29 August

...

Astăzi ar fi trebuit să-l aniversăm. N-a fost să fie aşa. Rămânem cu amintirea... cu muzica şi videoclipurile lui... cu acţiunile umanitare şi cu toate lucrurile minunate pe care ni le-a dăruit.

Dacă cineva s-a întrebat vreodată de ce Michael Jackson merită sa fie iubit... iată o parte dintre multele... incredibil de multele motive:

...

Discursul lui Michael Jackson la Universitatea Oxford, 2001

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu 

Discursul lui Michael Jackson la Universitatea Oxford, 2001

Probabil nu v-ar surprinde să aflaţi că nu am avut o copilărie idilică. S-a vorbit mult despre încordarea şi tensiunea care există în relaţia dintre mine şi tatăl meu. Tata este un om dur care ne-a forţat puternic pe mine şi pe fraţii mei, de la vârste fragede, să fim cei mai buni performeri.

Avea mari probleme să arate afecţiune. Niciodată nu mi-a spus efectiv ca mă iubeşte. Şi niciodată nu mi-a făcut complimente. Dacă făceam un spectacol extraordinar, îmi spunea că a fost un show bun. Dacă făceam unul acceptabil, îmi spunea că a fost mizerabil. Pentru el nu conta decât succesul nostru comercial. Tata a fost un manager genial şi o parte din succesul nostru profesional se datorează felului în care ne-a constrâns să muncim. El m-a pregătit să devin un om de spectacol şi, sub îndrumarea lui, nu aveam cum să ratez.  

Dar ceea ce voiam eu cu adevărat, era un tată. Voiam un tată care să-mi arate că mă iubea. Iar tatăl meu nu a făcut niciodată asta. Nu a spus niciodată „Te iubesc” privindu-mă drept în ochi. Nu a jucat vreun joc cu mine, nu m-a urcat pe umerii lui, nu mi-a aruncat nicio pernă.

Dar îmi amintesc că odată, când aveam vreo patru ani, la un carnaval, tata m-a ridicat şi m-a aşezat pe spatele unui ponei. A fost un gest mărunt, pe care el propbabil că l-a uitat după cinci minute. Dar, datorită acelui unic moment, a avut mereu un loc special în inima mea. Pentru că aşa sunt copiii. Lucrurile mici contează enorm pentru ei; iar pentru mine, acel moment a însemnat totul. Nu s-a intâmplat decât o dată dar mi-a schimbat mult părerea despre el şi despre lume.

Acum sunt tată la rândul meu, şi într-o zi mă gândeam la propriii mei copii, Prince şi Paris, şi la ceea ce aş vrea să gândească ei despre mine atunci când vor creşte. Mi-ar plăcea ca ei să-şi amintească faptul că i-am vrut lângă mine mereu, oriunde mergeam; faptul că am încercat să-i pun mereu pe primul loc, înaintea a orice, inclusiv a albumelor şi concertelor.

Dar şi în vieţile lor există provocări. Din cauză că sunt vânaţi de paparazzi, copiii mei nu pot să meargă cu mine într-un parc sau la film. Şi atunci, mă întreb dacă nu vor avea resentimente, atunci când vor fi mari. Oare cum le vor afecta copilăria, deciziile mele? Ar putea să întrebe: „De ce nu am avut şi noi o copilărie obişnuită, ca alţii?” Şi atunci mă rog, ca ei să fie îngăduitori cu mine; şi să spună: „Tăticul nostru a făcut tot ce a putut, în situaţiile cu care s-a confruntat. Poate că nu a fost perfect, dar a fost un om cuviincios şi cald, care a încercat să ne ofere toată dragostea din lume.”

Sper că ei se vor concentra mereu pe lucrurile pozitive, pe sacrificiile pe care le-am făcut pentru ei cu dragă inimă; şi să nu critice situaţiile nefericite în care s-au aflat sau greşelile pe care le-am făcut şi pe care le voi mai face în creşterea lor. Căci fiecare dintre noi a fost copilul cuiva şi ştim că în ciuda oricăror eforturi, întotdeauna vor apărea greşeli. Este în firea lucrurilor.  

Şi, când mă gândesc la asta, la speranţa că nu voi fi judecat nefavorabil de copiii mei şi că îmi vor ierta scăpările, sunt obligat să mă gândesc la propriul meu tată, şi în ciuda faptului că am negat-o atâţia ani, trebuie să recunosc că m-a iubit. Chiar m-a iubit, şi ştiu asta.

