Capitolul 3. Înfăţişarea lui Michael

...  


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 3. Înfăţişarea lui Michael

 

SB: Vei avea o viaţă lungă şi fericită. Dar chiar crezi că într-o bună zi vei hotărî să devii un pustnic şi să dispari?

 MJ: Mdap.

SB: Să părăseşti Neverland şi să-i încui porţile. Aşa?  

MJ: Mda. Ştiu că aşa voi face.  

SB: Dar de ce? Doar pentru că nu vrei ca oamenii să te vadă îmbătrânind?  

MJ: Nu pot suporta asta. Iubesc prea mult lucrurile frumoase, inclusiv pe cele din natură, şi vreau ca mesajele mele să ajungă la întregaa lume, dar nu vreau să fiu văzut acum... şi atunci când poza mea îmi apare pe computer, îmi face rău să o văd.  

SB: De ce?  

MJ: Pentru că sunt ca o şopârlă. E oribil. Niciodată nu mi-a plăcut asta. Aş vrea să nu pot fi niciodată fotografiat sau văzut; şi trag de mine, ca să merg acolo unde mergem. [Michael se referă la discursurile publice pe care le ţinea în acea perioadă, cum ar fi cel de la Oxford University din Anglia sau cel de la Carnegie Hall din New York, pentru promovarea organizaţiei „Heal The Kids”.]  

SB: Michael, s-a scris că tatăl tău îţi spunea că erai urât. E adevărat?  

MJ: M-hm. Râdea de mine... Îmi amintesc, odată, eram în avion, gata de decolare, eu treceam printr-o pubertate cumplită, când trăsăturile încep să ţi se schimbe. Iar tata a spus: „Îh, ce nas mare ai. Nu e moştenit de la mine.” Nu şi-a dat seama cât de mult mă rănea. M-a durut atât de mult, că voiam să mor.  

SB: Era o ignire indirectă adresată mamei tale, acel „Nu l-ai moştenit de la mine”?  

MJ: Habar n-am ce voia să spună.

SB: Crezi că e important să le spui copiilor că sunt frumoşi?  

MJ: Da, dar fără să exagerezi. Eşti frumos pe dinăuntru. Gândeşte-te în felul următor. Prince se priveşte în oglindă, îşi piaptănă părul şi spune „Arăt bine.” Iar eu îi spun „Eşti în regulă.”  

SB: Nu crezi că tatăl tău ţi-a insuflat convingerea că nu eşti frumos? Şi în felul ăsta, ai încercat să-ţi schimbi înfăţişarea puţin, dar tot nu te-a făcut fericit. Prin urmare, ar trebui să începi să-ţi iubeşti înfăţişarea şi pe tine însuţi şi toate astea.

MJ: Ştiu. Aş vrea să pot.

SB: Toţi avem probleme cu aspectul nostru. Uite, eu am barba asta dezordonată. De câte ori am apariţii televizate, mi se spune să o rad sau să o scurtez. Dar religia mea nu-mi dă voie să-mi tai barba, aşa că ea tot creşte.

MJ: Ai vrea să-ţi tai barba?

SB: Să fiu sincer, da, aş vrea să o tai. Nu de tot. Doar să o scurtez. Dar Dumnezeu şi religia mea sunt mult mai importante pentru mine, decât felul în care arăt.

MJ: Nu ai voie să o tai?

SB: În principiu, nu. Aici părerile sunt împărţite. Mulţi rabini îşi taie bărbile, iar unii nu o fac.

MJ: E împotriva regulilor, să-şi taie bărbile?  

SB: Regulile sunt interpretate diferit de fiecare rabin. Biblia spune că nu ai voie să foloseşti cuţitul pe faţă. Aşa că unii oameni o iau literal, nu folosesc „cuţit”, nici lamă simplă, dar se rad cu aparatul electric pe faţă. Alţii interpretează că nu au voie să folosească absolut niciun feol de obiect care să taie. Soţia mea Debbie spune „Nu m-am măritat cu un om care încearcă să se conformeze societăţii. M-am măritat cu un om pe care vreau să îl respect, iar tu eşti rabin. Fii mândru de ceea ce eşti.”  

MJ: Nu o deranjează barba?  

SB: Nu numai că nu o deranjează, dar s-ar supăra foarte tare dacă aş tăia un fir din ea. Chiar azi-dimineaţă mi-a spus: „Dacă mă iubeşti şi mă respecţi cu adevărat, nu vei spune niciodată că îţi tunzi barba din cauză că mă deranjează pe mine sau că vrei să arăţi mai bine pentru mine.” Soţia mea vrea să trăiesc numai conform cu principiile mele.  

MJ: Uimitor.

 SB: În seara aia, joi seara, arătai fantastic. [Michael se dichisise pentru Balul Îngerilor, organizat de Denise Rich cu ocazia strângerii de fonduri pentru combaterea cancerului] Erai cel mai prezentabil bărbat de acolo. Prin urmare, nu-ţi place să fii fotografiat?

MJ: Mi-aş dori să nu pot fi fotografiat niciodată şi să nu pot fi văzut niciodată. Doar pentru entertainment, îmi creez dansul aşa cum vreau să arate, şi filmul la fel.  

SB: Acum vrei să faci filme?  

MJ: Iubesc filmele, dar nu pot controla, în acelaşi timp, felul în care acele imagini apar în lumină şi expresia mea. Îhh...  

SB: Dacă un copil ţi-ar spune „Detest să fiu fotografiat”, ce i-ai raspunde?  

MJ: I-aş spune: „Habar nu ai cât eşti de frumos. Spiritul tău este cel care...”  

SB: Păi şi de ce eşti gata să spui asta oricui, în afară de tine?  

MJ: Nu ştiu. [Spunând asta, Michael pare încurcat şi resemnat.]  

SB: Ai văzut la fanii tăi, mii de femei aruncându-se la picioarele tale. Asta înseamnă că eşti atrăgător şi dorit. Ai simţit, la vremea aceea, că ele voiau să se îndrăgostească de tine?  

MJ: Când mă gândesc la asta – nu aş spune-o niciodată la televizor – dar dacă ar fi să merg pe scenă gândindu-mă la tot ce le trece femeilor prin cap, atunci nu m-aş mai urca niciodată pe o scenă. Dacă aş începe brusc să mă gândesc la ce se gândesc ele – la sex, sau cum aş arăta dezbrăcat – atunci, o, Doamne, mi-ar fi atât de ruşine, încât nu aş mai ieşi niciodată din casă măcar. E oribil.  

SB: Mulţi adoră să fie sex-simbol. Ţie nu-ţi place, pentru că eşti prea ruşinos. Îţi dai seama, atunci când unele femei îţi vorbesc, că de fapt asta e în mintea lor?  

MJ: M-hm. Chiar mi-o spun.  

SB: „Vreau să fac sex cu tine”?

MJ: Aham.

...

Capitolul 2. Despre copilărie, singurătate, desene animate şi fraţi

...  


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 2. Despre copilărie, singurătate, desene animate şi fraţi

 

SB: A fost o vârstă anume la care ai realizat „Doamne, mi-am ratat copilăria”?  

MJ: Da, îmi amintesc clar... E ca şi cum ai fi într-o cursă din care nu poţi scăpa şi te gândeşti: „Doamne, ce am făcut?” dar eşti angajat în cursa aia şi nu poţi ieşi din ea. Am avut revelaţia asta înainte de adolescenţă. Îmi doream atât de mult să mă joc în parcul de peste drum, unde vedeam copii jucând baseball şi fotbal dar eu aveam înregistrări de făcut. Vedeam parcul, era chiar peste drum, dar eu trebuia să intru în altă clădire, şi să lucrez până noaptea târziu la albume. Stăteam acolo, uitându-mă la copii, cu lacrimile şiroind, şi mă gândeam: „Sunt prins într-o capcană şi trebuie să fac asta pentru tot restul vieţii mele. Am un contract.” Dar îmi doream enorm să merg în parc, măcar ca să îmi fac un prieten care să-mi spună „Bună.” Obişnuiam să umblu pe străzi căutând pe cineva cu care să vorbesc. Ţi-am povestit.  

SB: Câţi ani aveai?  

