29 august va rămâne pentru totdeauna ziua în care Dumnezeu ne-a arătat că ne iubeşte… şi ni l-a dat pe Michael Jackson.

...





Voiam să schimb lumea, aşa că m-am trezit într-o dimineaţă şi m-am uitat in oglindă. Cel care mă privea a spus: „Nu mai e mult timp. Pământul e împânzit de durere. Copii mor de foame. Naţiuni rămân fărâmiţate de neîncredere şi ură. Peste tot aerul şi apa sunt murdărite, aproape ireversibil. Fă ceva!”

Acela din oglindă părea foarte supărat şi disperat. Totul arăta ca o mare dezordine, o tragedie, un dezastru. Am decis că el avea dreptate. Nu mă simţeam şi eu la fel de rău, în privinţa acelor lucruri, exact ca şi el? Planeta părea că fusese folostă şi apoi aruncată de-o parte. Imaginându-mi cum va arăta viaţa pe pământ după numai o generaţie, m-a făcut să simt panică.

Nu a fost greu să găsesc oameni care doreau să rezolve problemele planetei. Ascultându-le soluţiile, m-am gândit: „E atât de multă bunăvoinţă acolo, atât de multă preocupare.” Noaptea, înainte să merg la culcare, acela din oglindă mă privea serios: „Acum vom rezolva ceva”, a declarat. „Dacă fiecare işi face treaba.”

Dar nu şi-a făcut treaba fiecare. Unii, da; dar puteau ei să oprească tăvălugul? Unde au fost soluţionate durerea, foametea, ura şi poluarea? Doar dorindu-ne, nu rezolvăm nimic – ştiam asta. Când m-am trezit în dimineaţa următoare, acela din oglindă părea confuz. „Poate că nu există speranţă”, a murmurat. Apoi, în ochi i-a apărut o undă mucalită şi a ridicat din umeri. „Dar tu şi cu mine vom supravieţui. Cel puţin, noi suntem bine.”

M-am simţit ciudat când a spus asta. Era ceva foarte greşit acolo. O vagă îndoială mi-a încolţit, una pe care n-o mai simţisem atât de clar până atunci. Dacă acela din oglindă nu eram eu? El simte altfel. El vede problemele „de acolo” care trebuiesc rezolvate. Poate că vor fi rezolvate, poate că nu. El va merge mai departe. Dar eu nu simt aşa – acele probleme nu sunt „de acolo”. Eu le simt înăuntrul meu. Un copil plângând în Etiopia, un pescăruş zbătându-se într-o pată de ulei revărsat, o gorilă de munte vânată fără milă, un soldat adolescent tremurând de frică atunci când aude avioane zburând pe deasupra – nu sunt toate acestea lucruri care se întâmplă în mine, atunci când le văd şi aud despre ele?

Data următoare când m-am privit, acela din oglindă a început să se estompeze. Până la urmă, nu era decât o imagine. Mi-a arătat o persoană solitară închisa într-un pachet ordonat de piele şi oase. „Am crezut vreodată că tu eşti eu?” am început să mă întreb. Eu nu sunt atât de izolat şi de temător. Durerea vieţii mă mişcă, dar bucuria vieţii e mult mai puternică, şi numai ea singură poate vindeca. Viaţa este cea care vindecă viaţa şi cel mai bun lucru pe care-l pot face pentru Pământ este să fiu copilul său iubitor.

Acela din oglindă a tresărit. El nu se gândise atât de mult la iubire. Îi era mult mai uşor să vadă problemele, pentru că iubirea însemna să fie pe deplin sincer cu el însuşi. Ouch!

„Oh, prietene”, i-am şoptit; „tu crezi că există ceva care poate rezolva problemele fară iubire?” Acela din oglindă nu era sigur. Fiind singur atâta vreme, neîncrezându-se în alţii şi neavând parte de încrederea altora, ajunsese să se detaşeze de realitatea vieţii. „E iubirea mai reală decât durerea?” a întrebat. „Nu-ţi pot garanta asta. Dar s-ar putea. Hai să aflăm”, i-am spus. Am atins oglinda cu un zâmbet. „Hai sa nu mai fim singuri. Vrei să fii partenerul meu? Aud un dans care începe. Haide.” Acela din oglindă a zâmbit timid. Începea să realizeze că puteam fi prieteni buni. Puteam fi mai paşnici, mai iubitori şi mai cinstiţi unul cu celălalt, în fiecare zi.

Ar putea asta să schimbe lumea? Eu cred că da, pentru că Mama Terra vrea să fim fericiţi şi să o iubim, aşa cum ne îngrijim de nevoile ei. Ea are nevoie de oameni neînfricaţi de partea ei, oameni al căror curaj vine din faptul că ei fac parte din ea, la fel cum un copil e suficient de curajos sa meargă pentru că mama îşi ţine braţele întinse, ca să-l prindă. Când acela din oglindă e plin de iubire pentru mine şi pentru el, nu e loc de teamă. Când suntem înfricoşaţi şi panicaţi, încetăm să ne mai iubim propria viaţă şi planeta. Suntem deconectaţi. Cum ar putea cineva să alerge să ajute planeta, dacă se simte rupt de ea? Poate că planeta ne spune ce vrea şi, neascultând-o, cădem înapoi în propria teamă şi în propria panică.

Un lucru ştiu: niciodată nu mă simt singur, atunci când sunt copilul planetei. Nu am nevoie să mă agăţ de ideea de supravieţuire, atâta timp cât realizez, zi de zi, că toată viaţa e înăuntrul meu. Copiii şi durerea lor; copiii şi bucuria lor. Oceanul unduindu-se sub soare; oceanul plângând cu lacrimi de păcură. Animalele vânate, înfricoşate; animalele zburdând cu bucuria completă de a trăi.

Acest sens de „lumea din mine” este felul în care am vrut intotdeauna să simt. Acela din oglindă îşi are îndoielile sale, uneori. Aşa că sunt afectuos cu el. În fiecare dimineaţă ating oglinda şi murmur: „Oh, prietene, aud un dans. Vrei să fii partenerul meu? Haide.”


“That One In The Mirror” – Michael Jackson

(“Dancing The Dream”, 1992)





...

The Girl Is Mine

...



The Girl Is Mine, scris, compus şi co-produs de Michael Jackson (alături de Quincy Jones) şi interpretat împreună cu Paul McCartney, este primul single de pe albumul “Thriller” (pe faţa B a discului a fost ales „Can’t Get Outta The Rain”). A fost înregistrat între 14-16 aprilie 1982, la un an după „Say Say Say”. Deşi unii rasişti au fost suspicioşi, afirmând că Michael şi Jones au creat un cântec cu care să capete audienţă la populaţia albă, The Girl Is Mine a avut un mare succes, ajungând pe locul doi în Billboard Hot 100 (SUA) şi pe locul opt în Marea Britanie. Până în 1985, s-a vândut în 1,3 milioane de exemplare şi a primit discul de platină.

Quincy Jones i-a cerut lui Michael să scrie un cântec despre doi bărbaţi care se luptă pentru o fată. Şi, aşa cum îi şade bine unui geniu, Michael s-a trezit în toiul nopţii cu melodia în minte şi a înregistrat-o imediat. El a povestit mai târziu: “Am cântat-o exact aşa cum răsuna in mintea mea, începând cu armonia şi clapele şi corzile şi totul. Am pus-o pe bandă întreagă, numai cu vocea mea.” Jones a mai vrut să adauge o strofă rap iar Michael îşi aminteşte: “Quincy m-a sunat într-o dimineaţă şi mi-a spus: Smelly, trebuie să avem şi nişte rap aici.”

Michael a mai povestit că înregistrările pentru The Girl Is Mine au fost unele dintre cele mai plăcute momente petrecute în studio. “Unul dintre cântecele mele favorite, dintre toate cele înregistrate ca artist solo, e probabil The Girl Is Mine, pentru că lucrul cu Paul McCartney a fost captivant şi chiar ne-am distrat. Chibiţam, ne jucam, aruncam unul în altul cu diferite lucruri şi glumeam; iar în acelaşi timp mai şi înregistram. Avem şi filmări cu asta, amândoi, dar nu le-am arătat. Poate că într-o zi vă vom dezvălui câte ceva.”

The Girl Is Mine a fost lansat ca single în 18 octombrie 1982 şi criticii au fost oarecum dezamăgiţi, atât de temă (disputarea unei fete între doi bărbaţi de rase diferite), cât şi de ritm (total diferit de stilul disco al lui Michael din albumul “Off The Wall”, lansat anterior), cât şi poate mai ales de asocierea lui Michael cu fostul Beatles, pe care l-au catalogat “un bătrân prostănac, plicticos” iar despre cântec au afirmat că era “lipsit de vlagă”. Paul nu avea decât 40 de ani pe atunci, dar pentru media şi pentru criticii lu’ peşte probabil că nu contează asta. Publicul, influenţat de recenzii, începuse să se teamă că “Thriller” va fi un eşec.

Nu după mult timp, The Girl Is Mine a fost subiectul unui proces de plagiat, care s-a desfăşurat în 1984. Individul care l-a dat în judecată voia 5 milioane de dolari. Mai târziu, în 1993 (adică după ce albumul “Thriller” atinsese culmile succesului şi se vânduse în multe milioane de exemplare, iar Michael câştigase o mulţime de premii şi, evident, mai ales o mulţime de bani), s-au mai trezit doi frustraţi să intenteze process; de data asta nu s-au mai rezumat la The Girl Is Mine, ci au trecut pe listă şi ‘Thriller” şi chiar ‘We Are The World”. Între timp, Michael a mai fost dat în judecată pentru “Billie Jean”, “Smooth Criminal”, “Dangerous”, “Will You Be There” şi aşa mai departe. După cum vedem, toate marile hituri ale lui Michael au trecut prin aşa ceva. Sigur că aceste procese erau ratate din start, iar deciziile judecătoreşti au fost toate în favoarea Regelui Pop – adică a adevărului. Dar pentru el, a reprezentat începutul unei hărţuiri care apoi s-a întins şi s-a exacerbat, ca o plagă, şi care îl întrerupea din muncă, taman când îi era lumea mai dragă. A trebuit să depună mărturie si să demonstreze cum a creat fiecare cântec. A trebuit să răspundă la întrebări dintre cele mai stupide. Aproape că a trebuit să demonstreze că reflexia lui din oglindă era chiar el, şi nu altcineva. Era începutul coşmarului. Avocatul lui Michael de la procesul din 1984 cu The Girl is Mine a afirmat, după verdict: “Omul e un geniu. Nu are nevoie de cântecele nimănui. Propriile lui cuvinte au fost cheia.” În timpul audierilor, Michael a arătat cum îşi compunea cântecele: “Le pun pe o casetă, cântându-le, pur şi simplu, întocmai cum îmi vin în minte – aşa se petrece totul.” Demonstraţiile lui din sala de judecată păreau nişte concerte live. Fără instrumente, fără reflectoare, în boxa martorilor Michael era la fel de fermecător ca pe senă, iar ceea ce se auzea din gura lui suplinea fără îndoială orice orchestră. Cine l-a auzit făcând beatboxing ştie foarte bine asta. Unul dintre juraţi a declarat, mai târziu: “Prezentarea lui a indicat că e foarte capabil să-şi dezvolte propriile cântece.”

