Scheletul îl trage de cravată pe primar şi îl îndepărtează de concetăţeni, aducându-l către mijlocul sălii în care se desfăşoară acţiunea. Dalele albe şi negre sunt la fel de sugestive, ca tot ce e legat de acest film: reprezintă confruntarea bun-rău, sinceritate-ipocrizie, curaj-laşitate... yin-yang care zace in fiecare dintre noi, în proporţii diferite. De undeva de sus, scheletul strigă cu membrele ridicate, râde sardonic, iar zombii mimează atacuri către primarul înspăimântat. Ca la un semn, se prăbuşesc cu toţii la podea, apoi încep să lovească în dale cu tocurile pantofilor, într-un zgomot asurzitor. Treptat, loviturile în podea devin cadenţate... urmează câteva clipe de tăcere bruscă, apoi zombii încep să danseze, pe un ritm electro-pop. Cetăţenii uită de spaima de mai devreme şi îi privesc încântaţi. Doar primarul rămâne înspăimântat, iar groaza lui se amplifică atunci când, la un semn al scheletului, zombii îl înconjoară şi încep un dans al nebunilor în jurul primarului şocat de-a dreptul. În ciuda atitudinii lor ameninţătoare, zombii nu-l atacă totuşi... e ca un fel de şicană a copiilor cu personalitate faţă de cei pe care îi simt mai slabi, în curtea şcolii. Nu-l rănesc, vor doar să-l sperie. Nu-l lovesc, vor doar să-i arate cine e şeful.
Scheletul face din nou un gest şi zombii se opresc brusc din hărmălaie, privindu-şi leaderul. Într-o piruetă rapidă, scheletul coboară lângă primar şi se transformă într-un Maestro de peste doi metri, încruntat şi cu trăsături foarte dure. (Cred că Michael a vrut să arate înspăimântător aici, dar eu unul nu pot să mă detaşez de gândul că în spatele acelai măşti e el aşa ca nu prea reuşesc să mă sperii :)
Felul în care are părul aranjat, e inspirat din peruca lui Dracula din filmul cu acelaşi nume. Maestro se apleacă spre primar şi, cu un rânjet, îl întreabă: „nu eşti încă speriat?”, îi trage capul spre spate, de păr şi într-o clipă, devine o ectoplasmă care intră în corpul acestuia, prin gură. Primarul simte cum propriul trup începe să schiţeze mişcări de dans, cărora încearcă să li se împotrivească dar nu reuşeşte. Se străduieşte din răsputeri să-şi păstreze sobrietatea dar corpul, membrele, nu-l mai ascultă. E posedat de Maestro, care de-acum face cu el ce vrea. Se aud primele acorduri ale melodiei Ghosts. Zombii, în jurul primarului-Maestro, fac galerie.
E o nălucă jos în hol,
e un vampir pe pat;
e ceva în pereţi,
e sânge pe trepte
şi pluteşte prin încăpere
şi nu e ceva ce pot vedea
şi ştiu că e real
pentru că acum e înăuntrul meu
Nu înţeleg, hei;
nu înţeleg!
Ghosts, care face parte din albumul “Blood On The Dance Floor” şi a fost lansat şi ca single, în acelaşi an cu albumul (1997), e un cântec din genul new jack swing (despre care am mai vorbit), rezultat al colaborării cu Teddy Riley; dar are şi influenţe hip-hop, house, funk şi pop. Nu a fost primit cu entuziasm de criticii muzicali, dar asta nu e o surpriză. Comentariile vomate prin revistele de profil din SUA nu le redau aici, că nu dau doi bani pe ele. Oricum, single-ul Ghosts/HIstory a fost destulă vreme în Top 10 şi Top 20 în multe ţări, iar filmul Ghosts nu a fost lansat niciodată în SUA, aşa că nu ştiu cui i-a păsat ce au scris ziarele americane.
E o crestătură în podea,
un scârţâit în spatele uşii;
scaunul se balansează,
dar nu e nimeni aşezat acolo;
e un miros fantomatic în jur
dar nu găsesc pe nimeni;
un tuşit şi un căscat –
unde se duce un suflet fără odihnă?
Nu înţeleg!