MJ: Era în timpul înregistrărilor pentru albumul „Thriller”.  

SB: Deci, erai cel mai mare star din lume şi...  

MJ: ...căutam oameni cu care să vorbesc. Eram atât de singur, încât plângeam în camera mea de la etaj şi mă gândeam: „Gata, nu mai rezist. Trebuie să ies de aici.” Şi ieşeam în stradă. Îmi amintesc că, efectiv, întrebam oamenii: „Vrei să fii prietenul meu?”  

SB: Probabil că erau şocaţi.  

MJ: Spuneau, uimiţi: „Michael Jackson!” Iar eu mă gândeam: „O, Doamne! Îmi vor fi prieteni doar pentru că sunt Michael Jackson? Sau pentru că sunt eu?” Şi nu-mi doream decât să vorbesc cu cineva.  

SB: Şi, ai găsit?  

MJ: Mdap... în fine, am mers în parc şi acolo erau nişte copii care se dădeau în leagăne.  

SB: Şi atunci ai decis că ei erau răspunsul – copiii. Ei sunt singurii care se poartă cu tine ca şi cu un om obişnuit?  

MJ: Mda. Ăsta e adevărul.  

SB: Aşadar, aceasta e vârsta la care ai realizat „O, Doamne. Am pierdut copilăria, pentru că aceştia sunt singurii oameni cu care mă pot identifica.”

MJ: Am suferit mult, în felul acesta. Ştiam că ceva nu era în regulă cu mine, la vremea respectivă. Dar aveam nevoie de cineva... Probabil că din cauza asta mi-am luat manechinele. Pentru că aveam nevoie de prezenţa cuiva, dar eram prea timid ca să stau în preajma oamenilor reali. Nu vorbeam cu manechinele. Nu eram ca babele alea care vorbesc cu plantele. Dar aveam nevoie să simt că cineva îmi ţinea companie. Mă întrebam şi eu „De ce am manechinele astea?” Ei sunt aproape ca nişte copii şi nişte oameni adevăraţi, şi mă fac să simt că mai e cineva în cameră cu mine.

SB: Dar de ce îţi era ruşine să vorbeşti cu oameni reali? Era din cauză că tu nu învăţaseşi să te porţi decât pe scenă, şi nu ai avut ocazia să ieşi, să te distrezi?  

MJ: Exact. Niciodată nu era timp de ieşiri prin oraş.  

SB: Acum te mai simţi singur?  

MJ: Nu în felul în care mă simţeam atunci. Nu.  

SB: Sigur, acum ai copiii tăi, ceea ce face o mare diferenţă. Dar există o parte în noi care nu e doar părinte. Există o parte în noi, care are nevoie de alte forme de interacţiune.  

MJ: Ce fel de interacţiune?  

SB: Cineva în faţa căruia să te descarci emoţional, într-un fel pe care Prince sau Paris nu ar înţelege.  

MJ: Mmm... prieteni şi anumiţi oameni în care să te încrezi... Elizabeth [Taylor], sau, ştiu eu... Mac [Macaulay Culkin], Shirley Temple, oameni care au trecut prin ce am trecut şi eu.  

SB: Deci, întotdeauna e vorba de oameni care au trecut prin ce ai trecut şi tu – toţi acei copii-vedete?  

MJ: Toată lumea spune: „Mdap, înţeleg ce vrei să zici”, dar nu înţeleg. Doar încearcă să fie de acord cu tine.  

SB: Discuţi cu prietenii care au fost copii-vedete, despre lucruri care li s-au întâmplat? Sau nu e nevoie, pentru că înţelegi totul?

MJ: Ştii, e ca în telepatie. Aş fi vrut să ne vezi, pe mine şi pe Shirley Temple. [Cu doar câteva săptămâni înainte de această conversaţie, Michael se întâlnise cu Shirley Temple în San Francisco.]  

SB: Mai păstrezi legătura cu ea?  

MJ: Vreau să o sun. Trebuie să o sun din nou. Îi tot mulţumeam şi m-a întrebat „De ce?” iar eu i-am răspuns: „Pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine.”  

SB: Îi vei dedica vreodată un cântec?  

MJ: Mi-ar plăcea mult să fac asta.  

SB: Deci, nu e nevoie ca Macaulay Culkin să-ţi spună „Eram la filmări şi, uite ce am păţit cu tatăl meu.” Nu aveţi conversaţii de genul acesta?  

MJ: Oh, da. Macaulay Culkin are un suflet minunat şi copilăros, se întreabă: „Cum am ajuns să fiu prins în asta? Eu nu am vrut niciodată să fiu actor.” El întotdeauna a vrut să scape. Să-l fi văzut, atunci când nu-l mai suporta pe tatăl lui, cum izbucnea, avea o energie fantastică. Mă vedeam pe mine, în locul lui. „Mac, treci aici!” – strigătul acela...

SB: Deci, asta îţi reaminteşte prin ce ai trecut tu? Şi el a făcut nişte alegeri asemănătoare cu ale tale. A încercat să rămână copil cât a putut de mult. Dar sunt alţi copii-vedete care nu au făcut asta, cum ar fi Brooke Shields, de care ai fost apropiat cândva. Cum a reuşit cineva ca ea – care la fel, nu pare că a avut de ales în copilărie – dar nu a încercat să-şi redescopere copilăria? Crezi că are un preţ? Crezi că Macaulay Culkin, tu şi alţii, vă puteţi menţine echilibrul, pentru că înţelegeţi ceea ce v-a lipsit şi încercaţi să compensaţi?  
MJ: Ştii, nu se aplică tuturor. Brooke Shields a început ca model, aşa că nu a stat la filmări non-stop. Ea făcea modelling. Nu a fost star de cinema până când a jucat în „Pretty Baby” cred; şi a jucat rolul unei prostituate la vârsta de... cred că avea doisprezece ani. A făcut o mulţime de fotografii, dar nu a muncit ca noi, zilnic, din zori şi pănă noaptea târziu. Probabil că oamenii sunt afectaţi în mod diferit, dar e acelaşi lucru. Ea e foarte drăguţă şi deşteaptă. Nu e prostuţă. Chiar e deşteaptă. Multă lume crede că atunci când cineva e frumos, nu prea-l duce capul. Dar ea e deşteaptă.  

SB: Cu ce alţi copii-vedete ai mai fost apropiat?  

MJ: Puţini dintre ei au mai rămas. Asta e înspăimântător. Mulţi s-au distrus singuri.  

SB: La treisprezece ani ai devenit personaj într-un serial animat. A fost dificil?  

MJ: Mă trezeam în fiecare duminică dimineaţa, abia aşteptam.

 SB: Ca să urmăreşti „The Jacksons”?  

MJ: Ca să urmăresc desnul animat cu „The Jackson 5”. Mă simţeam foarte onorat, că fusesem transformat într-un desen animat. Nu ai idee cât de fericit eram. Nu trebuia să facem nimic. Erau vocile altora. Ne-au animat şi au folosit cântece de pe albumele noastre, iar serialul acesta s-a difuzat ani la rând. Îmi amintesc că eram în Brunei, ca să dau un spectacol pentru sultanul de acolo; şi am fost la spital. Era cel mai frumos spital pe care l-am văzut în viaţa mea. Stăteam în pat şi când am văzut desenul animat cu „The Jackson 5” la televizor, nu mi-a venit să cred. Îl difuzează mereu. Serialul „The Jackson 5” e creat de aceaşi companie care a creat „The Beatles” şi „The Osmonds”.  

SB: Deci, acesta e unul dintre lucrurile care ţi-au plăcut cel mai mult?  

MJ: Oh, adoram asta.  

SB: Te-a făcut să te simţi mai conectat cu copiii din toată lumea? Pentru că, ştii, copiii sunt cei care se uită cel mai mult la desene animate, nu?  

MJ: Iubesc asta. Mă plasează într-o altă lume. Mă gândeam: „Doamne, sunt în altă lume!” Mă simţeam special. Cred că m-a făcut să mă simt mult mai special, asta, decât hiturile şi concertele şi toate celelalte. Asta m-a impresionat, mai mult decât orice altceva.


.  

