...
de Raven Woods (sursa:
www.allforloveblog.com)
David Nordahl a fost prietenul lui Michael timp de 20 de ani şi a avut ocazia să-l cunoască sub mai multe aspecte: ca subiect pentru picturile sale, ca artist, ca partener de afaceri şi ca designer creativ (incluzând multe dintre jocurile din Neverland ori planurile de viitor pentru acest ranch). David Nordahl a petrecut mult timp cu Michael Jackson şi copiii săi. A fost prin preajmă, în timpul mariajului lui Michael cu Lisa-Marie şi a văzut cu ochii lui proprii, natura relaţiei dintre ei.
Portretele făcute de David Nordahl lui Michael, care de obicei îl prezintă în decoruri romantice, renascentiste, sunt unele dintre cele mai reprezentative şi recogniscibile imagini pentru fani, dar şi-au avut şi partea lor de controversă, care a debutat cu insistenţa lui Bashir de a include în documentarul „Living With Michael” cât mai multe secvenţe posibile ale picturii intitulate „Michael”, în care Regele Pop apare semi-nud şi înconjurat de heruvimi. Nefericita controversă care a înconjurat mare parte din opera lui David Nordahl pentru Michael, continuă şi astăzi, prin unele tabloide. Dar, să începem cu începutul.
Înainte de a deveni artistul personal al lui Michael, Nordahl era cunoscut ca pictor al comunităţilor de apaşi. Picturile sale, înfăţişând detalii autentice ale costumelor, obiceiurilor şi culturii apaşilor, i-au câştigat câţiva admiratori faimoşi, printre care Steven Spielberg, care avea în birou un tablou al lui Nordahl cu un sat de apaşi atacat de trupele SUA. În această pictură, un soldat, separat de ceilalţi, încearcă să apere doi copii cu un braţ, iar celălalt braţ îl întinde în faţă, pentru a opri atacul. Acesta a fost tabloul pe care l-a văzut Michael şi care l-a determinat să-l sune pe David ca să stabilească o întâlnire.
L-am întrebat pe David de unde vine interesul său pentru cultura nativilor americani şi am aflat cu surprindere că şi el, ca şi mine, are rădăcini apaşe, provenind de la tatăl său, care a crescut în rezervaţia Lakota (Sioux).
Acest tablou al lui David Nordahl prezintă capitularea lui Geronimo. Michael iubea picturile lui David despre nativii americani; dar era de părere că David avea nevoie să-şi lărgească orizonturile, pentru a include în opera sa umanitatea globală.Nordahl îşi câştigase o reputaţie de pictor autentic al vieţii nativilor americani, atunci când l-a căutat Michael, impresionat de pictura văzută în biroul lui Spielberg. L-am întrebat pe David: “Ce anume crezi că l-a inspirat? Ce calităţi ale acestei picturi l-au impresionat în mod expres pe Michael?” David a răspuns: “Nu mi-a spus niciodată. Pictura prezintă o cavalerie care ucide femei şi copii şi presupun că empatia l-a ghidat.”
“Avea Michael cunoştinţe despre cultura nativilor?” Voiam să ştiu dacă şi asta a contribuit la elementele care l-au impresionat pe Michael. La urma-urmei, el însuşi avea strămoşi nativi, Choctaw din partea lui Joe, Cherokee din partea lui Katherine.
“Nu. Adică, ceea ce ştia el despre asta era nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce ştie majoritatea. Dar avea cunoştinţe generale bune despre cultura nativilor.”
“Cu alte cuvinte, el avea cel puţin un bagaj general de cunoştinţe privind credinţele şi valorile majorităţii triburilor.”
“Oh, absolut. Michael era la curent cu toate. Era un cititor vorace.”
Aceasta a condus la o discuţie scurtă privind “Earth Song”. Am spus că multe dintre versurile cântecului şi secvenţele din videoclip se bazau pe concepţia nativilor americani despre “schimbările pământului”, o profeţie cunoscută de multe triburi, în care se spune că pământul se va curăţa şi se va purifica printr-o serie de evenimente cataclismice. Multe triburi cred că ne aflăm deja în vremea schimbărilor. În profeţia Lakota, se spune că “schimbările pământului” vor fi anunţate de naşterea unui pui de bivol alb. (În 1992, chiar s-a născut un pui de bivol alb, dar a murit la scurt timp.) Indienii Cherokee au şi ei o versiune a profeţiei privind schimbările pământului.
