fredona, din când în când, „Smile... what’s the use of crying? You’ll find that life is still worthwhile, if you just smile...” Lucrurile acestea, pe care le avea în comun cu noi, creau, într-un fel, senzaţia de apropiere, de intimitate chiar. Ca şi cum, dacă ne-am fi intersectat vreodată pe stradă, i-am fi putut striga: „Ia uite, şi tu respiri! Ai doi ochi, două urechi, un nas şi o gură... Vino încoace, fratele meu!!!!” (ca în bancul cu puiul de arici şi cactusul).

Viaţa „de după” e o încercare grea. Şi mai greu este să o gestionăm. Pentru că, iată, suntem la al doilea 29 august „de după” şi amintirea lui e mai vie ca niciodată... la fel ca gheara care ne-a strâns inimile pe 25 iunie 2009. Dar, din păcate, dintre toate lucrurile care există pe lumea asta, timpul e singurul pe care nu-l putem avea înapoi.

Şi nu ne rămâne decât să ne gândim la toată bucuria pe care Michael ne-a oferit-o; să ne amintim clipele când îl vedeam pe scenă, când îi ascultam vocea şi cântam pe stadioane, împreună cu el... Şi nu ne rămâne decât să sperăm, din toată inima, că acum e într-un loc unde nu-l mai poate atinge nimeni şi nimic, şi unde i s-a permis să fie fericit, în sfârşit. Altminteri... viaţa asta „de după” ar fi cumplit de tristă.





Prima oară când ţi-am văzut chipul,
am crezut că soarele a răsărit în ochii tăi
iar luna şi stelele erau darurile pe care le-ai oferit
întunericului şi cerurilor goale.

Prima oară când ţi-am auzit vocea,
am simţit pământul mişcându-se în mâinile mele,
ca inima tremurândă a unei păsări captive
care venise acolo la chemarea mea.

Iar prima oară când am cântat împreună cu tine,
ţi-am simţit inima atât de aproape de a mea,
şi am ştiut că bucuria noastră va umple pământul
şi va dura, va dura, va dura... până la sfârşitul timpului.



(Cântecul este compus de compozitorul englez Ewan MacColl, în 1957. Am adaptat două dintre versuri pentru a se potrivi în context, iar pentru asta a trebuit să înregistrez o versiune interpretată de sora mea.)

...

O şedinţă foto... mai neobişnuită

...

I. CUM SE VEDE DINTR-O PARTE

În iulie 1999, Michael Jackson a avut, la Paris, o şedinţă foto cu un artist tânăr (23 de ani), pe nume Arno Bani. Uneori visător, alteori zâmbind calm, Regele Pop s-a deschis cu totul către tânărul fotograf francez. Bani şi-a luat chiar libertatea de a decide ca Michael să aibă părul scurt în fotografii, pentru că „îl plăcea pe Michael aşa”. După aceea nu avea decât să-l lase să crească la loc. „Nu-şi plăcea deloc propriul chip. Cu părul lung, putea să-l ascundă.” – a spus Arno Bani.

În decembrie 2010, după 11 ani de la această şedinţă foto care a fost una dintre puţinele colaborări artistice iniţiate de Michael însuşi, o parte dintre fotografiile făcute în 1999 au fost scoase la licitaţie şi vândute, cu o sumă totală de 265.000$. Cea mai bine vândută a fost fotografia cu Michael în stil faraon, care a fost achiziţionată de designerul Ito Morabito, care a declarat: „Sunt fan de când mă ştiu. Fotografia aceasta este unică şi reprezintă exact ceea ce era el: 50% om, 50% zeu.”

„Eram ca doi băieţi jucându-se pe podea, punând laolaltă piese de puzzle” – a spus Bani într-un interviu, despre fotografiile care timp de 11 ani nu fuseseră văzute de nimeni şi care urmau să fie dezvăluite lumii. „Eram un puşti pe vremea aceea, dar el era de zece ori mai copilăros decât mine. Aduceam flacoane cu sclipici iar el îşi băga degetul şi apoi îl privea cum strălucea. Erau împrăştiate peste tot. Cutiile cu accesorii pentru machiaj erau ca nişte cataloage de jucării pentru el.” Bani a adăugat: „Michael Jackson nu mi-a cerut doar să-l fotografiez. Voia să-i construiesc un look pentru următorii zece ani.”