SB: Acum, dintre toţi fraţii, tu ai avut parte de cea mai multă atenţie. Erai pe cale să devii star, încă dinainte să te desprinzi şi să urmezi o carieră solo. A fost greu pentru fraţii tăi? Există vreo analogie cu povestea din Biblie despre Iosif, care primea mai multă atenţie decât fraţii lui şi aceştia s-au răzbunat?  

MJ: Nu m-am gândit la asta şi nici nu am observat, până mai târziu. Mama mea văzuse, dar nu mi-a spus. Însă cred că soţiile i-au instigat, într-un fel. Asta ne-a dezbinat ca grup. Soţiile sunt cele care i-au despărţit pe Beatles. Asta i-a despărţit pe Dean Martin şi Jerry Lewis. Tot asta a distrus toate marile spectacole. Soţiile se implică şi apoi încep să-i bage în cap unuia dintre membri: „Tu eşti starul. El are nevoie de tine, nu tu de el.” Apoi, el vine la muncă a doua zi umflat de mândrie şi începe să se certe cu partenerul de scenă. Asta s-a întâmplat cu mine şi fraţii mei. Chiar aşa au făcut [soţiile lor]. Am văzut cum s-a întâmplat.  

SB: Asta te-a făcut să fii un pic împotriva căsătoriei?  

MJ: Chiar aşa. Mi-am spus: „Nu vreau să am parte din aşa ceva. Eu n-o să mă căsătoresc.” Şi m-a ţinut ani de zile.  

SB: Ar fi fost vreo cale să opreşti asta? Nu ai fi putut să le spui fraţilor tăi: „Priviţi! Ce se întâmplă cu noi?” Ai fi putut să opreşti totul? Fraţii tăi s-au căsătorit foarte tineri. Poate că şi ei se simţeau singuri.  

MJ: Ei s-au căsătorit de tineri ca să scape de tata, să plece de acasă. I-am implorat să nu se căsătorească, dar tot au făcut-o.  

SB: Dar tu de ce ai mai stat acasă?  

MJ: Eram în culmea gloriei cu „Thriller”, dar încă mă consideram un copil. Simţeam că nu-mi venise timpul să plec. Eram încă un băiat. Nu-mi venise vremea să plec de acasă. Aşa simţeam, în inima mea.  

SB: Şi totuşi, încă îţi era teamă de tatăl tău. Cum vine asta?  

MJ: Deja nu mai era impresarul meu, dar primea drepturi de autor. Era ceva mai calm, şi se mândrea cu mine. Chiar dacă n-o spunea niciodată.  

SB: Ţi-ai dorit să-l auzi spunând că era mândru de tine?  

MJ: Aveam nevoie de asta.  

SB: Mai mult decât orice pe lume?  

MJ: Mdap.  

SB: Şi totuşi, nu a spus-o niciodată. Crezi că ştie că eşti cel mai mare star din lume, sau crezi că în mintea lui încă nu concepe asta?  

MJ: Ştie, dar îi e foarte greu să facă un compliment, iar faptul că m-am străduit mereu să-l impresionez, m-a făcut să devin un perfecţionist. Era în public, şi făcea o faţă ca asta. Făcea [Michael imită, adoptând o grimasă] şi te îngrozea efectiv, şi te gândeai „Nu trebuie să greşesc. Ne va ucide.” Toată lumea aplauda iar el arăta ca şi cum „O să ţi-o iei rău pe coajă. Să nu îndrăzneşti să greşeşti.” Iar eu mă gândeam „Doamne, o să dau de belea după spectacol.”  

SB: Având în vedere că în viaţă există două forţe motrice, frica şi iubirea, crezi că ai fi ajuns şi mai departe, dacă motivaţia ta ar fi fost iubirea? Cum ar fi fost, dacă tatăl tău ţi-ar fi spus „Michael, eu te voi iubi indiferent ce-ar fi, dar poţi să faci asta”? Sigur, acum poţi să condamni frica pe tatăl tău ţi-a băgat-o în oase. Dar chestia e că uite, ai devenit cel mai mare star din lume. Deci, poate că frica e o motivaţie mai bună decât iubirea. Sincer, eu nu cred asta; dar nu cumva exemplul tău o confirmă?

MJ: Eu cred că există o balanţă. A meritat să renunţe la a fi părinte? A meritat să renunţe la toată iubirea pe care i-aş fi acordat-o, la prietenia pe care am fi simţit-o uitându-ne unul în ochii celuilalt, la plimbările prin parc, ţinându-ne de mână? Eu nu cred că a meritat să renunţe la toate acestea. Îmi pare rău. Lucrurile acestea sunt nepreţuite.  

SB: Dacă, pentru a fi un părinte bun, cariera ta ar avea de suferit, eşti pregătit să accepţi preţul ăsta?  

MJ: Nu, nu sunt pregătit pentru asta. Pot să le fac pe amândouă. Simt că n-am încotro.  

SB: Simţi că Dumnezeu ţi-a dat acest potenţial, acest dar, şi trebuie să-l foloseşti?  

MJ: Trebuie. Tata a făcut o treabă extraordinară cu mine, pregătindu-mă pentru scenă, ca artist, dar a fost extrem de sever. Nu-mi place să-l judec, dar sunt multe lucruri pe care eu le-aş fi făcut altfel, ca părinte. Nu am simţit niciodată iubire pentru el. ă iubire pentru el. Când mergeam cu avionul, trebuia să fiu ţinut în braţe pentru că mi-era frică de turbulenţe, ţipam şi mă zbăteam de teamă că o să ne prăbuşim. Îmi amintesc foarte clar. El niciodată nu m-a îmbrăţişat, nici măcar nu m-a atins, trebuiau să vină stewardesele să mă ţină de mână şi să mă liniştească.  

SB: Era un om mânios?  

MJ: Cred că era aspru. Nu ştiu de ce. Omule, acum nu mai e aşa, dar pe atunci era foarte dur. Cel mai dur ins pe care l-am cunoscut în viaţa mea.  

SB: Dar dacă cineva ţi-ar spune: „Uite, Michael, ai de ales, ori una ori alta. El a fost un manager excelent, dar nu un părinte cald şi iubitor. Te-a învăţat să te mişti şi te-a învăţat disciplina.” Ai fi dispus să renunţi la titlul de cel mai mare entertainer din lume, în schimbul unei copilării pline de iubire? Ori simţi că nu ar fi nevoie să alegi, că ai fi ajuns oricum unde eşti acum?  

MJ: Ar fi putut să facă toate aceste lucruri cu mine şi să-şi găsească timp să mai fie şi tată, uneori – să ne jucăm un joc, să prindem o minge. Ţi-am povestit că odată că m-a pus pe un ponei. Nu cred că a realizat vreodată cât de mult m-a marcat acest gest.  

SB: Aceea a fost una dintre cele mai emoţionante povestiri despre ideea de a fi părinte, pa cer am auzit-o vreodată. Că un singur gest din partea unui tată, pentru fiul său, ar putea avea un asemenea efect, este uimitor şi foarte emoţionant.  

MJ: Mă gândesc azi la asta şi-mi doresc să fi făcut puţin mai mult, doar puţin mai mult. Aş fi avut cu totul alte sentimente.

SB: Şi poate că nu ai fi fost atât de încrâncenat să fii cel mai bun. Dacă ai fi primit multă iubire atunci când erai copil, poate că nu ai fi avut nevoie ca lumea să te iubească şi nu nu ai fi ajuns un superstar. Ai renunţa la asta, în schimbul iubirii din copilărie?  

MJ: Nu. Nu aş renunţa niciodată. Asta e meseria mea. Mi-a fost dată cu un motiv. Chiar cred în asta şi o simt...  

SB: ...că Dumnezeu te-a ales, dându-ţi acest dar special...  

MJ: Chiar cred în asta. Dacă ai putea să vezi chipurile oamenilor din toată lumea, şi unii care spun „Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, pentru că ne-ai salvat viaţa, mie şi copiilor mei. Pot să te ating?” şi apoi încep să plângă. E ca şi cum ai avea puteri de vindecător. Primim asta cu un scop. .. să ajutăm oamenii.  