“Fiecare trib are propria versiune a acestei profeţii”, a explicat David.
“Michael avea cunoştinţă de această profeţie?”
“Earth Song” înfăţişează acelaşi tip de evenimente cataclismice şi de purificare, care sunt prezentate in profeţiile nativilor americani despre “schimbările pământului”“Da, avea.” David m-a aprobat, de asemenea, când am spus că cel puţin o sămânţă a conceptului de scenă pentru “Earth Song” (cu tancurile, soldaţii, sătenii disperaţi, şi cu Michael ca un mesager christic al păcii, între ei) poate să fi fost sădită în mintea lui, de acea pictură.
Dar, nu interesul particular pentru cultura nativilor l-a atras pe Michael la arta lui David. Michael căuta ceva mult mai măreţ şi mai cuprinzător. L-a întrebat pe David: “De ce pictezi numai nativi americani?” Considera că David trebuia să caute un subiect mult mai complex, ceva cu un orizont mult mai larg. Sau, poate că acesta a fost felul lui de a spune: “Nu te limita la o singură cultură, nu căuta o nişă îngustă. Lumea e un loc mult mai mare de atât.” Scopul lui a fost, de la început, să-l împingă pe David către o privelişte mai globală.
Povestea întâlnirii dintre Michael şi David e una interesantă şi amuzantă. Michael a invocat un pretext, ca să obţină ce dorea. “Mi-a spus că voia să ia lecţii de artă”, a spus David. Pictorul a fost căutat de apropiaţi ai lui Michael, care au aranjat întâlnirea. Aceasta se întâmpla în 1988, în timpul turneului “Bad”, iar David a primit o listă a opririlor din timpul turneului, ca să aleagă. “Am ales Denver, pentru că era cel mai aproape.” Aşa că, în timp ce se apropia data spectacolului din Denver, David şi-a pregătit meticulos toate materialele necesare pentru a da lecţii de pictură. Conversaţia lor iniţială, descrisă de David, a fost în genul următor:
Michael: “Predai lecţii de pictură?”
David: “Nu, nu predau.”
Dar Michael, punându-şi în aplicare şarmul irezistibil, a reuşit să-l convingă pe David că dorea sincer să înveţe. Într-un final, David s-a înmuiat şi a acceptat o întâlnire. Dar a fost evident, de la început, că lecţiile de pictat erau departe de ceea ce avea Michael în minte.
O limuzină l-a luat pe David ca să-l ducă la întâlnirea cu Michael. Îşi luase cu el toate materialele, crezând că avea să predea lecţii. Agenţii de securitate au coborât împreună cu Michael şi s-au învârtit de colo-colo câteva minute, până când Michael le-a spus că e în regulă şi că pot să iasă. Mai era şi o tânără, pe care Michael a trimis-o să cumpere nişte catarame pe care îi plăcea să le poarte la centură (să nu uităm că vorbim de perioada “Bad”).
“Să te asiguri că obţii reducerea de 20%”, i-a spus, referindu-se la discountul pe care ea trebuia să-l obţină pentru catarame.
În timpul primei întâlniri, au vorbit mult despre artă şi atle lucruri. Dar nu era niciun semn că Michael era interesat serios să ia lecţii. Atunci, de ce toate aceste şmecherii elaborate, cu pretextul că vrea lecţii de artă?
“Voia doar să se întâlnească cu mine”, a râs David. “Dorea să aranjeze o întâlnire, ca să vadă dacă ne înţelegem.”
Dar eu ştiam că Michael chiar era interesat de artă, aşa cum reiese din schiţele şi autoportretele pe care le-a făcut el însuşi. Şi am citit că, până la un punct, David chiar i-a predat lui Michael lecţii – sau a încercat. Şedinţele se încheiau, însă, destul de frustrant. Problema era obsesia lui Michael de perfecţionism, calitatea care l-a făcut geniu în muzică şi dans, dar şi cea care îl supăra cel mai mult atunci când venea vorba să deseneze ori să picteze.
“Se descuraja mult prea uşor”, a spus David. “Voia să-i iasă perfect de la prima încercare.” Până la urmă, Michael a renunţat, atunci când a văzut că nu reuşea să reproducă pe pânză întocmai, ceea ce vedea cu ochii minţii.