În jurul celor doi a fost echipa lui Michael de specialişti, directori artistici de la Sony, cu blocnotesuri în mâini, notând repede dacă Regele Pop prefera sclipiciul albastru mai mult decât pe cel roşu. „Era lumea în care trăia el, era ca şi cum îl vedeam în închisoarea lui mică de aur, descoperind lucruri noi. Era foarte curios şi cult, dar mereu modest, respectuos şi amabil. Sărea pe canapea şi pocnea din palme de fiecare dată când se îndrăgostea de un nou detaliu. Mă îmbrăţişa şi făcea plecăciuni cu palmele unite, în stil japonez. A trebuit să-l rog să nu-mi mai mulţumească, dar am fost foarte mişcat de gesturile lui.”

Proiectul a apărut dintr-o întâmplare. Michael Jackson a văzut nişte fotografii făcute de Bani pe coperta unei reviste şi şi-a dorit să lucreze cu acel fotograf. La început, Bani a crezut că cineva ii face o farsă, dar curând s-a convins că însuşi Regele Pop îl invita la o discuţie. Bani a făcut de şase ori drumul către New York, înainte de şedinţa foto care a durat trei zile.

Una dintre imagini, „Capa aurie”, trebuia să apară pe coperta albumului „Invincible”, dar a fost respinsă de casa de producţie a lui Michael, spune Bani, care a fost foarte dezamăgit.

Bani declară că a fost obligat printr-un contract să ţină fotografiile departe de public timp de 10 ani şi să le ascundă într-un seif, undeva în sudul Franţei. Perioada a expirat la trei săptămâni după 25 iunie 2009, dar Bani afirmă că nu s-a grăbit să scoată fotografiile la vânzare, ci a preferat să aştepte momentul potrivit.

Între Bani şi Michael s-a creat o colaborare apropiată dar simplă, în care fotografului i s-a dat mână liberă să-si facă echipa şi să-şi dezvolte propria viziune în legătură cu Michael. Bani i-a adus pe hairstylist-ul Seb Bascle, makeup artist-ul Topolino (adeptul unui stil inovator) şi specialiştii în design vestimentar Frédérique Lorca şi Maïda. Era vară în Paris şi toată lumea purta tricouri şi bermude.

Topolino a devenit sursa excentrică de bucluc a grupului. Într-un incident „aproape diplomatic”, makeup artist-ul a întins vaselină în jurul ochiului lui Michael şi apoi a suflat uşor sclipici albastru spre faţa Regelui Pop. „Oamenii lui Michael au fost şocaţi”, îşi aminteşte Bani. „Nu poţi să sufli în faţa lui Michael Jackson, au protestat ei.”

Lui Topolino îi plăcea să aibă muzică în fundal, aşa că a adus un radio de cinci dolari, cu un sunet oribil, l-a potrivit pe un post francez cu muzică oldies şi pop. „Michael Jackson era curios şi voia să ştie ce era muzica aia franţuzească. A ascultat 'Aux Champs Elysées' al lui Joe Dassin şi cântece vechi ale lui Georges Brassens”, îşi aminteşte Bani.

Makeup artist-ul a mai făcut şi alte trăsnăi. Se strecura în cabina de duş amenajată special pentru Michael şi care era întotdeauna curată şi dotată cu prosoape sigilate. „Până la urmă, lui Michael nu i-a mai păsat de nimic” îşi aminteşte Bani. Nu au existat solicitări excentrice, caracteristice celebrităţilor, nu au existat plângeri legate de mâncare sau de temperatura camerei.

