Capitolul 21. Căutând prietenia adevărată

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


PARTEA a VIIa: PRIETENIA CU COPII-VEDETE


Capitolul 21. Căutând prietenia adevărată

SB: Iubirea şi teama, aşa cum am spus, sunt antitetice. Ele sunt ca focul şi apa. Cu cât abundă una dintre ele, cu atât dispare cealaltă. Cu cât te preţuieşti mai mult, cu atât mai puţin te temi că vei fi distrus. Cu cât ai mai multă iubire în viaţa ta, cu atât mai puţin loc rămâne pentru teamă.

MJ: Aşa este. Mergeam pe străzi şi întrebam oamenii dacă voiau să-mi fie prieteni. Chiar aşa se întâmpla, în Encino. Oamenii se uitau la mine şi rămâneau trăzniţi. „Michael Jackson!” Nu voiam decât să vorbesc cu cineva. Eram sus în casă, singur, iar mama şi tata erau jos şi se uitau la televizor. Stăteam în vechea mea cameră, fraţii mei îşi luaseră lucrurile şi se mutaseră, pentru că erau căsătoriţi, iar eu stăteam acolo sus de unul singur şi nu puteam să merg nicăieri. Te simţi ca un prizonier şi te simţi ca şi cum urmează să mori. Asta e. Dacă merg pur şi simplu pe stradă, traficul se blochează, iar oamenii îmi fac fotografii. Ştiu că păream trist; unii veneau şi mă întrebau „Ce faci?” iar eu le răspundeam „Merg.” Apoi mă întrebau „Unde mergi? Unde îţi sunt gărzile de corp?” Iar eu le spuneam: „Nu vreau decât să merg pe jos şi caut pe cineva cu care să vorbesc.” Şi atunci ei stăteau de vorbă cu mine. Am făcut asta de multe ori. Întrebam oamenii dacă voiau să-mi fie prieteni iar ei răspundeau „Sigur.” E adevărat. Mergeam în parcuri. Apoi am realizat că şi asta poate fi periculos, dar sufeream mult.

SB: Erau intimidaţi, atunci când îi întrebai dacă voiau să fie prietenii tăi? Îţi spuneau „Nu pot să fiu prieten cu tine... tu eşti Michael Jackson!”?

MJ: Le ceream chiar numerele de telefon. Apoi am înţeles că e greu să găseşti un prieten, pentru că ei se împrieteneau de fapt cu cel pe care îl vedeau. [Mă întrebam] „Era asta o prietenie adevărată?” Era dificil să-ţi dai seama.

SB: Dar ai avut nişte prieteni adevăraţi, cum e Elizabeth Taylor.

MJ: Da.

SB: Vorbeam despre Shirley Temple Black. Ea ţi-a spus că ai descoperit în tine un spirit înrudit, pentru că ai fost un copil-vedetă, ca şi ea?

MJ: Absolut.

SB: Aşa că ai aranjat să te vezi cu ea?

MJ: Păi, un prieten bun de-al ei este bun prieten cu mine. Îl cunosc de douăzeci şi cinci de ani, şi e un mare trăznit. [Michael se referă la producătorul şi promoterul David Guest, foarte bine cunoscut, în afara Hollywood-ului, pentru că a fost căsătorit cu Liza Minelli.] Dar el a devenit o persoană realmente puternică, pentru că produce o grămadă de show-uri şi organizează toate evenimentele astea cu celebrităţi, şi e un tip grozav. Aşa că am mers acolo cu el. Noi am fost şi la Convenţia Colecţionarilor, de multe ori, pentru că eu ador colecţiile de filme. Mă deghizam de fiecare dată dar cred că se ştia cine sunt. Însă era amuzant. M-am distrat mult cu Shirley Temple.

SB: Cât timp ai petrecut cu ea?

MJ: Câteva ore. Am fost la ea acasă. Am plecat de acolo renăscut, serios. Nu aveam idee că voi izbucni în lacrimi când o voi vedea, dar aşa s-a întâmplat. I-am spus „Nu ştii că mi-ai salvat viaţa.” M-a întrebat „Ce vrei să spui?” I-am zis „De atâtea ori am fost la capătul puterilor şi eram gata să cedez dar mă uitam la fotografia ta şi simţeam că exista o speranţă şi că voi putea supravieţui.” „Serios?” „Da.” Aveam un tip care călătorea cu mine. Treaba lui era ca, înainte să ajung eu la hotel, el să aranjeze camera ca pentru Shirley Temple. Am făcut asta timp de mulţi ani. Poze cu ea şi decupaje din reviste peste tot, asta făcea el; în aşa fel încât, când eu intram în cameră, să o văd. Şi la oglinda din culise, aveam poze cu ea. A fost foarte bucuroasă. Mi-a spus „Te iubesc, vreau să ne apropiem mai mult.” A spus „Vreau să mă suni, înţelegi?” S-a uitat la mine şi a zis „Îmi pare rău că am crescut.” I-am răspuns „Nu trebuie să te scuzi, pentru că ştiu cum e, am trecut şi eu prin asta.” Odată eram într-un aeroport – nu o să uit asta, cât voi trăi – şi o doamnă a zis „Oh, The Jackson 5. O, Doamne. Unde este micul Michael? Unde e micul Michael?” I-am zis: „Aici sunt.” La care ea: „Îîh.. ce s-a întâmplat?” Ei vor să rămâi pentru totdeauna copil. Tu treci prin etapa aia penibilă iar ei vor să rămâi mic. Shirley Temple a suferit rău, pentru că, pe lângă faptul că a trecut prin această etapă urâtă, şi cariera ei artistică s-a terminat. Dar eu am avut de câştigat pe alte planuri. Majoritatea copiilor-vedete nu reuşesc să treacă peste asta din cauză că devin auto-distructivi. Se distrug singuri, din cauza presiunii.

SB: Ce este presiunea?

MJ: Presiunea constă în faptul că sunt iubiţi şi plăcuţi şi când ajung la o anumită vârstă, studiourile nu-i mai vor. Publicul nu-i mai recunoaşte. Devin ceva de domeniul trecutului. Mulţi dintre ei se împotmolesc la optsprezece ani, nouăsprezece sau douăzeci... Asta s-a întâmplat cu puştii din „Our Gang” [„Gaşca noastră”]. Bobby Driscoll, care a jucat în „So Dear to My Heart” [”Atât de drag iunimii mele] şi „Song of the South” [”Cântecul Sudului], a murit la optsprezece ani. Toţi oamenii ăştia, dacă le urmăreşti vieţile, toţi au păţit acelaşi lucru, şi e dificil.

SB: Ai vorbit cu ea despre asta?

MJ: Da. Am discutat.

SB: Cum a traversat ea tranziţia de la a fi o mare vedetă la a îmbătrâni şi a nu mai fi dragălaşă?

MJ: A spus că a fost foarte puternică, dar i-a fost tare greu şăi a plâns mult. Sigur că plângi mult. Eu am plâns al naibii. Ea a fost puternică, şi tot i-a fost greu. Acum scrie o a doua carte. Prima se numeşte „Child Star” [„Copil-vedetă”]. Nu am citit-o. Nu sunt pregătit.

 SB: Simţi că ea este unul dintre puţinii oameni care te înţeleg, pentru că nu a avut copilărie, aşa cum nici tu nu ai avut?

MJ: Am întrebat-o „Ţi-a plăcut?” Mi-a răspuns că i-a plăcut mult şi i-am zis „Şi mie.” Iubeam să fiu pe scenă şi să performez, dar există şi cazuri ca al lui Judy Garland care a fost împinsă pe scenă, deşi nu voia, şi asta e într-adevăr foarte dificil. Elizabeth a trecut peste asta. Ea a trecut prin iad şi a fost un copil-vedetă, de aceea ne înţelegem atât de bine.

SB: Toţi copiii-vedete sunt ca tine? Toţi iubesc copiii?

MJ: Toţi iubesc copiii. Se înconjoară de lucruri ştrengăreşti şi se poartă ca nişte copii, pentru că nu au avut ocazia să fie copii. Toţi au chestii nostime în casele lor şi nimeni nu înţelege. Nu s-a scris niciodată o carte despre asta, pentru că prea puţini dintre cei care am supravieţuit putem să vorbim despre asta. Nu e uşor... nu e deloc uşor.

SB: Te simţi încrezător în prezenţa ei? Ai spus că te-ai simţit renăscut. Te-ai simţit mântuit, în prezenţa ei?

MJ: Mm, da. [Începe să plângă.] Nu ştiu dacă înţelegi.

SB: Sincer, nu prea... dar vreau să înţeleg.

MJ: Tu chiar nu înţelegi, nu-i aşa?

SB: Încerc. Explică-mi, de unde vine această durere? Poţi să o explici? Sau, atunci când eşti în preajma lui Shirley nu e nevoie să o faci, pentru că ea înţelege?

MJ: E ca în telepatie. Poţi să simţi ce vrea să spună celălalt, privindu-l în ochi, iar eu şi Shirley ne simţim astfel, reciproc. E ca şi cum ai comunica în tăcere. Ştiam că aşa o să fie când o voi întâlni, ştiam eu. E acelaşi lucru ca şi cu Elizabeth.

SB: Care este sursa durerii tale, Michael? Când erai la capătul puterilor, ce anume te durea?

MJ: Mă durea că totul se întâmpla prea repede şi timpul trecea prea repede. Simţi că ai pierdut multe lucruri. Nu aş relua nimic. Dar durerea vine din faptul că nu ai şansa de a face lucruri simple, iar asta doare. Lucruri mici şi simple, cum ar fi... zile de naştere sau Crăciunuri, sau nopţi petrecute la prieteni – nimic din toate lucrurile astea simple şi amuzante. Sau să mergi într-o piaţă şi să înhaţi ceva de pe galantar... lucruri din astea simple, cum ar fi să ieşi în societate şi să fii normal.

SB: Adică, toată lumea visează să întă un concert în faţa a o sută de mii de oameni, iar tu visezi la lucrurile mărunte pe care le poate face oricine?

MJ: De aceea, atunci când îmi fac prieteni, de obicei nu sunt celebrităţi, ci familii simple şi normale. Vreau să văd cum e viaţa lor. De asta am intrat în coliba aceea din China sau în casele de pământ din Africa de Sud. Am vrut să văd cum e. Am dormit în locuri nebuneşti, oamenii îmi spuneau „Ai înnebunit?” Iar eu le răspundeam „Nu, vreau să văd cum e.”

SB: Ce anume simţi că ţi-a lipsit? Simţi că ai pierdut ceva esenţial pentru viaţă? Cum ar fi faptul că, în copilărie, poţi să fii iubit fără să fie nevoie să meriţi asta? Asta ţi-a lipsit? Faptul că tu întotdeauna a trebuit să munceşti, să demonstrezi, şi nu ai putut să fii tu însuţi? Trebuia să fii evaluat, judecat, studiat. Erai o curiozitate?

MJ: Da, şi e obositor, şi mă epuizează. Nu poţi să mergi undeva unde ei să nu manipuleze ceea ce faci şi ce spui, asta mă deranjează foarte mult, mai ales când ştiu că nu am nimic în comun cu persoana despre care scriu ei, nimic. Să ţi se spună „Wacko”, nu e frumos. Oamenii cred că ceva e în neregulă cu tine, din cauza invenţiilor jurnaliştilor. Eu nu sunt deloc aşa. Sunt opusul.

SB: Cineva a spus odată că esenţa singurătăţii este să simţi că nu eşti înţeles. Din cauza asta nivelul la care eşti acum, te face să te simţi singur?

MJ: Da, desigur.

SB: Eşti acolo de unul singur, şi te simţi mişcat atunci când eşti cu cineva ca Shirley Temple, pentru că şi ea se află în aceeaşi poziţie?