“Crezi că ar fi putut fi un mare artist, dacă ar fi studiat? Pentru că, din câte se pare, avea talent.”
“I-am spus odată că avea aptitudini pentru a deveni un mare artist. Dar dura ani de zile ca să-şi dezvolte aceste aptitudini. Da, chiar avea talent.”
“Ei bine, cred că amândoi ştim că asta nu avea cum să se întâmple”, am râs. Poate că lui Michael îi plăcea să cocheteze cu arta, dar evident, nu ar fi renunţat la cariera muzicală pentru asta.
Michael a făcut acest crochiu al lui Chaplin, când avea doar 9 ani. Era talentat, dar nu avea răbdare. “Se descuraja prea uşor.” – David NordahlDar dacă ar fi trăit? L-aş putea vedea, în mod cert, în anii săi de aur, cu nebunia şi gloria scenei lăsate în urmă, urmând, în linişte dar cu pasiune, acest drum. L-am întrebat pe David dacă ştia despre zvonurile conform cărora Michael plănuia să se întoarcă la şcoală pentru a studia artele, la îndemnul fiicei sale Paris. “Nu mi-a spus niciodată asta”, a afirmat David, arătând că această poveste era ceva nou pentru el.
Totuşi, interesul lui Michael pentru artă era profund. “Diana Ross a fost cea care i-a trezit acest interes. L-a dus la muzee.” Vizitele la galeriile de artă deveniseră un mod preferat de a petrece timpul pentru Michael şi David, cu toate că ieşirea în public alături de Michael a fost întotdeauna o provocare care sfârşea în haos. Aşa cum am auzit de multe ori, era necesară o cooperare din partea proprietarilor, acceptarea lor de a-şi închide galeriile pentru public şi aşa mai departe. Odată, vizitau o galerie de artă al cărei acces presupunea să străbată un culoar cu pereţii de sticlă care trecea pe lângă un salon de coafură. Unele dintre doamne l-au recunoscut pe Michael. Aproape instantaneu, dincolo de geam se adunase o mulţime de femei în salopete, cu bigudiuri şi cleşti în păr; cu feţele lipite de geam, încercând cu disperare să-l vadă pe Michael. “Obişnuia să spună că putea păcăli pe oricine deghizându-se, cu excepţia femeilor. Ele îi recunoşteau mersul, erau imbatabile.” – a afirmat David.
Am vrut să întreb despre conceptele picturilor pe care le-a făcut pentru Michael, dar asta s-a dovedit a fi un subiect mult mai complex, pentru care nu era suficient un singur răspuns. Am avut ocazia să intru în profunzimea acestui subiect atunci când David mi-a prezentat nişte slide-uri cu unele dintre cele mai cunoscute picturi ale sale şi crochiuri făcute pentru Michael; şi mi-a spus povestea fiecăruia dintre ele, de la primele tuşe şi până la produsul final. Dar, conceptul pentru fiecare pictură era de obicei un efort colaborativ. “Unele lucruri le făcea Michael, altele le făceam împreună. Ideile acestea minunate sunt ale lui.”
Un alt aspect pe care l-am discutat, a fost controversa din jurul unora dintre picturi. „E un subiect dificil – am spus – pentru că eu personal consider că toate tablourile sunt frumoase. Dar nu cred că trebuie să-ţi mai spun că există oameni care afirmă că unele dintre ele sunt ’artă pedo’ ” După acuzaţiile de molestare, desigur, media a căutat orice care ar fi putut servi drept „dovadă” că Michael era vinovat de acele acuzaţii. Faptul că multe dintre picturi înfăţişau copii şi pe Michael printre ei, ca o figură aproape christică, a făcut ca multe dintre operele lui Nordahl să fie disecate şi analizate la microscop.
Martin Bashir a făcut o ditamai parada cu pictura „Michael”. Dar David Nordahl are nişte cuvinte elocvente pentru a-l caracteriza pe Bashir.„Martin Bashir, după cum ştii, a fost obsedat să distrugă pictura intitulată ’Michael’ ”
„Rahat!... Scuză-mi limbajul.”
L-am asigurat că nu era cazul să se scuze. „Martin Bashir chiar e un rahat.”, am spus.
„Am încercat să-l conving pe Michael să nu faca documentarul acela. Dar el era convins că Bashir va face pentru el ceea ce făcuse şi pentru prinţesa Diana.”