În timpul orelor lungi în care era machiat pentru scenele fotografice, Michael intra într-o stare meditativă în stilul Zen. „El avea abilitatea asta de a se deconecta şi apoi de a se reconecta, în două secunde. L-am rugat să danseze pentru unele dintre fotografii şi am crezut că era somnoros. Arăta foarte obosit. Dar şi-a revenit imediat, ca printr-un clic, şi a facut ce i-am cerut.”

Orice tensiune din timpul şedinţelor foto era cauzată de relaţia dificilă cu reprezentanţii Sony. „Michael Jackson a decis, dintr-un capriciu, că îl voia pe acest puşti de 23 de ani, de nicăieri. Nu exista prea multă încredere, în niciun caz în privinţa unui proiect foarte costisitor, aşa cum a fost al nostru”, spune Bani.

„Nu am avut limite de cheltuieli. Dacă tighelul pantalonilor lui Michael costa 10.000 de euro, nu era nicio problemă. La un moment dat, cei de la Sony mi-au spus că nu au cheltuit niciodată atât de mult pentru un costum şi chiar mi-au adus costumele de scenă ale lui Michael ca să-mi arate că totuşi nu erau zgârciţi când era vorba de Michael. Era o jachetă oribilă, cu paiete-oglindă rotunde, care fuseseră pur şi simplu lipite. Chestia aia nu funcţiona decât la 100 de metri distanţă şi cu tone de reflectoare aţintite asupra ei.” (n.m. cred că e vorba de faimoasa jachetă din „Billie Jean”)

Pentru „Ochiul albastru”, Michael a purtat un costum brodat Yves Saint Laurent. „El voia să viseze, voia să simtă eleganţa unei atingeri franţuzeşti. Când i-am adus materialele brodate François Lesage le-a atins şi a fost fascinat. Nu mai văzuse niciodată asemenea materiale delicate, făcute manual.”

Proiectul s-a împotmolit de câteva ori. În primul rând, din cauză că Bani nu a primit nicio veste de la Michael Jackson timp de două săptămâni şi nu mai era sigur că şedinta foto avea să se mai producă. Michael întârzia uneori trei-patru ore din cauză că trebuia să înconjoare cartierul de vreo 15 ori, ca să scape de fani. Locaţia plănuită pentru şedinţă a fost schimbată de mai multe ori, de la Paris la New York, din Germania la Disneyland Paris, până când s-a decis să rămână Paris. Prima zi stabilită pentru şedinţă a fost pierdută, pentru că Michael nu a venit.

Vă prezint mai jos câteva fotografii de la această şedinţă. Nu vreau să discut viziunea fotografului şi a echipei lui. Oricum, pe Michael şade bine absolut orice. Am însă o singură nedumerire (una şi bună): de ce mama dracului a abuzat de photoshop? Michael era perfect, nu avea nevoie de nicio corecţie. Cu atât mai mult cu cât în 1999 Michael era tânăr, arăta minunat, iar cei doi copii îl făceau fericit şi împlinit.

II. CUM SE VEDE DIN CEALALTĂ PARTE

Karen Faye poate că nu este cea mai minunată persoană din lume (având în vedere că a făcut nişte greşeli), nici cea mai obiectivă, având în vedere că, timp de peste 20 de ani, l-a iubit pe Michael profund şi iremediabil; dar, în virtutea acestor 20 de ani petrecuţi în preajma lui, a avut privilegiul să fie martoră la anumite situaţii, pe care ne poate ajuta să la clarificăm. Karen Faye a fost de faţă la şedinţa foto din iulie 1999 cu Arno Bani.

