miercuri, 21 martie 2012

There Must Be More To Life Than This

...


În perioada 1981-1983, Michael Jackson s-a întâlnit cu Freddie Mercury şi au avut nişte şedinţe de înregistrări, care au inclus un demo „State Of Shock”, „Victory” şi There Must Be More To Life Than This. Niciuna dintre aceste înregistrări nu a fost lansată oficial, dar fiecare dintre cei doi au inclus unele dintre melodii pe albumele personale. Michael a înregistrat „State Of Shock” cu Mick Jagger pentru albumul „Victory” al trupei The Jacksons. Freddie a lansat versiunea solo a cântecului There Must Be More To Life Than This, pe albumul „Mr. Bad Guy”. În noiembrie 2011, Brian May (chitarisul trupei Queen), a anunţat că o serie de duete ale cleor doi artişti vor fi lansate în 2012. Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să sperăm că Brian May a vorbit serios.

Până atunci, vă propun să ascultăm There Must Be More To Life Than This, interpretat de Michael. E inutil să mai dezbat versatilitatea lui, felul incredibil în care îşi foloseşte glasul, toate modulaţiile, timbrul... abilitatea încântătoare cu care îşi dozează forţa, talentul extraordinar care nu încetează să uimească... De fiecare dată când îl ascult cântând, găsesc noi şi noi motive să-mi placă. Pop, soul, hip-hop, disco, rock... trece de la un gen la altul, cu o lejeritate pe care n-am întâlnit-o la alţi artişti. Dar de asta nu mă mir. Cum să mă mir? Doar e vorba de Michael. Doar (şi) pentru asta îl iubim. Doar (şi) pentru asta e Regele Pop. Doar (şi) pentru asta e unic.

Am ascultat aseară There Must Be More To Life Than This – pentru a mia oară, cred, dar de data asta m-a impresionat în mod special. Semnificaţia cântecului, laolaltă cu felul în care îl interpretează Michael, mi-au atins sufletul într-un mare fel. Acompaniamentul bazic, la o orgă cred, vocile din fundal, Michael încurcându-se la un moment dat – totul are un faemrc aparte. E ca o şezătoare regală: doi regi într-un studio, cântând împreună, fără reflectoare, fără public... îmi place să cred că între ei chiar exista, de-adevăratelea, comunicarea care se simte, ascultând înregistrarea.

There Must Be More To Life Than This exprimă, simplu, clar şi frumos, crezul lui Michael. Visul lui... speranţa lui... şi a noastră. Diferenţa dintre „a trăi” şi „a vieţui”... să vezi dincolo de ceea ce se află în faţa ochilor... să simţi mai mult decât decât cu simţurile uzuale... Viaţa poate să însemne mai mult decât atât... TREBUIE.

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât atât...
Cum să rezistăm, într-o lume fără iubire,
Cum să reparăm toate acele inimi sfărâmate
Şi cum să îndreptăm toate acele chipuri care plâng?

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât a ucide
Trebuie să existe o cale mai bună de a supravieţui
De ce să fie doar o chestiune de „alb sau negru”
Viaţa trebuie să fie mai mult de atât...

De ce este această lume atât de plină de ură
Oameni mor pretutindeni
Şi distrugem ceea ce tot noi am creat
Oameni luptă pentru drepturile lor
Dar noi mergem mai departe, spunând „asta e viaţa”...
Deci, asta e viaţa?...

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât a vieţui
Trebuie să fie mai mult decât ceea ce se vede
Eu trăiesc cu speranţa într-o lume plină de iubire
Atunci cu toţii vom putea trăi în pace...

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât atât...


video

...

duminică, 11 martie 2012

„Prietenie fatală”

...




Am văzut documentarul aseară, pe Discovery Channel. În urmă cu o săptămână, nu eram sigur că voiam să-l văd. Nici acum, nu sunt sigur că e bine că l-am văzut. În orice caz, nu mi-a îmbogăţit cunoştinţele, nici nu mi-a înfrumuseţat viaţa.