SB: Deci, ceea ce a făcut Shirley Temple pentru tine, prin acele postere pe care le aveai pe pereţi în camera de hotel, ca să te simţi în siguranţă, faci tu pentru oameni din toată lumea, şi la un nivel mai mare.  

MJ: O, da. Aşa e; şi am vrut neapărat să-i mulţumesc lui Shirley Temple pentru că mi-a insuflat nădejde în momentele grele; dar am început să plâng aşa de tare că nu puteam rosti cuvintele; iar ea mi-a luat mâna şi mi-a mângâiat-o, uite aşa.  

SB: Prin urmare, Michael, atunci când nu ştiai dacă puteai să mergi mai departe, şi apoi îi priveai fotografiile sau filmele de pe vremea când era copil, ce anume te înfrângea? Ce era? Josnicia pe care o vedeai la oameni? Sau faptul că tu întotdeauna a trebuit să munceşti din greu ca să fii cel mai bun? Sau toate astea?  

MJ: Să muncesc din greu, fără să mă pot opri ca să mă joc şi să mă distrez. Am avut parte de puţină distracţie, în acele hoteluri – câte o bătaie cu pernele, cu fraţii mei şi lucruri din astea, sau aruncam lucruri pe fereastră. Dar am avut parte şi de multă suferinţă. Odată, ne pregăteam să mergem în America de Sud, imi amintesc că trebuia să plecăm iar eu, în casă, am început să plâng foarte tare şi să spun: „Nu vreau decât să fiu la fel ca toţi ceilalţi. Nu vreau decât să fiu normal.” M-am ascuns, dar tata m-a găsit şi m-a obligat să mă urc în maşină, pentru că aveam un concert de suţinut. Apoi, cunoşti oameni pe drum, îi inviţi la tine, şi ştii că trebuie să profiţi cât poţi, de fiecare moment petrecut cu ei, pentru că nu îi vei mai vedea niciodată, iar asta e dureros. Ştii că prietenia aceasta nu va dura. Genul acesta de lucruri doare foarte tare, mai ales când eşti copil.  

SB: Toată viaţa ta, a trebuit să-ţi pui cariera înaintea relaţiilor afective. Dar astăzi, există ceva afectiv în viaţa ta? O maşină nu poate merge fără combustibil, iar tu nu poţi merge mai departe fără să primeşti iubire. Nu poţi, pur şi simplu, doar să oferi iubire, fără să şi primeşti înapoi. Iar, să spui că o primeşti de la fani, nu e suficient, Michael, pentru că ei te iubesc pentru ceea ce faci şi nu pentru ceea ce eşti. Ei te iubesc pentru electricitatea şi pentru încântarea pe care le aduci în vieţile lor.  

MJ: O primesc înapoi, prin fericirea şi bucuria pe care le văd în ochii copiilor. Ei mi-au salvat viaţa, aşa că vreau să le ofer ceva în schimb [aici Michael începe să plângă.] Ei m-au salvat. Nu glumesc. Doar fiind lângă ei, doar văzându-i. Chiar aşa e.

SB: Când ai crescut, ţi s-a întâmplat să simţi că cineva a încălcat promisiuni pe care ţi le făcuse?  

MJ: Tata a încălcat una foarte mare, pentru care sunt supărat şi azi. M-a manipulat să semnez un contract cu Columbia, când aveam optsprezece ani, promiţându-mi că voi lua cina cu Fred Astaire. Tata ştia că îl iubeam pe Fred din toată inima. Ştia că aş fi semnat contractul cu ochii închişi, şi aşa am făcut, iar el a plecat fericit şi nu a făcut nimic ca să-şi ţină promisiunea. Apoi a spus că îi pare rău sau ceva de genul. Mi-a frânt inima că a făcut asta. M-a înşelat.  

SB: I-ai spus vreodată cât de tare te-a supărat?  

MJ: Nu. Nici până în ziua de azi nu ştie cât am suferit. De aceea, eu nu fac promisiuni pe care să nu le respect.

...

Capitolul 1. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus: discutând despre a muri tânăr

... M-am gândit să iniţiez o nouă secţiune, intitulată „De vorbă cu Michael” şi în care să public, în măsura în care-mi va permite timpul, traducerea cărţii „The Michael Jackson Tapes Book”. Ştiu, e un document controversat, din cauza faptului că Shmuley Boteach, rabinul care a înregistrat convorbirile cu Michael (care au avut loc între august 2000 – aprilie 2001), s-a dovedit, în final, a nu fi nici prietenul care pretindea că e, nici rabinul în care se erija, nici măcar creştinul care ar fi trebuit să fie. Dar, în afară de toate acestea, trebuie să recunoaştem că Shmuley a fost prin preajma lui Michael, din anii ’90 şi până la ruptura dintre ei, care s-a petrecut în 2002. Iar cartea pe care vreau să o traduc şi să o împărtăşesc cu voi, spre discuţie, este un document extrem de valoros, pentru că ni-l dezvăluie pe Michael într-un mod sincer, deschis, fără inhibiţii şi avem, astfel, ocazia să vedem omul Michael Jackson – dincolo de scenă, dincolo de lumina reflectoarelor şi de blitzurile media; avem ocazia să cunoaştem felul lui de a gândi şi de a privi viaţa.  

PARTEA I:  FAIMA DIN COPILĂRIE ŞI JOE JACKSON

Capitolul 1. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus: discutând despre a muri tânăr

 

SB: Consideri că cel mai bun lucru care li s-a întâmplat celor de la Beatles a fost faptul că s-au despărţit şi asta le-a conferit longevitate... pentru că au dispărut brusc, şi lumea nu a avut când să se plictisească de ei? Nu s-au dezumflat niciodată?  

MJ: Mdap... Marilyn Monroe a murit tânără. Nu a văzut-o nimeni bătrână şi urâtă. Vreau să spun, ăsta e misterul lui James Dean.  

SB: Iar oamenii spun despre Beatles: „Aş fi vrut să fi rămas împreună.”  

MJ: Da, da.  

SB: Şi atunci fanul devine o parte a dorinţei. Publicul le menţine vie amintirea, din cauza dorinţei arzătoare de a-i vedea împreună din nou.  

MJ: Absolut. Altminteri, acum ar fi bătrâni şi înfricoşători, nimănui nu i-ar mai păsa de ei.  

SB: Prin urmare, Michael, acesta este un argument pentru tine, să spui într-o zi „Gata, asta e” şi să renunţi?  

MJ: Mdap, mi-ar plăcea ca la un moment dat să dispar cumva, şi publicul să nu mă mai vadă deloc. Să fac în continuare tot ceea ce fac şi acum, pentru copii, dar să nu fiu văzut. E foarte important să dispari. Noi suntem oameni ai schimbării. Avem nevoie de schimbare în viaţa noastră. De aceea există iarnă, primăvară, vară, toamnă.  

SB: Bine, dar tu vrei să ai o viaţă lungă şi sănătoasă. Tu nu vrei să dispari la fel ca acele staruri, Doamne iartă-mă. Nu vrei să dispari ca Marilyn Monroe. Nu vrei să mori tânăr.

MJ: Hm, îmi ridici o problemă interesantă. Eşti sigur că vrei răspunsul meu?  

SB: Da.

MJ: Bine, îţi voi da răspunsul cel mai sincer. Mi-a îndeplinit visele cu muzica şi toate cele, iubesc muzica şi entertainment-ul, dar cel mai mare vis al meu, pe care îl mai am de îndeplinit, este acesta cu copiii, ceea ce facem noi acum [se referă la fundaţia Heal The Kids, pe care Michael a înfiinţat-o în acea perioadă]. Nu-mi pasă de nimic altceva, chiar nu-mi pasă, Schmuley, nici măcar de carieră. Ceea ce mă ţine în viaţă sunt copiii... altfel – ţi-am mai spus asta, şi am vorbit foarte serios – dacă nu ar exista copiii, aş renunţa la tot. Acesta este răspunsul meu adevărat, şi sincer. Am mai spus, dacă nu ar exista copiii, aş alege moartea. O spun din toată inima.  

SB: Ai alege să mori, aşa cum a făcut-o Marilyn Monroe?  

MJ: Ceva în genul ăsta. Aş găsi o cale să dispar de pe faţa pământului, pentru că nu mi-aş mai dori să trăiesc. Eu nu trăiesc decât pentru aceşti copii.  