Iată ce îşi aminteşte Karen Faye despre acea şedinţă foto şi despre fotografiile lui Bani:

A fost o şedinţă foto pe care noi am făcut-o în Paris. Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile, aşa că nu le-a lansat niciodată. Fotoshopate în disperare. Acum Michael nu mai e ca să-i împiedice să lanseze fotografiile pentru care EL A PLĂTIT. Bănuiesc că fotograful se simte liber să le vândă. Sunt SIGURĂ că Michael nu a apreciat această remodelare a imaginii sale. Fotograful a vrut să-l transforme într-o figură feminizată şi fantastică. Şi consider că e un lucru trist. Pentru că această imagine va fi interpretată greşit de mulţi. Ca o piesă de artă, e cool. Michael aprecia arta, chiar şi pe cea excentrică. Dar ca fotografie, nu e deloc reuşită. Întelegeţi? Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile, de aceea nu le-a făcut publice niciodată. Acum înţelegeţi de ce: pentru că nu semănau deloc cu felul în care se vedea el însuşi. Erau departe ca de la cer la pământ de viziunea lui proprie despre sine. Nici celor de la Sony nu le-au plăcut. MJ mi-a arătat pozele originale, neretuşate. Michael a cerut ca Michael Lee Bush (MLB) şi cu mine să fim prezenţi la şedinţa foto. Fotografia de pe coperta albumului „Invincible” a fost făcută de Albert Watson în New York. Am fost de faţă şi atunci.

Întrebaţi-l şi pe MLB. MJ i-a spus lui MLB că el cu mâna lui a distrus toate negativele lui Arno Bani. Dacă e adevărat, atunci asta ar fi o trădare extrem de gravă din partea lui Bani. Şi este totodată un exemplu despre un artist care îşi doreşte ca arta lui să trăiască. Sunt răvăşită de asta. Fotografiile acestea sunt extrem de controversate. Tot ce puteti face este SĂ NU LE CUMPĂRAŢI. Arta se bazează exclusiv pe acord, pe înţelegere. Dacă majoritatea criticilor sunt de părere că e bună, atunci e vorba de artă considerată a fi bună. Dacă lui MJ şi celor de la Sony nu le-au plăcut, dar lui Arni şi echipei lui da; iar oamenii le cumpără... cine ar putea să decidă ce este bun sau etic?

Despre “buclucurile” pe care, după cum povesteşte Bani în interviu, le-a provocat Topolino, Karen Faye afirmă următoarele:

Nu a fost chiar aşa. Topolino a insistat să-i sufle în faţă lui Michael şi respiraţia lui puţea atât de rău, încât aproape l-a dărâmat pe Michael. MJ a fost foarte stânjenit din cauza lui Topolino, pentru că era gay şi îl tot atingea pe Michael în moduri absolut ne-necesare. Căuta tot timpul să pună mâinile pe el. Ba chiar, la un moment dat, a încercat să meargă cu Michael la hotel. Michael a trebuit să mă roage să-l ţin pe machior cât mai la distanţă de el. A fost un scenariu foarte amuzant; MJ, MLB şi cu mine am râs pe rupte în acele două zile.

Michael avea exagerat de multe straturi de fard pe el. Ar fi trebuit să-i vedeţi faţa, atunci când Topolino a început sa-l ungă cu cremă, începând de la talie. Puteţi bănui de ce Michael nu voia să intre în acel “duş special”, nu-i aşa? Râd şi acum, numai dacă îmi amintesc cum a fost… Michael stătea pe scaunul de machiaj ore în şir, bietul de el; iar tipul (?) într-un şort extrem de scurt (lol) şi şlapi, aşternea pe el strat după strat de cremă, farduri etc. Şi, pe deasupra, să fie supus chinului de a asculta rap franţuzesc… A fost delirant. Întrebaţi-l şi pe MLB. Trebuie să recunosc că Bani&Co s-au supărat pe noi pentru că râdeam atât de mult, dar dacă i-aţi fi văzut faţa lui Michael în tot acest timp, nici voi nu v-ati fi putut abţine.