MJ: Da, ea înţelege. Pot să-i vorbesc. E greu să-i fac pe alţii să înţeleagă, pentru că ei nu au fost acolo. Trebuie să simţi asta, să o atingi, să ştii exact ce e.

SB: Şi-a păstrat şi Shirley Temple Black, calităţile copilăreşti, aşa cum ai făcut tu? E jucăuşă, sau te-a luat pe tine ca să-i scoţi la iveală copilăria?

MJ: Era acolo. A venit la uşă cu şorţul pus. Gătea în bucătărie şi, după ce am mâncat, mi-a atins mâna pe masă şi mi-a mângâiat-o, ca şi cum ştia ce să facă, înţelegi? După aceea am stat pur şi simplu la masă şi am vorbit, atât. Mă uitam la acele fotografii frumoase. Avea în bibliotecă fiecare film în care a jucat, sub formă de pictoriale, făcute de marele fotograf George Hurrell, şi e uimitor să priveşti aşa ceva. A păstrat toate rochiile pe care le-a purtat în filme. A păstrat totul. I-am promis că voi face un muzeu pentru copii-vedete şi voi duce la muzeu toate lucrurile ei, şi voi aduce şi alte lucruri, toate fotografiile, totul, pentru a onora copiii-vedete. Lumea nu ştie ce s-a întâmplat cu ei. Eu nu cred că lumea ştie că Bobby Driscoll era dispărut de un an şi nimeni nu l-a recunoscut. Propria lui familie nu a ştiut că zăcea la groapa săracilor, din cauza unei supradoze. El a fost un gigant al Disney, a fost vocea lui Peter Pan. A jucat în „So Dear to My Heart”. A câştigat premiul Academiei pentru „The Window” şi „Song of the South”. Doar văzându-i pe aceşti copii, simt că pot comunica cu ei.

SB: Vei mai merge să o vezi?

MJ: O, da. O voi invita la Neverland. Mi-a zis să îi transmit salutări lui Elizabeth. M-a tot întrebat despre ea.

SB: Se cunosc?

MJ: S-au întâlnit şi au petrecut ceva timp împreună. Am vorbit astăzi lui Elizabeth şi ea a spus „Ohh... să-i transmiţi şi din partea mea salutări.” I-am spus lui Elizabeth că am petrecut weekend-ul cu ea, şi era şocată că am fost acolo. Nu-i venea să creadă.

SB: Ce anume te-a impresionat atât de mult la Shirley Temple? Şi crezi că fiecare fetiţă poate avea o Shirley Temple în interiorul ei?

MJ: Inocenţa ei, felul cum m-a făcut să mă simt bine atunci când eram trist. Şi nu e vorba neapărat de dansul şi cântecul ei, cât de felul ei de a fi. Ea primit darul de a-i face pe oameni să se simtă bine în interior. Toţi copiii au asta; dar, omule, ea e angelică de-a dreptul, pentru mine, şi de fiecare dată când o văd, indiferent că e într-un film sau o fotografie, mă simt tare bine. Am pozele ei peste tot în cameră. Îmi dă o stare grozavă.

SB: Ai regăsit-o pe Shirley Temple, atunci când ai întâlnit-o pe Shirley Temple Black? Mai era ea acea fetiţă? E ca tine? Şi-a păstrat inocenţa copilăriei?

MJ: Da. E tare drăguţă.

SB: Câţi astfel de oameni ai cunoscut? E realist? Întâlneşti mulţi adulţi în preajma cărora nu ai nevoie de protecţie şi care nu te intimidează?

MJ: Foarte puţini.

SB: Deci, foarte puţini au aceste calităţi. E vorba de oameni ca Elizabeth Taylor, respectiv copii-vedete? Oameni care nu au avut copilărie şi şi-au petrecut viaţa încercând să o regăsească şi asta îi face să să fie copilăroşi?

MJ: Aşa e; şi unii au calitatea acesta de la natură. Mulţi oameni creativi o au, şi ei au avut parte de o copilărie minunată. I-am cunoscut şi am lucrat cu ei, sunt regizori sau scriitori, şi pare că suntem cu toţii la fel, în privinţa asta. Colecţionăm aceleaşi lucruri, suntem fascinaţi de aceleaşi lucruri. Am intrat în subsolul casei lui George Lucas şi am văzut că şi el colecţionează aceleaşi lucruri ca mine. Steven Spielberg, la fel. Facem schimb de informaţii legate de colecţii. Sunt lucruri simple, cum ar fi cartonaşe vechi de la guma de mestecat sau anumite reviste... până la picturi originale Normal Rockwell... am văzut acasă la Spielberg cea mai frumoasă pictură originală Norman Rockwell. E atât de mare şi de frumoasă...

MJ: Elizabeth Taylor este foarte copilăroasă. Te dezarmează atunci când îţi spune „Nu vreau să fac asta.” Când s-a lansat filmul „Bug’s Life” [„Viaţă de gândac”] m-a bătut la cap să-mi fac programul în aşa fel încât să putem merge să-l vedem. Aşa că am mers la un cinematograf public la ora 1. Ea încearcă să mă facă să ies în fiecare joi, zicând că sunt prea solitar. La ora aia, toată lumea e la lucru, aşa că nu ne vede nimeni şi nici nu plătim. Venim cu mâinile-n buzunare şi angajaţii spun de fiecare dată: „O, Doamne, Elizabeth Taylor şi Michael Jackson!” Primim popcorn gratis, de toate. Ea adoră „Bug’s Life” şi Neverland-ul. Îi place să se dea în carusel şi în roata Ferris, dar nu îi plac cursele periculoase. Elizabeth Taylor mai are şi alte calităţi copilăreşti. A jucat în „Jane Eyre” când avea opt sau nouă ani. Taţii noştri seamănă foarte mult, amândoi sunt duri, aspri, brutali. Ea e jucăuşă, plină de tinereţe şi veselă, mereu găseşte un motiv să râdă şi să chicotească, chiar dacă are dureri. E gata de orice joc, e gata să înoate oricând. E foarte bună cu copiii. Iubeşte jucăriile şi desenele animate. Învăţ foarte multe de la ea. Îmi povesteşte despre James Dean, Clark Gable, Spencer Tracy şi Montgomery Clift, pentru că a jucat în filme alături de ei. Îmi povesteşte cum erau în realitate, care dintre ei erau de treabă şi care nu. Eram în Singapore – ea m-a însoţit în mare parte din turneul „Dangerous” – şi ne-am hotărât să mergem la grădina zoologică. Am ieşit şi am făcut un tur privat, numai al nostru, şi ne-am distrat. Ea este naşa lui Prince şi a lui Paris, iar Macaulay Culkin e naşul lor. Ea şi-a păstrat, pur şi simplu, caracteristicile unei fetiţe. Copilul pe care îl vezi în „Jane Eyre” şi în „Lassie Come Home”, e încă acolo, în ea. Se vede în ochii ei. Are acea aură de copil. E tare drăguţ. Şi Shirley Temnple la fel. Îmi spune mereu: „Te-ai prins, nu-i aşa? Doar eşti unul dintre noi.” Elizabeth Taylor şi cu mine frate şi soră, mamă şi fiu, iubiţi... e un potpuriu... e ceva special. Ne tânguim la telefon: „Am nevoie de tine...” „Oh, şi eu am nevoie de tine.” Putem să vorbim despre orice. Ea mi-a fost cel mai loial prieten. Spune că mă adoră şi că ar face orice pentru mine. Spune că la Hollywood ar trebui să se scrie un scenariu de film pentru noi doi. Că trebuie neapărat să facem ceva împreună.

SB: Eşti gelos atunci când ea se întâlneşte cu alţi bărbaţi? S-a şi căsătorit la tine în curte.

MJ: Dacă sunt gelos? Da şi nu. Ştiu că dacă ar fi fost vreodată ceva romantic între noi, presa ne-ar fi ridiculizat şi ne-ar fi numit „cuplul ciudat”. Ar transforma totul într-un circ şi asta e cel mai dureros. Îi împing scaunul cu rotile uneori, când ea nu poate să meargă. Nu e treaba lor ce facem noi împreună. Eu am nevoie să fiu lângă oameni ca mine. Unii rapperi îmi spun ‚Hai să ieşim. Hai să mergem într-un club.” Le răspund: „Cum? Să ieşim? Nu prea cred.” Genul acesta de lucruri nu mă caracterizează. În acel turneu, în „Dangerous”, ea m-a hrănit pentru că nu puteam să mănânc. Atunci când sunt supărat, stau nemâncat, uneori până când îmi pierd cunoştinta. [Acuzaţiile lui Chandler au izbucnit în 1993, în timp ce Michael era în turneul „Dangerous”, de aici motivul supărării lui.] Ea lua lingura, îmi deschidea gura şi mă făcea să mănânc. Mi-a spus că n-o să mă lase să plec nicăieri fără ea, deşi medicii ei o sfătuiseră să evite deplasările. A fost în Tailanda şi m-a însoţit în tot turneul, până la Londra. Ne-am oprit la Elton John acasă şi el a fost tare amabil că m-a ascuns. Este unul dintre cei mai drăguţi oameni de pe planeta asta. El şi cu mine am avut grijă de Ryan White, ne-am ocupat împreună de cheltuielile cu îngrijirile medicale. Apoi au început să-mi facă intravenoase. Trec prin astfel de crize alimentare, în care pot sta săptămâni întregi fără să mănânc. Trebuie să iau nişte chestii care să mă ţină pe picioare. Ceea ce mă blochează este că nu pot să mănânc nimic despre care să ştiu că a fost cândva viu iar acum îl văd mort în farfuria mea. Aş vrea să fiu strict vegetarian, dar medicii continuă să-mi bage pe gât pui şi peşte.

...

Moonwalker continuă să danseze, undeva...

...


Michael Jackson a fost un om foarte înţelept, plin de iubire şi o reală sursă de inspiraţie pentru mulţi. Pe lângă faptul că a fost un entertainer de excepţie, a fost un om cu totul şi cu totul special, având în acelaşi timp sufletul sensibil al unui copil şi determinarea unui războinic. Acum, Michael şi-a găsit, în sfârşit, iubirea şi fericirea pe care le-a căutat. Şi sunt convins că el continuă să danseze, undeva...


 


Toată lumea vine să vadă Luna mergând
Vine să vadă Luna dansând
Vine să vadă Luna strălucind...


...

Capitolul 20. Singurătatea, dorinţa de a avea copii, şi răzgândirea Lisei-Marie Presley

...


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


Capitolul 20. Singurătatea, dorinţa de a avea copii, şi răzgândirea Lisei-Marie Presley

SB: Dă-mi voie să te întreb despre singurătate. Oriunde ai călătorit ai avut, slavă Domnului, un anturaj. Oameni care au fost alături de tine mult timp, Frank şi Skip [Bodyguard-ul lui Michael la vremea aceea, un om foparte plăcut şi decent din New Orleans.] Şi totuşi, nu e acelaşi lucru ca şi cum ai avea o soţie sau ceva de genul. Te simţi singur? Sau se întâmplă atât de multe în viaţa ta, încât nu ai timp să te simţi singur?

MJ: Când spui „singur”, te referi la lipsa unei soţii? A unui partener de viaţă? La asta te referi?

SB: Da.