Au fost mici semne care au arătat-o. Când eram copil, eram înnebunit după dulciuri, ca toată lumea. Preferatele mele erau gogoşile glazurate, iar tata ştia asta. Aşa că, odată la câteva săptămâni, găseam dimineaţa pe masa din bucătărie o pungă cu gogoşi glazurate – fară vreun bilet, fără explicaţii – doar gogoşile. Era ca şi când venise Moş Crăciun. Uneori mă gândeam să stau treaz până noaptea târziu, ca să-l văd când le lasă, dar, ca şi în cazul lui Moş Crăciun, nu voiam să stric magia, de teamă că n-o să mai am parte de astfel de surprize. Tata trebuia să le lase noaptea, pe furiş, ca să nu fie prins cu garda jos. Era speriat de emoţiile umane, nu le înţelegea ori nu ştia cum să le înfrunte. Dar ştia să aducă gogoşi.

Şi, când dau frâu liber amintirilor, vin şi altele, gesturi mărunte, uneori incomplete, care dovedesc că el a făcut tot ce i-a stat în putinţă.

Prin urmare, în seara aceasta, în loc să mă gândesc la ceea ce nu a făcut tatăl meu, vreau să mă gândesc la toate lucrurile pe care le-a făcut, să ţin cont de faptul că şi el a avut provocările lui proprii şi să încetez să-l mai judec.

Am început să reflectez la faptul că tata a crescut în Sud, într-o familie foarte săracă. A crescut în timpul crizei economice iar tatăl lui, care se zbătea din greu să-şi hrănească familia, a arătat foarte puţină afecţiune şi şi-a crescut copiii cu un braţ de fier. Vă puteţi imagina cum era viaţa în Sud pentru un copil sărac, de culoare, privat de demnitate, lipsit de speranţă, şi care se lupta să devină adult într-o lume în care tatăl meu nu putea fi decât subordonat. Am fost primul artist de culoare difuzat la MTV şi îmi amintesc bine cu câtă greutate am reuşit asta, deşi eram în anii ’80...

Tata s-a mutat în Indiana şi şi-a făcut o familie mare, muncind ore lungi în oţelărie, muncă ce distruge plămânii şi îngenunchează spiritul, pentru a-şi întreţine familia. E de mirare, atunci, că i-a fost greu să-şi expună sentimentele? E un mister că şi-a împietrit inima, că şi-a construit ziduri care să-l ţină la adăpost de emoţii? Ce altă opţiune are un om, atunci când viaţa lui nu e decât o luptă de a rezista de azi pe mâine? Şi, mai presus de toate, este de mirare faptul că el şi-a forţat fiii să aibă succes ca artişti, pentru ca astfel să fie feriţi de o viaţă plină de umilinţă, pe care el o simţise din plin? Am început să înţeleg că până şi duritatea tatălui meu era un semn de afecţiune, una imperfectă desigur, dar tot afecţiune era. M-a forţat să muncesc, pentru că mă iubea. Pentru că a vrut ca nimeni să nu se uite vreodată de sus la băiatul lui.

Iar acum, nu mai simt amărăciune, ci binecuvântare. În locul mâniei, am descoperit îngăduinţa. În locul răzbunării, am găsit împăcarea. Iar furia mea iniţială a lăsat, treptat, locul iertării.

În urmă cu aproape un deceniu, am creat o fundaţie caritabilă denumită „Salvaţi Lumea”. Numele ei mi-a venit ca o inspiraţie. Nu ştiam, pe atunci, că aceste două cuvinte reprezintă piatra de temelie pentru profeţiile din Noul Testament. Cred eu, cu adevărat, că putem vindeca această lume, măturată chiar şi astăzi de războaie, ură şi genocid? Cred eu, cu adevărat, că ne putem vindeca copiii, aceiaşi copii care intră în şcoli cu arme şi ură şi îşi împuşcă colegii, aşa cum s-a întâmplat în Şcoala Columbine; copiii noştri, care pot să omoare în bătaie un puşti fără apărare, aşa cum a păţit Jamie Bulger (ucis în Anglia de doi băieţi în vârstă de zece ani)?... Sigur că da, cred în asta, altminteri nu aş fi aici în această seară. Dar totul începe cu iertare. Căci, pentru a vindeca lumea, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm noi înşine. Iar pentru a vindeca copiii, trebuie ca mai întâi să vindecăm copilul din noi, din fiecare.