III. CUM SE VEDE DIN AFARĂ

Am pornit în scrierea acestui articol după ce mi-au căzut ochii pe fotografia intitulată “Blue Eye”. Am găsit interviul lui Bani şi m-am amuzat când am realizat ce grădină zoologică era “echipa” lui de profesionişti. Am văzut pe internet câteva exemple din munca lui Bani şi recunosc că mi s-a părut interesantă viziunea lui. Dar n-am priceput, la fel cum mulţi dintre noi n-am priceput, ce a fost cu viziunea aia în privinţa lui Michael. Primul meu gând a fost că lui Michael nu i-au plăcut fotografiile şi că de fapt el i-a interzis lui Bani să le facă publice. Şi, deşi mi l-am imaginat pe Michael stresat, chiar enervat; şi neştiind cum să scape de Tontolino ăla sau cum îl cheamă, am pufnit în râs. Situaţia este atât de comică, încât e uşor să o vizualizezi şi e imposibil să nu te amuze. Apoi am dat peste declaraţiile lui Karen Faye şi m-am bucurat să constat că presupunerile mele au fost corecte. Lui Michael nu i-au plăcut fotografiile; i-a cerut lui Bani chiar să distrugă negativele, iar aşa-zisul contract de 10 ani e o vrăjeală. A ţinut pozele ascunse, încuiate într-un seif în fundul Franţei, şi a aşteptat să nu mai fie Michael, ca să le poată valorifica.

Deşi iniţial eram într-o notă tristă, cuvintele lui Karen m-au înseninat. Are dreptate, nu ai cum să te abţii dacă vizualizezi scena din studioul fotografului. Nu ştii ce să faci mai întâi: să plângi de mila lui Michael – imobilizat şi neştiind cum să fugă de pipăielile unui gay obraznic – sau să râzi, laolaltă cu Karen, cu MLB şi chiar cu Michael, de comicul situaţiei.

Karen are dreptate, fotografiile pot fi interpretate greşit, dar cred că e inutil să ne consumăm energia blamând produsul fotografului şi pe fotograf însuşi. Mai bine ne-am bucura de ocazia să cunoaştem un fragment din viaţa lui Michael; şi să ştim că, în ciuda faptului că era “cel mai singur om de pe pământ” şi indiferent de motiv şi de conjunctură, Regele Pop mai avea, totuşi, ocazia să râdă din toată inima.

(Michael Jackson - München, iunie 1999)

...

O scurtă observaţie

...



Luna august este luna în care Michael Jackson şi-a început misiunea pe această planetă şi în care noi, ceilalţi, am fost binecuvântaţi să-l avem printre noi. Dar luna august înseamnă mai mult decât atât: e şi luna în care Michael a primit cele mai crunte lovituri; luna în care sufletul i-a fost rănit şi în care, insesizabil, dar constant şi sigur, am început să-l pierdem pe unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am avut vreodată printre noi.

Pe 18 august 1993, în timp ce Michael se pregătea pentru a doua rundă a turneului „Dangerous”, Departamentul de Poliţie din Los Angeles primea o sesizare privind un caz de molestare asupra unui minor. Sesizarea a fost depusă de un medic psihiatru pe nume Mathis Abrams. Cu o zi înainte, pe 17 august 1993, dis de dimineaţă, Evan Chandler (disperat că va pierde custodia fiului, în favoarea fostei soţii) şi-a dus fiul de 13 ani la un consult psihiatric, care a durat aproape trei ore, în timpul cărora Jordan a declarat (şi povestit) că fusese molestat de Michael Jackson. Psihiatrul fusese deja pus în temă cu „temerile” lui Chandler cum că între Michael Jackson şi micul Jordan se întâmpla ceva „necurat”. Micul Jordan fusese deja supus unei operaţiuni de spalare a creierului de către tatăl Chandler care, după ce l-a drogat pe băiat, i-a inoculat în cap un text pe care acesta avea să-l reproducă mot- à-mot atât în faţa psihiatrului, cât şi, ulterior, a reprezentanţilor legii. Să revenim la ziua de 17 august. Cazurile de molestare a minorilor intră sub incidenţa legii iar Codul Penal din California prevede ca astfel de situaţii să fie raportate imediat, de către persoanele care intră în posesia informaţiilor; prin urmare, doctorul Abrams şi-a făcut datoria şi, pe 18 august 1993, a raportat cazul către autorităţi. Treaba asta ar fi trebuit să o facă Evan Chandler, dar ştiind foarte bine că totul era o minciună, a avut nevoie de susţinere din partea unui specialist care să nu fie bănuit de complicitate. Probabil că medicul chiar a crezut ce a auzit de la Jordan – deşi, fie vorba între noi, un psihiatru de calitate ar fi putut să-şi dea seama foarte uşor dacă băiatul spunea lucruri care se întâmplaseară cu adevărat sau doar interpreta un rol bine invăţat pe dinafară. În fine, fix în urmă cu 18 ani, pe 18 august 1993, s-a aprins prima scânteie din rugul pe care, timp de 16 ani după aceea, a ars, încet, într-o tortură greu de imaginat până şi pentru cel mai sadic dintre diavolii Tartarului; a suferit şi s-a stins, celulă cu celulă, cel care nu venise pe lumea asta decât ca să ne distreze, să ne bucure şi să ne facă să zâmbim: Michael Jackson.