MJ: Am trecut prin două divorţuri rele şi tocmai am ieşit din al doilea. Chair şi când eram căsătorit cu aceste femei, mă băgam în pat culcare nefericit. Sufeream. Noaptea trecută am plâns când m-am dus la culcare şi nu am dormit bine. Plâng, Shmuley, pentru că mă simt aşa... îţi spun adevărul adevărat şi dacă nu mă crezi poţi să-l întrebi pe Frank. Frank ştie cât am suferit. Simţeam toată durerea copiilor care suferă şi mă durea foarte tare. De aceea am încercat să ajung la fiecare copil despre care auzeam că suferă, de la [Michael menţionează o fetiţă care se lupta cu cancerul şi pe care a întâlnit-o, împreună cu familia ei, la Shmuley acasă] şi până la Gavin [Arvizo]. Încercam să-i sunt, şi primul lucru pe care l-am făcut de dimineaţă, a fost să sun acasă la... [fetiţa bolnavă de cancer] şi mi s-a spus că murise deja. Mă doare. Dar cred că de acolo îmi vine iubirea adevărată, Shmuley. Dacă pot să ajut în felul acesta, mi-e bine şi nu am nevoie de altfel de iubire. Ştii, dacă undeva întâlnesc o fată care mi se pare frumoasă – şi se întâmplă des asta – e grozav. Vreau să spun că aş ieşi cu ea la o întâlnire sau aşa ceva. Nu e nimic rău în asta. Jennifer Lopez arăta grozav de bine zilele trecute, chiar aşa. M-a şocat, pentru că niciodată nu m-am gândit... arăta bine [Michael râde în timp ce spune asta].

SB: Dar ai renunţat să mai speri că femeile te-ar putea înţelege? Eşti de părere că mult mai bine te vor înţelege copiii?

MJ: Nu e uşor de trăit cu mine, pentru o femeie, ca soţie. Nu e uşor deloc şi eu ştiu asta. Pentru că îmi dăruiesc tot timpul altcuiva. Îl dăruiesc copiilor, îl dăruiesc cuiva care e bolnav undeva în lume... muzicii... Iar femeile vor să fie în centrul atenţiei. Îmi amintesc că Lisa-Marie îmi spunea mereu: „Nu sunt o mobilă, nu sunt o mobilă. Nu poţi, pur şi simplu...” Şi îi răspundeam: „Nu vreau să fii o mobilă.” Şi, ştii, mă căutau la telefon nişte fetiţe bolnave iar ea se înfuria şi le închidea telefonul. Dar, ştii, asta e misiunea mea, Shmuley. Trebuie să mi-o îndeplinesc.

SB: Dar dacă ai găsi o femeie care să fi fost atât de blândă, aşa incredibil de caldă?

MJ: Ca Maica Tereza sau Lady Diana sau... Ar fi minunat. Ar fi perfect.

SB: Ar fi mai bine aşa, decât să te descurci de unul singur?

MJ: Absolut, şi Lisa a fost minunată că mergea cu mine în spitale, şi a fost foarte drăguţă. Erau copii legaţi de paturi, sau prinşi cu lanţuri de podea. Noi i-am dezlegat... am eliberat toţi acei copii... Detestam asta, iar ea... ea a descoperit multe nedreptăţi odată cu mine. Ţări ca România, Cehoslovacia sau Rusia... Să fi văzut ce le făceau copiilor... ai fi fost şocat. Îi înlănţuiau de pereţi ca şi cum ar fi fost animale şi erau goi şi dormeau în propriile dejecţii... Era atât de trist, mi se făcea greaţă. Le-am oferit haine şi jucării şi multă iubire. Îi iubesc, mă întorceam în fiecare zi să-i văd, să-i îmbrăţişez, aş fi vrut să-i iau pe toţi la Neverland.

SB: Când ai început să devii copil-vedetă, ţi-ai simţit copilăria alunecând încet printre degete? Ai câştigat un concurs la vârsta de opt ani. În 1964, ai fost ales ca lider vocal al trupei familiei. Asta te-a încântat sau te-a îngrijorat? Te-ai gândit: „De unde a început asta? Unde va duce?”

MJ: Nu m-am gândit la asta. Nu mă gândeam la viitor. Luam fiecare zi aşa cum venea. Ştiam că voiam să fiu un star. Voiam să fac multe lucruri şi să-i fac pe oameni fericiţi.

SB: Ai ştiut că asta te va costa copilăria?

MJ: Nici vorbă. Nicidecum. [Vorbeşte la telefon] Spune-le băieţilor să lase muzica să le vorbească şi să nu sară imediat în mijlocul ei. Să asculte de câteva ori şi să lase melodia să se creeze singură. Ăsta e secretul, să lase muzica să le vorbească. Bine? La revedere.

SB: Visezi ca într-o zi, ca într-un viitor mesianic, toţi acei copii vor veni şi vor trăi fericiţi la Neverland, până la adânci bătrâneţi?

MJ: Da.

SB: Şi dacă ai avea resursele necesare, tu chiar...

MJ: Aşa aş face, Shmuley. Şi aş fi fericit să fac asta.

SB: Lisa-Marie a fost înţelegătoare, cel puţin în privinţa vizitelor. Deci, n-a avut nicio problemă să te însoţească şi să ofere compasiune şi iubire acelor copii, şi să-i facă să se simtă speciali?

MJ: Nu a avut nicio problemă să facă asta, dar de câteva ori am avut discuţii serioase, pentru că e foarte posesivă cu copiii ei. Copiii ei sunt principala preocupare pentru ea... şi i-am spus „Nu, toţi copiii sunt copiii noştri” iar ei nu i-a plăcut niciodată că am spus asta. Era chiar foarte supărată. În plus, ne-am certat odată, când doi băieţi din Londra l-au ucis pe un altul şi eu voiam să-i văd, pentru că fuseseră judecaţi ca adulţi şi primiseră sentinţă pe viaţă. Aveau zece-unsprezece ani şi voiam să-i vizitez în închisoare. Ea mi-a spus: „Idiotule, tu îi premiezi pentru ce au făcut.” I-am zis: „Pariez că dacă ai căuta în vieţile lor ai afla că nu au avut părinţi aproape, că nu au primit iubire, că nimeni nu i-a ţinut în braţe, nu i-a privit în ochi şi nu le-a spus ’te iubesc’. Ei merită asta, chiar dacă vor face închisoare pe viaţă. Nu vreau decât să le spun că îi iubesc şi să-i îmbrăţişez.” Ea a spus: ”Ei bine, greşeşti.” I-am zis: „Ba nu, tu greşeşti.” Apoi s-a aflat că băieţii proveneau din familii dezorganizate, că nu au primit niciodată atenţie când erau foarte mici, nu au fost îngrijiţi. Mângâierea lor erau acele filme cu Chucky, în care nu vedeau decât înjungheri şi crime. Şi aşa au devenit ceea ce sunt.

SB: Atunci a recunoscut că avuseseşi dreptate?

MJ: Nu, ea considera că eu voiam să răsplătesc nişte băieţi răi.

SB: A vrut să fii tată pentru copiii ei?

MJ: Păi, a fost întrebată odată. I s-a pus întrebarea la televizor şi a spus „Nu, ei au un tată. Tatăl lor este Keogh.”, tipul acela. Dar eu chiar am fost bun cu copiii ei. În fiecare zi le aduceam ceva, iar ei mă aşteptau la fereastră şi mă îmbrăţişau. Îi iubesc. Mi-e tare dor de ei.

SB: Se obişnuise să trăiască la Neverland sau i se părea prea izolat?

MJ: Lisa nu a locuit la Neverland. Stăteam în locuinţa ei din oraş şi veneam periodic la Neverland în vizită. Era ca un fel de weekend plin de distracţie.

SB: Copiilor ei le plăcea?

MJ: Glumeşti? Erau în culmea fericirii.

SB: Iar tu erai fericit să le arăţi?

MJ: M-hm.

SB: A avut dintr-odată mai multă semnificaţie pentru tine, atunci când ai avut o familie căreia să-i arăţi?

MJ: Da, da. E un loc în care poţi să formezi familii, să le uneşti, să aduni oamenii laolaltă prin intermediul iubirii şi al jocului şi al naturii. Neverland apropie familiile... şi vindecă.

SB: Din moment ce idolatrizezi familia, ţi-a fost greu atunci să treci prin acel divorţ?

MJ: Care dintre ele?

SB: Cel cu Lisa.

MJ: Dacă mi-a fost greu?

SB: Ai simţit mâna destinului? Faptul că eşti diferit? Uite, părinţii mei au divorţat când eu aveam opt ani. Prin urmare, eu am considerat mereu căsnicia ca fiind ceva foarte romantic.

MJ: Serios?

SB: Oh, în mod fenomenal. Despre asta vorbesc în toate cărţile mele, despre căsnicie. Din cauză că nu am putut să trec peste...

MJ: Deci tu chiar crezi în căsătorie şi în toate alea? Tu iubeşti căsătoria?

SB: Este lucrul în care cred cel mai mult pe lume. Eu cred în familie, serios.

MJ: Păi şi eu, Shmuley.

SB: Este ceea ce mi-a lipsit. Am scris chiar despre tine, într-una din cărţile mele, în contextul căsătoriei, pe vremea când nici nu mă gândeam că ne vom întâlni vreodată. Era ideea principală, era chiar inceputul cărţii. Capitolul unu, primul capitol de început. Cum începea?... „În inima tuturor vieţilor noastre există un mister puternic şi potent*. Michael Jackson coboară dintr-un avion şi treizcei de mii de fani îi aşteaptă sosirea. El e perceput ca fiind extraordinar de special. Cu toţii îi strigă numele, emoţionaţi. Au plecat de la slujbe ca să-l întâmpine şi să-l ovaţioneze. Din acelaşi avion a coborât şi domnul Jones. Pe el nu îl aşteaptă treizeci de mii de oameni. De fapt, nu îl aşteaptă decât o singură persoană, doamna Jones. Ea i-a ignorat pe toţi, inclusiv pe Michael Jackson. Pentru ea, domnul Jones e cel mai important, mai important şi mai emoţionant decât cea mai mare vedetă pop din lume.” Te-am folosit ca să exemplific cum transformă căsnicia un om obişnuit într-o celebritate. Cu alte cuvinte, pentru soţia mea, eu sunt o celebritate. Ea mă aşteaptă să vin acasă, are o poză cu mine pe perete, ştii? Te simţi special pentru o anumită persoană. Şi, în viaţă, tot ce-ţi trebuie e un fan adevărat.

MJ: Corect.

SB: Iar secretul vieţii e că nu ai nevoie de treizcei de mii sau de o sută de mii. Tu ai asta, Michael. Poţi număra cu degetele de la o mână oamenii care au parte de aşa ceva, în toată lumea asta. Dar ideea la căsnicie este că te alegi cu un singur fan. Un mare fan, care te pune pe tine pe primul loc. Şi asta e tot ce-ţi trebuie. Un fan sincer şi iubitor care te iubeşte pentru ceea ce eşti, mai degrabă decât zeci sau sute de oameni care te iubesc pentru ceea ce faci. Aceasta a fost prima idee în cea mai importantă dintre cărţile mele, „Sexul cuşer”.

MJ: E frumos, Shmuley. Mulţumesc.

SB: Pe vremea aceea nu aveam idee că te voi întâlni, dar am vorbit despre asta. Te pomeneam în fiecare prelegere pe tema asta, pe care o ţineam prin lume. Cu alte cuvinte, voiam să subliniez că mariajul înseamnă să faci o persoană să se simtă un superstar, la fel ca Michael Jackson.

MJ: Frumos.

SB: Eu cred foarte mult în căsătorie. Aşadar, când relaţia ta cu Lisa a început să se destrame, ţi-a fost greu? Idealismul tău despre familie, toate lucrurile care ai crezut că reprezintă temelia unei familii pe care ţi-ai dorit-o mereu, mai ales că ştiai...

MJ: Voiam copii iar ea nu voia.

  

SB: Ea avea deja copii.

MJ: Mda, dar mi-a promis înainte să ne căsătorim că primul lucru va fi să facem copii. M-a durut, şi mă învârteam prin casă ţinând în braţe păpuşi şi plângând, atât de mult îmi doream copii. Eram hotărât să am copii. M-a dezamăgit foarte tare că nu şi-a ţinut promisiunea, ştii? După ce am divorţat, se ţinea după mama tot timpul. Am toate scrisorile în care îmi spunea: „O să-ţi fac nouă copii. O să fac tot ce vrei tu.” Sigur, presa nu ştie toate astea, ea a tot încercat luni la rând, dar eu eram prea supărat şi n-am mai vrut să aud nimic.

