Ca o concluzie, am să parafrazez un mare număr de comentarii care apar pe youtube, la diferite postări, cu diferite subiecte:
Doamne, te rog să ni-l dai înapoi pe Michael Jackson! Poţi să-i iei în schimb pe Gaga, Justin Bieber, Miley Cirus, Jonas Brothers, Kanye West, Inna… Lor nu le vom simţi lipsa.
Spectacolul din 1993 de la Super Bowl a adus cea mai mare audienţă din istoria televiziunii americane.
Albumul dublu “History” este cel mai bine vândut dublu-album care a fost lansat vreodată în SUA.
Trei dintre albumele lui Michael Jackson – “Bad”, “Dangerous” şi “Thriller” – sunt printre cele mai bine vândute albume din lume.
Michael Jackson are două stele pe Hollywood Walk of Fame: una pe 1541 Vine Street iar cealaltă pe 6927 Hollywood Boulevard.
Albumul “Invincible” a costat 30 milioane dolari.
Când Michael avea în jur de 14 ani, fraţii lui mai mari l-au încuiat într-o cameră de hotel cu o prostituată.
Michael Jackson cerea întotdeauna suc de portocale în loc de apă după fiecare spectacol.
Michael Jackson lăsa întotdeauna o scrisoare în camera de hotel, pentru a fi găsită.
Odată a mers să-l întâlnească pe robotul E.T. din faimosul film cu acelaşi titlu şi s-a despărţit de el plângând. A spus că “E.T. era un prieten adevărat.”
Michael Jackson adora toboganele acvatice.
Michael Jackson ştia să se dea pe patinele cu rotile.
“Ghost” este în continuare cel mai lung videoclip din toate timpurile.
Michael Jackson a cumpărat premiul Oscar primit în 1940 de filmul “Pe aripile vântului”.
Nu-i plăcea să se uite în oglindă.
Nu era niciodată mulţumit de el însuşi.
Adora şosetele.
Îi plăceau desenele animate, printre care Familia Simpson. Personajul favorit era Bart Simpson. Melodia filmului, “Do The Bartman”, e compusă de el în 1990 (a şi înregistrat pentru baking), dar nu a fost creditat pentru ea deoarece la acea dată se afla sub contract cu o altă casă de producţie.
Michael nu a vrut să participe la “Jackson Variety Show” (1976-1977) dar a fost obligat să o facă.
Prefera UCLA (“University of California, Los Angeles”) mai mult decât USC (“University of Southern California”).
Îi plăcea să se îmbrace ca Charlie Chaplin, pentru că îl admira foarte mult.
Michael Jackson ştia să cânte la baterie.
Principalul motiv pentru care nu-i plăceau turneele era schimbarea de fus orar, care îi provoca insomnii.
Michael Jackson a spus că îi lua câteva zile bune ca să-şi liniştească emoţiile, pentru un singur show.
Cei care i-au fost apropiaţi afirmă că vocea lui Michael Jackson era foarte profundă şi bărbătească.
Îi plăcea foarte mult să alerge şi era foarte rapid.
Când LaToya a pozat pentru playboy, Michael nici n-a vrut să audă.
Un chestionar extensiv aplicat în masă, în 1997, a concluzionat că Michael jackson era cea mai faimoasă perosană din lume.
Michael şi Tito au fost cavaleri de onoare la nunta Lizei Minelli cu David Gest.
Albumul “Thriler” este în continuare cel mai bine vândut din toate timpurile.
Când îşi lua micul-dejun la Neverland, îi plăcea ca elefantul său să-l privească prin fereastră.
Pe la sfârşitul anilor ’70, Michael şi fraţii săi trebuiau să cânte în Las Vegas, dar înainte de un spectacol Michael s-a strecurat afară şi s-a ascuns într-un cazino.
Michael a fost inclus în “Songwriters Hall of Fame” în 2002.
Videoclipurile promoţionale făcute pentru cântecele lui Michael şi regizate, printre aţii, de John Landis şi John Singleton, au costat mai mult decât unele filme de lung-metraj.
Michael Jackson este naşul unuia dintre copiii lui Barry Gibb (“Bee Gees”), botezat Michael Gibb. Michael îi iubea pe “Bee Gees”, a spus că au fost inspiraţia lui.
Mergea la “drive KFC” şi comanda mâncare cu o voce foarte gravă, iar şoferul lui lua mâncarea de la fereastră.
Îi plăcea mult să sune diverse persoane, noaptea târziu, şi să le vorbească cu voce deghizată, fără ca ei sa-l recunoască.
Odată a afirmat, după divorţul cu Lisa Marie Presley: “Ea poate să fie o persoană calculată şi rea.”
Îi plăceau mult bomboanele, acadelele Dum Dum şi guma de mestecat Big Red (cu aromă de scorţişoară, de la Wrigley) care face baloane. La M&M, nu mânca bomboanele maro, pentru că nu era o culoare a curcubeului.
Odată a invitat-o pe Prinţesa Leah din filmul “Răzbioul Stelelor” la ziua fiului său, Prince.
Favoritul său dintre Power Rangers era cel roşu.
Michael i-a spus odată unui apropiat că nu voia sa cânte “Billie Jean” la 50 de ani.