SB: Îi vezi ca fiind o parte din Dumnezeu, o scânteie divină, aici pe pământ?  

MJ: Chiar asta sunt, îţi jur.  

SB: Deci, pentru tine, ei reprezintă cel mai spiritual lucru din lume?  

MJ: Nu există nimic mai pur şi mai spiritual, pentru mine, decât copiii; şi nu pot trăi fără ei. Dacă mi-ai spune acum: „Michael, n-o să mai vezi niciodată un copil”, m-aş sinucide. Îţi jur că aş face asta, pentru că nu aş mai avea pentru ce să trăiesc. Asta e. Sincer.  

SB: Aşadar, vrei să trăieşti mult?  

MJ: Dă-mi voie să retrag cuvântul „jur”, pentru că nu vreau să jur în faţa lui Dumnezeu. Nu vreau să folosesc acest cuvânt. Ce mă întrebai?  

SB: Ai spus că vrei să dispari. Consideri că e important să dispari?  

MJ: Nu vreau să trăiesc mult. Nu, nu-mi place asta, nu. Să îmbătrâneşti e cel mai urât lucru, cel mai urât, aşa cred eu. Când corpul tău cedează şi începi să te zbârceşti, e foarte rău. Uite, asta e ceva ce nu înţeleg, Shmuley. Şi nu vreau ca vreodată să mă uit în oglindă şi să văd aşa ceva. Nu pot să accept asta. Iar oamenii spun că e frumos să îmbătrâneşti şi aşa mai departe. Nu sunt de acord. Deloc.  

SB: Prin urmare, vrei să mori înainte să se întâmple asta?  

MJ: Ăm... nu vreau să îmbătrânesc. Mi-ar plăcea să...  

SB: Dacă ai putea să rămâi tânăr în spirit, Michael?

 MJ: Mdap, asta e important pentru mine.  

SB: Ai putea să ai riduri, dar nu vrei să-i vezi crescând pe Prince şi pe Paris?  

MJ: Ba da.  

 SB: Nu vrei să le vezi copiii?  

MJ: Nu vreau să arăt bătrân şi să încep să uit. Vreau să am mereu un spirit tânăr, să am energie, să alerg, să mă joc de-a v-aţi ascunselea, care e unul dintre jocurile mele preferate. Mi-am dorit atât de mult să mă joc ultima oară când am fost la voi acasă, pentru că aveţi mult spaţiu pentru asta. Mm, urăsc să văd oamenii îmbătrânind, Shmuley.  

SB: Dar n-ai văzut oameni care, deşi îmbătrânesc, îşi menţin tinereţea spiritului şi se poartă ca şi cum ar fi tineri?  

MJ: Mda, când au o inimă tânără, îmi place mult asta. Dar când încep să uite şi se ridează, iar trupul lor cedează, mă doare.  

SB: Cui i s-a întâmplat asta, dintre cei din jurul tău? A îmbătrânit mama ta? Sau tatăl tău? Sau vreunul dintre artiştii pe care îi cunoşti?

MJ: Da, sunt oameni pe care i-am iubit foarte mult şi care au murit şi nu am înţeles de ce. L-am iubit pe Fred Astaire, l-am iubit de-a dreptul, şi era prietenul meu. Când eram copil, Fred Astaire locuia foarte aproape de noi; stătea de vorbă cu mine de multe ori, când eram mic, şi mă învăţa diverse lucruri, îmi spunea că o să fiu un mare star şi chestii din astea la care eu nici măcar nu mă gândeam pe vremea aceea. Şi când îl vedeam dansând în filme, eram uimit. Nu mai văzusem pe nimeni să se mişte atât de frumos, ştii? Şi, ăm, când l-am văzut ajuns la vârsta asta... Într-o zi mi-a spus: "Ştii, Michael, dacă ar trebui să fac o piruetă acum, aş cădea grămadă. Mi-am pierdut definitiv echilibrul.” Şi când venea să deschidă uşa, atunci când mergeam la el acasă, uite aşa mergea, Shmuley... cu paşi mici... mi-a rupt inima... Iar în ziua când a murit, am fost distrus.  

SB: Dar ceea ce s-a întâmplat cu Prinţesa Diana a fost o adevărată tragedie, Michael.  

MJ: Aceea a fost o mare tragedie. Am fost distrus. Toată lumea a fost distrusă, bănuiesc.  


SB: Nu e bine să mori tânăr. Poate că asta te transformă într-o legendă, dar viaţa e atât de preţioasă, nu crezi?  

MJ: Viaţa e foarte frumoasă şi preţioasă.  

SB: Şi crezi că într-o zi vei deveni legendă?  

MJ: Uite, de ce nu putem fi precum copacii? Ei îşi pierd frunzele iarna, şi îşi recapătă toată frumuseţea primăvara, ştii? E un fel de nemurire la ei, şi Biblia spune că omul a fost făcut să fie nemuritor. Dar prin păcate şi toate astea, am primit moarte.  

SB: Dar poate că tu vei merge într-un loc diferit, undeva mai sus, iar sufletul tău, odată liber, va putea fi mai aproape de oameni. Gândeşte-te la asta. Dumnezeu este aici, chiar acum, Michael. Amândoi credem asta, chiar dacă nu-l putem vedea sau atinge. Sunt altfel, sufletele celor dragi nouă?  

MJ: Mi-ar plăcea să mă întorc ca un copil care nu creşte niciodată. Ca Peter Pan. Aş vrea să cred că e posibil să mă întorc. Sper că e adevărat, aşa vrea să cred asta, Shmuley.  

SB: În reîncarnare? Vrei să te reîncarnezi în copil?  

MJ: Da... chiar dacă religia mea e împotrivă, spune că nu există reîncarnare. Când mori, moare şi sufletul tău, şi eşti cum e canapeaua asta, înţelegi? Mort. Dar există promisiunea reînvierii şi toate astea.  

SB: Dar hinduşii cred în revenire.  

MJ: Mi-ar plăcea să cred şi eu, îmi plac concepţiile egiptenilor şi africanilor despre înmormântare. Aş vrea să văd, cu toţii am vrea să vedem, cum e de partea cealaltă. Nu-i aşa?  

SB: Vrem să ştim ce e după viaţă, cum e Raiul.  

MJ: Da, pentru că sunt atât de multe concepţii...  

SB: Crezi că în Rai sunt copii care se joacă?  

MJ: O, Doamne, mă rog să fie aşa.

 SB: ...şi că acolo sunt şi adulţi care se joacă?  

MJ: Cred că da, şi mai cred că ei sunt foarte copilăroşi. Ca Adam şi Eva într-o grădină a veseliei, un loc minunat de paşnic. Mă rog să fie aşa.  

SB: Ţi-e teamă de moarte?  

MJ: Da.  

SB: Tuturor ne este.  

MJ: Am spus întotdeauna că vreau să fiu îngropat acolo unde sunt copii. Vreau să fiu lângă ei. M-aş simţi în siguranţă. Am nevoie ca spiritul lor să mă protejeze. Întotdeauna văd asta cu ochii minţii şi mă văd pe mine şi nu-mi place. Mă văd pe mine şi văd copiii stând în jurul meu, ca să mă protejeze.

...

Michael Jackson – un creştin adevărat într-o lume păgână

...

Deşi nu mai era un membru formal al Martorilor lui Iehova, Michael Jackson şi-a păstrat întotdeauna convingerile şi credinţa religiei sale, care se bazează numai pe principiile din Sfânta Biblie şi are ca model, creştinismul primului secol. Probabil că, printre noi, sunt puţini care ştiau asta. Dar pare credibil şi explicabil, atunci când ne gândim la faptul că, în toată viaţa lui, s-a comportat ca un creştin adevărat; şi că, şi pentru asta, a fost iubit de atâţia oameni din diferite colţuri ale lumii.