Lăsând la o parte părerile criticilor care de obicei sunt extrem de subiective şi (deşi n-ar trebui) superficiale, The Girl Is Mine e un joc. Doi bărbaţi, care s-au întâmplat să fie unul caucazian şi unul afro-american, sunt îndrăgostiţi de aceeaşi fată. Faptul că fata însaşi nu apare deloc şi nici măcar nu avem certitudinea ca ea îl vrea pe vreunul dintre ei – tocmai în asta constă joaca. Ceea ce îşi dispută cei doi pare să fie povestea cu “blana ursului din pădure”, iar pe mine asta e ceea ce m-a fermecat la acest cântec.

Michael:
– În fiecare noapte, ea vine direct în visele mele
din clipa în care am întâlnit-o;
sunt atât de mândru că eu sunt singurul
pe care ea îl consideră special.
Fata e a mea,
o, Doamne, fata aia e a mea
ştiu că e a mea
pentru că fata aia e a mea, fir-ar să fie...

Paul:
– Nu înţeleg ce gândeşti tu
atunci când spui că ea e a ta, nu a mea
trandafirii pe care i-i trimiţi şi visele tale naive
sunt doar o pierdere de timp, crede-mă...
Pentru că ea e a mea,
fata aia e a mea, la naiba
nu-ţi mai pierde vremea
pentru că fata e a mea.

Michael e trezit brusc din visarea adolescentină de un potenţial rival, care îi atrage atenţia că nu e singurul care se consideră special şi că iubirea nu e doar aşa, o floare care poate fi culeasă de oricine, fără efort. Vocea delicată a lui Michael contrastează grozav cu vocea sobră a lui Paul. Mie mi se pare un duet excelent – dar, desigur, eu nu sunt critic muzical. Şi, în plus, îmi place Michael Jackson foarte mult :)

Paul:
– Eu te iubesc mai mult decât el
te-aş duce oriunde

Michael:
– Dar eu te iubesc fără margini
doar de iubire vom avea parte

Paul&Michael:
Aşa că, hai cu mine
într-un oraş...

Jocul pare să se rezume la ideea: ce contează, să iubeşti mai mult decât altul sau să iubeşti pur şi simplu şi pentru totdeauna? Amândoi combatanţii sunt calmi şi poate că asta i-a intrigat pe critici. Un cântec cu un asemenea subiect ar fi putut avea, foarte bine, un ton şi un ritm mult mai incisive, dar nu trebuie să uităm că e compus de Michael, cel care e exact aşa cum afirmă, ingenuu “a lover, not a fighter” şi în 1982 încă mai cânta, copilăros, despre flori, basme şi iubiri nevinovate.

Michael:
– Dar nu o puteam avea amândoi
aşa că, e ori unul ori celălalt
iar într-o zi vei descoperi
că ea e iubita mea pentru totdeauna...

Paul:
– Nu vreau să te las să-ţi faci speranţe degeaba
pentru că eu chiar simt că e timpul

Michael:
– Eu ştiu că ea îţi va spune că eu sunt alesul ei
pentru că a zis că eu i-am luat minţile
fata e a mea
o, Doamne, fata aia e a mea
nu-ţi mai pierde vremea
pentru că fata e a mea, înţelege odată!

Interesant mi se pare faptul că, din versuri reiese că totuşi Michael are ceva concret: lui i-a spus fata că îl consideră special, că i-a luat minţile, că după el, nu va mai putea iubi pe altul... Replicile lui Paul se rezumă doar la a-l contrazice, fără să pară a avea o bază solidă care să-l susţină. Dialogul din final mi se pare delicios:

– Fata e a mea...
– Michael, nu vreau să ne luăm la bătaie pentru asta, OK?
– Paul, cred că ţi-am spus: eu iubesc, nu mă bat.
– Am mai auzit asta, Michael; ştii că ea mi-a spus că eu sunt iubitul ei pentru totdeauna, nu-ţi aminteşti?
– Ei bine, mie mi-a spus că, după ce m-a iubit pe mine, nu ar mai putea să iubească pe altul.
– Chiar asta ti-a spus?
– Da, asta mi-a spus... tu visează în continuare.
– Nu te cred.
– Fata e a mea, a mea, a mea...

Nu ştiu cum s-a încheiat disputa. Poate că fata nu l-a ales, până la urmă, pe niciunul dintre ei. Dar mi-ar plăcea să cred că, dacă totuşi a făcut-o, câştigătorul să fi fost Michael.




...

Thomas A. Mesereau, Jr.

...


Apărându-l pe Michael


1 iulie 2009


Procesul lui Michael Jackson a fost unic. Au fost mai mulţi jurnalişti transmiţând desfăşurarea procedurilor, decât la procesele lui O.J. Simpson şi Scot Peterson luate la un loc. Când s-au anunţat verdictele, oamenii din fiecare capitală a lumii erau cu urechile şi ochii lipiţi de radiouri, televizoare si computere. Regele Pop era mai popular decât oricine, inclusiv decât Elvis Presley.

Jay Leno, Chris Tucker, Macaulay Culkin, George Lopez şi alte celebrităţi mai puţin cunoscute, au depus mărturie. Larry King a depus mărturie în afara prezenţei juriului. Procesul a durat cinci luni şi a avut mai mult de 140 martori. Transmisiuni 24 de ore din 24, actori care jucau şi rejucau secvenţe din proceduri, au accentuat popularitatea procesului.

Când ferma Neverland a fost supusă raidului de către mai mult de 70 poliţişti din Santa Barbara, în noiembrie 2003, eu mergeam cu maşina dinspre California de Nord către Los Angeles. Tocmai încheiasem o vacanţă de nouă zile şi eram gata să-mi reiau pregătirile pentru procesul de crimă intentat lui lui Robert Blake, şi care era programat să înceapă în februarie 2004. Telefonul a început să sune întruna cu cereri înnebunite să mă duc la Las Vegas şi să-l apăr pe Michael. Am refuzat, pentru că nu puteam face faţă la cele două cazuri în acelaşi timp.

După ce a inceput selectarea juraţilor în cazul Blake, eu şi clientul am avut o neînţelegere gravă pe care judecătorul Darlene Schemp nu a putut să o soluţioneze. A fost îndurătoare şi mi-a acceptat moţiunea de retragere. Nu după mult timp, Randy (Jackson) m-a sunat din nou, ca să mă întrebe dacă îl voi apăra pe fratele său. Am zburat în Florida, unde l-am întâlnit pe Michael Jackson pentru prima oară.

Când am ajuns, Michael şi Randy mi-au spus că vorbiseră cu Johnnie Cochran la spital şi că Johnnie afirmase că eu eram singurul care ar fi putut câştiga procesul. Îl ştiam pe Johnnie, dar nu eram foarte apropiaţi. Am fost destul de surprins că el vorbea atât de elogios la adresa mea.

Trei saptămâni mai târziu, mi s-a spus că Michael doreşte ca eu şi asociata mea, Susan Yu, să-l apărăm. M-am întors în Florida şi am semnat înţelegerea. Aşa a început aventura.

Când l-am întâlnit prima oară pe Michael, el nu a spus nimic. Stătea la distanţă şi era atent la întrebările celorlalţi. Nu ştiam dacă era intenţia lui să fie misterios sau pur şi simplu prefera să observe totul, în felul său. La momentul acela, aveam puţine informaţii pe baza cărora să judec dacă ar fi fost posibil ca el să comită sau nu, faptele de care era acuzat.

Reţinerile mele în privinţa declaraţiilor au fost subiectul unor dezbateri intense în media. Un reporter anti-Jackson a apărut imediat la “The Today Show” ca să anunţe că eu aveam o iubită afro-americană şi frecventam o biserică a oamenilor de culoare. Avocaţii pe care i-am înlocuit nu au plecat într-un mod elegant. Unul dintre ei a apărut la “Good Morning America” şi a spus că a renunţat voluntar la caz, pentru că Michael era înconjurat de oameni indezirabili. Unele show-uri tabloidice, precum cele găzduite de Geraldo Rivera şi Bill O’Reilly, mi-au criticat înfăţişarea. Am presupus că mergeau şi ei cu turma, erau prinşi în vâltoarea caruselului. Ăsta era botezul meu.

La început, Michael era foarte inaccesibil. Am colindat librăriile şi internetul, după cărţi şi articole despre viaţa şi despre caracterul lui. Am citit tot ce am găsit, unele chiar de câte două ori. Întâlnirile mele cu el mi-au confirmat suspiciunile privind acuzaţiile. Era un om cu un suflet blând şi bun; sensibil, intuitiv şi creativ… părea de neconceput că el ar fi putut fi monstrul pe care îl portretizau duşmanii lui.

Multe lucruri s-au făcut, referitor la acuzaţiile de molestare. Puţine lucruri s-au spus, referitor la celelalte acţiuni. Acuzarea a pretins că Jackson a pus la cale o întreagă conspiraţie pentru a ţine prizonieră o familie, a-i răpi copiii şi a comite extorcare criminală. Vă pot asigura că Michael nu era capabil nici măcar să-şi imagineze un asemenea comportament. Dar cu cât vorbeam mai mult cu el despre acuzaţiile de molestare, cu atât eram mai convins ca acestea nu erau decât o bucată din universul de oportunităţi de a face bani, creat de şarlatani.

La prima înfăţişare în sala de judecată din Santa Maria, întreaga familie Jackson a venit îmbrăcată în alb. Erau uniţi, hotărâţi şi puternici, în mesajul lor de nevinovăţie. Am făcut prima declaraţie către media despre inocenţa lui şi respectul meu faţă de Curte şi de comunitate. Declaraţia mea a inclus cuvinte cu subînţeles, referitoare la faptul că în acest caz nu se punea problema ca avocaţii, sau oricine altcineva, să devină celebri.

Prin aceste cuvinte doream să schimb atmosfera care plana în jurul apărării şi să le bat obrazul foştilor avocaţi. Nu-mi plăcea atmosfera de carnaval pe care o promovau avocaţii lui Jackson. După părerea mea, şi-au făcut cunoscută, în mod repetat, plăcerea absolută de a se afla în mijlocul circului mediatic. Declaraţiile lor publice erau, în opinia mea, cele ale unor oameni care se promovau pe ei înşişi şi care se comportau ca nişte amatori. Michael şi Randy Jackson erau foarte suspicioşi în privinţa lor. Comentariile mele împotriva acelor avocaţi au iscat controverse. Dar, un nou zar fusese azvârlit. Bunicii mei irlandezi au zâmbit din ceruri.

Procurorii aveau un avantaj enorm. Două mari jurii în Los Angeles şi Santa Barbara îl investigaseră pe Jackson la începutul anilor ’90. Nimeni nu fusese condamnat. Al treilea juriu avea să se constituie în 2004. În răstimp, procurorul districtual Tom Sneddon se plimbase prin cel puţin două ţări, Australia şi Canada, scormonind după potenţiale victime. Departamentul de Poliţie din Santa Barbara îşi făcuse un web site prin care căuta să adune informaţii despre Michael.