Ghosts are un joc de cuvinte din care cu greu îţi poţi da seama dacă Michael se pune în postura cetăţeanului bântuit de o fantomă, sau a fantomei însăşi. Primarul dansează ca Maestro, face întocmai gesturile lui, într-un penibil perfect – şi asta pentru că aşa a vrut Michael. Am mai văzut oameni graşi dansând, care nu arătau atât de penibil, ba chiar era plăcut să-i priveşti. Dar de data asta intenţia lui Michael a fost să-l ridiculizeze la maxim. Paşii de dans ostentativi, exageraţi, îl fac pe primar să pară un munte de rânză care face balet. Când îşi apucă cu dinţii buza de jos (gestul lui Michael), pare un pervers ordinar. Când se apucă de scrot, e penibil ca dracu’. Când face piruete, parcă e o păpuşă gonflabilă umflată până aproape să crape. Am văzut macarale mai graţioase decât el. Când face moonwalk, deja devine film de groază :) Şi nu pot să nu mă gândesc că prin secvenţa asta, Michael nu îl ridiculizează numai pe primar (aka Sneddon, tabloidele şi pe toţi cei care l-au hăituit), ci şi pe imitatorii lui. Nu l-am văzut declarând niciodată asta în mod făţiş, dar ştiu că detesta imitatorii. Şi părerea mea e că toţi, absolut toţi, sunt la fel de penibili ca primarul nostru din Ghosts. Sunt patetici, pur şi simplu; cu hainele lor ieftine imitându-le pe ale lui Michael, cu perucile şi cu machiajul (în general exagerat) care să-i facă să semene cu el, dar mie îmi evocă al dracului de clar nimic altceva decât imaginea unor Onnagata (bărbaţi care joacă roluri de femei în teatrul japonez Kabuki) – puteţi vedea mostre aici şi aici. Comparaţi-le, vă rog cu imaginea asta, asta sau asta. Pentru mine, nu e nicio diferenţă între ele. Dar, dicolo de aspectul lor de un caricatural hidos, ceea ce mă nedumereşte pe mine cel mai tare la imitatorii ăştia e altceva: cum dracu’ se face că toţi, absolut toţi, arată ca nişte gay penibili? E logic că Michael se simţea jignit de ei, de înfăţişările lor şi de tot ceea ce sunt şi reprezintă. Eu m-aş simţi la fel de jignit. Nu insist mai mult pe tema asta, pentru că intenţionez să scriu, la un moment dat, un articol despre ce înseamnă imitatorii şi despre părerea lui Michael referitoare la ei. Veţi vedea că, deşi a acceptat existenţa lor, a fost numai la vedere şi pentru că unele dintre marile lui calităţi erau eleganţa şi politeţea, dar în realitate îi considera exact ceea ce sunt: nişte măscărici ieftini, frustraţi şi mai ales penibili.
Revenind la Ghosts, refrenul melodiei, care mie mi se pare fantastic, ne arată un Maestro stăpân pe teritoriul său, leader al familei proprii (de zombi, în cazul ăsta), supărat pe curioşii intriganţi care i-au tulburat liniştea, care îl acuză de lucruri pe care nu le-a făcut, care se arată deranjaţi de existenţa lui, deşi el nu deranjase pe nimeni.
Şi cine ţi-a dat ţie dreptul să-mi zdruncini familia?
cine ţi-a dat dreptul să-mi zgudui iubita? ea are nevoie de mine;
cine ţi-a dat dreptul să-mi scuturi arborele familial?
cine ţi-a dat dreptul să pătrunzi aici, să mă vezi?
mi-ai înfipt un cuţit în spate,
ai tras cu o săgeată în mine –
spune-mi, eşti fantoma geloziei?
o nenorocită de fantomă a geloziei?
Fir-ar să fie!
Termenul “gelozie” este utilizat aici cu sensul de “invidie”. Maestro se izolase într-un domeniu propriu, înconjurat de entităţi loiale şi supuse, care nu aveau să-l dezamăgească; şi trăia aşa, într-un surghiun autoimpus, sperând că, dacă nu-i tulbură pe localnici, aceştia la rândul lor nu-l vor deranja. Dar lucrurile nu stăteau întocmai cum a sperat el. E de fapt povestea lui Michael, spusă într-un cântec. E de fapt suferinţa lui; crucea lui, pe care a fost nevoit să o poarte, din cauza unui mare păcat uman ancestral: invidia. Am găsit o definiţie foarte elocventă a invidiei, nu cunosc autorul: “Prapastia dintre ceea ce eşti şi ceea ce nu crezi că poţi să fii, deşi ai vrea; şi atunci demolezi pe celălalt şi ce a construit el, crezând că astfel poţi să fii mai aproape.” Un alt citat, la fel de ilustrativ, e din Harry Potter: “Măreţia inspiră invidie, invidia dă naştere la pizmă; pizma depune icrele minciunilor.” Cât de corect, nu-i aşa?
Momentul în care primarul îşi ridică haina, dezvelindu-şi dosul imens, pe care îl scutură de zor, e hilar. Apoi imită ţopăiala unei maimuţe, în timp ce, zombii de o parte, iar concetăţenii de cealaltă parte, chibiţează amuzaţi. Într-un final, primarul reuşeşte să pună frână dansului grotesc şi să strige, disperat: “Stoooop!” Imediat, zombii, speriaţi parcă, se transformă în bule ectoplasmice şi se întorc în locurile din care ieşiseră. Se lasă linişte şi, brusc, din abdomenul primarului iese o mână (mâna lui Maestro, după mâneca albă a cămăşii), ţinând o oglindă, pe care i-o împinge în faţă...