SB: Ea a crezut că ar fi fost posibilă o împăcare?

MJ: Aham.

SB: Dar copiii erau o problemă majoră?

MJ: Sigur.

SB: Ea avea copii şi nu-i mai păsa.

MJ: Ea avea copii iar eu voiam să fim ca o familie mare şi să avem mai mulţi copii. Visul meu e să avem nouă sau zece copii. Asta vreau.

SB: Eşti încă foarte tânăr. Crezi că se va întâmpla asta?

MJ: Da.

SB: Dar asta înseamnă să te căsătoreşti din nou.

MJ: Mda.

SB: Te-ar bucura să faci asta?

MJ: Mhm... sau să adopt.

SB: Crezi că e posibil, Michael, ca tu să atragi femeile nepotrivite pentru tine, din cauza celebrităţii?

MJ: E greu. De aceea e dificil pentru mine. E dificil. Nu e uşor pentru oamenii celebri să fie căsătoriţi.

SB: Crezi că doar cu o celebritate te-ai putea căsători, pentru că nu ar avea atâta nevoie de tine?

MJ: Asta ajută, după părerea mea. O celebritate ar înţelege prin ce treci. Pentru că a trecut la rândul ei prin aşa ceva.

SB: Te-ar ajuta sincer?

MJ: Mda, nu ar interesa-o, ştii... proprietăţile tale sau, mă rog... [Începe să cânte] „That’s what you are...” [„ Asta eşti tu... ”]

SB: Corect, corect.

Note explicative:


*Iaca, dragă cetitoriule, chintesenţa gândirii shmulesciene, emanată din adâncul filosofiei de sfertodoct ratat şi fanfaron. Începând cu alăturarea bubuind pleonastic a cuvintelor „puternic” şi „potent”, şi terminând cu metafora încropită penibil la o margine de şanţ „inima vieţilor noastre”, întreaga propoziţie este demnă de papioanele 'telectuale ICR-iste iţite tâmp de după boscheţii din parcul Operei.

...  

Capitolul 19. Femeile şi încrederea

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu 


PARTEA a VIa: RELAŢII ROMANTICE ŞI RELAŢII CARE RĂNESC


Capitolul 19. Femeile şi încrederea

 

SB: Ce părere ai despre bărbaţii care nu le sunt credincioşi soţiilor lor?

MJ: Nu cred că e bine. Dar îi înţeleg. Ştiu că e un răspuns ciudat.

SB: Femeile se îndrăgostesc de tine tot timpul, fiindcă eşti un megastar, aşa că nu judeci bărbaţii care nu sunt fideli, pentru că e vina femeilor care se pun la dispoziţia altcuiva?

MJ: Nu îi judec, pentru că femeile sunt capabile de lucruri care îi fac foarte nefericiţi pe bărbaţi. Am văzut asta la fraţii mei. I-am văzut plângând, i-am văzut în lacrimi, smulgând iarba de pe peluză, frustraţi din cauza soţiilor.

SB: Crezi că ele erau mai interesate de succes, decât de ei?

MJ: Absolut. Le interesau banii lor. De aceea eu nu voiam să mă căsătoresc. Am rezistat cel mai mult. Am stat acasă până pe la douăzeci şi şapte-douăzeci şi opt de ani.

SB: Deci, pentru tine a contat faptul că Lisa-Marie avea banii ei şi faima ei proprie, şi nu aveai de ce să-ţi faci griji că ar fi avut interese ascunse?

MJ: Absolut; dealtfel, nu a avut nicio pretenţie atunci când am divorţat. Nu a vrut nimic. Ea face un milion de dolari pe an din colecţii şi drepturi de autor ale lui Elvis şi are propriile ei afaceri. Nu avea nevoie de nimic de la mine.

SB: Asta înseamnă că nu prea erau pe lumea asta fete cu care te-ai fi putut căsători, pentru că până şi o femeie bogată ar fi putut fi interesată de numele tău. Aveai nevoie de cineva care să aibă şi bani şi nume. Cineva ca Presley sau McCartney sau de genul acesta.

MJ: Ştiu. Lisa a fost minunată. Era o persoană plăcută. Dar e greu ca cineva să mă ţină legat. Nu pot sta locului şi de aceea cred că nu pot fi complet căsătorit, tot timpul.

SB: Ai vrut să fii tată pentru copiii ei?

MJ: Da.

SB: Mai păstrezi legătura cu copiii?

MJ: Da, şi cu ea.

SB: Dar căsătoria te limitează?

MJ: Da. Nu ştiu dacă sunt suficient de disciplinat, pentru că sunt ca o piatră care se rostogoleşte. Am o viaţă în care sunt tot timpul în mişcare iar femeilor nu le place asta. Ele vor să stai înţepenit într-un loc tot timpul, dar eu trebuie să mă mişc. Eram în oraşul în care locuiesc şi m-am cazat la hotel, doar ca să simt că merg undeva. Şi casa mea e chiar acolo. Cred că aşa sunt eu, mereu în mişcare.

SB: Te-ai obişnuit aşa. E stilul tău de viaţă.

MJ: Ador să fiu în mişcare.

SB: Mă impresionează faptul că oriunde mergi, îţi iei copiii cu tine. Deci, eşti în mişcare dar iei şi familia cu tine. Prince şi Paris nu se simt lipsiţi de stabilitate, pentru că sursa lor de siguranţă e întotdeauna cu ei. Dar ce spui de familiile care nu au resurse? Ei nu-şi permit să zboare cu copiii de colo-colo. Există oameni de afaceri care trebuie să călătorească, la clasa economică pentru că atât îşi permit şi nu-şi pot lua copiii cu ei de fiecare dată. Crezi că ei ar trebui să nu mai călătorească?

MJ: Îmi pare rău pentru copiii lor. Întotdeauna îi întreb pe piloţi şi pe stewarzi cum se descurcă. Copiii suferă. Absolut. Suferă.

SB: Nici tu nu ai face asta, dacă Prince şi Paris ar suferi. Tu te poţi mişca pentru că ai posibilitatea să îi iei cu tine.

MJ: Nu aş vrea să-i văd suferind.

SB: Ai vrea să le găseşti o persoană ca Rose Fine, o figură oarecum maternă?

MJ: Ar fi drăguţ. Ar fi bine, Dacă persoana este complet sinceră, aşa cum era Miss Fine, dacă le-ar citi şi i-ar educa şi i-ar învăţa că toţi oamenii sunt la fel... Mereu mă freca pe faţă şi nu înţelegeam de ce. Îmi spunea că aveam mâini frumoase. Iar eu o întrebam: „De ce, nu sunt toate mâinile la fel?” Dar acum am înţeles ce voia să spună pentru că fac acelaşi lucru cu copiii mei. Îi frec pe faţă uite aşa, pentru că sunt tare drăgălaşi. [Râde.] Nu am înţeles niciodată de ce îmi făcea ea mie aşa. Apoi creşti şi îţi dai seama că este un mod afectuos de a spune „Te iubesc.”

[

[Comentariu SB: L-am întrebat pe Michael despre prietenii săi celebri. De ce se putea conecta mai uşor cu ei, decât cu non-celebrităţi?]

MJ: Mda, dar de fapt nu prea am prieteni la Hollywood. Foarte puţini.

SB: Dar de ce nu ai? De ce nu ieşi cu mai multe celebrităţi?

MJ: Pentru că nu consider că sunt oameni adevăraţi. Ei iubesc lumina reflectoarelor iar eu nu am nimic în comun cu ei. Ei vor să meargă prin cluburi şi pe urmă să stea şi să bea chestii tari, să fumeze marijuana şi să facă tot felul de nebunii pe care eu nu le-aş face. Nu avem nimic în comun. Îţi aminteşti ce ţi-am spus? Madonna mi-a spus clar, înainte să ieşim: „Eu nu merg la Disneyland, bine? Asta iese din discuţie.” I-am spus „Dar nu ţi-am cerut să mergi la Disneyland.” Ea a spus „Mergem la restaurant şi pe urmă la un bar cu striptease.” I-am zis „Eu nu merg la un bar cu striptease.” Bărbaţi care se îmbracă în rochii! Pe urmă a spus nişte lucruri urâte despre mine în presă iar eu am spus că e o vrăjitoare obscenă, după ce m-am purtat frumos cu ea. Ţi-am spus că eram la masă, mâncam şi au venit nişte copii. „O, Doamne, Michael Jackson şi Madonna! Ne daţi autografe?” Ea a răspuns: „Căraţi-vă de-aici! Lăsaţi-ne în pace!” I-am spus: „Niciodată să nu vorbeşti aşa unor copii.” Ea mi-a zis: „Ia mai taci!” I-am răspuns „Ba tu să taci.” Asta s-a întâmplat. Apoi am mers împreună la Premiile Academiei [Premiile Oscar] şi nu e o persoană simpatică. Trebuie să spun asta. Nu e deloc o persoană agreabilă.

SB: Oamenii din jurul tău au considerat că era important să fii văzut cu ea?

MJ: Nu au ştiut despre asta. A fost în totalitate ceva stabilit între mine şi ea.

SB: Deci, ai încercat şi nu a mers?

MJ: Mda, am încercat aşa cum încerc şi acord o şansă de fiecare dată.

SB: Ai constatat că valorile tale nu se potrivesc cu ale majorităţii celor de la Hollywood.

MJ: Nu, ei fac o mulţime de lucruri trăznite care pe mine nu mă interesează iar pe vremea când ieşeam cu Madonna, ea era pasionată de nişte cărţi, avea o întreagă bibliotecă de cărţi cu femei care erau legate de pereţi. Spunea: „Ador cărţile cu perversiuni.” De ce aş vrea să văd asta?

SB: Eu cred că mare parte e doar imagine. Ea a spus odată că ar prefera să citească o carte bună decât să facă sex. Cred că lucrurile vulgare fac parte din imaginea controversată pe care încearcă să şi-o cultive.

MJ: Minte când spune ca preferă să citească o carte. Nu ştiu dacă s-a schimbat sau doar încearcă să pretindă că s-a schimbat.

SB: De ce spune lucruri dezgustătoare?

MJ: Cred că îi place să şocheze şi ştie cum să aţâţe oamenii. Cred că era sincer îndrăgostită de mine, iar eu de ea nu. A făcut o grămadă de nebunii şi asta a fost. Ştiam că nu aveam nimic în comun. Dar sunt destul de sigur că atunci când ai un copil, asta trebuie să te schimbe. Nu ştiu cât de mult s-a schimbat ea. Sunt convins că acum e o persoană mai bună decât era înainte.

 

SB: Are doi copii acum.

MJ: Da, ştiu. Cum ţi s-ar părea, să te sune şi să-ţi spună că îşi pune degetele între picioare. Îi spuneam „Oh, Madonna, te rog.” Iar ea: „Vreau ca atunci când închid telefonul, să te freci şi să te gândeşti la mine.” Ăsta e genul de lucruri pe care le spunea ea. Când ne vedeam, îmi spunea: „Ăsta e degetul pe care l-am folosit aseară.” Nebună, scăpată pe arătură.

SB: Dar tu ai fost crescut în ideea că toate lucrurile romantice trebuie să aibă o anumită modestie... valorile care ţi-au fost insuflate sunt foarte asemănătoare cu cele evreieşti. Ceea ce a spus Madonna a fost şocant, doar la început. Apoi a devenit repede monoton şi plicticos. De aceea, ea trebuie să forţeze lucrurile şi să şocheze din ce în ce mai mult, ca să menţină interesul publicului. Când femeile stau cu sânii pe-afară nonstop, lumea încetează să se mai uite. Ţi se pare vulgar?