Judecătorul nu voia să piardă vremea. Politica impusă apărării a fost oribilă. Numeroşi avocaţi, cei mai mulţi dintre ei fiind, în cel mai bun caz, mediocri, se străduiau în mod constant să mă discrediteze în faţa lui Michael. Media a mirosit audienţa enormă şi veniturile pe care le-ar fi obţinut, în cazul unei condamnări. Erau ca un nor de lăcuste, adunându-se permanent la orice slăbiciune pe care o simţeau ori o inventau. S-au făcut eforturi numeroase pentru a mă discredita. Foste iubite au sunat ca să spună că au fost abordate (de media) pentru a furniza detalii picante. Eu am primit telefoane de la pretinşi “jurnalişti” care imi promiteau marea cu sarea dacă le dădeam informaţii din interior. Senzaţionalismul tabloidelor explodase.

Procesul poate fi comparat cu un carnaval. Au făcut din ţânţar armăsar. De exemplu, Jackson s-a rănit la spate într-o dimineaţă şi a mers la spital. L-am informat imediat pe judecătorul Melville. Mesajul lui a fost de neclintit. Dacă Michael nu apărea la timp în sala de judecată, îi anula cauţiunea. I-am spus lui Michael să alerge la tribunal imediat, aşa cum era îmbrăcat. Pantalonii lui de pijama au devenit ospăţul mediei. Dar nu au influenţat în niciun fel procesul sau verdictul. Preşedintele juriului mi-a povestit mai târziu că niciunul dintre juraţi nu observase pantalonii lui Michael. Acest caz a fost caracterizat prin şoc, criză şi confuzie.

În numeroase ocazii, am fost convocat la Neverland să mediez cercetări, dispute şi diferite crize. Michael avea mereu un nou “guru”, sfătuitor sau avocat care îi garanta suspendarea procesului sau achitarea. Era o veritabilă adunătură de nebuni. Dar efortul de a calma aceste crize a fost o pierdere de timp.

Procesul a fost caracterizat prin reglementări legale atacabile. De exemplu, judecătorul a permis acuzării să-şi înceapă pledoaria iniţială arătând un documentar britanic josnic, scârbos, în care se afirma că Michael era pedofil. Acuzarea a pretins că acesta reprezenta o dovadă a “mobilului”.

Acuzării i s-a permis să prezinte probe că Jackson a aranjat ca alte acuzaţii de molestare să fie rezolvate într-un proces civil. Preţul plătit – dacă existase aşa ceva – nu a fost admis ca probă. De asemenea, s-a permis prezentarea ca probă a pretinselor acte similare precedente, de molestare a unui minor. Li s-a permis să dezgroape morţii din urmă cu 10 ani. Iar cireaşa de pe tort – curtea le-a permis să cheme la bară experţi “imparţiali” care au analizat pretinsele fapte fără să aibă alte date în afară de mărturiile pretinselor victime.

În timp ce acuzarea îşi prezenta argumentele, curtea le-a permis să difuzeze o înregistrare a poliţiei cu interviul presupusei victime. Desigur, erau fragmente interpretabile, selectate anume. Teoria care a făcut ca această probă să fie admisă era că eu am influenţat comportamentul pretinsei victime iar înregistrarea era relevantă ca să dovedească asta.

Încercând să nu fie părtinitor, judecătorul Melville a permis şi apărării să difuzeze filmări făcute în timpul documentarului lui Bashir şi care au fost excluse la montaj. În aceste filmări, Jackson nega orice abuz asupra copiilor.

Cinci avocaţi au depus mărturie. Trei au fost citaţi de către acuzare iar doi de către apărare. Eu am crezut întotdeauna că avocaţii sunt cei mai uşor de discreditat martori. Numai dacă-i linguşeşti puţin, îşi arată aroganţa.

Am avut mai multe zile bune în acest proces, decât am fi putut spera, în condiţiile date. Dar publicul nu a văzut niciodată câţi dintre martorii acuzării au fost desfiinţaţi de noi, la interogatorii. Judecătorul a impus să nu se filmeze, lucru pe care l-am acceptat. Dar, deşi asta a permis mai multă flexibilitate în sala de judecată, în afara ei a făcut ca procesul să fie denaturat de comentatorii aşa-zişi imparţiali, care au interpretat după cum i-a tăiat capul, bineînţeles în folosul lor propriu.

Adesea mă întorceam în apartamentul meu, deschideam televizorul şi dădeam în apoplexie când vedeam ce se comenta. De multe ori, apăreau foşti procurori din New York care comentau, foarte aprinşi, despre cum s-a comportat un martor sau altul. Afirmaţiile lor teatrale era total lipsite de substanţă sau de acurateţe. Eu eram convins că vom câştiga. Dar media raporta opusul. Şi, bineînţeles, experţii invidioşi şi superficiali şi-au făcut un scop în viaţă din a-mi critica competenţa. După ei, era de neconceput ca un avocat să adopte un comportament neconvenţional în sala de judecată. O asemenea chestie merita pedeapsa capitală.

De la bun început, am făcut totul ca sa înlătur rasismul din acest caz. Am eliminat imediat Naţiunea Islamului din jurul lui Jackson şi i-am cerut tatălui lui să se abţină de la a face comentarii rasiste în media. Devenise foarte clar că Michael era o persoană care adusese laolaltă toate rasele lumii. Din nefericire, unele dintre mediocrităţile care îl înconjurau voiau să profite de pe urma conflictului rasial. Asta a fost o sursă continuă de tensiune.

Reacţia mea, faţă de acest cazan clocotind, a fost stoicismul şi o vieţuire de pustnic. Echipa noastră locuia într-o zonă aflată departe de hotelurile, restaurantele şi barurile frecventate de media. Eram în pat la 7:30 p.m. aproape în fiecare seară şi mă trezeam la 3 a.m. Angajaţii noştri lucrau toată noaptea la mărturii şi la declaraţii. Fiindcă aveau o cheie de la apartamentul meu, uşa se deschidea practic din oră în oră, ca să-mi aducă noi informaţii şi legături pe care mi le lăsau în casa scării. Aşa am trăit timp de şase luni.

Din ziua în care Michael s-a dus, mă bântuie amintirea unor apeluri pe care le primeam noaptea târziu de la el. Copilăros, bland şi înspăimântat, Michael mă implora să nu permit unor duşmani corupţi să se implice în sarcinile mele. Nu prea avea încredere că un avocat ar putea acţiona într-o manieră pur onorabilă şi profesională. L-am asigurat, de fiecare dată, că aveam mai multă experienţă în drepturile civile decât tot Hollywood-ul. Cel mai celebru om din lume nu era obişnuit să aibă parte de reprezentanţi oneşti şi decenţi.

Cele 14 achitări au fost echivalente cu o exonerare legală completă. Şi totuşi, scriu aceste rânduri cu inima grea. Michael a fost unul dintre cei mai buni şi mai delicaţi oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Dorinţa lui de a vindeca lumea prin iubire, muzică şi artă, s-a izbit îngrozitor de felul nemilos şi crud în care a fost exploatat. Lumea este acum un loc mult mai bun, datorită lui.




...

Mona Lisa Mouallem

...


Noaptea în care am cântat la pian pentru Michael Jackson



Sunt o mare iubitoare de muzică. La fel ca mulţi oameni din lume, sunetele copilăriei mele au fost formate, în mare parte, din muzica lui Michael Jackson. Fratele meu Joe şi cu mine am dansat pe „Thriller” ore în şir, în livingul nostru. Am înţeles, da la o vârstă foarte fragedă, cât de talentat era Michael şi, pe măsură ce am crescut, l-am văzut pe Michael continuând să inspire milioane de oameni din fiecare colţ al planetei, cu muzica, stilul şi mesajele lui inegalabile.

Prin urmare, cund sunt întrebată „care a fost cel mai important moment din viaţa ta”, răspund fără urmă de ezitare: a fost noaptea în care am avut ocazia să cânt la pian pentru Michael Jackson.

Să mă întorc puţin în timp. Michael şi tata deveniseră apropiaţi, atunci când el s-a mutat în New York, în 2001, pentru a înregistra albumul „Invincible”. Deşi eram informată despre multele controverse care se vehiculau, privind viaţa lui Michael Jackson, ele nu aveau nicio importanţă, în serile pe care eu şi familia mea le petreceam cu el. Familia mea a avut norocul să-i cunoască, atât pe el, cât şi pe frumoşii, drăgălaşii lui copii, departe de blitzuri şi de fani.

Tocmai luasem cina, o cină preparată în casă, în apartamentul părinţilor mei şi Michael, care ştia că eu cântam la pian de când eram mică, m-a rugat să cânt pentru el o bucată muzicală. Sigur că am spus da şi sigur că totul părea ireal. Stăteam în fata pianului şi mă întrebam: „Cum Dumnezeu să-l distrez eu pe Michael Jackson? Ce aş putea să cânt pentru el?” Am ales o piesă de Debussy – „Deux Arabesques”. Au fost cele mai lungi patru minute din viaţa mea... cel mai faimos entertainer din lume asculta concentrat, cu ochii închişi. Când am terminat, m-am uitat la el, ca să-i văd reacţia. Inima îmi bubuia. Mâinile îmi tremurau vizibil. Ochii lui erau încă închişi. Tăcea. Apoi a deschis ochii şi mi-a spus cu o incredibilă smerenie şi cu o sinceritate atât de adâncă, încât îmi răsună şi astăzi în urechi: „Mona, îţi mulţumesc pentru asta. Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.”

Din acel moment am înţeles cât de unic era acest om. El, Regele Pop, stătea în acelaşi living în care eu şi fratele meu dansasem, în copilărie, pe muzica din videoclipurile lui. Şi, iată, era acolo, ascultându-mă pe mine, cu aceeaşi atenţie cu care ar fi ascultat un mare pianist în concert. Şi m-a ascultat, în timp ce se juca melancolic cu părul fiicei sale Paris, asigurându-se că ea şi fratele ei, Prince Michael, ascultau la fel de atenţi. A fost primul şi cel mai puternic indiciu al adevărului care s-a reconfirmat mereu, în alte momente petrecute cu Michael. Cu toată faima şi averea pe care le acumulase, cu toată influenţa pe care o avea în industrie, tot ce conta pentru el, la finalul unei zile, erau lucrurile simple, fundamentale ale vieţii. Era amabil, iubitor şi incredibil de modest. Îşi adora, pur şi simplu, copiii şi era preocupat să-i crească oameni cu suflete frumoase. Avea un respect colosal şi o imensă dragoste pentru toate genurile de muzică – pop, rock, clasică, jazz – indiferent cine şi unde o cânta. Şi era sincer interesat de viaţa altor oameni, ar fi făcut bucuros un pas înapoi pentru a-i lăsa să strălucească, chiar dacă era vorba doar de patru minute.

E foarte greu să ne imaginăm cum ar fi fost industria muzicală dacă Michael nu ar fi existat. Şi e la fel de greu să ne imaginăm cum va fi acum, că el nu mai e cu noi. Dar ce pot spune este ca lumea nu va mai fi niciodată la fel, fără marele dar al vocii lui, fără muzicalitatea lui şi fără prezenta lui impecabilă. Aşa că, în numele tuturor celor care te-au cunoscut, indiferent dacă personal sau prin intermediul muzicii tale incredibile, îţi spun: „Michael, mulţumesc. Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.”