Stephen King povestind despre lucrul alături de Regele Pop pentru videoclipul Ghosts
“Stephen?... Stephen King?... Sunt... ă… Michael… Michael Jackson…” Vocea e puternică, neliniştită, plină de speranţă, încântată, semănând cu cea a unui spiriduş. “Sunt – o, Doamne – sunt un mare fan!” L-am asigurat că sentimentul era reciproc, dar în principal eu eram perplex. Era 1993, lucram la miniserialul “The Stand” şi dintr-o dată cineva mi-a inmânat receptorul în care am auzit pe cineva spunând că el era Michael Jackson şi dorea ca eu să-i scriu scenariul pentru cel mai de groază videoclip din lume, intitulat Ghosts. Urma să fie ca vechile filme cu Frankenstein, îmi spunea, doar că mai de groază! Înfricoşător! “Stephen – mi-a spus – trebuie sa facem asta. Vom şoca lumea.”
Am făcut tot ce am putut, nu pentru că el era Michael Jackson şi nici pentru că aveam să şocăm lumea, ci pentru că mi-a plăcut întotdeauna să încerc ceva nou, iar pentru mine, să scriu un minimuzical chiar era ceva nou. Ideea pe care mi-a descris-o în ziua aceea se referea la un grup de orăşeni furioşi – nişte conservatori din suburbie, nu ţărani torţionari – care voiau ca “ciudatul” care locuia într-un castel din vecinătate să părăsească oraşul; pentru că, spuneau ei, el avea o influenţă nefastă asupra copiilor. Am asociat imaginea asta cu cea a părinţilor care îşi ţineau, copiii departe de rock & roll, pe vremuri. Nu ştiam de zvonurile care începuseră să circule despre Jackson şi abuzurile asupra copiilor, dar probabil că dacă aş fi ştiut, m-ar fi determinat să lucrez cu mai mult spor. Când eşti faimos, toată lumea te acuză de toate cele, de la mâncătorie meschină şi până la asasinarea lui John Lennon.
S-a lucrat la film timp de trei săptămâni, apoi a fost lăsat baltă timp de trei ani. Probabil că am ştiut pe vremuri care au fost motivele; dar chiar dacă le-am ştiut, nu mi le mai amintesc. Amicul meu vechi (şi regizorul serialului “The Stand”) Mick Garris făcuse filmările iniţiale. Cu o zi înainte de pre-producţie, eram într-o şedinţă în care se discuta despre coregrafie, şi Michael adormise. Altă dată, mi-a sunat soţia, cerându-i un număr de telefon unde mă putea găsi. Ea i l-a dat, iar după cinci minute, Michael a sunat-o din nou, aproape plângând, să-i spună că nu avusese un creion la îndemână şi încercase să scrie numărul cu degetul pe covor, dar nu l-a mai putut desluşi. Soţia mea i-a dat din nou numărul de telefon şi Michael i-a mulţumit mult... dar nu m-a sunat.
Filmările la videoclipul Ghosts al lui Michael Jackson au reînceput la fel de brusc cum se opriseră. Mick îşi aminteşte că a fost sunat de Michael în 1996: “Mick, se va realiza! Trebuie să credem că se va realiza!” S-a realizat, dar fără Mick în spatele camerei. El lucra la miniserialul “The Shining” pe vremea aceea, iar Stan Winston a preluat frâiele regizorale. Povestea s-a îndepărtat de scenariul meu original, dar nu contează. Ceea ce contează este că videoclipul conţine unele dintre cele mai bune şi mai inspirate dansuri din cariera lui Jackson. Dacă le priviţi, cred că veţi înţelege de ce Fred Astaire a spus despre el că e un “dansator al dracului de bun”. Veţi înţelege de asemenea tristeţea lui Michael şi dorinţa aproape dureroasă de a plăcea. “Da, sunt straniu – parcă spun ochii lui – dar fac tot ce pot şi vreau să vă fac fericiţi. Ce e rău în asta?”
Tristeţea asta e obişnuită la oamenii care posedă un talent atât de mare, încât pentru ei devine o povară, în loc să le fie o binecuvântare. Deşi extraordinar de frumos, Jackson era dureros de sfios, şi era dificil (uneori imposibil) să-i vorbeşti; dar ori de câte ori privesc acest videoclip, mă face fericit... şi nu, nu e nimic rău în asta.
Nu contează că el nu a fost niciodată condamnat de nimic la Curtea Penală – şi, când l-am întrebat pe Mick (care ieşea cu Michael ocazional), el era categoric în credinţa că Michael Jackson era într-adevăr nevinovat de acuzaţiile de abuz care îi fuseseră aduse – în procesul opiniei publice, totuşi, el a fost găsit vinovat de “ciudăţenie de gradul întâi” şi a sfârşit izolându-se în casteluri bântuite, unul după altul. În final, a murit într-unul din ele. Un om straniu. Un om pierdut. Şi nu a fost unic prin felul în care s-a dus. La fel ca James Dean, Elvis Presley, Kurt Cobain, Heath Ledger şi ca mulţi alţii, el a părăsit clădirea mult prea devreme.
Pentru că, mamă-mamă, tipul ăsta chiar ştia să danseze...
...