Cine ar putea să ne spună, mai bine decât primii creştini, despre ce e vorba în învăţăturile lui Iisus? Studiile arată că nici măcar scrierile antice nu sunt perfecte – cele patru Evanghelii pe care le cunoaştem astăzi (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) au fost redactate abia în secolul al IV-lea, după o lungă tradiţie de transmitere orală a cuvântului lui Iisus de la o generaţie la alta, iar în timpul acestor transmiteri cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla, atâta vreme cât oamenii sunt cei care transmit mai departe şi repovestesc, nu zeii... Iar oamenii sunt subiectivi şi influenţabili, mai uită şi mai încurcă amintiri, mai răstălmăcesc vorbe şi mai interpretează după cum e conjunctura sau le e starea sufletească, la un moment dat...

De ce să ne certăm, cine merită „salvat” şi cine nu, întorcând pe toate părţile acele interpretări moderne ale Scripturii, când putem obţine informaţii directe şi clare privind felul în care trebuie să trăim pentru a fi în concordanţă cu învăţăturile lui Iisus, de la primii creştini de acum 2000 de ani? Ei ştiau asta de la discipolii direcţi ai lui Iisus, care şi-au văzut Învăţătorul cu propriii lor ochi, l-au ascultat şi i-au vorbit, apoi i-au transmis cuvântul mai departe celor din jurul lor. Dacă citim despre viaţa şi credinţa creştinilor timpurii, este ca şi cum am privi în inima adevărului, dincolo de toate straturile de interpretări mai mult sau mai puţin subiective, care au fost adăugate din eroare ori din motive naţionale, sociale sau politice.

Michael avea o bibliotecă impresionantă. Iubea cărţile şi le venera. Şi, printre cele ilustrate care au făcut mare vâlvă la procesul din 2005, avea şi o colecţie uimitoare de cărţi cu subiecte religioase, inclusiv despre creştinismul timpuriu, care reprezintă fundamentul credinţei Martorilor lui Iehova.

Iubirea e iubire şi rupe toate graniţele şi poţi să o vezi în jurul tău. Eu o văd în ochii copiilor. Când privesc copiii, văd nişte pui neajutoraţi. Sunt atât de drăgălaşi... Cum ar putea cineva să le facă vreun rău? Michael Jackson

Copiii apreciază distracţia, dragostea, ei apreciază atenţia. Eu aşa cred. Ei vor o zi plină de distracţii – lucruri care, dacă le experimentezi împreună cu ei, te fac să rămâi în inima lor pentru totdeauna. Asta influenţează ceea ce vor deveni ei şi ceea ce va deveni lumea noastră, tot ce se va întâmpla în acest univers. E viitorul. Michael Jackson

Iată ce povesteşte Dr. Patrick Treacy, un medic „fără frontiere” care, datorită activităţii sale umanitare, convingerilor şi pasiunii cu care s-a dedicat ajutorării celor suferinzi din ţările africane, a devenit prietenul lui Michael în perioada de după procesul din 2005:

● „Nelson Mandela a luptat împotriva apartheid-ului, Maica Tereza împotriva sărăciei, John Lennon împotriva războiului. Dar Michael Jackson a mers mai departe. Întreaga lui muncă şi activitate artistică a purtat un mesaj spiritual pentru toate nedreptăţile rasei umane... rasism, inegalitate, suferinţă, foame, corupţie...

● Misiunea lui Michael este evidentă pentru cei care se opresc o clipă să privească atent şi profund. El voia să salveze lumea, să arate iubirea tuturor celor care îi ieşeau în cale şi celor cărora el le venea în întâmpinare; şi, aşa cum el însuşi a declarat, să continue să iubească şi să ajute oamenii, după învăţăturile lui Iisus.

● Michael era un creştin în adâncul inimii sale şi credea că faptele bune puteau fi considerate virtuoase numai dacă nu erau făcute pentru ca alţii să le admire. Aşa cum scrie în Evanghelia după Matei 6:1-6:4, când Iisus a spus: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

● Michael, condus de credinţa sa, a respectat aceste principii biblice, şi acesta este motivul pentru care a avut atâtea activităţi umanitare şi a dăruit atât de multe ferit de ochii publicului, fără camere de înregistrări şi fără presă. Aceste este motivul pentru care atât de puţini oameni, în afară de fanii lui adevăraţi şi de persoane din anturajul apropiat, au ştiut adevărata dimensiune a ceea ce a dăruit Michael.

● Michael avea o capacitate nelimitată de a te surprinde cu onestitatea şi felul său unic de a privi viaţa. Michael era unic şi şi-a trăit credinţa.”


„Creştinii timpurii obişnuiau să-şi întindă braţele în cruce, ca simbol al triumfului.” (Eberhard Arnold)

Chiar şi aceia dintre noi care ştim că Michael a trăit în credinţă, este necesar să cunoaştem viaţa creştinilor timpurii, pentru a înţelege cu exactitate cum anume a încercat el să trăiască. Pentru că, dincolo de toate religiile şi credinţele existente în lume, adevărul e unul singur, aşa cum Dumnezeu e unul singur, chiar dacă, noi fiind atât de diferiţi, fiecare îl vedem în felul nostru propriu, cu ochii proprii şi îl simţim cu sufletul propriu... şi chiar dacă, în decursul ultimelor două milenii, societatea profană şi reprezentanţii la, fel de pământeni, ai bisericii au deformat, mai mult sau mai puţin voit, fundamentul ideii de „acceptare a lui Iisus” şi standardele vieţuirii principiale, pe care le-au cunoscut şi împărtăşit primii creştini.

Eberhard Arnold, unul dintre cei mai apreciaţi autori creştini de la începutul secolului al XX-lea, doctor în teologie şi filosofie, a publicat în 1926 o colecţie de texte, provenind din scrieri vechi, traduse şi analizate, sub numele „Creştinii timpurii în propriile lor cuvinte”. Cartea se găseşte pe internet, în limba engleză, pentru cine e interesat, aici.

Vă prezint mai jos câteva extrase din cartea bazată pe documentaţia temeinică a autorului despre creştinismul timpuriu, şi veţi vedea că aceste idei exprimă credinţa şi viaţa lui Michael Jackson:

● Nu este drept a încerca să înlături toată suferinţa şi nici nu este drept să o rabzi cu stoicism. Suferinţa poate fi folosită, acumulată într-un cont bun spre slava lui Dumnezeu. Ceea ce face o viaţă fericită sau nefericită nu sunt circumstanţele exterioare, ci atitudinea noastră în faţa lor.

● Deoarece primii creştini se recunoşteau ca fiind egali în sărăcie şi binecuvântare, mesajul lor era simplu. El ajungea atât la cel mai feroce criminal, cât şi la cel mai ignorant sclav. El îi chema pe toţi, fără deosebire, la o vindecare completă. El aducea revelaţie chiar şi minţii celei mai întunecate. Pentru că ni l-a arătat pe Dumnezeu, Iisus este vindecătorul celor bolnavi şi al păcătoşilor.

● Fiecare era egal respectat, egal judecat şi egal tratat. Rezultatul a fost egalitate şi frăţie întru toate: aceleaşi drepturi, aceleaşi îndatoriri, aceleaşi oportunităţi. Toate acestea au condus la preferinţa pentru standarde simple de trai. Chiar şi conducvătorii sau liderii, erau preţuiţi la fel ca oricare dintre membri; nu mai mult. Respectul mutual printre aceşti creştini timpurii consta într-o solidaritate ce îşi avea rădăcinile în iubire şi care se baza pe credinţa nestrămutată în egalitatea tuturor oamenilor.

● Creştinii aveau aversiune faţă de orice poziţii înalte de judecată şi angajamente în armată. Ei considerau că nu este posibil să îşi asume responsabilitatea pentru orice pedeapsă sau încarcerare, privare de drepturile cetăţeneşti, judecată asupra vieţii şi morţii cuiva; sau executarea vreunei sentinţe la moarte pronunţate de o curte penală sau marţială. Alte ocupaţii şi profesii ieşeau din discuţie, fiind legate de idolatrie sau imoralitate. Aşadar, cei care se creştinau trebuiau să fie pregătiţi să renunţe la ocupaţiile lor. Spectrul foamei nu era mai puţin ameninţător decât cel al morţii violente prin martiriu.

● Gardienii şi informatorii au adus acuzaţii împotriva creştinilor, afirmând că ar fi perverşi sexuali sau criminali, blasfemiatori şi trădători, duşmani ai vieţii publice, profanatori ai templelor şi infractori împotriva religiei Romei.