MJ: Ce face ea? Absolut. Nu e deloc sexy. Eu cred că a fi sexy vine din inima ta şi din felul în care te prezinţi.

SB: Ai văzut femei care sunt prea modeste ca să atragă atenţia în acest fel?

MJ: Da. Nu-mi plac femeile care spun mereu: „Trebuie să am unghiile lăcuite. Trebuie să am unghiile de la picioare făcute. Trebuie să-mi fac manichiura.” Detest chestiile astea. Îmi place când fetele sunt puţin băieţoase. Să se ia la trântă, să se caţere în copaci... Asta mi se pare mie sexy. Dar îmi place şi rafinamentul. Eleganţa e totul.

SB: Dacă o femeie se preumblă cu un decolteu adânc care arată.
.
MJ: Frank adoră asta. [Michael arată spre Frank Cascio, care stătea chiar în faţa lui. Au râs cu toţii.]

SB: Poate că un bărbat ar vrea să facă sex cu o astfel de femeie. Dar nu înseamnă că ar vrea să se şi îndrăgostească de ea.

MJ: Sigur că vrei să priveşti. Eu iubesc inocenţa şi îi spun asta lui Frank.

SB: Ai întâlnit femei care să aibă acea inocenţă, sau consideri că generaţia de azi promovează femeile care nu sunt inocente şi care nu sunt încurajate să-şi păstreze inocenţa?

MJ: Aş vrea să fie.

SB: Celebrităţile sunt o ţintă pentru persoane care vor să se casătorească din motive greşite – pentru avere, pentru nume. Dar nu poţi să-ţi dai seama, atunci când cineva are anumite interese?

MJ: Nu ai cum să ştii.

SB: Rabinii vechi spuneau că vorbele care vin din inimă penetrează inima. Că sinceritatea nu poate fi falsificată. Nu poţi să-ţi dai seama când cineva se preface?

MJ: E greu, pentru că femeile de astăzi se pricep foarte bine să se prefacă. Sunt atât de alunecoase... Uită-te în Biblie. Femeile i-au distrus pe cei mai puternici bărbaţi, cu ceea ce au între picioare. Samson – nimeni nu a reuşit să-i atingă părul, până când nu a făcut sex cu Dalila.

SB: Monica Lewinsky şi Clinton... toată lumea uită că ea l-a hărţuit, ceea ce nu-l scuză pe Clinton, dar şi ea are partea ei de vină.

MJ: Nu ţi-am spus? O femeie i-a făcut atâta rău acestui preşedinte. Până unde poate merge o femeie, ca să distrugă reputaţia unui preşedinte? Uite ce a provocat şi de aceea nu-mi place Barbara Walters, pentru că ea a pus paie pe foc. Ea a făcut vâlvă la televizor. A încercat să vină aici astăzi şi am refuzat.

***

MJ: Nu-mi plac cluburile. Am avut parte de ele destul când eram copil, de pe la şase ani. Îzbucneau bătăi, oamenii aruncau cu diverse, ţipau, sirenele poliţiei...tata avea grijă să nu luăm parte la aşa ceva – cântam şi plecam. Dar uneori se întâmpla să fim prinşi în nebunia aia. Doamna care ne anunta – „Urmează micuţii Jackson 5!” – era cea care mai devreme îşi scosese toate hainele. Şi-a aruncat chiloţii în public iar bărbaţii i-au apucat şi i-au dus la nas. Am văzut toate astea. Numele ei era Rose Marie şi avea nişte chestii pe sâni şi le-a dat la o parte şi a arătat tot. Iar când am făcut şaisprezece-şaptesprezece ani şi băieţii spuneau „Hai prin cluburi” eu le ziceam „Aţi înnebunit?” iar ei îmi răspundeau: „Nu, tu ai înnebunit? Acolo dăm de fete, de băutură.” Dar eu văzusem deja lucrurile acestea, de când eram un copilaş. Acum vreau să fac parte din lumea şi din viaţa pe care nu le-am avut. Dacă vrei sa mă distrez, du-mă la Disneyland, du-mă acolo unde e magie.

...  

Capitolul 18. Gândind la femeia perfectă

...


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu 


Capitolul 18. Gândind la femeia perfectă

SB: Acelaşi principiu, de a nu te expune în mod exagerat. Ai sfătui femeile să facă acelaşi lucru, în relaţii? Le-ai spune oamenilor de astăzi, care se plictisesc unul de altul: „Ştii, cincizeci la sută dintre căsnicii eşuează, în mare parte deoarece soţii şi soţiile se plictisesc unii de alţii. Devin dezgustaţi şi plictisiţi.” Le-ai spune că, dacă ar exista mai mult mister, dacă ar învăţa să se mai abţină şi să mai lase nişte lucruri de descoperit la celălalt, atunci ar avea parte de mai multă aventură în relaţiile lor?

MJ: Da, da... Cred că e bine să te dai la o parte. Aşa cum se spune: „absenţa face ca inima să devină mai iubitoare.” Cred în asta. E foarte important să te depărtezi din când în când. Nu înţeleg cum pot oamenii să fie împreună toată ziua şi să nu aibă nicio problemă. Cred că e drăguţ şi frumos...

SB: Ai văzut astfel de căsnicii?

MJ: Am văzut nişte cupluri, da. Nu ştiu cum fac. Pentru că, din punct de vedere creativ, trebuie să facă foarte multe... [ca să reuşească]

SB: Deci, femeile cu care te-ai întâlnit, cele care au fost suficient de deştepte să nu se arunce pe tine, au fost cele care ţi-au trezit interesul, cele care nu erau disponibile oricând şi a trebuit să le urmăreşti puţin?

MJ: Cele care erau rafinate şi liniştite şi care nu erau obsedate de sex şi de toată nebunia, pentru că pe mine nu mă interesează asta.

SB: Ele sunt cele care te atrag cel mai mult?

MJ: Aham. Sunt multe lucruri legate de relaţii pe care nu le înţeleg şi nu ştiu dacă le voi înţelege vreodată. Cred că asta m-a durut cel mai mult, în relaţiile mele – faptul că nu înţeleg cum fac oamenii anumite lucruri.

SB: Lucruri înjositoare?

MJ: Lucruri înjositoare şi vulgare, pe care le fac cu trupurile lor. Asta nu înţeleg şi asta mi-a afectat relaţiile.

SB: Aşadar, pentru tine iubirea este ceva foarte pur?

MJ: Foarte pur. Unele lucruri m-au şocat.

SB: Ce era cu Diana, cu genul acesta de femeie – demnitatea ei, sau inocenţa? Vezi adesea aceste calităţi la persoanele de spiţă regală?

MJ: Nu, nu le vedem şi asta îmi place. Eu cred că ei chiar îi păsa de oameni şi chiar a încercat să facă lumea un loc mai bun. Cred cu tărie că era o persoană altruistă. Se vede clar, în unele fotografii în care atinge feţele unor copii, din felul cum îi ţine în poală şi cum îi îmbrăţişează. Când vezi regina, deşi poartă mănuşi şi flutură mâinile de la distanţă, poţi să-i vezi inima. Să laşi vorbăria deoparte şi să te duci în acele barăci, să intri în acele canale, să stai acolo şi să dormi cu ei. Asta înseamnă fapte, nu vorbe; şi asta fac eu. Mai ştii când ai spus că mi-ai văzut fotografia din China, într-o colibă. Eu chiar mă duc acolo să văd oamenii şi să intru în contact cu ei.

SB: Când eşti la o întâlnire, îţi poţi da seama care dintre oamenii de afaceri sunt pragmatici şi dispuşi să facă orice – să manipuleze, să mintă – şi care sunt sinceri, inocenţi şi cu care ai vrea să ai de-a face? Poţi să observi imediat? Sau, dimpotrivă, priveşti prin ochii unui copil care vede bunătate în toţi oamenii şi de aceea uneori ai căzut în capcana unora care nu erau foarte de treabă?

MJ: Şi asta e adevărat. Funcţionează în ambele sensuri, dar poţi să o depistezi şi să o simţi la alte persoane. E un tip în Los Angeles care lucrează într-un magazin de muzică, are vreo cincizeci de ani şi are spiritul unui băiat de unsprezece ani. Mereu mă uit fix la el iar el mă fixează la rândul lui şi e ca un fel de telepatie între noi. Vorbeşte ca un copil, şi are un fel de a-şi mişca ochii... Îmi spun „Asta e tare interesant.” Mi-ar plăcea să-l cunosc mai bine şi să aflu ce e cu el. Serios. E uimitor. Eu simt asta. O simt la copii, imediat, iar copiii o simt la tine.

SB: E aproape ca o uşurare: „E pe-aici cineva care mă înţelege”?

MJ: Da. Privirile lor se luminează atunci când te văd şi vor să se joace, iar tu simţi asta.

SB: Michael, ai întâlnit vreodată o astfel de femeie, căreia îi plac aceleaşi lucruri, care s-ar juca de-a v-aţi ascunselea cu tine, căreia i-ar plăcea să vă stropiţi cu apă?

MJ: Nu încă. Cele cu care am fost, erau geloase pe copii. Toate. Erau geloase chiar şi pe propriii lor copii şi se simţeau la concurenţă cu ei. Asta mă punea în dificultate.

SB: Teoretic, dacă tu ai fi fost Adam în Grădina Raiului şi ai fi găsit o astfel de Evă, ar fi fost femeia ideală pentru tine?

MJ: Absolut. Nu am găsit femei cărora să le placă joaca. Cred că bărbaţii sunt mai degrabă dispuşi să se prostească. Chair şi atunci când sunt mai în vârstă, la treizeci de ani... iar o femeie ar veni şi ar spune „Ce faci? Nu mai face asta. Ai înnebunit?” Tipul i-ar răspunde: „Ne distrăm şi noi, ce?”

SB: Femeile consideră că este imatur să te porţi astfel, nu?

MJ: Da, dar dacă te uiţi în istorie, nu vei găsi criminali în serie femei.

SB: Da, dar ele nu se joacă aşa cum o fac băieţii.

MJ: Ştiu că nu.

SB: Chiar la vârste mai mici, ele se joacă cu păpuşile de-a căsătoria. Cu alte cuvinte, esenţa este că, dacă băieţii se stropesc cu apă, fetele vor spune „Nu mai faceţi asta.” Ela deja vor să fie mai mature. E aproape împotriva genului lor. Ai găsit vreodată fete cărora să le placă farsele care îţi plac ţie? Ai găsit vreodată o femeie care să colecţioneze reviste de benzi desenate?

MJ: E o raritate. Dacă aş găsi una, aş fi înnebunit. Mai ales dacă ar avea acele calităţi şi acea frumuseţe interioară. Ar fi premiul cel mare pentru mine. De aceea bărbaţii ies împreună prin oraş. Pentru că ei pot să facă asta.

SB: Dacă ne gândim la mame şi la taţi, mamele se pricep să facă temele cu copiii şi sunt grijulii, iar taţii aplică joaca brută. Ei se tăvălesc pe jos, se murdăresc, fac lupte cu copiii şi consturiesc castele în groapa cu nisip. Nu e interesant? E oarecum un dezechilibru. Pe de altă parte, fetele ridiculizează mereu băieţii la şcoală, pentru că sunt imaturi. „Uite la băieţii ăia. Uite cum se comportă.” Poate că femeile ar trebui să înveţe arta de a se juca la fel ca bărbaţii.

MJ: Nu crezi că este un tipar biologic? Aşa ca o rasă... nu crezi că femeile sunt o specie diferită?