...

Why You Wanna Trip On Me

...


Why You Wanna Trip On Me e a doua melodie pe albumul “Dangerous” (1991), compusă de Bernard Belle şi produsă de Teddy Riley, iniţiatorii şi promotorii stilului new jack swing, (şi care au contribuit, împreună, la “Remember The Time”, dar şi separat, Bernard Belle la “Privacy” iar Teddy Riley la “Jam”). Datorită ritmului proaspăt şi electrizant, “Dangerous” a primit premiul Grammy pentru cel mai bun album non-clasic din punct de vedere tehnic şi este considerat, încă, cel mai de succes album new jack swing al tuturor timpurilor.

New jack swing sau swingbeat este un gen muzical care a apărut si a fost popularizat între sfârşitul anilor ’80 şi jumătatea anilor ’90, creat prin fuziunea de ritmuri, fragmente şi tehnici de producţie dintre stilurile hip-hop, dance-pop şi sunetul contemporan urban al R&B.

Termenul new jack swing descrie sunetul inventat şi perfecţionat de producătorul, compozitorul şi artistul R&B/hip-hop Teddy Riley, cel care a condus trupele “Guy” (în anii ’80) şi “Blackstreet” (în anii ’90). Vă recomand să ascultaţi melodiile “Don’t Leave Me” sau “No Diggity” ale celor de la Blackstreet (probabil le veţi recunoaşte, au fost în topuri la vremea lor) şi veţi vedea nişte mostre excepţionale de new jack swing (bineînţeles, pe lângă cele interpretate de Michael Jackson :).

Why You Wanna Trip On Me continuă maturizarea lui Michael din punctul de vedere al atitudinii faţă de problemele sociale, după “Man In The Mirror” (“Bad”, 1987) şi “Beat It” (”Thriller”, 1982), dar şi problemele lui cu media (şi implicit cu sistemul), după “Leave Me Alone (“”Bad”, 1987) şi ”Wanna Be Startin’ Somethin’" (“Thriller”, 1982). Why You Wanna Trip On Me le combină pe amândouă, într-un strigăt trist, dar hotărât: “de ce exageraţi cu lucrurile fără importanţă, în loc să vă ocupaţi de ceea ce contează cu adevărat?”.

Ei spun că eu sunt diferit
ei nu înţeleg
dar există o problemă mai mare
există ceva mult mai important
aveţi foamete în lume
oameni care nu au destulă hrană
aşa că, chiar nu e momentul
să vă legaţi de mine

Poate că “HIstory” (1995) este cel mai incisiv album din punct de vedere structural (cu o concentrare de melodii-semnal precum “Scream”, “They Don’t Care About Us”, “Stranger In Moscow”, “Earth Song”, “D.S.”, “Money”, “Tabloid Junkie”, “2Bad”, “Little Susie”); dar revolta lui Michael mocnea de mai multă vreme. Era conştient de mult timp de problemele lumii şi hotărât să contribuie la rezolvarea lor, atât cât îi stătea în puteri, chiar dacă între timp ne mai delecta (şi) cu capodopere precum “Billie Jean”, “Liberian Girl”, “The Way You Make Me Feel” sau “In The Closet”.

Despre felul în care media ne bombardează cu bârfe de budoar, ca să ne distragă atenţia de la realitatea în care noi, cei mulţi, nu suntem decât nişte soldăţei de plumb, pe care marii rechini îi încolonează, îi trântesc ori îî mutilează, după cum le vine lor – despre toate astea am mai vorbit şi mă bucur să constat că rândurile celor care se trezesc din somnul raţiunii se îngroaşă din ce în ce mai mult. Dar, în 1991, atunci când Michael cânta Why You Wanna Trip On Me, situaţia era alta, motiv pentru care melodia nu a primit din partea publicului atenţia pe care o merita. Şi e păcat, spun eu, pentru că e un cântec excepţional, cu nimic mai prejos decât altele pe care el le-a ales să facă parte din albumele sale, după multă muncă asiduă şi după îndelungi şi repetate selecţii. Toţi cei care au colaborat cu el, fără excepţie, au afirmat că Michael era extrem de meticulos atunci când hotăra playlist-ul pentru fiecare album, că alegea şi înregistra zeci de melodii, înainte să se oprească la cele câteva care aveau să compună albumul. La el nu exista principiul “lasă că merge şi-aşa”. Iar rezultatele s-au văzut – şi se văd încă.

Aveţi profesori
care nu vor să predea
aveţi oameni în toată firea
care nu ştiu să scrie ori să citească
aveţi boli ciudate
pentru care nu există leac
aveţi mulţi doctori
care nu sunt prea siguri
aşa că, spuneţi-mi

De ce vă freacă grija de mine?
de ce tăbărâţi pe mine?
încetaţi să mă mai hărţuiţi!

În 1991, Michael Jackson avea 33 de ani şi 8 albume de studio lansate, toate de un succes colosal. Era în culmea gloriei, adorat de publicul din toate colţurile lumii, care a fost cucerit de muzica lui captivantă, de dansul lui special şi de zâmbetul lui frumos. Era vânat de media, pentru că subiectul “Michael Jackson” vindea excepţional de bine, în orice context. Era căutat cu lumânarea de politicieni, pentru că ştiau că, afişându-se în prezenţa lui, le creştea cota electorală. Era abordat de diverse organizaţii, pentru că popularitatea lui imensă le era de folos. Dar, cu toate că îşi făcea cu sârguinţă treaba lui de artist, în timp ce culegea succes după succes, în timp ce dobora record după record, Michael Jackson a înţeles că Dumnezeu i-a dat un har cu care trebuia să facă ceva... altceva în afară de a purta lauri şi a aduna averi. Şi astfel, a găsit de cuviinţă ca, deşi a dat mâna, zâmbitor, cu preşedintele Ronald Reagan, să cânte “Man In The Mirror”... deşi a pozat cu George Bush Sr, să compună apoi “They Don’t Care About Us”... deşi a participat la ceremonia de instalare a lui Bill Clinton, să-l întâmpine, nu cu “săru-mâna”, ci cu “Gone Too Soon” şi cu povestea lui Ryan White... deşi a compus “What More Can I Give”, pentru 9/11, pe vremea lui Bush Jr, să nu uite nici de revers: a urmat “We’ve Had Enough”. Iar între timp vizita copiii suferinzi şi încerca să le aducă mângâiere.

Aveţi mai multe probleme
decât v-ar trebui vreodată
aveţi bande violente
şi vărsare de sânge pe stradă
aveţi oameni fără locuinţe
care nu au ce mânca
şi care nu au o haină în spinare
şi care umblă desculţi

Michael Jackson era un artist desăvârşit, dar nu trăia cu capul în nori. Era copilăros, dar nu naiv. Era timid, dar nu manipulabil. Îi plăceau fluturii şi copacii, curcubeul şi norii, dar nu uita, nicio clipă, că dincolo de ele era lumea celor trişti şi oprimaţi de către sistem, care nu aveau ochi pentru minunăţiile naturii din cauza grijii zilei de mâine. Pentru cei care se întrebau (şi ma întrebau) despre coperta albumului "Dangerous", cred că vă veţi lămuri ascultând Why You Wanna Trip On Me. Michael Jackson nu a fost niciodată “unul de-al lor”. Şi, nu după mult timp, s-au lămurit şi “ei” de asta.

Aveţi dependenţă de droguri
în minţile celor slabi
avem atât de multă corupţie
brutalitate în poliţie
avem prostituate
plimbându-se prin întuneric
spuneţi-mi
ce aveţi de gând să faceţi
pentru a încerca să opriţi toate astea?

“Ei spun că eu sunt diferit”... Evident că Michael Jackson e diferit. A răsturnat barierele rasiale, sociale şi tradiţionale. A reuşit să adune laolaltă oameni de toate naţiile, religiile, obiceiurile şi organizările politice, dându-le peste cap planurile rockefellerilor de a ne diviza şi a ne întărâta unii asupra altora, ca să ne poată manipula şi încolona în NWO, pe principiul “divide et impera”. Pentru Michael Jackson şi pentru cei care îi ascultă muzica, nu suntem creştini sau musulmani, români sau congolezi, occidentali sau estici, capitalişti sau comunişti... Suntem oameni şi atât.

De ce vă pierdeţi vremea cu mine
de ce mă vânaţi pe mine
încetaţi să-mi mai descoaseţi viaţa
vreau ca toată lumea să mă lase în pace

A încercat să trezească conştiinţe într-un mod discret, elegant, diplomat, prin “Man In The Mirror” (“Bad”, 1987) – dar nu prea s-au simţit efectele, cel puţin nu la nivelurile de decizie; apoi prin “Black Or White”, “Heal The World” şi Why You Wanna Trip On Me (“Dangerous”, 1991) în care deja tonul e mai grav, mai serios, ca şi cum Michael le-ar spune: “atenţie, nu glumesc, problemele sunt mari şi se cer rezolvate” – dar degeaba... mai târziu prin “Earth Song” şi “Little Susie” şi, în sfârşit, dându-şi seama că bate la uşa care nu se va clinti niciodată, le dă o pamă usturătoate decidenţilor politici cu “They Don’t Care About Us” (“HIstory”, 1995).

Va rog să ascultati cu atenţie Why You Wanna Trip On Me. Cred că o să vă placă, trebuie să vă placă, nu are cum să nu vă placă… Dacă Michael l-a ales, dintre zeci de cântece, ca să fie pe albumul “Dangerous”, fiţi siguri ca a avut un motiv cât se poate de bine întemeiat... chiar dacă nu l-a compus el... E scris pentru el, l-a interpretat din suflet şi l-a făcut parte din fiinţa lui. Poate că nu ne vom da seama niciodată de ceea ce a însemnat, cu adevărat, pentru lumea asta, “fenomenul Michael Jackson”. Dar ascultaţi Why You Wanna Trip On Me... e o fărâmă din el.





...

Interviu cu Geraldo Rivera – „At Large” – 5 februarie 2005

...




GR: Ce mai faci, omule?

MJ: Ce mai faci?

GR: Mă bucur să te văd. Mai zâmbeşti?

MJ: Sigur. Zâmbesc mult.

GR: Zâmbeşti când te afli într-un studio de înregistrări, ca acesta, făcând muzică?

MJ: Desigur, iubesc muzica.

GR: Te bucuri că te-ai întors la muzică?

MJ: E fantastic, pentru că... ahh... e viaţa mea. Cu asta mă ocup.

GR: Ai fost foarte abătut... vrei să ne spui cum te simţi acum?

MJ: Sunt bine, Geraldo.

GR: În ciuda a tot ce se întâmplă acum, eşti OK?

MJ: Sunt foarte bine, mulţumesc.

GR: Ştii, a fost grozav să-ţi văd copiii. Acesta, cred eu, e adevăratul Michael Jackson pe care lumea nu l-a văzut... tu, cu copiii tăi, unul în scutece, ceilalţi doi au câţiva anişori... Nu ştiu cum te descurci fără o bonă.