● Creştinii se conformează obiceiurilor ţării lor în privinţa îmbrăcămintei, hranei, şi a modului general de viaţă, şi totuşi au o structură remarcabilă, extraordinară, a vieţii lor împreună. Ei trăiesc în ţările lor, dar numai ca musafiri sau ca înstrăinaţi. Participă la toate, ca cetăţeni şi îndură totul, ca înstrăinaţi. Orice ţară străină le e patrie, şi fiecare patrie e străină pentru ei. Ei se căsătoresc ca oricare alţii. Ei aduc pe lume copii, dar nu îi expun după ce se nasc. Au o masă obişnuită, dar nu au un pat obişnuit. Ei sunt făcuţi din carne, dar nu trăiesc după instinctele cărnii. Ei trăiesc pe pământ, dar cetăţenia lor e în rai. Ei se supun legilor stabilite, dar prin modul lor de viaţă întrec aceste legi. Ei iubesc toţi oamenii şi sunt persecutaţi de toţi. Nimeni nu îi cunoaşte cu adevărat şi totuşi toţi îi condamnă. Ei sunt ucişi, şi tocmai prin aceasta ei sunt aduşi la viaţă. Sunt dezonoraţi, şi totuşi sunt glorioşi. Sunt insultaţi, şi tocmai prin asta li se face dreptate. Sunt abuzaţi, dar binecuvântează. Sunt jigniţi, dar arată respect. Făcând bine, sunt acuzaţi ca fiind răufăcători. Evreii îi atacă, spunând că sunt de altă rasă, iar grecii îi persecută; şi cu toate acestea aceia care îi urăsc nu sunt în stare să ofere nici măcar un singur motiv ca să-şi justifice ostilitatea. (Scrisoare către Diognetus, sfârşitul secolului al II-lea)

"Împărăţia lui Dumnezeu aparţine copiilor. De aceea, noi nu putem ajunge la adevărul divin decât dacă avem spiritul unui copil. Evident, asta nu înseamnă să nu ne purtăm ca nişte bărbaţi şi femei. Spiritul de copil nu este copilăros, ci mai degrabă unifică esenţa copilului din noi cu cea a bărbatului şi femeii. Este spiritul încrederii, modestiei şi răbdării – spiritul care se regăseşte şi se pierde în obiectul iubirii sale, şi se eliberează de autocontemplare. El se dăruieşte complet, fără să se gândească la constrângere şi sacrificiu, şi se consumă prin absorbire în joacă. Este spiritul curajului, pentru că un copil adevărat – ca şi un bărbat adevărat sau o femeie adevărată – nu se teme niciodată. Este răspunsul la toate nevoile noastre, pentru că spiritul de copil vine de la Sfântul Duh. Şi trebuie să avem credinţa că acest Duh există cu adevărat şi că noi toţi îl putem primi." (Eberhard Arnold, într-un discurs din 1933)

Îi iubesc atat de mult... Sunt şi copiii mei. Îmi amintesc că eram în Australia, într-un aşezământ unde erau copii bolnavi de cancer, şi am început să le dau jucării. Şi nu o să-l uit niciodată pe acel băiat de 11 ani care, când m-am apropiat de patul lui, a spus: „E uimitor cum, doar văzându-te, mă simt mult mai bine. Chiar mă simt mai bine.” I-am răspuns: „Asta e îmbucurător”. Aşa a spus şi eu nu am uitat niciodată asta. Michael Jackson

Când eram copil, mergeam împreună, toată familia, la biserică, în Indiana. Când am crescut, ne-a fost dinc e în ce mai greu să ne adunăm toţi; şi se întâmpla chiar ca mama să meargă singură. Atunci când circumstanţele au făcut să-mi fie imposibil să merg la biserică, m-am liniştit cu gândul că Dumnezeu există în inima mea, în muzică şi în frumuseţe, nu numai într-o clădire. Dar încă mi-e dor de comuniunea pe care o simţeam atunci când mergeam la biserică – mi-e dor de prietenii şi de oamenii care se purtau cu mine ca şi cum eram unul dintre ei. Un om obişnuit, împărtăşind o zi cu Dumnezeu. Când am devenit părinte, tot conceptul de Dumnezeu şi de Sabat mi s-a redefinit. Mă uit în ochii fiului meu Prince şi al fiicei mele Paris, şi văd miracole, şi văd frumuseţe. Fiecare zi devine Sabat. Clipa când am devenit părinte mi-a permis să intru în această lume magică şi sfântă, în fiecare moment al fiecărei zile. Îl văd pe Dumnezeu prin copiii mei. Îi vorbesc lui Dumnezeu prin copiii mei. Sunt smerit pentru binecuvântările pe care El mi le-a dăruit. Au fost momente în viaţa mea când, la fel ca oricare, m-am întrebat de existenţa lui Dumnezeu. Când Prince zâmbeşte, când Paris chicoteşte, nu am nicio îndoială. Copiii sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi. Nu – ei sunt mai mult decât atât, ei sunt întruchiparea energiei, creativităţii şi iubirii lui Dumnezeu. El se află în inocenţa copiilor şi în joaca lor. Cele mai dragi zile, ca şi copil, mi-au fost acele duminici în care aveam voie să fiu liber. Asta este ceea ce a însemnat Sabatul pentru mine întotdeauna. O zi de libertate. Acum găsesc această libertate în fiecare zi, în rolul de tată. Lucrul cel mai uimitor este că noi toţi avem capacitatea de a face ca fiecare zi să fie o minunată zi de Sabat. Şi putem face asta, lăsându-ne cuprinşi din nou de minunea copilăriei. Putem să face asta dăruindu-ne inima şi mintea, cu totul, omuleţilor pe care îi numim „fiu” şi fiică”. Timpul petrecut cu ei e sărbătoare. Locul în care se întâmplă asta, e Paradisul. Michael Jackson – „My Childhood, My Sabbath, My Freedom”, 2000

***
Citind, aprofundând şi înţelegând toate aceste lucruri, nu cred că mai poate părea, pentru cineva, o utopie, să afirmăm că Michael s-a purtat şi a fost tratat, ca un creştin timpuriu în lumea contemporană, ultra-păgânizată, la 2000 de ani după martiriul lui Iisus. S-ar părea că sacrificiul Fiului a fost în zadar şi că în 2000 de ani, nu numai că nu am învăţat nimic, ci ne-am întors chiar mai jos faţă de nivelul la care eram iniţial. Dar poate că nu e chiar aşa. Poate că nu suntem pierduţi definitiv. Atâta timp cât oastea de „soldaţi ai luminii” se măreşte pe zi ce trece, atâta timp cât, tot mai mulţi dintre noi, ne străduim măcar, să fim şi să ne purtăm ca nişte creştini, viitorul ne este asigurat.

Dumnezeu nu este răzbunător şi aspru, aşa cum ni-l zugrăveşte biserica. Dumnezeu este părintele nostru, al tuturor, şi ne iubeşte pe toţi, în egală măsură. El nu ne pedepseşte dacă greşim, ci ne ajută să deschidem ochii. El ne binecuvântează pe toţi, dacă Îl primim în suflet. Dumnezeu nu se poartă ca un judecător suprem, care analizează la rece nişte probe: „tu eşti iertat, tu nu”. În faţa Lui, o dispută pe tema „cine merită să fie rasplătit şi cine nu”, e inutilă şi fără substanţă. Creştinii adevăraţi ştiu asta. Michael Jackson a ştiut asta. El a ştiut că esenţa existenţei noastre stă în iubire, în inocenţă, în dăruire – şi că asta înseamnă să fii un bun creştin.

Michael era unic şi şi-a trăit credinţa. Acesta este cel mai important aspect al personalităţii sale – cel care a definit omul special care a fost Michael Jackson.

Vă doresc, din inimă, tuturor, sărbători fericite! Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături şi că mă motivaţi să scriu. Keep Michaeling!


***
Surse:

http://vindicatemj.wordpress.com/2012/04/07/michael-jackson-the-first-true-christian-in-a-pagan-world/

http://www.reflectionsonthedance.com/Interview-with-Patrick-Treacy.html

http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=6

http://credintasiadevar.ro/scrierile-crestine-timpurii/


...