Aceasta a condus la o scurtă discuţie despre Bashir, care a falsificat declaraţiile bancare ale fratelui Dianei, ca să o şantajeze pentru a accepta acel interviu. „Ştiai asta, David?”
„Nu, nu ştiam. Dar nu mă miră.”
Pe măsură ce aflăm poveştile reale din spatele acestor picturi, ne dăm seama, încă o dată, cât de ridicole sunt acuzaţiile proferate de tabloide. De exemplu, referitor la Field Of Dreams, Michael a vrut pur şi simplu o pictură care să înfăţişeze copii de toate naţionalitaţile, din toată lumea. Aceasta era tema legată de viziunea sa pentru fundaţia Heal The World (al cărei logo, cel reprezentând pământul bandajat, a fost pictat tot de David). Ideea din Filed Of Dreams era de a prezenta copii de toate rasele şi naţionalităţile, făcând ceea ce fac copiii de obicei, inclusiv năzbâtii, dar în modul inocent, copilăresc. De exemplu, băieţelul care se uită pe furiş sub fusta unei fetiţe a fost ideea lui Michael. „Copiii fac chestii din astea”, a spus el. Nordahl a povestit că, după ce au debutat acuzaţiile, el însusşi a fost bombardat constant de tabloide şi de media cu oferte de până la 25.000 $ pentru a dezvălui detalii murdare despre Michael. Adevărate sau nu, nu conta. „Voiau să ştie cine erau copiii din tablouri, care erau numele lor... Ei bine, nu aveam cum să le dau numele lor, pentru că niciunul dintre acei copii nu a existat în realitate. Toţi au fost inventaţi.”
David Nordahl - "Study For Field Of Dreams"...Ei bine, cu unele excepţii. În Filed Of Dreams, Nordahl a folosit o fotografie a soţiei sale de când era copil, ca model pentru fetiţa care se vede în dreapta lui Michael, sub braţul său. Fetiţa afro-americană care mănâncă dintr-un corn cu îngheţată de vanilie, e tot soţia lui David. „Am decis să o folosesc tot pe soţia mea şi aici”, explică David. „Singura diferenţă este că i-am modificat culoarea pielii.”
Aceasta nu este singura surpriză. Majoritatea picturilor lui Nordahl (de obicei, la dorinţa lui Michael) sunt pline de astfel de mici surprize şi secrete. De exemplu, David mi-a spus că, dacă mă uit cu atenţie, îi voi găsi ascunşi în picturi pe Elisabeth Taylor, Fred Astaire sau Macaulay Culkin, ori alţi prieteni sau celebrităţi. Aţi fi surprinşi în ce locuri sunt ascunşi toţi aceştia în tablourile lui David, dacă vă uitaţi de aproape şi dacă ştiţi ce anume să căutaţi. După cum spune David, lui Michael îi plăcea mult ideea de a avea „surprize ascunse’ în picturi şi adeseori făcea un joc din asta, cu copiii care veneau la Neverland, întrebându-i dacă reuşeau să găsească diverse lucruri sau persoane în picturile respective.
„Uneori Michael îmi spunea unde anume voia să pun surprizele ascunse. Uneori le ascundeam atât de bine, că nici noi nu le mai găseam”, a spus David.
L-am întrebat despre Camelot, tabloul pe care l-a făcut pentru Michael şi Lisa Marie. Ştiam că lucrul la acest tablou i-a oferit ocazia specială de a observa îndeaproape relaţia dintre ei. „O, da. Am petrecut două săptămâni cu ei.”
„Cum erau, ei doi, împreună?”
„Absolut fabuloşi. Un cuplu încântător.”
„Prin urmare, din câte ai putut observa, chiar erau îndrăgostiţi?”
„Fără îndoială. Erau frumoşi împreună. Mi-a frânt inima să aflu că au divorţat.”
David Nordahl - "Camelot" Ceea ce spune David contrastează puternic cu ceea ce afirmă tabloidele, că mariajul lor a fost simulat. Dar, ceea ce spune David este exact ce afirmă majoritatea prietenilor lui Michael, care au fost în preajma cuplului. În orice caz, două săptămâni sub acelaşi acoperiş cu cei doi, e o perioadă mai mult decât suficientă ca să vezi cu ochi tăi dacă ceva ar fi fost în neregulă cu relaţia lor. David nu i-a iubit doar pe Michael şi Lisa Marie separat, ci i-a iubit împreună, ca şi cuplu. „Dar Lisa a venit în această căsătorie cu propriii ei copii şi nu mai voia alţii. Bănuiesc că probabil că acesta a fost motivul principal pentru ruptura dintre ei” – a spus David.