MJ: Păi, îmi place să am chiar eu grijă de copiii mei, e... distractiv; de aceea îi am, ca să pot avea grijă de ei şi asta e o mare alinare pentru mine, ştii, e o bucurie, mă face fericit, mă face sa râd şi, ştii, sunt nişte copii minunaţi, drăgălaşi şi inocenţi.

GR: Te-am văzut ca un fel de arbitru între Nickelodeon şi Disney Channel. Ai nişte probleme serioase de rezolvat. Dar văd că ai o viaţă atât de normală. E o bucurie să văd asta.

MJ: Mulţumesc. Ei mi-au dăruit asta.

GR: Spune-mi, ce înseamnă copiii tăi pentru tine.

MJ: Ei înseamnă... e greu să găsesc cuvinte, pentru că ei înseamnă totul. Cum ai putea să explici ... Ei sunt lumea mea, mă trezesc şi sunt pregătit pentru ziua care începe, datorită lor. Le pregătesc micul dejun, le schimb scutecele, dacă vor să citim, citim; ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, de-a baba oarba şi ne distrăm de minune.

GR: Şi poţi crea o lume care, cel puţin, să pară normală? Este evident că ei nu cunosc o altă lume.

MJ: Fac tot ce-mi stă în puteri.

GR: Aşadar, asta reprezintă o prioritate pentru tine.

MJ: Desigur. Vreau să fiu cel mai bun tată din lume.

GR: Ei ştiu cine eşti tu? Sau ce reprezinţi tu pentru oameni?

MJ: Da, ştiu. Au fost cu mine în turnee şi în limuzine cu o mare de fani in jur.

GR: Le place?

MJ: Li se pare captivant. Vor să urce pe scenă. Mă imploră să vină pe scenă cu mine. Şi probabil că îi voi lua cu mine şi voi lăsa lumea să-i vadă pentru prima oară.

GR: Nu ar spune „Tati, vreau acasă ca să mă uit la Nickelodeon”?

MJ (râzând): Probabil, probabil.

GR: Le place şi asta.

MJ: Da.

GR: Aşadar, cum te simţi, să fii din nou aici, în studioul de înregistrări, concentrându-te din nou asupra muzicii? E o bucurie?

MJ: E o mare bucurie. Mă face să mă simt ca acasă. Sunt în mediul meu. De asta sunt aici. Orice formă de artă... cum ar fi un film bun, muzica... ştii, iubesc orice formă de artă.

GR: Adică, atunci când eşti Regele Pop, atunci te simţi cel mai confortabil? Sau e vorba de procesul creativ?

MJ: Procesul creativ, da. Sunt obsedat de creaţie...

GR: Te-am văzut cu Randy, felul în care vă purtaţi voi îmi aminteşte de felul cum eram eu cu fraţii mei. Cine e mai autoritar?

MJ: Randy.

GR: Mie nu mi s-a părut aşa. Dar, se vede că ai încredere în familie.

MJ: Sigur, aşa şi trebuie.

GR: E vorba aia „sângele apă nu se face”? sau cum?

MJ: Familia e totul. E dragoste. E ceea ce am fost învăţaţi. Suntem prieteni la sfârşitul zilei, ceea ce e important. Indiferent de ce spune publicul sau presa, suntem prieteni. Ne iubim unii pe alţii foarte mult.

GR: Deci, familia e unită, în ciuda a ceea ce spun tabloidele?

MJ: Asta e senzaţionalism.

GR: Cum te descurci cu asta?

MJ: Cum mă descurc cu senzaţionalismul?

GR: Mda. Cum te împaci cu ideea că totul din viaţa ta e amplificat, exagerat, aproape până la un nivel grotesc?

MJ: E ca şi cum te uiţi la un film de ficţiune. Pentru că e ficţiune. E ca şi cum te uiţi la ceva SF. Nu e adevărat. Şi ştiu foarte bine asta şi e trist că oamenii trebuie să citească lucrurile acelea şi că le cred.

GR: Te simţi ca şi cum ai ţine o conferinţă de presă în fiecare săptămână şi spui „asta e zvonul zilei, nu e adevărat”.

MJ: Ştiu că, până la urmă, adevărul va ieşi la lumină.





GR: Am făcut cercetări şi nu am găsit un singur om în lumea asta care să fi fost dat în judecată mai mult decât tine, pentru cele mai exagerate motive. Unul dintre avocaţii tăi mi-a spus că o femeie pe nume Billie Jean Jackson l-a sunat şi i-a zis „nu mai accepta nici o plată, domnule avocat. Eu sunt soţia – Billie Jean”...evident, din cântecul tău. Te afectează lucrurile astea?

MJ: Dacă mă afectează? Da, dar într-un fel devii imun. Am pielea de rinocer, dar în acelaşi timp sunt om. Aşa că, un lucru ca ăsta mă poate afecta, dar sunt foarte puternic. Şi nu-mi place ca oamenii să asculte astfel de informaţii false.

GR: Cum ar fi, de exemplu, zvonul de anul trecut că ai cvadrupleţi?

MJ: Ăsta a fost un zvon aiuristic.

GR: Pe urmă, cvadrupleţii au devenit gemeni. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi doi, poate au fost răpiţi de extratereştri.

MJ: Am auzit de povestea asta şi nu am gemeni. Au spus că îi ascund sau ceva de genul... alt zvon fabricat.

GR: Deci, e complet fals.

MJ: Cu cât e mai mare vedeta, cu atât e mai vânată. Nu vreau să spun că eu aş fi cine ştie ce superstar. Nu spun asta. Spun doar că, odată ce devii celebru, devii ţintă. Dar adevărul iese la suprafaţă, întotdeauna. Cred în asta. Cred în Dumnezeu, ştii?

GR: Găseşti un sprijin în credinţă?

MJ: Sigur.

GR: Dar în prietenie?

MJ: Ce-i cu prietenia?

GR: Te bazezi pe prieteni? Există oameni care ţi-au fost alături la bine şi la greu? Care sunt cei mai buni prieteni ai tăi?

MJ: Copiii mei, familia, fraţii şi surorile şi, mda... mulţi oameni mi-au fost alături. Mulţi oameni.

GR: Vrei să menţionezi numele celor mai loiali?

MJ: Cei mai loiali...

GR: Elizabeth Taylor?

MJ: Oh, ea e foarte loială, mă văd cu ea tot timpul. E prietena mea dragă, am fost în casa ei. Avem nişte conversaţii grozave la telefon noaptea, de câteva ori pe saptămână.

GR: De cât timp sunteţi prieteni?

MJ: O ştiu pe Elizabeth de când aveam 16 ani...

GR: Şi faci muzică de când aveai cinci ani.

MJ: Da.

GR: Aşadar, eşti în al cincilea deceniu de muzică. Asta înseamnă 41 de ani de făcut muzică.

MJ: Da.

GR: Nu te saturi niciodată de asta?

MJ: Nu, nu, deloc. Niciodată nu m-aş sătura de muzică.

GR: Chiar aşa? Dar de Randy, te saturi vreodată? (râzând) El e aici, doamnelor şi domnilor.

MJ: Niciodată, niciodată. El e grozav. E uimitor, e de ajutor, şi extrem de inteligent.

GR: Prin urmare, toţi sunt diferiţi. Întreaga ta familie e nebună, excentrică... la fel ca a mea.

MJ: Fiecare frate sau soră e complet diferit, ca în orice familie, ai toate elementele diferite... asta o face să fie o familie.

GR: Cum poţi să ai o viaţă normală atunci când eşti atât de mult în centrul atenţiei? Cum poţi să te distrezi în vreun fel în afara proprietăţii tale?

MJ: Nu pot. Ies foarte rar. Mi-am creat lumea mea în spatele porţilor, ştii, pentru că nu pot să merg la cinematograful din josul străzii sau în parcul din cartier, nici să ies să cumpăr îngheţată de la magazinul din colţ. Aşa că, dacă nu poţi să ai parte de lumea asta, îţi doreşti să o creezi dincolo de porţile casei şi asta încerc eu să fac. Şi nu o fac numai pentru mine, dacă pot, o împart cu familia, prietenii sau cu cine îmi doresc.

GR: Iar nevoia asta de intimitate duce la toate speculaţiile şi zvonurile aiuristice. E un revers al medaliei dificil, dar pe care eşti nevoit să-l înduri. Dar nu te plângi, nu-i aşa? Eu unul nu mă plâng. Încerc să mă obişnuiesc. Nu ştiu dacă eu sunt regele cuiva... poate regele celor care pot fi împuşcaţi, ha-ha.

MJ: „Regele jurnalismului”.

GR: Cum e cu copiii aflaţi în suferinţă? Ai pomenit de efortul de ajutorare a victimelor tsunami-ului. În ce constă? Faptul că eşti părinte te motivează să participi?

MJ: Faptul de a-ţi păsa. Şi ceea ce scrie în Biblie, despre Dumnezeu, Iisus, Iubire. El a spus: „aduceţi copiii”, „faceţi ca ei”, „fiţi ca ei” şi „aveţi grijă de ceilalţi”, „aveţi grijă de bătrâni”. Iar noi am fost crescuţi în spiritul acesta. Sunt valori foarte importante, cu care eu şi familia mea am crescut, valori care pentru noi sunt şi astăzi la fel de puternice.

GR: Dar despre ideea de a mai face filme ce spui? Ai jucat în „Vrăjitorul din Oz” şi în alte filme, dar nu te-am mai văzut pe marele ecran de la o vreme.

MJ: Vreau să regizez. Ador asta. Iubesc creativitatea şi consider că atunci când un artist îşi doreşte să facă ceva care îl poate ajuta să se exprime, atunci trebuie să facă. Simt asta şi văd asta. Sunt un vizionar. Dacă pot să împărtăşesc asta, atunci o fac. E ceea ce-mi place să fac cu muzica, dansul şi cu arta în general.





GR: Consideri că arta are un rol în viaţa reală? Mă refer la înregistrarea aceasta şi la sprijinirea victimelor tsunami?

MJ: Am văzut ce s-a întâmplat, a doua zi după Crăciun şi, fiindcă numărul victimelor continua să crească, devenise fenomenal şi nu-mi venea să cred că era adevărat. Eram uimit. M-am gândit că trebuie să fac ceva. De asta ne-a dat Dumnezeu talent, ca să-l dăruim şi să ajutăm oamenii, să dam înapoi din ceea ce am primit. Aşa că, fraţii mei şi cu mine am decis să facem împreună un cântec.

GR: Şi cum ai făcut, ai luat telefonul şi ai spus „hei, fraţilor”? Cum le-ai spus?

MJ: Am spus pur şi simplu: hei, vrem să facem ceva în studio pentru victimele tsunami. Hai să ne adunăm şi să ne organizăm. Iar ei au zis că ar fi grozav.

GR: Până la urmă, ai revenit. Cred că oamenii vor aprecia faptul că ai revenit. Nu ai fi entuziasmat să revii într-o lume în care te poţi concentra la artă şi la copiii tăi?

MJ: Mi-ar plăcea mult. Adică, asta e ceea ce mă face să merg înainte. Mediul. Arta. Asta e lumea în care mă simt cel mai confortabil.