După zece ani, în 2003, în timp ce Michael Jackson se pregătea pentru a-şi sărbători, alături de prieteni – şi mai ales, pentru prima oară, alături de fani – cea de-a 45-a aniversare, Thomas Sneddon – acelaşi procuror care îl vânase în 1993 (şi-l ratase, din cauză că procesul pe care l-a iniţiat a fost clasat fără tăgadă, de două complete de judecată, din lipsă de dovezi) – ancheta de zor cazul Arvizo şi încerca să încropească un dosar pe baza căruia să-l aresteze pe Michael sub aceleaşi acuzaţii care în 1993 rămăseseră fără obiect. În iunie 2003 a început investigaţiile, în iulie a interogat familia Arvizo; în august deja îşi freca palmele, sigur că de data asta a reuşit să pună mâna pe Michael Jackson, pe care îl ura încontinuu de zece ani, pe care l-a vânat ca un câine turbat şi pe care îşi făcuse un scop în viaţă să-l distrugă, pentru simplul motiv că Michael Jackson avea şi era tot cea ce el nu fusese în stare să aibă sau să fie în toată viaţa lui de limax târâtor.

În ziua de 17 august 2004 Michael Jackson a asistat la finalizarea audierilor lui Sneddon în legătură cu acuzaţiile (care fuseseră depuse de Thomas Mesereau) de proceduri ilegale şi abuzuri comise împotriva lui Michael în 2003, incluzând arestarea lui, incluzând năvala la Neverland din noiembrie 2003 şi devastarea proprietăţii, în fruntea unei armate de poliţişti, atunci când ştia că Michael şi copiii erau plecaţi de acasă pentru câteva zile. După ce au fost ascultaţi 163 de martori, pe 17 august 2004, plângerile lui Michael Jackson au fost respinse, pe motiv că nu aveau obiect.

Pe 18 august 2005 Michael Jackson (care la ora aceea era în Estul Mijlociu) a fost amendat cu 10.000 $ pentru că nu a apărut într-un proces intentat de altă râmă scurmătoare în bălegar, care a crezut că e mai tare decât Sneddon şi că are mai multe şanse decât el, aşa că l-a dat în judecată pe Michael, pretextând că fusese molestat în 1984; dar că îşi pierduse memoria subit şi nu i-a revenit decât (şi tot subit, desigur) după ce a văzut la televizor că Michael a fost arestat sub acuzaţia de molestare în 2003. Unul dintre reprezentanţii lui Michael, avocatul Charles Gay, a declarat în faţa judecătorului că Michael nu a putut să fie prezent pentru că somaţia venise în aceeaşi zi (13 iunie 2005) în care avea să se anunţe verdictul în procesul „People (aka media&Sneddon) vs Jackson” şi că, logic, Michael nu avea cum să fie prezent în două locuri simultan. Judecătorul cunoştea acest fapt; dar tot a decis ca Michael să plătească amenda.

După cum spuneam la începutul acestui articol, august e o lună cu o semnificaţie extremă: ea ni l-a dat pe Regele Pop şi tot ea ni l-a luat, ca într-o reeditare nemiloasă a strigătului trist, plin de toată dezamăgirea lumii: „Şi tu, Brutus?”