SB: Evident că sunt diferite, dar întrebarea este: „De ce nu vor să se joace?” Chestia amuzantă este că singura ocazie în care se joacă, este atunci când flirtează. Cu alte cuvinte, dacă le alergi prin încăpere şi se întâmplă ceva romantic, atunci aleargă şi ele, râd şi chicotesc. Dar numai dacă e vorba de o idilă. Între ele, nu fac aşa ceva. N-ai să vezi două fete alergându-se, jucându-se de-a v-aţi ascunselea, luându-se la trântă, aşa cum fac cu un iubit. O mulţime de fane – femei care sunt interesate de tine – ar face toate aceste luccuri de dragul tău. Dar nu ai cum să ştii dacă le-ar şi plăcea cu adevărat. Se pare că numai dragostea le face pe femei jucăuşe. Însă uneori îi necăjesc pe bărbaţi, pentru că femeile devin sâcâitoare şi capătă putere asupra lor cu aceste mici jocuri. Voiam să găsesc patru sau cinci femei care să se potrivească în acest capitol, femei de succes care şi-au păstrat calite copilăreşti; şi până acum nu am găsit decât una. Când te gândeşti la Bill Clinton, nu consideri că este un tip destul de jucăuş? Se duce la McDonald’s şi aleargă...

MJ: Merge cu bicicleta prin Casa Albă. Ai văzut? Mergea cu bicicleta prin Casa Albă ca să ajungă la întâlnire. Era o fotografie grozavă cu el, în „Vanity Fair”. Ţi-o poţi închipui pe Hillary făcând asta? Nici într-un milion de ani. Dar mă pot gândi la fetiţe cărora le place să se joace. Fete care sunt băieţoase.

SB: Bine, dacă sunt băieţoase. Dar când cresc, se mai joacă ele la fel?

MJ: E în firea lor să rămână ele însele şi să fie demne în acelaşi timp.

SB: Ceea ce caută femeile, mai mult decât orice pe lume, este să se îndrăgostească. Ele nu mai sunt interesate la fel de mult să se joace. Dar, odată ce s-au îndrăgostit, este eliberată o latură jucăuşă, lipsită de griji.

MJ: Eu am nevoie de joacă.

SB: E o diferenţă între fani şi fane, în privinţa modului cum relaţionează cu tine?

MJ: Uneori. Dar descopăr că bărbaţii de astăzi se schimbă şi am văzut asta, în cariera mea. Tipii ţipă, cu acelaşi soi de adulaţie ca şi fetele, în multe ţări. Nu le e ruşine. Tremură, „Te iubesc.”, şi de multe ori suntem urmăriţi de bărbaţi.

SB: Dar femeile sunt fanatice.

MJ: Mda, ele sunt loiale. Mereu au fost loiale. Sunt activiste. S-ar bate pentru mine.

SB: Crezi că e mai uşor să fii mai apropiat de figuri materne din viaţa ta, precum Elizabeth Taylor, mama ta pe care o elogiezi, şi sora ta Janet? Consideri că femeile sunt mai copilăroase decât bărbaţii? Sunt ele mai blânde, mai puţin competitive, mai puţin meschine? Ai avut prin preajmă şi nişte femei meschine, care se comportă într-un fel masculin agresiv, cum e Madonna. Mi-ai spus că ea poate fi josnică. Este aceasta o caracteristică feminină la Madonna, sau simţi că are ceva masculin în ea? Îţi e mai uşor să te apropii de femei?

MJ: În unele cazuri da, în altele nu. Depinde de vârstă. Am văzut femei cu adevărat meschine şi răutăcioase, care mai târziu au devenit nişte „ladies”. S-au transformat în oameni buni. Am vazut asta la fostele soţii ale fraţilor mei, care erau oribile. Erau ca nişte coşmaruri în tinereţe. Cu timpul, au devenit bune. Dar la început erau pur şi simplu oribile. Apoi, cu vârsta, s-au liniştit. Asta îmi place, când devin bune.

SB: Dar ţi se pare că te înţelegi mai uşor cu femeile? Sunt ele mai maleabile decât bărbaţii? Uite, eu consider că femeile sunt mai grijulii, mai fine, şi au o mai mare nobleţe a spiritului.

MJ: Încerc să fiu cât se poate de sincer cu tine.

SB: Mulţi dintre prietenii tăi cei mai apropiaţi sunt femei.

MJ: Femeile sunt mai blânde decât bărbaţii. Da, aşa este.

SB: Un copil-vedetă ca Shirley Temple e atât de drăgălaş... crezi că un băiat ar putea fi la fel de drăgălaş?

MJ: Da, dar nu ar fi la fel de... Shirley Temple avea ceva care ne făcea fericiţi şi ne făcea să zâmbim.

SB: Eşti mai protector cu Paris, fiindcă e fetiţă?

MJ: Paris se poate descurca singură uneori, mai bine decât Prince. Prince nu e aşa. Dacă e luat mai tare, cedează. Ea nu ia nimic de la nimeni. Ea se luptă. E dură, foarte dură. E adevărat, omule. Prince va lăsa oamenii să profite de el şi nu va spune nimic.

SB: Seamănă mai mult cu tatăl lui, e ca tine.

MJ: Aşa am fost. Mama îmi spunea mereu: „Nu lăsa oamenii să te rănească. Semeni prea mult cu mine.” Striga: „Semeni prea mult ca mine. Nu vreau să fii ca mine. Eu sufăr prea mult.” Pentru că oamenii profită.

SB: Dar nu nu ai devenit niciodată un dur. Se pare că preferi să se profite de tine, decât să profiţi tu de alţii. E dureros ca oamenii să profite de tine. Dar e şi mai dureros să fii un om meschin şi agresiv. Lipsa de caracter e o formă de corupţie interioară şi este incompatibilă cu fericirea. Ia aminte că oamenii răi nu sunt niciodată fericiţi. Sunt nefericiţi şi încearcă să-i facă pe ceilalţi să se simtă la fel de nefericiţi ca ei.

MJ: Mda, eu prefer să sufăr. Nu-mi place să spun asta, pentru că am suferit mult. Doamne, cât am suferit... Dar prefer să sufăr eu.

SB: Ai văzut faţa urâtă a oamenilor.

MJ: Am văzut ce e mai rău... coşmarul condiţiei umane şi al sufletului omenesc. Nici prin cap nu mi-a trecut că un om obişnuit poate fi capabil să se comporte în felul acesta.

SB: Copiii nu ţi-au făcut asta niciodată, Michael. Nu le-ai văzut niciodată o parte urâtă? Cu excepţia cazurilor când au fost influenţaţi de părinţii lor.

MJ: Cu excepţia cazurilor când vezi un grup de copii care încearcă să se impresioneze unii pe alţii şi să arate că au o primit educaţie rea. Dacă aş fi crescut eu copiii despre care auzi la ştiri, ar fi fost nişte copii total diferiţi. Nici măcar nu şi-ar fi imaginat să facă asemenea lucruri. Dacă aş fi crescut în Jamaica, aş fi avut alt accent. Dacă aş fi fost un copil englez, n-aş fi... Totul ţine de mediu. Dar şi genetica are un rol important, la fel ca educaţia, îmbrăţişările, atingerea şi să te uiţi în ochii lor şi să le spui „Te iubesc, am nevoie de tine, eşti aici pentru că te iubesc. Ţi-am cumpărat asta pentru că te iubesc.” Cum le spun eu lui Prince şi Paris: „Ştiţi de ce v-am cumpărat asta?” iar ei răspund „Pentru că ne iubeşti.” Şi le spun „Da, de aceea v-am cumpărat-o.” Ei au nevoie să ştie asta. Aş fi vrut ca şi eu să fi auzit-o mai mult. Mama mea e grozavă. Ea e o sfântă. O adevărată sfântă.

...  

Capitolul 17. Iubiri fulgerătoare şi adolescentine

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu 


PARTEA a Va: EXISTĂ FEMEIA IDEALĂ?  




Capitolul 17. Iubiri fulgerătoare şi adolescentine

SB: Ştii cum simulează copiii nunţi. Îţi spun că le-a căzut cu tronc cineva din clasă. Copiii par să fie romantici în mod natural. Tu ai fost mereu romantic?

MJ: Nu intenţionat, dar nici non-romantic; nu cred. Trebuie să fii tu însuţi.

SB: Copiilor li se întâmplă această „iubire adolescentină” şi se îndrăgostesc unii de alţii. Mereu se creează astfel de leghături în clasă.

MJ: Cred că e ceva drăguţ.

SB: Îţi place să creezi poveşti de iubire? Eşti genul de persoană care aranjează întâlniri?

MJ: Nu, nu fac aşa ceva. Sunt prea ruşinos ca să fac chestii din astea. Eu semăn mult cu mama. O întrebam: „Tu îl săruţi pe Joseph?” iar ea răspundea „Nu mă întrebaţi asemenea lucruri.” Noi insistam „Mamă, te săruţi cu el?” iar ea „Nu vreau să vorbesc despre asta.” Noi: „Păi, cum l-ai cunoscut? Cine pe cine a cerut în căsătorie?” Iar ea spunea „Nu vreau să vorbesc despre asta.”

SB: Prin urmare, ai devenit timid şi modest în privinţa lucrurilor care ţin de iubire şi romantism?

MJ: Da, noi nu vorbim despre asta.

SB: Ai fost căsătorit de două ori, Michael. Mai crezi în romantism, sau ai avut nişte experienţe negative şi acum îţi e greu să mai crezi?

MJ: Nu; mai cred, dar sunt ruşinos. Niciunul dintre noi nu i-a invitat pe părinţi la nuntă. Nu credem în asta. Suntem prea timizi. Nu aş îndrăzni, pentru nimic în lume, să o chem pe mama la nunta mea. Nu mă pot imagina, mergând către altar şi să o văd me mama stând acolo. De aceea am fugit toţi şi ne-am căsătorit în secret iar mama afla din ziare şi nu se supăra. Pentru că suntem exact ca ea. Şi ea ar fi făcut la fel.

SB: Deci, iubirea trebuie să fie ceva ascuns, secret?

MJ: E ceva personal, ca şi lucrurile intime.

SB: Şi lucrurile intime sunt întotdeauna personale?

MJ: Da.

SB: Şi eu cred că iubirea romantică înfloreşte prin mister şi tăinuire. Dar nu trebuie să exagerăm cu asta. Părinţii tăi ar trebui neapărat să fie prezenţi la nunta ta. Deci, romantismul este ceva în care crezi dar în privinţa căruia ai fost educat să fii ruşinos?

MJ: Sunt ruşinos. Habar n-am cât de bine m-aş pricepe la asta, pentru că sunt timid. Sunt foarte diferit în privinţa asta. Ştiu că unii pot fi foarte poetici cu fetele şi „O, iubito, asta şi aia.” Eu nu sunt aşa. Eu spun simplu ce am de spus şi merg direct la ţintă.

SB: Şi ce faci în videoclipuri, de exemplu, când trebuie să portretizezi iubirea şi ai scene de dragoste şi lucruri de genul acesta?

MJ: De aceea eu mă ocup de castingul fetelor, pentru că trebuie neapărat să-mi placă. Şi dacă-mi plac, pot să-mi joc rolul. Fetele din videoclipuri le-am ales pentru că mi-a plăcut într-adevăr de ele şi apoi am avut probleme, pentru că şi ele începeau să mă placă iar eu nu voiam ca lucrurile să devină serioase – aşa că uneori am avut probleme.

SB: Probabil că te-ai confruntat mereu cu asta, pentru că, în afară de faptul că erai faimos, mai erai şi genul de bărbat pe lângă care toate femeile voiau să fie – delicat, sensibil şi fără teamă de a-ţi exprima emoţiile. Femeile sunt înnebunite după tipi care nu se tem să-şi arate vulnerabilitatea şi delicateţea, pe când o grămadă de inşi de la Hollywood sunt atât de plini de ei, egoişti şi fug de angajamente. S-a întâmplat deseori, ca femeile să se agaţe de tine?

MJ: Ce vrei să spui?