You Were There

...

În 13 noiembrie 1989, legendarului entertainer Sammy Davis Jr, i s-a organizat la Shrine Auditorium din Los Angeles, un eveniment special, pentru a-i aniversa cei 60 de ani de carieră. Cu această ocazie, vedete precum Ella Fitzgerald, Whitney Houston, Jerry Lewis, Frank Sinatra, Dean Martin, Stevie Wonder, Michael Jackson, Shirley MacLaine, Liza Minelli, Gregory Peck, Eddie Murphy, Clint Eastwood, Goldie Hawn şi multe alte personalităţi importante din show business, l-au celebrat pe artist, cu onorurile binemeritate.

Michael a decis să interpreteze un cântec compus special pentru Sammy Davis Jr şi pentru această ocazie. Intitulat You Were There, cântecul a fost compus în colaborare cu textierul Alan ’Buz’ Kohan şi, atât prin mesajul transmis, cât şi prin interpretarea unică, plină de sensibilitate, a lui Michael Jackson, a reprezentat un tribut emoţionant, care a impresionat atât pe sărbătorit, cât şi întreaga audienţă.

Sammy Davis Jr, născut în 1925 în New York City, a fost un artist care s-a urcat pe marea scenă a lumii de mic copil (de la 4 ani) şi a avut de înfruntat nu numai jungla rapace a showbizului, ci şi prejudecăţile de tot felul şi în special rasiale ale vremii. Sammy Davis Jr a fost primul artist de culoare, care a făcut o breşă în barierele rasiale, până atunci considerate de nepătruns, din SUA, şi în mare parte din viaţa lui, artistul a avut de înfruntat multe situaţii care implicau discriminarea.

Sammy Davis Jr a fost, nu numai un mare artist, un entertainer de excepţie, cât şi un deschizător de drumuri, un luptător şi un om care şi-a revendicat, demn, drepturile de cetăţean al unei Americi care făcea diferenţe grosolane, pe criterii rasiale, între copiii săi. Despre asta vorbeşte Michael Jackson în cântecul său-tribut, pentru Sammy Davis Jr. Şi, acesta a fost – alături de interpretarea de excepţie a celui care deja era revelaţia tânără a Americii şi a lumii întregi – motivul pentru care publicul a ascultat fiecare cuvânt şi a reacţionat la fiecare cuvânt, din acest cântec.

Erai acolo, înainte să venim noi,
ai luat durerea şi ruşinea.
Ei au construit zidurile care ţi-au blocat drumul,
tu le-ai doborât,
tu ai fost eroul zilei.
Nu era drept, nu era corect;
le-ai arătat tuturor,
i-ai făcut să le pese –
Da! ai fost acolo, şi datorită ţie
există acum o uşă prin care pătrundem cu toţii
iar noi suntem aici, pentru ca toată lumea să ne vadă
şi să fim cât putem noi, de buni
da, eu sunt aici...
pentru că TU ai fost acolo...





Ca afro-american, Sammy Davis Jr a fost, de-a lungul vieţii sale, o victimă a rasismului; şi a sprijinit cu toată puterea cauzele privind drepturile civile. Gândiţi-vă că, la ora când se năştea Elvis Presley 1935), Sammy Davis Jr era deja profesionist pe scenă, iar în 1954 – când Elvis se lansa datorită patronului unei case de discuri care iubea muzica „neagră” dar nu i se permitea să o difuzeze şi căuta un artist alb care să o poată interpreta – Sammy Davis Jr era deja veteran in showbiz şi se lupta cu balaurul segregaţionist. Iar în 1958, când se năştea Michael, Sammy Davis Jr era deja pe metereze şi îşi croia cu îndârjire drum, pentru el şi pentru cei care urmau să vină, pe scenă. La asta se referă You were there, before we came...

Astăzi, aceste cuvinte sunt mult mai încărcate de semnificaţie, ştiind că, la numai câteva luni după ce Michael a interpretat, pentru prima şi singura dată, You Were There, Sammy Davis Jr a plecat dintre noi.

Dar, cu puţin timp înainte de tributul lui Michael de la Shrine Auditorium LA, Sammy Davis Jr a arătat, într-unul din spectacolele sale (“Frank, Liza & Sammy: The Ultimate Event”, 1989), în stilul său, inconfundabil, savuros şi de neuitat, ce simte pentru Michael Jackson; a ţinut să împărtăşească publicului, respectul şi admiraţia pentru cel pe care l-a considerat mereu ca pe un fiu.





Una dintre faimoasele maxime care ne-au rămas de la Sammy Davis Jr spune: „Tot ceea ce face Michael Jackson pe scenă e absolut corect.” Poziţia pe care o adoptă Michael la finalul tributului său, şi pe care o imită, cu umor, Sammy Davis Jr în showul propriu – faimoasa semnătură a Regelui Pop, nu e doar o poză făcută pentru efect, nu e doar un final ales la întâmplare, nici vorbă. Cred că de-acum ştim că la Michael nimic nu era întâmplător, nimic nu era forţat sau pus fără să aibă un sens anume; dimpotrivă, totul era pregătit cu grijă până în cele mai mici detalii. Şi Sammy Davis Jr avea dreptate. Totul, la Michael, era corect. Pe ultimul vers, „...because you were there”, vocea delicată şi plină de emoţie se gâtuie brusc, Michael se încruntă, îşi încleştează maxilarele, adoptă figura de „băiat rău” şi cu o mână se apucă de pantaloni, iar cealaltă o ridică drept, deasupra capului, cu palma deschisă. Luminile de pe scenă se sting, dar la o privire atentă se observă că imediat o strânge în pumn şi apoi ridică, fără grabă dar hotărât, două degete în semnul victoriei. Această mişcare, pe finalul cântecului, cuprinde în ea, de fapt, esenţa mesajului. Şi eu parcă abia acum am înţeles semnificaţia acestui gest, atât de mult discutat, controversat şi care a intrigat, al lui Michael Jackson: e felul lui, artistic şi încriptat, de a riposta faţă de umilinţele pe care predecesorii lui, el însuşi, generaţia lui, le-au îndurat din cauza prejudecăţilor rasiste. E revolta lui de artist care a trebuit continue lupta cu sistemul segregaţionist, la zeci de ani după ce o începuse Sammy Davis Jr. E strigătul mut, dar nu mai puţin răspicat, că discriminarea trebuie să înceteze. Şi mă gândesc că a fost întrebat de atâţia, de ce face gestul acesta, fără ca vreunul dintre ei să primească un răspuns. Acum mi se pare logic. Răspunsul era logic, firesc şi clar, dar trebuia să-l vedem singuri, nu să ni se explice. Şi pentru că, oricum ar fi fost, o explicaţie i-ar fi ştirbit din însemnătate. Cunoscându-l pe Michael, sunt convins că s-a amuzat să vadă cum un gest al lui năştea controverse. La fel cum s-a întâmplat cu mănuşa singură, degetele înfăşurate cu plasturi, şosetele de un alb strălucitor, mănuşa din Black or White şi amai departe. Toate aveau o poveste şi o semnificaţie. Unele le-am aflat mai târziu. Altele, rămâne să le descoperim. Asta aşa, ca să nu uităm că Michael Jackson ne mai dă, încă, exerciţii isteţe de rezolvat.

Revenind la finalul You Were There, semnul victoriei făcut pe întuneric poate să însemne faptul că Michael era perfect conştient că tot ceea ce obţinuse Sammy Davis Jr (de care era perfect conştient şi profund recunoscător) era doar o parte din ceea ce trebuia câştigat, iar lui şi generaţiei lui le revenea rolul de a merge mai departe pe acest front nedrept. Sammy Davis Jr obţinuse victorii importante, dar războiul era încă departe de a fi fost încheiat. Iar Michael Jackson ştia asta. La fel de bine cum ştia că, într-un fel, trebuia să preia ştafeta de la Sammy Davis Jr şi de la alţi predecesori precum Jackie Wilson, James Brown, Smokey Robinson. La fel cum Sammy Davis Jr ştia că „Tot ceea ce face Michael Jackson pe scenă e absolut corect.”

...