GR: Te-ai gândit vreodată, atunci când erai în Gary, Indiana, cum va fi lumea ta când vei avea 46 de ani?

MJ: Nu m-am gândit niciodată la asta. Ştiam că mi-am dorit mereu să fac ceva minunat, să ajut oamenii; dar nu aveam nimic clar în minte atunci când eram copil. Doar cântam şi dansam şi nu înţelegeam de ce oamenii aplaudau şi ţipau. Pur şi simplu nu înţelegeam, la vârsta aceea.

GR: Când creşti în felul acesta, pe scenă, când începi sa-ţi dai seama? Când înţelegi care ţi-e locul în societate?

MJ: Durează mai mult, atunci când te maturizezi. Capeţi o personalitate mai bine definită şi creierul tău începe să crească. Începi să capeţi raţionament şi să înţelegi mai multe lucruri, începi să cercetezi.

GR: Nu-i aşa că e bine să poţi discuta astfel la televiziune, încât oamenii să te poată vedea şi auzi fiind tu insuţi, normal, obişnuit?

MJ: Eu sunt aşa mereu. Sunt eu însumi.





GR: La un moment dat, Michael Jackson şi fraţii Jackson s-au separat din punct de vedere artistic. Este acesta un moment să vă reuniţi? Evident, vei continua cariera solo, dar care e marele plan, în această etapă a vieţii tale? Ce anume ţi-ar plăcea să faci?

MJ: Am o mulţime de surprize. Filmul, iubesc filmul. Presupune inovaţie, să iei mediul şi să-l muţi în alt loc. Am folosit videoclipurile ca pe nişte filme de scurt metraj care să mă ducă la nivelul următor. Mi se pare foarte distractiv.

GR: Ţi se întâmplă vreidată să priveşti înapoi şi să-ţi spui: „mamă, Thriller e cea mai bine vândută performanţă muzicală din toate timpurile”, te încântă treaba asta?

MJ: Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta pentru că nu vreau ca subconştientul meu să spună: „am făcut totul, mai mult de-atât nu se poate”. Din cauza asta nu-mi etalez premiile şi trofeele în casă. Nu vei găsi un singur disc de aur, nicăieri în casa mea. Pentru că asta te face să te simţi mulţumit de tine, să-ţi spui: „ia uite ce am realizat eu”. Dar eu întotdeauna mi-am spus: „nu, încă n-am făcut totul”.

GR: „Regele Pop”... şi acum mă uit la unii dintre performerii zilei... e unul nou, „50 cent” şi mai e unul, îmi scapă numele, dar sunt destul de cunoscuţi, pentru că au supravieţuit unor atacuri violente, în care aproape că au murit iar acum sunt artişti hip-hop. E o epocă diferită în muzică. Crezi că te vei apropia de stilul lor – un stil de muzică urbană – sau lumea se va întoarce la muzica pop şi la rockul tradiţional?

MJ: Muzica bună şi cântecele bune sunt nemuritoare. Cultura se schimbă, moda se schimbă, obiceiurile – toate se schimbă, doar muzica de calitate e nemuritoare. Continuăm să-i ascultăm şi astăzi pe Mozart, Ceaicovschi, Rahmaninov, şi pe toţi compozitorii de mare clasă. Muzica de calitate e ca o sculptură sau o pictură minunată. E veşnică. Aceasta e realitatea.

GR: Pe de altă parte, am intervievat-o pe Barbara Streisand într-un punct de răscruce al carierei sale – plănuia să facă duete cu Bee Gees şi alţi artişti populari – ea şi-a schimbat într-un fel tempoul, ca să surprindă publicul. Te gândeşti şi tu la o abordare hip-hop?

MJ: Am făcut şi eu din astea deja, destule.

GR: Dar nu eşti un „rappie”...

MJ (râzând): Nu cânt rap, dar aş putea... Am scris cântece cu rap combinat pentru mulţi rapperi faimoşi, dar ei sunt mult mai buni la asta decât mine. De aceea nici nu vreau să-i concurez.

GR: Apreciezi că, în ciuda faptului că duci o viaţă izolata şi că eşti un star de atâta vreme, păstrezi încă ceea ce pare a fi o relaţie profundă şi pasională cu comunitatea? Te ajută asta? E un sprijin pentru tine; eşti de acord cu mine?

MJ: Da, sunt de acord, pentru că e important să-ţi iubeşti vecinii...

GR: Dar de unde vine asta? De unde vine iubirea asta, aproape instinctivă?

MJ: Cred sincer că vine de la mama mea şi de la Dumnezeu. De la felul în care am fost crescuţi. De la valorile pe care tata ni le-a inoculat în copilărie. Mama obişnuia să ne citească şi să ne înveţe din Biblie, mergeam la slujbe mereu, de patru ori pe săptămână; şi mă bucur că am făcut asta, pentru că aceste valori sunt foarte importante. Nu ştiu dacă aş fi reuşit tot ceea ce am reuşit, fără ele.

GR: Îţi mai petreci timpul cu părinţii tăi? Nu sunt departe de tine acum? Şi cum e relaţia dintre voi? Eu de exemplu sunt foarte apropiat de mama.

MJ: E minunat. În acest stadiu, ai tendinta de a-ţi aprecia mai mult părinţii şi ceea ce au făcut ei pentru tine. Începi să analizezi punctul în care te afli în viaţă şi lucrurile minunate pe care ei ţi le-au insuflat. Începi să le vezi în faţa ochilor. Încep să văd multe lucruri. Trăsăturile de caracter pe care mama şi tata mi le-au influenţat.

GR: Prietenul meu Cheech spune că, pe măsură ce înaintează în vârstă, vede în oglindă figura tatalui său. Simţi şi tu asta? Simţi că devii ca tatăl tău?

MJ: Semăn cu tata în multe privinţe. El e foarte puternic. E un luptător. El ne-a învăţat mereu să fim curajoşi, să avem încredere în noi şi în idealurile noastre. Şi, orice-ar fi, nicio stea nu prea departe ca să n-o poţi atinge şi niciodată să nu renunţăm. Iar mama ne-a învăţat la fel.

GR: Deci, eşti şi tu un luptător?

MJ: Absolut.

GR: Spune-ne, cum te vezi tu pe tine?

MJ: Încerc să fiu amabil şi generos, să dăruiesc şi să fac ceea ce cred eu că vrea Dumnezeu să fac. Uneori, când mă rog, îl întreb: „Unde vrei să mă duc, Doamne? Ce trebuie să fac de acum înainte?” Am fost întotdeauna foarte religios, nu e nimic nou în asta.

GR: Ai văzut vreodata filmul „Finding Neverland” sau ai citit despre J.M. Barrie, cel care a scris „Peter Pan”?

MJ: Ştiu multe despre domnul Barrie şi am fost un fan timp de mulţi, mulţi ani.

GR: Ştii, avea o alee pietruită, aşa cum ai şi tu. Povesteşte-ne cum ai construit Neverland, mă refer la locul în sine – acesta e Neverland-ul lui Peter Pan, acesta e Neverland-ul pe care Michael Jackson îl are în minte, iar acesta e locul pe care l-ai creat, unde te-am vizitat eu şi unde ai adus toţi acei copii în vizită. De ce ai creat locul acesta?

MJ: Am creat Neverland ca un cămin pentru mine şi copiii mei şi a fost ceva simplu, aproape subconştient. Aşa cum spuneam mai devreme: unde m-aş putea duce? E foarte greu. Am încercat să ies fiind eu însumi şi poliţiştii îmi spuneau: „Deghizează-te! Şi dă-mi un autograf pentru soţia mea!” Mă întrebau: „Ce cauţi afară fără pază?” Nu pot să fac asta. Mai încerc uneori, dar e foarte greu.





GR: Dar ai făcut Neverland înainte să ai copiii. Înseamnă că l-ai făcut pentru tine? Iar animalele exotice, erau pentru tine?

MJ: Pentru mine şi ca să mă bucur de ele împreună cu alţii. Mi-au dat ocazia să fac lucruri pe care nu am putut să le fac atunci când eram copil. Noi nu puteam să mergem la cinema. Nu puteam să mergem la Disneyland. Nu puteam să ne distrăm, aşa cum o făceau copiii normali. Noi trebuia să facem turnee. Să muncim din greu. Şi ne plăcea asta, dar munca m-a ajutat ca mai târziu să-mi permit să am un loc al meu, împrejmuit, în care să fie lumea pe care o iubeam.

GR: Ai creat, ca şi Barrie, această lume imaginară. Dar ai simţit vreodată că eşti prea mare pentru lucrurile astea? Te-ai gândit vreodată că e o naivitate să ai lame şi trenuleţ şi căluşei?

MJ: Dacă gândeşti aşa, a ca si cum ai spune că Dumnezeu e naiv, pentru că El a creat toate lucrurile, şi mari şi mărunte. Alţi bărbaţi au colectii de Ferrari, de avioane sau helicoptere sau alte lucurri care îi fac fericiţi. Pe mine mă face fericit să ofer, să împart şi să mă bucur de distracţii simple şi copilăreşti.

GR: Faţă de grandoarea Neverland-ului, locuinţa ta e destul de modestă. La fel, stilul tău persoal. Nu te văd purtând bijuterii scumpe. Cum se face că nu ai un diamant uriaş care să te reprezinte?

MJ: Sunt modest în privinţa asta. Dacă l-aş purta, probabil că l-aş dărui primului copil care mi-ar spune: „wow, îmi place colierul tău.” Când eram copil, staruri ca Sammy Davis, Fred Astaire, Gene Kelly... dacă admiram ceva la ei şi doar le spuneam „ador cămaşa pe care o porţi”, mi-o ofereau. E o trăsătură din showbusiness: „dă mai departe”.

GR: Am văzut şi în ziua când am fost la Neverland o mulţime de copii acolo. Cum e să ai atâţia copii în vizită, mai ales când ştii că eşti sub reflectoarele media? De ce faci asta? Am vrut să te întreb chiar atunci.

MJ: Am călătorit prin lume de mai mult de opt ori. Am văzut atâtea spitale şi orfelinate, câte concerte am susţinut. Dar, desigur, asta nu se menţionează în presă. Aşadar, nu o fac pentru reclamă, fiindcă nu mi s-a făcut reclamă în media din cauza asta. O fac pentru că aşa simt. Şi sunt atâţia copii în oraş care nu au văzut munţii, care nu s-au dat într-un carusel, care nu au ca animal de casă un cal sau o lamă, nici măcar nu le-au văzut vreodată, aşa încât, dacă pot să deschid porţile pentru ei ca să vadă toate aceste minunăţii, să-i văd strigând şi râzând fericiţi, atunci spun „Mulţumesc, Doamne.” Mă simt ca si cum am câştigat un zâmbet de aprobare de la Dumnezeu, pentru că fac ceva care aduce bucurie şi fericire altor oameni.

GR: Eşti apropiat de fraţii tăi? Cum te afectează atunci când intră în încurcături – cum a fost povestea cu Janet la superbowl? Cum ai răspuns tu la asta, ca frate şi ca privitor?