Vreau să închei cu un comentariu pe care l-am găsit sub un articol, pe undeva pe internet: Michael Joseph Jackson a fost cea mai frumoasă fiinţă umană de pe această planetă şi, datorită curvelor media CNN şi FOX News, el a devenit cea mai mare tragedie americană, şi totodată s-a dovedit, fără vreo urmă de îndoială, că Evan Chandler era un escroc ordinar şi adevăratul abuzator al lui Jordan. (în 2005 Jordan l-a dat în judecată pe Evan pentru că a încercat să-l omoare)

Cât de sub-nivelul-fundului-oceanului trebuie să fii ca să poţi acuza, de asemenea fapte odioase, un om nevinovat? Cât de cretin să fii ca, după toate dovezile care ţi s-au perindat prin fata ochilor (mă refer la cei care chiar aveau nevoie de dovezi; nu la mine sau la voi, dragi cititori), de 18 ani încoace, să continui să crezi lături ca cele pe care de-alde Oprah(matia) Winfrey, Diane „Dobitoaca Satului” Dimond, Diane „Vaca Bălţii” Sawyer, Ed „Scârmă-Adânc” Bradley, Ian „Herpes Genital” Halperin şi alte japiţe asemenea, laolaltă cu toţi pseudo-psihologii de Oteveu şi pseudo-investigatorii de radio-şanţ ai lu’ peşte le toarnă de o grămadă de vreme şi continuă să le toarne, la doi ani după ce Michael s-a dus acolo unde nu-l mai poate răni nimeni? (apropos, sper că în clipa asta râde şi le dă cu tifla mustăcioaselor şi frustraţilor care l-au hăituit). Şi, mai ales, cât de nemernic, de infam şi de sub-uman să fii, ca să îi faci aşa ceva unui om care, nu numai că n-a făcut niciun rău în viaţa lui, ci, mai mult decât atât, a făcut atâtea lucruri minunate şi căruia, atât de mulţi dintre noi, îi datorăm atât de multe?








...

M A R I A

...


Mulţi ani frumoşi şi multă fericire, le doresc tuturor celor care astăzi îşi serbează numele. Şi, ce putea fi mai potrivit decât o dedicaţie din partea lui Michael Jackson? (mulţumesc, Dorina, pentru link :)







Maria; hei, Maria,
Nu mă auzi când te strig, Maria?
Maria, fato, ştii că tu ai fost unica, pentru mine;
Hei, hei, Maria!
Maria, nu-ţi e dor de mine măcar puţin?
Maria, până la urmă, numai tu ai existat pentru mine.
Vino înapoi la mine, Maria;
A trecut atâta vreme de când ai plecat;
Maria, chiar nu-ţi e dor de mine deloc?
Pentru că, sincer, fato, tu ai fost unica mea iubire;
Vino înapoi la mine, Maria,
Vino înapoi la mine, fato!

Maria, am nevoie de tine;
De ce continui să fugi de mine?
Oh, Maria, mică şi dulce floare a soarelui
Oh, ascultă-mi ruga,
Nu vreau decât să fii aici lângă mine, Maria,
Fato, ce-ar fi viaţa mea fără tine?
Sunt atât de singur şi de trist;
Fără tine, dragă, viaţa mea e terminată;
Vino înapoi!


...

Din culisele unui concert caritabil

...

27 iunie, 1999, Stadionul Olimpic din München. Concertul „Michael Jackson and friends” – pentru care Michael a reunit 30 de staruri ale momentului (precum Slash, The Scorpions, Boyz II Men, Luther Vandross, Mariah Carey, Andrea Bocelli, Luciano Pavarotti) şi a strâns un milion de lire care au fost donate către "Nelson Mandela Children's Fund", Crucea Roşie şi UNESCO – a fost un eveniment uriaş, dar numeroasele probleme tehnice care s-au ivit de-a lungul spectacolului au dezamăgit oarecum audienţa. Însă cea mai mare problemă s-a produs atunci când Michael era pe scenă.