Între timp, Camelot a fost lăsat neterminat. „Michael nu a fost mulţumit de castel. L-ar fi vrut mai deosebit.” Înainte ca David Nordahl să facă acel castel mai deosebit, povestea de dragoste se terminase. „M-a întristat mult că s-au despărţit.”
Ca artist privat al lui Michael, David Nordahl a lucrat îndeaproape cu Michael la multe dintre proiectele sale vizionare, de la Heal The World la Lost Boys Productions (o companie care urma să producă filme), şi până la planurile de viitor pentru Neverland. Neverland a fost întotdeauna „în lucru” şi printre planurile lui Michael figura un parc acvatic. A fost trist să realizez câte lucruri şi-a dorit Michael să facă la Neverland şi care au rămas nerealizate. Judecând după schiţe, parcul acvatic ar fi fost un spectacol frumos şi grandios de cascade, piscine cu valuri şi alte delicii acvatice.
„Întotdeauna a încercat să-l facă un loc tot mai bun pentru copiii bolnavi care veneau aici”, a spus David, menţionând că planurile lui Michael includeau ecrane uriaşe care să difuzeze non-stop desene animate, pentru copiii bolnavi care nu puteau să doarmă. „Michael înţelegea să, pentru un copil bolnav, nu era uşor să adoramă seara şi voia ca ei să aibă desene animate la dicreţie pentru ca, atunci când se trezeau din cauza durerilor şi nu puteau să adoarmă, să aibă ceva la care să se uite. El se gândea mereu la aceşti copii şi era preocupat să le uşureze suferinţa.”
Nimic nu era făcut în pripă sau ieftin la Neverland. Chiar şi caii din carusel au fost creaţi în aşa fel încât să fie o experienţă unică pentru fiecare copil sau persoană care îi călărea. „Fiecare cal avea o poezie proprie inscripţionată pe el.”
În timp ce prezenta picturile, David a dezvăluit istoria fiecăreia. Tripticul original avea peste 12 picioare lăţime (aproximativ 3,66 metri).
David Nordahl - "The Triptych"Michael nu a pozat, de fapt, decât pentru foarte puţine dintre tablouri. David l-a pictat după fotografii. Uneori însă era dificil să obţină fotografii bune, pentru că, aşa cum afirmă David, „Michael nu ieşea bine în poze, atunci când încerca să fie altcineva decât Michael.” Ca să obţină o fotografie bună, după care să poată lucra, era adeseori un chin pentru David.
Dar Michael a pozat, totuşi, pentru unele schiţe în cărbune, precum aceasta făcută de David după dansul Panterei Negre din Black Or White. Iar, atunci când Michael poza, era al naibii de greu să-l facă să stea nemişcat. „Vei observa că schiţele în cărbune sunt mereu mai întunecate în partea de sus şi mai deschise în cea de jos. Nu putea să stea locului nicio clipă; şi nu reuşeam să-i imortalizez picioarele. Partea de jos a schiţei, mai deschisă, e rezultatul încercărilor mele de a ţine pasul cu picioarele lui, în continuă mişcare, şi astfel ieşeau mereu neclare în desen.”
Schiţele în cărbune erau mereu mai întunecate în partea de sus şi mai deschise în cea de jos. „Nu putea să stea locului o clipă, aşa că picioarele lui ieşeau neclare în desen."În timpul lucrului la „Michael”, Nordahl a trebuit să fotografieze pictura în diferite stadii. Atunci când fotografia pictura, acoperea figura lui Michael pentru ca, atunci când developa filmul la centurul foto, nimeni să nu-şi dea seama cine era subiectul picturii.
Lost Boys Production era compania în care a sperat să intre Evan Chandler. David a povestit că Evan a încercat să-l stoarcă de bani pe Michael atunci când a aflat că nu va face parte din Lost Boys Production.