MJ: Oh, nu pot să vorbesc în locul surorii mele. Dar pot să-ţi spun că am răspuns cu dragoste. De fapt, mă uitam fix acolo şi n-am văzut nimic. Eram acasă la un prieten, Ron Burkle, era un ecran imens şi eu nici măcar n-am văzut. Am auzit toate discuţiile a doua zi şi am spus „Nu e adevărat.” Pur şi simplu eu nu am văzut.

GR: Crezi că s-a exagerat cu comentariile pe această temă? Consideri că e un fenomen legat de familia Jackson sau e ceva actual care se întâmplă în tara asta?

MJ: E şi asta o ipoteză interesantă. Cred că amândouă sunt valabile. E greu sa răspund. Prefer să nu răspund la întrebarea asta.

GR: Ai sunat-o să-i spui ‚Nu te lăsa copleşită de mărunţişuri ca ăsta?”

MJ: Ceva de genul... „Fii tare. O să treacă şi asta. Nu-ţi face probleme.” Am văzut lucruri şi mai rele. I-am spus: „Janet, eşti prea tânără ca sa-ţi aminteşti dar, odată, mă uitam la premiile Oscar unde prezenta David Niven şi un ins în pielea goală a venit alergând. E clar că nu a ajuns acolo de unul singur. Totul a fost organziat şi nimeni nu a comentat prea mult povestea.” Atât vreau să spun. Totul a fost live, s-a difuzat in toată lumea. A doua zi era doar o glumă.

GR: Eu cred că e ceva ce ţine de numele Jackson. Cred că s-a exagerat în povestea cu Janet şi că a fost din cauza numelui Jackson.

MJ: Mulţumesc.

GR: să revenim la înregistrarea pentru victimele tsunami. Te aştepţi ca oamenii care o vor asculta la radio să trimită bani sau să meargă la acei copii din Oceanul Indian?

MJ: M-aş bucura să se întâmple asta.

GR: Spune-mi, cum te face să te simţi aşa un gest de generozitate, de compasiune? Cred că uneori mă simt mai bine dăruind decât primind... explică-ne cum funcţionează asta la tine.

MJ: Exact asta e ideea. Nu ştiu dacă e psihologie sau altceva. Pur si simplu iubesc să muncesc din greu pentru ceva. Să organizez, să mă străduiesc; şi apoi să împart cu alţii, să-i văd că se bucură – şi întotdeauna mă rog să le placă, să-i bucure. Asta e cea mai mare satisfacţie a mea, ca artist.

GR: Te simţi frustrat din punct de vedere profesional sau personal, atunci când lumea spune „acest proiect al lui Jackson a eşuat” ori când chiar se întâmplă asta? Compilaţia ta „Number Ones”, de exemplu, s-a vândut în 7 milioane şi jumătate de copii. Eu cred că ar fi trebuit să primeşti discul de platină pentru asta; şi totuşi unii critici muzicali spun că nu a fost un hit.

MJ: Nu ştiu despre care proiect vorbeşti, dar cauza o reprezintă ştirile negative. Senzaţionalul pare să vândă mai bine decât ştirile frumoase, pozitive. Omenii preferă să audă bârfe. Ultimele mele 8 albume au intrat toate in topuri ca „number 1", aşa că oamenilor le place să exagereze lucrurile, să inventeze poveşti şi zvonuri iar uneori...





GR: Te rănesc, lucrurile astea? Simţi uneori nevoia să le strigi: „hei, staţi aşa, uitaţi-vă la cifre!”

MJ: E un aspect comun la rasa umană care nu-mi place. Partea asta e urâtă, dar există şi o parte frumoasă în oameni, nu-i aşa?

GR: Dar nu la Eminem. Noi (presa) am discutat despre asta. Cred că ar trebui s-o faci şi tu, de ce nu?

MJ: Şi care e întrebarea ta?

GR: Stevie Wonder a spus că a fost foarte grosolan din partea cuiva care a făcut bani de pe urma comunităţii (afro-americane) să insulte acea comunitate într-un fel atât de rasist şi, cum am spus eu, printr-o prezentare atât de obraznică şi bigotă. Spune-ne cum te-a jignit asta şi ce simţi acum.

MJ: Nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Eminem, dar l-am admirat întotdeauna şi a fost foarte dureros pentru mine sa văd un artist făcând aşa ceva altui artist şi e trist, pentru că ceea ce a spus Stevie Wonder e adevărat... nu vreau să spun mai mult. Ar trebui să-i fie ruşine de ceea ce a făcut. Stevie a spus că Eminem e un „rahat”. El a folosit cuvântul, e exact ce a spus. Nu spun eu asta, Stevie a spus-o. Stevie e nemaipomenit, e unul dintre cei mai de treabă oameni din lume.

GR: Stevie a spus asta despre Eminem şi chiar e un „rahat”. Şi, când Stevie a spus asta, ai simţit cumva o revărsare de iubire frăţească din partea lui?

MJ: Îl iubesc pe Stevie. Pentru mine, el e un fel de profet în muzică. Întotdeauna l-am iubit. Multă lume il respectă pe Stevie, el e o entitate foarte puternică în industrie şi, atunci când vorbeşte, oamenii îl ascultă. Eminem a greşit când a făcut ce a făcut. Am fost artist aproape toată viaţa mea şi niciodată nu am atacat un coleg. Marii artişti nu fac aşa ceva. Nu au nevoie.

GR: Am menţionat povestea cu Janet şi reacţiile exagerate la asta. Consideri că el (Eminem) a făcut asta numai pentru că ştia că o să scape ieftin din cauză că tu eşti Michael Jackson?

MJ: Mda, dar aşa ceva nu răneşte. E doar o prostie. E ceva ordinar. Sper că (măcar) pe el îl distrează.

GR: Ca o glumă scârboasă. Totuşi îţi răneşte sentimentele şi nu cred că vrei să o vadă copiii tăi.

MJ: Oh, Doamne, ar fi groaznic să vadă asta.

GR: Ajungem la final... Am evitat cazul şi nu am discutat deloc despre procesul care e în desfăşurare. Ştiu că ai permisiunea judecătorului să citeşti o declaraţie. Nu-mi place sa închei interviul în felul ăsta, dar dacă doreşti să citeşti declaraţia acum, consider că e important.

MJ: În ultimele două săptămâni, un noian de informaţii urâte, maliţioase, despre mine, au fost lansate de către media. Aparent, aceste informaţii au răsuflat din transcripturile procedurilor de judecată, unde nici eu, nici avocaţii mei, nu am apărut. Informaţiile sunt dezgustătoare şi false. În urmă cu nişte ani, am permis unei familii să viziteze şi să petreacă timpul la Neverland. Neverland e căminul meu. I-am permis acestei familii accesul în căminul meu pentru că mi-au spus ca fiul lor era bolnav de cancer şi aveau nevoie de ajutorul meu. De-a lungul anilor, am ajutat mii de copii bolnavi sau aflaţi în suferinţă. Aceste evenimente au ajuns un coşmar pentru familia mea, pentru copiii mei şi pentru mine. Nu am intenţionat să mă plasez din nou într-o astfel de poziţie vulnerabilă. Îmi iubesc comunitatea şi am mare încredere în sistemul nostru de justiţie. Vă rog să fiţi nepărtinitori şi să lăsaţi justiţia să decidă. Am dreptul la un proces corect, la fel ca oricare cetăţean american. Voi fi achitat şi exonerat, atunci când adevărul va fi spus.

GR: Michael, mai vrei să ne spui ceva?

MJ: Da. Mi-ar plăcea ca oamenii să ne menţioneze pe mine şi familia mea în rugăciunile lor. Ar fi foarte frumos. Mulţumesc, Geraldo.





...

Ebony Magazine, December 2007

...





Revista Ebony a discutat cu Michael şi echipa lui timp de aproape opt luni, în 2007, în legătură cu o şedinţă foto şi un interviu care urmau să fie publicate în acelaşi an; până când s-a stabilit ca dată finală a şedinţei luni, 24 septembrie 2007.

Cu o seară înainte, duminică, Michael şi fiul său Prince Michael II, au sosit la hotel şi au analizat îmbrăcămintea pentru şedinta foto, care fusese selectată de stilistul Phillip Bloch. Costumele alese erau creaţii ale designerilor Roberto Cavalli, Valentino, Yohji Yamamoto, Hugo Boss, Cesare Paciotti şi alţii. În plus, aveam bijuterii cu diamante în valoare de aproximativ 2 milioane $, de la creatorii Jacob, H. Stern şi Lorraine Schwartz.

Luni dimineaţa, am ajuns la Muzeul Brooklyn în jurul orei 9. De obicei, muzeul a închis pentru public lunea, dar ni s-a permis să folosim locaţia pentru şedinţa istorică cu Michael, care a inceput pe la ora 3 p.m.
În timpul şedinţei, am avut un Michael relaxat, pe fundalul muzicii lui – PYT, Billie Jean, Human Nature – care răsuna printr-un sistem audio, şi chiar ne-a arătat câteva dintre mişcările lui de dans. După cinci schimbări de costume şi şase ore de fotografii memorabile, Michael a mulţumit echipei şi s-a întors la hotel, chiar la timp ca să-şi culce copiii.





În ziua următoare, am ajuns la hotelul lui în jurul prânzului, pregătiţi pentru interviu. Timp de o oră şi jumătate, Michael Jackson ne-a împărtăşit gândurile şi pasiunile sale, ne-a povestit despre cum a creat “Thriller”, despre MTV şi videoclipurile muzicale, despre Dumnezeu, despre ce înseamnă pentru el să fie tată şi despre situaţia industriei muzicale din ziua de azi. Interviul, ca şi fotografiile, au apărut în ediţia din decembrie 2007 a revistei Ebony.

Între timp, mai mult de 200 de cititori din toata lumea ne-au scris la redacţie, întrebându-ne despre şedinţa foto, despre interviu şi despre star. Iată câteva dintre aceste întrebări, la care a răspuns o parte din echipa Ebony – vicepreşedintele Bryan Moore, directorul de creaţie Harriette Cole şi senior editorul Joy Bennett – care au fost cu el în acele trei zile.





Cum ati obţinut interviul cu Michael? A fost uşor?(Marni, Australia)

Bryan Moore: Datorită celor aproape 40 de ani de relaţii dintre Johnson Publishing Company (proprietarul revistelor Ebony şi Jet din Chicago) şi familia Jackson, o relaţie care a început când Michael făcea parte din Jackson Five, ştiam că, dacă şi când Michael ar fi fost pregătit să revină pe scena lumii, cei mai potriviţi să anunţe asta ar fi fost Ebony. Am discutat cu echipa lui în Washington, D.C., timp de opt luni şi Michael însuşi a cerut ca Ebony şi Jet să aibă prima copertă şi primul interviu cu el, după ani de absenţă.



Va face Michael Jackson un turneu mondial? (Dusty, Irlanda)

Bryan Moore: Michael nu a spus clar dacă şi când va mai face un turneu, dar a fost ezitant atunci când a vorbit despre o altă serie de concerte mondiale. “Nu-mi plac turneele lungi”, ne-a spus in interviu. Nu-şi doreşte să îmbătrânească dând concert după concert, zburând de la un mega-stadion la altul. “Nu aşa cum au făcut James Brown sau Jackie Wilson. Ei au continuat să alerge de colo-colo, distrugându-se. Mi-aş fi dorit ca James Brown să o fi lăsat mai moale, să se fi relaxat şi să se fi bucurat de rezultatele muncii lui.”