Pentru doctorul Murray am simţit chiar un grăunte de milă. L-am ascultat şi privit cu atenţie. Şi l-am crezut. Sigur, era un om aflat în pericol de a-şi pierde cariera şi chiar libertatea. Ar fi putut să spună orice, în apărarea lui, l-aş fi înţeles oricum, dar eu cred că a spus adevărul. Nu m-a înduioşat situaţia lui în niciun fel, dar nici nu eram încrâncenat; l-am ascultat rece, fără ură şi fără idei preconcepute. Am încercat să-mi închipui, pe tot parcursul documentarului, că nu era vorba de Michael Jackson şi că Murray era un medic obişnuit, judecat pentru malpraxis. Nu mi-a fost greu – cel puţin, nu atunci când îl vedeam pe Murray sau secvenţe din proces. Atunci când arătau imagini cu Michael, mi se strângea inima. Chiar şi numai când îi auzeam numele rostit, simţeam o tristeţe similară celei din 25 iunie 2009.

Nu am aflat nimic nou. Doar ştiam, cu toţii, că Michael a făcut stop respirator în urma ciorbei de calmante pe care i-a administrat-o Murray. Că poate nu propofolul a fost cireaşa de pe tort, nici nu mai contează. E ca şi cum ai împuşca un om, l-ai strangula, l-ai arunca de pe bloc şi în final l-ai arunca în apă. Exact în ordinea asta. Iar, la proces, ai susţine, în apărarea ta, că nu a murit înecat. Ca şi cum ar mai conta...

Murray a fost şi el, totuşi, într-un fel, o victimă. Nu aş putea să decretez a cui. Poate a propriei sale lăcomii, poate a prostiei, ori poate a conjuncturii. A afirmat că nu a ştiut de la început în ce s-a băgat. A crezut că tot ce ar fi trebuit el să facă, ar fi fost să aibă grijă ca Michael şi copiii să fie bine hrăniţi, curaţi şi feriţi de curent. Cu alte cuvinte, doctorul Murray a crezut că el era angajat pe post de bonă. Sigur, nu pare un om prea inteligent, aşa că e posibil să fi fost chiar sincer atunci când a afirmat asta. Dar, atunci când a înţeles că de fapt treaba lui nu era decât să aibă grijă ca Michael să poată dormi – asta însemnând să-i administreze tranchilizante, anestezice sau ce mama naibii mai există pe piaţă în domeniu – doctorul Murray ar fi putut să refuze. Ştia foarte bine că nu avea autorizaţie să utilizeze anestezice. Ştia că era periculos să facă asta într-un dormitor. Şi mai ales, ştia că cel de care trebuia să aibă grijă nu era oricine. Ştia că responsabilitatea lui era imensă. El spune că Michael l-a tocat la cap până l-a făcut să cedeze. Nu că l-a înmuiat să-l vadă disperat de nesomn, nu că l-a înduioşat să-şi vadă prietenul în suferinţă. Nu, ci pentru că Michael l-a „stresat” cu insistenţele. După cum afirmă chiar Murray, Michael l-a considerat prieten. Dar sentimentul nu a fost, nicio clipă, nici măcar o clipă, reciproc. De fapt, ştiţi care cred eu că a fost marea greşeală a lui Murray? Că s-a apropiat prea mult de soare. A fost atât de nesăbuit (a se citi prost), încât şi-a închipuit că el e invulnerabil; că el nu se poate pârli, chiar dacă atâţia alţii au păţit-o.

Acum, nu mai contează. Au trecut aproape trei ani. Vor mai trece treizeci. Locul pe care Michael l-a lăsat gol, va rămâne aşa. Doar nu ne închipuim că Dumnezeu ne face în fiecare zi un astfel de dar. Alminteri, n-am reuşi să învăţăm nimic. Cum ar fi, de exemplu, faptul că am avut, printre noi, un miracol.






...