Povestirile lui David arată că Michael a fost un prieten foarte loial, foarte amabil, modest şi respectuos, dar şi unul destul de solicitant, uneori. Lui Michael i-a plăcut pictura ‚Michael” atât de mult, încât a cărat-o după el peste tot prin lume. Chiar înainte de 9/11, tabloul fusese transportat din Paris către Los Angeles şi fusese avariat în timpul transportului, din cauza mânuirii neatente. Cea mai afectată a fost faţa lui Michael. El s-a supărat foarte tare, şi a vrut ca tabloul să fie reparat imediat. Doar că după 9/11, o plimbare cu avionul către Los Angeles nu era uşor de făcut. „Am stat ore în şir într-un aeroport pustiu.” – povesteşte David. Dar până la urmă a ajuns în LA şi tabloul a fost retuşat.
Faptul că Michael era un perfecţionist determina şi el, alteori, alte probleme. David a descris un incident care s-a petrecut după o şedinţă de înregistrări, la care Michael a fost acompaniat de Slash şi de alţi rockeri. „Ăia toţi erau nişte tipi obişnuiţi să intre în studio şi să înregistreze din prima, sau cel mult să faca o dublă. Michael a fost foarte nedumerit şi sincer rănit, când a văzut că acei tipi s-au enervat pentru că i-a rugat să înregistreze de mai multe ori. «Toţi oamenii ăştia sunt furioşi pe mine», mi-a spus.”
David mai are şi alte amintiri din prietenia de durată cu Michael. Îşi aminteşte simţul umorului neobişnuit, complet nebunesc, al lui Michael. Povesteşte că odată încerca să dea de el la telefon. Nu mai ştie care era motivul, dar era ceva foarte urgent. Şi, ori de câte ori suna, dădea de o femeie cu un accent foarte strident şi enervant de Brooklyn, care refuza să-l cheme pe Michael la telefon. Până la urmă, a reuşit să dea de Michael şi i-a povestit: „Aş fi vorbit cu tine mult mai devreme, dar am fost ţinut în loc de femeia asta îngrozitor de enervantă, care vorbea aşa (i-am imitat vocea nazală, iritantă, care semăna cu cea a lui Fran Drescher din „Dădaca”). Michael a început să chicotească şi atunci mi-am dat seama că mă pcălise. «Michael, tu erai?» «Tu ce crezi?» a răspuns el, cu vocea acelei femei.”
David are de asemenea amintiri minunate legate de relaţia lui Michael cu copiii săi, la care a fost martor direct. Unul dintre portretele pe care le-a făcut David pentru Michael a fost acela al lui Prince, „The Boy King”, care il înfăţişează adormit pe un tron.
"Prince, The Boy King." Dacă priviţi cu atenţie, veţi observa imaginea lui Michael pe marginile aurii ale tronului„Dar de ce nu sunt şi portrete ale lui Paris ori Blanket?”
„Urma să le facem, dar Michael a dorit să aşteptăm până mai creşteau puţin.” Din păcate, nu a mai apucat să facă asta.
David a povestit o istorie amuzantă pe care o mai citisem undeva, despre cum el cu Michael şi copiii s-au strecurat într-un cinema din Santa Fe (New Mexico), ca să vadă filmul „The Day After Tomorrow”. „Era un mall tipic, agloimerat, iar sala de cinema era plină. Eu am luat copiii să cumpărăm popcorn. Michael a aşteptat până când s-au stins luminile, apoi s-a strecurat înăuntru printr-o uşă laterală. Purta nişte panataloni roşii, lejeri, de mătase, ca de pijama”, a râs David, spunând că nici acum nu-i vine să creada că nu l-a observat nimeni pe Michael, mai ales în ţinuta aia.
David a fost acolo atunci când Michael a venit la el, fericit, pentru că Blanket tocmai rostise prima lui propoziţie. Exuberant, ca un tată mândru ce era, i-a spus lui David: „Blanket tocmai a rostit prima lui propoziţie!” „Ce a spus?” „A spus: unde e Dave?”
David îşi mai aminteşte că prietenul său Michael niciodată nu s-a plâns de vitiligo, boala de piele cu care a fost nevoit să se confrunte. Am discutat despre asta, cumva pentru că eram curios după ce citisem în USA Today interviul dat de Nordahl, în care spunea că vitiligo era deja foarte avansat, atunci când l-a cunoscut pe Michael, în 1988.