După ce a cântat medley-ul cu marile sale hituri şi „Dangerous”, a început „Earth Song”. Michael îşi imaginase, pentru acest număr, „Podul fără întoarcere”. Până spre finalul cântecului, un pod de oţel se ridica iar Michael, în vârful lui, cânta şi se mişca până când un soldat se apropia cu o armă şi îl dădea jos de pe pod, iar numărul se termina în acelaşi fel ca în concertele din turneul „HIstory”. Aşa trebuia să se desfăşoare această secvenţă din spectacol, aşa fusese ea concepută şi exact aşa se desfăşurase în Seul, câteva zile mai devreme.

Dar în München, în timp ce Michael cânta pe acel pod, la mai mult de 18 metri înălţine, a apărut o problemă tehnică. Mecanismul de susţinere a podului a cedat; şi doar cablurile ataşate au încetinit, cât de cât, căderea liberă. Michael stătea pe podul de oţel atunci când acesta a căzut şi s-a lovit puternic de sol, sub nivelul scenei, prin trapa amenajată.

Publicul nu a observat accidentul şi a crezut că acea cădere bruscă a podului făcea parte din show. Foarte puţini au fost cei care au înţeles nenorocirea care tocmai se întâmplase.

Când podul s-a izbit de pământ, Michael era şocat. Cu toate acestea, şi-a văzut de treabă şi a continuat să cânte “Earth Song”, cu doar jumătate din trup vizibil din trapa în care căzuse. Nimeni nu şi-a dat seama că ceva nu mersese. Apoi, fără să arate vreun semn de suferinţă, Michael s-a urcat înapoi pe scenă şi a încheiat cântecul.

Câteva minute mai târziu, a început “You Are Not Alone”. Părţi din “Podul fără întoarcere” erau încă pe scenă. Tehnicienii nu au mai putut să le manevreze şi au fost nevoiţi să le lase acolo. Michael a apărut pe scenă în costumul din ‘Earth Song” – era un indiciu evident că ceva se întâmplase. Imediat ce “You Are Not Alone” s-a încheiat, Michael a părăsit scena şi stadionul. A fost dus de urgenţă la un spital din München, pentru a fi examinat. O oră mai târziu, după ce medicii au căzut de acord că Michael nu suferise răni grave, a fost externat şi condus înapoi la hotel. Din păcate, pe drumul de întoarcere a leşinat, datorită epuizării psihice, a şocului suferit, şi a stressului şi comoţiei prin care tocmai trecuse. A fost dus imediat înapoi la spital şi şi-a petrecut noaptea sub observaţie medicală.

Organizatorul concertului, Briton Rikki Patrick, a povestit: “Credem că s-a rupt un cablu sau ceva de genul. A fost înfricoşător. Publicul ţipa şi urla. Agenţii de pază alergau încolo şi încoace. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru Michael. Dar el a reuşit să se urce înapoi pe scenă. După cântec, a ieşit de pe scenă şi s-a prăbuşit pe un scaun. Se vedea că avea dureri mari şi sângera la cap. Era foarte dezorientat. Pentru câteva clipe, nu-şi dădea seama ce era cu el. Echipa nu a vrut să-l lase să continue dar nu s-a înţeles nimeni cu el. A fost foarte curajos.“

Un martor a afirmat: “Din cauză că Michael a revenit pe scenă, puţini au realizat că s-a întâmplat ceva grav.”

Un angajat al spitalului în care a fost internat a declarat: “Avea dureri foarte mari. Se simţea foarte rău.”


Karen Faye (make-up artistul lui Michael) povesteşte: “L-am întrebat: de ce ai continuat? Nu pot să cred că ai fost capabil să faci asta. Ceea ce mi-a răspuns m-a uimit. Ştii, Turkle, singurul lucru care-mi răsuna în minte a fost vocea tatălui meu spunându-mi: MICHAEL, NU-ŢI DEZAMĂGI PUBLICUL!”


„Earth Song” – München 1999




„Earth Song” – Seul 1999




...