Ca adult şi ca părinte, îmi dau seama că nu pot fi o fiinţă întreagă şi nici un părinte devotat şi capabil de a dărui iubire necondiţionată, până când nu îmi înving fantomele propriei mele copilării. Şi asta cer, de la noi toţi, în seara aceasta. Să trăim respectând cea de-a cincea poruncă. Să ne respectăm părinţii şi să nu-i judecăm. Să le acordăm avantajul îndoielii. Să înţelegem că şi ei au avut propriile lupte, propriile dureri şi traume, şi cu toate acestea au făcut tot ce le-a stat în putinţă.

De aceea vreau să-mi iert tatăl şi să încetez să-l mai judec. Vreau să-l iert, pentru că vreau să am un tată şi el este singurul pe care l-am primit. Vreau să înlătur de pe umerii mei povara trecutului şi vreau să fiu liber să păşesc într-o relaţie nouă, cu tatăl meu, pentru tot restul vieţii, care să nu fie împiedicată de fantasmele trecutului.

Shmuley şi cu mine, cei care lansăm astăzi această iniţiativă, suntem membri ai comunităţilor afro-americane şi evreieşti, ambele suferind orori şi atrocităţi de-a lungul istoriei. Cum ar putea comunităţile noastre să ierte ororile care ni s-au făcut, fără să le uităm? Amintindu-ne. Ne transmitem poveştile mai departe. Dar totodată ne ridicăm deasupra lor. Într-o lume plină de ură, îndrăznim totuşi să sperăm. Într-o lume plină de mânie, îndrăznim să mângâiem. Într-o lume a disperării, îndrăznim totuşi să visăm. Îi într-o lume plină cu neîncredere, continăm să credem.

Pe toţi cei prezenţi în această seară, care s-au simţit abandonaţi de părinţi, îi rog să-şi abandoneze dezamăgirile. Pe cei care s-au simţit minţiţi de părinţi, îi rog să nu se mai mintă pe ei înşişi. Iar pe cei care simt că locul părinţilor lor ar fi în iad, îi rog ca mai bine să le întindă mâna.

Pentru că nimic nu poate răscumpăra durerea. Răzbunarea nu aduce alinare. Dacă ne iertăm părinţii nu înseamnă că negăm faptul că au greşit faţă de noi. Nu le spălăm păcatele şi nu-i transformăm în sfinţi. Dar, păstrând resentimente faţă de părinţi, nu vom primi niciodată dragostea după care tânjim. Răzbunarea nu ne va face viaţa mai frumoasă, ci va face ca durerea şi suferinţa să se perpetueze într-un ciclu fără sfârşit. Există un proverb din Congo, care spune: „Răzbunarea este sacrificiul propriu.” Şi, prieteni, generaţia noastră s-a sacrificat şi a suferit destul.

Vă cer vouă şi îmi cer mie însumi, să le oferim părinţilor noştri darul iubirii necondiţionate şi astfel vor putea la rândul lor să înveţe să iubească de la noi, de la copiii lor. Astfel iubirea va fi, în sfârşit, restaurată în lumea noastră pustiită şi singuratică. Shmuley mi-a spus odată de o profeţie biblică veche, care spune că va veni o vreme când „inimile părinţilor vor fi vindecate prin intermediul inimilor copiilor lor”. Prieteni, noi suntem acei copii.

Mahatma Gandhi a spus: „Cel slab nu poate niciodată să ierte. Iertarea este atributul celor puternici.” În seara asta, să fim puternici. Şi, dincolo de a fi puternici, să acceptăm cea mai mare provocare dintre toate: să refacem legăturile, învăţându-i pe părinţii noştri cum să iubească. Trebuie să depăşim, cu toţii, orice efecte pe care traumele din copilărie ni le-ar fi generat şi, cum spune Jesse Jackson, să ne iertăm unii pe alţii, să ne eliberăm şi să mergem mai departe.

***

Mchael Jackson Tapes Book tradusă în limba română, integrală şi în format PDF, poate fi descărcată gratuit de aici.

...