David descrisese în interviu că, la vremea aceea, în 1988, Michael avea pete pe faţă şi că efectele bolii erau dureros de vizibile pe corpul său. Eram interesat să aflu mai multe despre asta fiindcă, pentru toată lumea, Michael Jackson arăta încă relativ normal in 1988. Sigur, pielea lui devenea mai albă, dar încă nu era evident că se petrecea ceva drastic cu el.
„Aşadar, spui că, încă din 1988, el avea pete albe pe o suprafaţă mare din corp, inclusiv pe faţă?”
„Oh, da. Da. Când l-am întâlnit, era alb deja pe partea dreaptă a gâtului, pe mâna dreaptă şi, din câte am putut sa văd, se întindeau în sus, pe braţ. Nu aveam cum să văd totul, pentru că Michael purta mereu cămăşi largi şi cu mâneci lungi.” Acestea erau cunoscutele cămăşi cu mâneci lungi (în general roşii, uneori albastre) pe care Michael începuse să le poarte spre sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 şi care i-au fost utile, ca să-şi ascundă boala. „Desigur, pe măsură ce boala avansa şi petele albe se intindeau, a trebuit sa le acopere cu fard din ce în ce mai deschis la culoare” – a spus David.
Am discutat despre vitiligo şi despre felul în care această boală distruge pigmentul din piele. I-am spus că şi Oprah Winfrey a afirmat că tegumentul lui Michael părea translucid şi că îi puteai vedea venele. David a fost de acord cu Oprah. „Chiar aşa era.”
Niciodată nu s-a pus problema ca Michael să-şi dorească să devină alb. „Oamenii albi au pigment. Uită-te la pielea ta, uită-te la a mea. Şi acum... priveşte coala asta de hârtie... imaginează-ţi pe cineva care are pielea la fel de albă ca hârtia asta. Michael a considerat mereu că e foarte urât.” I-am răspuns că nu pot să cred asta, că nu-mi pot imagina de ce ar fi crezut aşa. „Era frumos”, am spus.
„Dar el nu s-a văzut niciodată aşa. Credea că era extrem de urât. Şi-a dorit toată viaţa să arate aşa cum îşi imagina el că arată oamenii normali. Ai putea crede că o boală ca vitiligo ar distruge complet o stimă de sine fragilă. Dar cu Michael nu s-a întâmplat asa. Niciodată, nici măcar o dată, nu l-am auzit plângându-se. Niciodată nu a întrebat: de ce eu?”
David a evitat media ani de zile, „pentru că ei nu voiau să vorbească decât despre lucruri negative, iar eu nu ştiam absolut nimic rău despre Michael.” S-a decis să curme chinul reporterilor numai în speranţa că va putea aduce lumină asupra imaginii lui Michael, care continuă să fie murdărită de media şi după 25 iunie 2009. „Eu l-am considerat întotdeauna un om normal. E cel mai serios şi mai respectuos om pe care l-am cunoscut vreodată. În 20 de ani, niciodată nu l-am auzit să ridice tonul.”
Impresia cu care am rămas după această conversaţie cu David Nordahl, a fost aceea că Michael a fost un om care şi-a purtat crucea în linişte, cu demnitate, graţie şi tărie morală. Nu s-a văitat şi nu şi-a plâns de milă. A continuat să muncească, să creeze, să se bucure de viaţă şi să lupte pentru a-şi împlini viziunea de a face lumea un loc mai bun. Poate că, în sfârşit, am înţeles de ce Michael nu a ales să devină un purtător de cuvânt pentru boala lui (aşa cum fac toate vedetele care suferă de ceva). Michael avea un plan mult mai mare şi o viziune mult mai amplă legate de ceea ce spera el să facă cu propria viaţă şi cu podiumul care i-a fost oferit.
Vitiligo a fost doar un ţânţar enervant pe care Michael a decis să nu-l lase să-i stea în cale. De aceea am adăugat în titlul acestui articol, cuvântul „supravieţuitor”. Pentru că vorbele lui David au conturat exact această imagine.
Timp de 20 de ani, David l-a văzut pe prietenul lui luptându-se cu ravagiile acestei boli, laolaltă cu toate neînţelegerile şi ridiculizările care le-au acompaniat. Dar, aşa cum afirmă David: „El a ştiut întotdeauna cine era, a ştiut că era negru.”
Se pare că restul lumii avea nevoie să i se reamintească asta, tot timpul. Nu Michael....