SB: După cum ai spus, trebuia să fie ceva profesional. Tu doar filmai ceva cu nişte actriţe, dar după aceea ele se ataşau.

MJ: Da, s-a întâmplat.

SB: Cum aflau că tu nu le împărtăşeai sentimentele?

MJ: Când mă vedeau fugind de ele. Mdap. Unele dintre ele mă urmăreau prin toată lumea şi îmi era destul de greu [să scap].

SB: Probabil că asta le întărâta şi mai mult, pentru că sfiala asta copilăroasă le atrage. E drept că multor femei le plac băieţii „răi”. Dar, din anumite motive, multora le plac băieţii timizi. Aşa cum unele cred că îi pot „mântui” pe băieţii răi şi îi pot şlefui ca pe un diamant brut, altele cred acelaşi lucru despre băieţii timizi. Se gândesc „Nimai dacă l-aş putea scoate din carapace.” Bănuiesc că, după ce alergi de la un capăt al lumii la altul, ca să scapi de ele, până la urmă le pică fisa. Dar tu nu le spui niciodată verde-n faţă?

MJ: Nu, pentru că le-ar răni prea tare.

 

SB: Ce voia Cindy Crawford de la tine, aseară?

MJ: O mai văzusem de câteva ori, de la distanţă, şi ea era cu alţi tipi... ne-am mai intersectat cu diverse ocazii.. de la distanţă. S-o fi gândit că asta era şansa ei de a mă cunoaşte. Probabil că mă admiră. Multă lume vine la mine. Ce ai văzut tu e nimic.

SB: Ai mai văzut celebrităţi comportându-se aşa, ca o haită de câini, luând urma cuiva care e mai faimos decât ei? E atât de degradant...

MJ: Da. E şi mai rău.

SB: Despre ce ţi-a vorbit?

MJ: [Imitând-o pe Crawford] „Ce mai faci?” I-am spus „Fac bine.” „Oh, eşti sigur că faci bine? Oh, eu iubesc creaţia ta şi ceea ce faci tu. Cât stai în oraş?” I-am spus „Lucrez aici. Înregistrez.”

SB: Crezi că o interesa o relaţie?

MJ: Mdap. Cam aşa ceva.

SB: Ţi-a cerut o întâlnire?

MJ: Fetele astea flirtează... ele cochetează... E drăguţă.

SB: A fost vulgară. Un bancher care era cu noi la masă mi-a spus „Cindy Crawford... când o vezi de-aproape, e la fel ca orice tipă.” Am întrebat „Dar ce face aici?”

MJ: L-ai văzut pe Donald Trump venind aşa?

SB: Ăsta da, un tip interesant.

MJ: O femeie pe care chiar am plăcut-o şi am respectat-o a fost Prinţesa Diana.

SB: De ce?

MJ: Pentru că era rafinată şi îi păsa sincer de oameni şi de copii şi de situaţia din lume. Ea nu făcea asta ca să se dea în spectacol. Mi-a plăcut felul în care şi-a învăţat copii să aştepte la rând pentru o plimbare sau pentru orice.

SB: Am putea spune că a existat un fir inocent de atracţie romantică? Sau nu vrei să spui asta? Poate vrei doar să spui că ai considerat-o o femeie foarte specială?

MJ: Am considerat că este o femeie foarte specială.

SB: Era genul feminin?

MJ: Foarte feminină şi rafinată. Ea era în mod clar genul meu, şi mie nu-mi place oricine. Sunt foarte puţine care mi-au plăcut şi care mi s-ar fi potrivit. Trebuie să aibă nişte calităţi speciale ca să mă facă fericit, iar ea le avea. Sunt sigur.

SB: Pentru că iubea copiii?

MJ: Durează mult până găseşti o imagine în oglindă. Oamenii spun că opusurile se atrag şi cred că şi asta e valabil. Dar eu vreau pe cineva care să fie ca mine, care are aceleaşi preocupări, care vrea să ajute şi care ar merge cu mine în spitale, şi căruia să-i pese de Gavin [Arvizo]. De aceea ne-ai văzut împreună, pe mine şi pe Lisa-Marie, făcând astfel de lucruri. Pentru că şi ei îi pasă.

SB: Te-ai gândit vreodată să-i ceri o întâlnire Prinţesei Diana?

MJ: Sigur.

SB: Şi de ce nu ai avut curaj să o întrebi?

MJ: Nu am cerut în viaţa mea întâlnire unei fete. Ele m-au abordat mereu.

SB: Serios?

MJ: Eu nu pot să cer o întâlnire.

SB: Şi dacă ea ţi-ar fi cerut să vă întâlniţi?

MJ: Sigur, m-aş fi dus. De câte ori m-ai văzut cu Brooke Shields, ea stabilise întâlnirile. De fiecare dată, ea venea cu iniţiativa iar eu acceptam. Mi-a plăcut mult şi de Brooke Shields.

SB: Ei îi plac copiii?

MJ: Da. Prima mea prietenă, Tatum O’Neal, care a câştigat Premiul Oscar pentru rolul din „Paper Moon” [”Luna de hârtie”]... eu aveam şaisprezece ani, ea avea treisprezece. Şi eram atât de naiv... Ea voia să facem de toate iar eu nu voiam să aud de sex, pentru că aşa fusesem educat de religia mea. I-am spus „Eşti nebună?” Unul dintre principiile în care fusesem crescut era să fiu amabil cu toată lumea. Când am luat-o de mână pe Tatum a fost magic, mai minunat decât orice, şi decât să o sărut – orice. Ea cu Ryan O’Neal şi cu mine eram într-un club, priveam o trupă cântând; ea mi-a apucat mâna pe sub masă şi m-am topit. A fost magic. Am simţit focuri de artificii. Nu-mi mai trebuia altceva. Dar pentru copiii de astăzi, nu mai înseamnă nimic. Ea a crescut prea repede. Nu-i păsa de inocenţă, iar eu iubesc asta. Acum, Brooke Shields, a fost una dintre iubirile vieţii mele. Am ieşit de multe ori împreună. Pozele ei erau pe toţi pereţii şi la oglinzile mele. Eram la Premiile Oscar cu Diana Ross şi ea a venit şi mi-a spus „Bună, eu sunt Brooke Shields. Mergi la petrecerea de după?” Am zis „Mda” şi m-am topit pur şi simplu. Aveam vreo douăzeci şi trei de ani... era pe vremea „Off The Wall”. M-am gândit „Oare ştie că am poze cu ea prin toată camera?” Aşa că am mers la petrecere şi mi-a zis „Vrei să dansezi cu mine?” Am mers pe ring. Şi, mamă, ne-am schimbat numerele de telefon şi toată noaptea aia am stat treaz şi m-am învârtit prin cameră, eram atât de fericit... Era rafinată. La o întâlnire, ea a devenit foarte intimă iar eu am dat înapoi. Şi nu ar fi trebuit. Cât despre Lisa... suntem prieteni încă, dar ea tot fuge. Tocmai şi-a schimbat numărul şi nu îl am pe cel nou.

SB: Recunoşti inocenţa imediat?

MJ: Imediat, cu toate că la femei e mai greu, pentru că sunt foarte alunecoase. Dar la bărbaţi o recunosc de obicei, pentru că sunt mai deschişi şi sunt ca nişte căţei, în vreme ce fetele sunt ca pisicile. Ştii când te întorci acasă din concediu şi căţelul sare în jurul tău, iar pisica parcă spune „Hei, nu eu am nevoie de tine. N-ai decât să vii încoace şi să mă iei în braţe.” Pisicile au atitudine. Trec pe lângă tine, nepăsătoare, chiar dacă nu te-au mai văzut de trei luni. Femeile sunt foarte deştepte. Walt Disney spunea că sunt mai deştepte decât bărbaţii, şi el mereu angaja mai multe femei.

...  

Capitolul 16. A fi mama lui Michael

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 16. A fi mama lui Michael 

   

SB: Ce aţi simţit atunci când Michael a început să se distanţeze de Martorii lui Iehova?  

KJ: M-am simţit rău, pentru că mă necăjea foarte mult. Am plâns, m-am rugat. Şi cel mai rău m-am simţit atunci când el s-a retras din religie. Nu a fost excomunicat, el singur a ieşit. A crezut că îi va fi mai bine, pentru că va putea să facă lucruri care...  

SB: Dar care erau obiecţiile lor, mai exact? Că el era un pop star şi nu se mai integra în comunitatea Martorilor?  

 KJ: S-ar fi integrat. Dar chiar nu ştiu de ce s-a excomunicat singur.  

SB: S-a excomunicat singur.  

KJ: Da.  

SB: Dar până atunci, mergea cu dumneavoastră la biserică, duminica?  

KJ: Da.  

SB: Deci, s-a retras din biserică. A discutat cu dumneavoastră despre asta, înainte să o facă?  

KJ: Nu, am aflat mai târziu. Asta m-a durut foarte tare. Nu aş fi vrut să-l văd retrăgându-se din religie.  

SB: Probabil a simţit că astfel va avea mai multă libertate artistică.  

KJ: Probabil că da.  

SB: Cum a fost în cazul videoclipului „Thriller”.  

KJ: Aham.  

SB: L-aţi căutat să-i spuneţi că ar fi bine să se mai gândească?  

KJ: Nu, pentru că o făcuse deja când am aflat eu, era deja prea târziu.

 SB: Dar mie mi se pare că el e încă foarte spiritual în adâncul inimii – vreau să spun, el vorbeşte despre cu mine Dumnezeu tot timpul.

KJ: Da, da, chiar aeste. Aş fi vrut să se poată întoarce.  

SB: Discutaţi cu el despre educarea lui Prince şi Paris într-o anumită tradiţie spirituală?  

KJ: Păi, eu îi aduc cărţi lui Grace [dădaca copiilor].  

SB: Corect.  

KJ: Şi le aduc... avem o carte cu poveşti din Biblie, pentru copii, le-am adus-o şi ea le citeşte copiilor. Şi nu cred că Michael are nimic împotrivă ca ei să înveţe sau să li se citească din aceste cărţi.  

SB: Corect. Pe măsură ce Michael a devenit mai faimos, aţi observat la el vreo schimbare, ceva care să nu fie în concordanţă cu religia?  

KJ: Nu, nu l-am văzut să facă nimic împotriva... Nu, n-am văzut... Singurul lucru pe care l-a făcut, a fost felul în care a dansat, la vremea aceea, „Billie Jean”. Ei au comentat mereu felul în care el... se apuca de pantaloni, şi lucruri de genul acesta.  

SB: Da, păi el mereu glumeşte cu mine pe tema asta. Râde de chestia asta.  

 KJ: Ştiu [râde].

 

 SB: Aţi simţit nevoia să fiţi extra-protectoare cu el, fiindcă era foarte delicat?  

KJ: Da. Era destul de puternic, atunci când era vorba să aibă grijă de el însuşi, în multe privinţe, dar cred că asta m-a făcut să fiu mai apropiată de el – faptul că îl simţeam atât de blând. Atunci când a fost povestea aceea cu molestarea, toată lumea îmi spunea „Să nu comentezi nimic, ai înrăutăţi lucrurile.” Reprezentanţii lui Michael mi-au spus „Nu spune nimic, i-ai face mai rău.” Şi am zis: „Nu are cum să fie mai rău de atât. Nu-mi pasă ce spuneţi voi. Eu mă duc la televizor.” Şi aşa am făcut, pentru că el avea nevoie de cineva care să-l ajute, să-l protejeze de tot tărăboiul ăsta. Nu că aş mai fi putut să-l protejez, dar cel puţin am încercat să lămuresc lucrurile. Chiar dacă nu m-au crezut, eu am vorbit. Dar apoi au venit şi toţi aceia care voiau bani. Ştiau foarte bine că minţeau, şi m-am dus iar la televiziune şi am spus „Aceşti oameni lucrează pentru mine, nu pentru Michael.” Oamenii încearcă să obţină bani prin orice mijloace.  