Care a fost unul dintre cele mai memorabile momente din timpul interviului? (Carl, Florida)

Bryan Moore: A fost foarte interesant să-i vedem reacţia atunci când am pus pe laptopul meu o înregistrare cu faimoasa lui performanţă de la Motown 25; şi mai târziu i-am pus să asculte pe iPhone o versiune demo a melodiei Billie Jean, şi am vorbit despre asta. Pe cât de încântat a fost să-şi aducă aminte de momentele acelea, pe atât a fost de stânjenit să vorbească despre performanţele lui. Şi în mod clar, e fascinat de noua tehnologie :)





E la fel de uimitor în dans, ca înainte? (Gabriella, Anglia)

Bryan Moore: Pentru un om de aproape 50 de ani, e incredibil de mlădios. Ne-a arătat unele dintre mişcările lui clasice, în timpul şedintei foto – în special lovitura cu piciorul. Da, încă le are cu dansul, şi încă foarte bine.



Când iese un nou CD? (K. Hall, Alabama)

Joy Bennett: Nu ştim sigur. Michael ne-a spus în repetate rânduri că scrie şi înregistrează în studio, în fiecare zi. De asemenea, ne-a spus că el crede ca are mai multe hituri in pregătire. Nici el, nici echipa lui nu au confirmat o dată, dar ne aşteptăm la o lansare, în prima parte a anului 2008.



E foarte timid?(Stacie, New York)

Joy Bennett: Nu, surprinzător, nu e foarte timid. Nu a purtat mască, nici mănuşi, şi a răspuns la intrebări direct şi la obiect.



S-a discutat despre culoarea pielii lui. E cea mai albă persoană care a apărut vreodată pe coperta Ebony? (Mae, Asia de SE)

Joy Bennett: Nici vorbă, actorul Carroll O’Connor a fost pe coperta Ebony cu personajul întruchipat de el, Archie Bunker, în iunie 1972. Dar să fie clar, deşi pielea lui e neobişnuit de albă, datorită unei afecţiuni numite vitiligo, Michael este 100% afro-american.





Cred că America încă nu a înţeles pe deplin influenţa şi poziţia lui Michael la nivel internaţional. Poţi să întrebi o pe cineva care a crescut într-o comunitate mică din Norvegia, sau pe cineva care a crescut în Africa, şi cunosc numele lui, îi cunosc muzica. Am câteva întrebări. Cine i-a ales costumele pentru şedinţa foto? Le-a ales stilistul şi au fost aprobate de Michael? De ce aţi ales acest muzeu? A fost locaţia hotărâtă de Michael? (Annette, Norvegia)

Harriette Cole: Michael a dorit să fie fotografiat într-un decor artistic iar cei de la Muzeul Brooklyn au acceptat cu bucurie. Am pozat într-un loc unde se întâlnesc istoria antică şi cea contemporană, şi fost înalţător să ne aflăm în acel loc. În privinţa garderobei, am lucrat cu stilistul Phillip Bloch, pentrru a stabili conceptul, apoi el şi echipa lui au fost la cumpărături. Noi ne-am dorit ca Michael să arate extrem de elegant şi veşnic tânăr pentru copertă. Am găsit un număr de “look”-uri care sa ilustreze asta şi i le-am prezentat lui Michael. El a decis ce anume dorea să poarte – au fost mai multe costume decât am avut noi timp să pozăm :) Michael Jackson era perfect pentru orice i-am fi dat să îmbrace. A fost foarte distractiv să lucrăm cu cineva care arată nemaipomenit, care ştie să se mişte şi care se înţelege cu camera. A fost magic!



Puteţi să ne daţi câteva detalii legate de felul în care îşi alege Michael accesoriile pentru fiecare costum? (Michelle)

Harriette Cole: Aflasem înainte de şedinţă că Michael iubeşte bijuteriile, mai ales diamantele – de fapt, broşele cu diamante. Aşa că Phillip şi echipa lui au cumpărat accesorii de la unii dintre cei mai renumiţi bijutieri din lume. Şi aşa am cheltuit mai mult de 2 milioane $ pe bijuterii pentru şedinţa aceea, din consideraţie pentru Michael.



S-au simţit intimidaţi, cei care au lucrat cu Michael la interviu sau la şedinta foto? Cum a interacţionat el cu echipa voastră?(Samantha & Michelle)

Harriette Cole: Ce am iubit cel mai mult la lucrul cu Michael Jackson a fost felul lui atât de frumos în care s-a purtat cu toată luma. A fost la fel de amabil cu operatorul, cu paznicul şi cu angajatii muzeului. S-a asigurat că i-a mulţumit fiecărei persoane care a fost de faţă, atunci când s-a terminat şedinţa. A fost generos şi binevoitor. Dacă unii s-au simţit intimidaţi de el? Nu ştiu dacă ăsta e cuvântul potrivit. Mai degrabă, cred că unii dintre cei de faţă au fost hipnotizaţi. Unii se ciupeau, ca să se convingă că se aflau de-adevăratelea în prezenţa Regelui Pop.





Michael arată mai sănătos şi mai fericit ca oricând, in ultimii ani. În timpul petrecut de voi cu Michael, aţi simţit că îşi doreşte să se întoarcă şi să reinventeze din nou industria muzicală? Lumea îi aşteaptă cu sufletul la gură următoarea mişcare, dar am impresia că el nu realizează cât de mult e aşteptat şi dorit pe scena muzicală. (Robert)

Harriette Cole: În mod cert, Michael părea sănătos şi fericit – mai mult decât atât, mulţumit. Avea o pace interioară care era de-a dreptul palpabilă. Părea să se simtă confortabil în propria-i piele. Nu-i vorbă, are un corp pentru care orice femeie sau bărbat ar face moarte de om. La 49 de ani, are un trup zvelt de dansator, ca urmare a exerciţiilor susţinute şi a disciplinei. Dacă ar putea să revină pe scenă? Evident, pare suficient de puternic. Ştim, de asemenea, că este foarte activ în creaţia de studio. Ne-a spus că el călătoreşte cu un reportofon, pentru ca oricând îi vine inspiraţia, să înregistreze şi mai târziu să poată reflecta. Ne-a mai spus că mulţi artişti din ziua de azi nu ajung la esenţă, ca sa-şi creeze propria muzică unică, originală. El consideră că e vremea descoperirilor. Asta ar include, evident, o descoperire a lui Michael Jackson – sau ar trebui să spun o “redescoperire” a lui.



Spuneţi-ne despre Blanket, acest copilaş misterios. Cum vi s-a părut? E bine-crescut? Cum sunt tatăl şi fiul împreună? V-aţi putut da seama ce fel de părinte e Michael, din ceea ce aţi văzut? (Melissa, Filipine)

Harriette Cole: Nu i-am cunoscut pe cei doi copii mai mari ai lui Michael. Fiica lui, Paris, are 9 ani iar celălalt fiu, Prince Michael, are 10. Blanket a fost incredibil de bine-crescut când am fost noi de faţă, ceea ce spune multe despre un copil de 5 ani. Este, evident, foarte apropiat de tatăl lui. Au intrat ţinându-se de mână şi s-au despărţit numai când amândoi s-au acomodat cu decorul. Aptitudinile de părinte ale lui Michael sunt de lăudat. Fără multe cuvinte, cu gesturi foarte subtile, el i-a oferit copilului disciplină, îndrumare şi sprijin. De asemenea, este evident că Michael doreşte ca Blanket să înveţe bunele maniere, aşa încât, când echipa Ebony a intrat în încăpere pentru interviu, Michael i-a arătat lui Blanket cum să strângă mâinile şi să salute. Lucruri mici, dar nu sunt ele cele care arată cât de mare e caracterul cuiva?




Sursa: www.ebonyjet.com

...

Dr. Patrick Treacy

...





În anul 2006, Michael Jackson a fost în Irlanda şi i-a cerut dr. Patrick Treacy, care-i era prieten, să-i permită să viziteze Spitalul de Copii Crumlin, unde erau internaţi copii cu arsuri severe. Dr. Treacy regretă acum că nu a fost de partea lui Michael si nu a fost de acord cu solicitarea lui. La vremea aceea, medicul era îngrijorat de faptul că media ar fi putut interpreta acea vizită în defavoarea lui Michael, aşa cum făcea cu orice altceva, cu atât mai mult dacă acea vizită s-ar fi întâmplat la atât de scurtă vreme după procesul din 2005. Şi, fără îndoială că exact asta s-ar fi intâmplat. Însă Michael era mult mai preocupat de soarta acelor copii decât de potenţiala publicitate negativă pe care şi-ar fi atras-o. Iată ce povesteşte dr. Patrick Treacy:

Michael a vrut sa meargă şi să viziteze copiii şi am discutat mult pe tema asta. M-am gândit ca nu era o idee bună. O astfel de vizită l-ar fi expus ostilităţilor din partea mediei, care l-ar fi atacat şi ar fi interpretat în fel şi chip, dacă l-ar fi văzut într-un spital de pediatrie atât de curând după procesul de pedofilie.

Voia ca eu să merg cu el şi i-am spus că mă voi duce eu să văd copiii, în numele lui, întrucât lucram ca medic în acel spital. Michael mă întreba încontinuu: „au dureri?”, „li s-a administrat morfină?”, „cât de grave sunt arsurile?”, „te vei duce să-i vezi, pentru mine?”, „sunt speriaţi?”, „provin dintr-un mediu dezavantajat?”, „de ce nu pot să intru şi să-i văd?”

Michael: De ce spui, Patrick, că eu nu pot să-i văd? Doar nu crezi că eu aş răni vreodată un copil.
Dr. Treacy: Michael, nu cred că tu ai putea să faci rău unui copil.
Michael: Atunci, de ce nu mă laşi să intru în spital?
Dr. Treacy: Pentru că inocenţa ta îţi va aduce necazuri.
Michael: Ce inocenţă?
Dr. Treacy: Ştii, faptul că nu te gândeşti la ceea ce ar putea declanşa media din treaba asta, e motivul pentru care eşti deja în belea.
Michael: Tu crezi că eu aş putea să fac rău unui copil?
Dr. Treacy: Nu.
Michael: Eşti convins de asta, în adâncul sufletului?
Dr. Treacy: Michael, eu chiar cred că tu eşti un fel de Iisus Hristos contemporan.
Michael: Dacă Iisus ar fi aici, acum, l-ai împiedica?
Dr. Treacy: Sigur că nu.
Michael: Nu l-ai întâlnit niciodată pe Iisus şi nu-l cunoşti ca persoană; şi totuşi l-ai susţine fără ezitare. Pe mine spui că mă cunoşti dar nu mă susţii. Asta înseamnă ipocrizie!
Dr. Treacy: Michael, ai dreptate.



P.S. Acum, probabil că Michael e lângă Iisus, care îl îmbrăţişează, îi mângâie rănile sufletului şi îi spune să nu mai fie trist, că aşa suntem noi, oamenii: mărginiţi şi ipocriţi. Aşa am fost şi păcatul nostru este că aşa vom fi mereu.


...