SB: Şi când era mai tânăr, simţeaţi nevoia să-l protejaţi? Aţi observat imediat că, dintre toţi cei nouă copii, el era mai delicat, mai sensibil, mai blând?  

KJ: Ştii, am văzut că era mai sensibil decât ceilalţi, dar... eu cred că este destul de puternic, atunci când e cazul. Nu eşti de acord?  

SB: Oh, absolut, chiar ieri am văzut. V-am spus. Michael a avut un conflict puternic cu Frank, legat de ce anume să facă mâine seară la Carnegie Hall. Absolut, da, e foarte puternic atunci când trebuie.  

KJ: Aham, aşa e el.  

SB: Deci aţi văzut şi dumneavoastră. Aţi văzut că are un spirit delicat, dar puternic.  

KJ: Şi delicat şi puternic. Şi poate fi rănit foarte uşor, ştii, dacă oamenii gândesc într-un fel sau spun anumite lucruri despre el. Dar cred că e mai călit acum, pentru că a trecut prin atâtea.  

SB: Absolut.  

KJ: A dobândit o cochilie mai tare.  

SB: A avut multe de îndurat. Absolut. Când a ales să stea acasă... era deja mare, după „Thriller”, era deja una dintre cele mai mari staruri din lume.  

KJ: Aham.  

SB: Puteţi să vorbiţi despre asta? Adică, în ziua de azi tinerii pleacă la colegiu pe la şaptesprezece ani şi nu mai sunt atât de apropiaţi de părinţi... şi uite un tip care îşi poate permite să locuiască oriunde, dar alege să stea cu părinţii. Deci, discutam despre cum a ales Michael să stea cu dumneavoastră, deşi ceilalţi copii s-au căsătorit devreme – cel puţin, băieţii mai mari.  

KJ: Da, aşa au făcut.  

SB: Dar Michael nu.  

KJ: Nu.

 SB: Şi aţi fost fericită să-l aveţi lângă dumneavoastră?  

KJ: Da. De fapt, nu am vrut să-mi văd niciunul dintre copii părăsind căminul, dar aşa sunt mamele.  

SB: Corect.

KJ: Dar trebuie să plece, la un moment dat.  

SB: I-aţi spus „Ce bine că eşti acasă. Ai luat o decizie corectă. Stai aici până te căsătoreşti.”?  

KJ: Nu.  

SB: Sau i-aţi spus „Eşti un superstar, ar trebui...”?  

KJ: Nu, nu. Nu am fost niciodată de acord să-ţi împingi copiii din cuib, cum face mama-pasăre... să-i arunci din cuib şi să le spui „Zboară!” Am vrut ca ei să devină suficient de puternici şi să decidă singuri când vor să plece... atunci când sunt pregătiţi... la douăzeci şi patru de ani... douăzeci şi cinci...  

SB: El a fost mereu protector cu dumneavoastră?  

 KJ: Îmi spunea „O să-ţi cumpăr o casă.”

   

SB: Sunt multe lucruri pe care mi le povesteşte despre perioada când era un copil, despre dumneavoastră. De exemplu, îmi spune că dansa mereu...

 KJ: Aham.  

SB: Şi lăsa urme pe podea.  

KJ: Mhm [râde].  

SB: Şi toată lumea îi spunea: „Michael, nu mai dansa!” Iar dumneavoastră spuneaţi „Nu, lăsaţi-l să danseze.”   

KJ: Da.  

SB: Într-un fel, vă este recunoscător pentru că l-aţi încurajat, mai mult decât oricine altcineva...  

KJ: Serios?  

SB: Da, întotdeauna îmi spune... Una dintre poveştile pe care le avem în carte este despre faptul că el dansa mereu şi deranja lucrurile prin casă, şi făcea zgomot iar dumneavoastră spuneaţi „Nu, lăsaţi-l pe Michael să danseze. Lăsaţi-l să danseze mereu.”  

KJ: Da.  

SB: Vă amintiţi asta?  

KJ: Da, da. Cred că Michael s-a născut cu asta pentru că, de când era foarte mic, avea vreo trei ani, şi ceilalţi cântau, iar el... asta m-a făcut să observ că avea talent de cântăreţ... stătea în colţ, când ceilalţi cântau şi avea un simţ al armoniei şi m-am gândit „Doamne, de unde îi vine asta?” Şi pe urmă, când el avea vreo cinci ani, ceilalţi se întrebau „Ce mişcare să punem în cântecul ăsta?” – se refereau la coregrafie; şi Michael le arăta: „Hai să facem aşa şi aşa.”  

SB: Ca şi cum le avea deja înăuntrul lui?  

KJ: Chiar le avea. Totul era în el. Nu ştiu de unde, şi asta m-a surprins. Aşa cum astăzi văd nişte lucruri la Prince şi nu-mi vine să cred. Aşa era şi Michael.  

SB: Săptămâna trecută citeam pe undeva că Michael şi-a făcut implant chirurgical la bărbie, atât de ridicoli au ajuns cu bârfele. Ce părere aveţi despre astfel de lucruri, ca mamă?  

KJ: Despre oamenii care îl bârfesc?  

SB: Ce simţiţi când citiţi asemenea lucruri...  

KJ: Oh, mă supără. Mă enervează.  

SB: Dar în acelaşi timp vă spuneţi „Eu cred în Dumnezeu şi cred că totul are un rost”? Găsiţi putere în credinţă şi în ideea că până la urmă nimic din toate acestea nu contează, că se va face voia lui Dumnezeu?  

KJ: Da, aşa simt. Dacă nu ar fi fost credinţa, spiritul şi încrederea în Dumnezeu, nu cred că aş fi rezistat, cu toate necazurile prin care am trecut cu familia şi cu Michael. Este foarte dureros. Dar trebuie să te rogi. Este singurul mod prin care poţi...  

SB: Deci, asta v-a ajutat să mergeţi mai departe?  

KJ: Da.  

SB: Şi i-aţi spus lui Michael, în 1993 sau în alte ocazii „Trebuie să fii aproape de Dumnezeu. Ai nevoie de credinţă. Asta te va ajuta să treci prin toate încercările.”? Nu banii, nici succesul sau fanii. Ci o relaţie solidă cu Dumnezeu?  

KJ: Exact, aşa este. Aşa simt, aşa simt.  

SB: Majoritatea oamenilor, atunci când cunosc succesul, se îndepărtează de religie. E o tendinţă. Dar în cazul dumneavoastră se pare că, pe măsură ce familia avea mai mult succes, aţi devenit tot mai religioasă. Aţi ţinut strâns de credinţă.  

KJ: Da. Este tot ce am. Sunt mândră de copiii mei, de ceea ce fac ei, de talentul lor. Dar există lucruri în lume pe lângă care asta nu valorează nimic. Pentru că Satan este... poate n-o să mă crezi...  

SB: Vă rog, vorbiţi deschis...  

KJ: Mhm.  

SB: Există şi în credinţa mea nişte lucruri cu care s-ar putea să nu fiţi de acord. [Râd amândoi.] Dar amândoi suntem oameni credincioşi.  

KJ: Păi, eu cred că Satan este zeul sistemului. Şi spun asta pentru că... sunt toate acele ştiri pe care le auzi, ştirile negative... sunt atâţia oameni care face lucruri nebuneşti... Şi Biblia vorbeşte despre copiii din zilele acestea, despre faptul că nu mai au respect, că iubesc banii mai degrabă decât pe Dumnezeu, şi cum nu mai există respect reciproc între copii şi părinţi. Asta se întâmplă. Nu crezi?  

SB: Absolut. Uite, de aceea cred că ar trebui să veniţi mâine seară la discursul pe care eu şi Michael îl vom ţine la Carnegie Hall. Va fi o mare lovitură împotriva celor care sunt de partea lui Satan. Ar trebui să veniţi. Ceea ce m-a atras la Michael – şi ar trebui să vedeţi discursul pe care îl va ţine mâine – este felul emoţionant în care vorbeşte despre faptul că familiile nu mai iau cina împreună şi că părinţii nu le mai citesc poveşti copiilor, la culcare. Şi de fiecare dată când se trăgeau focuri de armă într-o şcoală, mă suna când al era în California iar eu eram în New Jersey. Şi-mi spunea „Ai auzit? Alt copil a fost împuşcat.” Astăzi, în America, e ceva obişnuit – „A, încă un copil împuşcat” – şi întorci pagina. Dar Michael plângea.  

KJ: Mhm, aşa e Michael.  

SB: De ziua mea, am adus copilul care apare pe posterul campaniei naţionale împotriva leucemiei. A venit şi Michael, iar fetiţa asta de şapte ani a stat lângă el. Şi câna mama ei i-a spus lui Michael povestea fetiţei, Michael a plâns ca un copil. A fost incredibil. Şi dumneavoastră faceţi la fel?  

KJ: Da.  

SB: Aşadar, el chiar vă seamănă. Adică, dacă vreau să-l înţeleg pe el, trebuie să vă înţeleg pe dumneavoastră.  

KJ: Da. Nu-mi place asta, şi nici lui Janet. [Râde.]  

SB: Michael mi-a spus despre dumneavoastră, că nu puteţi să refuzaţi pe nimeni. Oamenii vă cer diverse lucruri şi nu puteţi să le spuneţi nu.  

KJ: Mda, e greu. Iar el e la fel ca mine, şi i-am spus că trebuie să înveţe să spună nu.  

SB: Asta vi se trage de la părinţi? Erau oameni foarte amabili?  

KJ: Da. Mai ales mama mea. Dar şi tata.  

SB: Deci, aţi transmis copiilor această tradiţie a bunătăţii. Amabilitatea era cel mai important lucru.  

KJ: Aşa simţeam. Uneori, când eşti sărac şi nu ai nimic altceva de dăruit, oferă iubire, dăruieşte din tine, din sufletul tău, aşa cum fac oamenii săraci dintotdeauna. Părinţii mei invitau mereu oameni la masă, din puţinul lor.  

SB: Sunteţi tratată diferit în biserică, fiind mama celor din trupa Jacksons?  

KJ: A, nu, nu, nu.  

SB: Şi vă place faptul că puteţi fi în largul dumneavoastră acolo?  

KJ: Da, îmi place. Pot să fiu eu însămi. Este o fată în congregaţie care stă întotdeauna lângă mine, care a fost în turneu cu Diana Ross, a făcut parte din Supremes, dar e tratată la fel ca toată lumea. Şi fiica mea e în congregaţie, şi e tratată la fel.  

SB: Care, Rebbie?  

KJ: Rebbie.  

SB: Şi ea locuieşte... aproape de dumneavoastră?  

KJ: Locuia, înainte. Acum e în Las Vegas.  

SB: Avrea să vă mai întreb ceva. Pot să opresc reportofonul, sau nu. Dar Michael a avut o relaţie chinuitoare cu tatăl lui. Nu e nicio noutate. Vreau să spun, asta a ieşit la iveală, după cum ştiţi, în interviuri şi lucruri de genul acesta.  

KJ: Aha.  

SB: Probabil ştiţi că este... nu ştiu cât de mult a vorbit el în public despre tatăl lui, dar unul dintre cele mai cunoscute lucruri pe care le-a afirmat public a fost că atunci când intra în încăpere, îi venea să vomite, atât de frică îi era de el. Vă amintiţi asta?  

KJ: Ştiu! Da, îmi amintesc când a spus asta. Îmi spunea şi mie şi când plecam să-l vizitez îmi spunea „Să nu vii cu Joseph.” Îl întrebam „De ce?” şi-mi răspundea „Eu, pur şi simplu...”  

SB: Pot să opresc asta, dacă doriţi.  

KJ: Da. Vrei să-l opreşti? Te rog.  

SB: Desigur.

 

 ...