Nu a vrut-o pe Ola Ray în videoclipul “Thriller” pentru că i se părea scârbos faptul că pozase în Playboy. Totuşi, regizorul John Landis a angajat-o. La replica “Te-ai speriat?”, regizorul i-a cerut sa o spună ca şi cum ar fi vrut să facă sex cu Ola. Michael mai întâi s-a ruşinat, apoi s-a enervat... în final a zis clar “NU”. Într-un interviu dat în 1984, John Landis a admis că filmările au mers destul de greu. Era un chin să-i aducă pe Michael şi pe Ola Ray împreună pe platou, pentru că Michael se ascundea mereu de ea.
Când era adolescent, adora să se uite la filmul “Ben”, pentru că i se părea grozav să vadă cum apărea numele său la credite.
Lui Michael Jackson ii plăcea să gătească şi chiar se pricepea la asta.
Din ciclul ”Secretele murdare ale unui chiloţar” vă prezint
un articol scris de jurnalistul Charles Thomson şi postat pe blogul său pe 18 ianuarie 2011:
În octombrie 2010 i-am luat un interviu lui Dieter Wiesner, care a lucrat pentru Michael Jackson ca manager între 1997 şi 2003. La vremea aceea, scriam un articol despre cum a fost făcut ultimul videoclip al lui Michael Jackson – „One More Chance” şi aranjasem un interviu cu Dieter Wiesner, nu numai pentru că a fost implicat în filmarea videoclipului, dar şi pentru că făcea parte din echipa care se ocupa de planificarea revenirii lui Jackson – revenire care a fost deturnată chiar la jumătatea filmărilor pentru videoclip, din cauza raidului făcut de Sneddon la Neverland.
În interviul meu cu Dieter, am discutat aspecte pe care nu le mai auzisem niciodată puse pe tapet, cum ar fi povestea emoţionantă despre cum a reuşit să-l avertizeze pe Jackson, care atunci era într-un hotel din Las Vegas, despre raidul lui Sneddon la Neverland. Dar cea mai şocantă afirmaţie a fost despre jurnalistul britanic de televiziune Martin Bashir, al cărui show „Living With Michael Jackson” este şi astăzi considerat de mulţi ca fiind scânteia care i-a redeşteptat lui Sneddon interesul pentru starul pop şi a instigat acuzaţiile care au dus la procesul din 2005, care aproape că l-a ucis pe Jackson.
Povestind despre Martin Bashir, Dieter Wiesner a afirmat că în timpul vizitei din 2002 la Berlin, el l-a văzut pe Bashir stracurându-se în apartamentul lui Jackson din hotel şi cotrobăindu-i prin bagaje. Wiesner a mai spus că Bashir alerga de colo până colo, fugărindu-i efectiv pe copiii lui Jackson cu o cameră, în timp ce starul pop nu era de faţă, ignorând complet solicitarea acestuia de a nu-i filma copiii pentru documentar.
Aici puteţi asculta o secvenţă audio din interviul cu Dieter Wiesner, în care el face aceste afirmaţii grave.
Am dezvăluit afirmaţiile lui Dieter într-un interviu live de trei ore la Blog Talk Radio. Acum încerc să-l editez şi să-l încarc pe contul meu de youtube. Primele trei segmente ale acestui interviu sunt acum online. În aceste segmente discut lucruri foarte puţin cunoscute despre documentarul lui Martin Bashir.
Loialitatea însemna totul pentru Michael Jackson şi puţine personae i-au fost atât de apropiate şi de încredere cum a fost Steve Manning. În 1970, Manning era preşedintele Fan Clubului Jackson 5 iar mai târziu a devenit publicistul devotat al grupului, la Epic Records. Devotamentul lui Manning s+a transformat într+o relatie de 44 de ani cu Michael, care l-a numit „frate”. The Jacksons l-au considerat ca fiind un membru al familiei. Manning ne împărtăşeşte amintiri despre prietenul care şi-a trăit viaţa sub ochii întregii lumi, dar pe care foarte puţini l-au cunoscut cu adevărat.
Caracterul
Se pricepea Michael să citească caracterul oamenilor? Da şi nu. Timpul a arătat ce anume vor oamenii şi cam ce e în capul lor. Unii chiar nu au nimic bun în ei. Îl rănea profund, atunci când auzea ce vorbeau despre el. Atât de mulţi oameni din Hollywood l-au trădat... oameni în care el a avut încredere... Hollywood-ul s-a întors, pur şi simplu, împotriva lui. Iar el era sensibil. Nu cred că există un om căruia să-i pese atât de mult de suferinţa altora, cum era Michael. ...Şi a fost nevoit să ierte. Când eşti un astfel de om al lui Dumnezeu, aşa cum era el, trebuie să ierţi. El considera că, dacă porţi pică, asta te trage în jos. El reuşea să ierte, dar nu uita.
Pasiunea pentru lectură
Oriunde călătoreau The Jackson 5, Michael şi mama lui întotdeauna căutau librării care vindeau cărţi ale autorilor afro-americani. Cei apropiaţi ştiu că el iubea istoria afro-americanilor. I-a plăcut foarte mult cartea „Before the Mayflower” scrisă de Lerone Bennet Jr (o carte care tratează istoria afro-americanilor din 1619 până în 1962). Părinţii lui i-au instilat mereu istoria negrilor. Lui Michael îi mai plăceau foarte mult literatura greacă – fabulele, mitologia şi clasicii greci.
Modurile favorite de a-şi petrece timpul
Uneori conducea el însuşi. Spunea: „Steve, hai să ne plimbăm.” Mergeam, doar el şi cu mine, cu Mercedes-ul sau cu Rolls Royce-ul său. Evita autostrada, nu mergea prea departe fără bodyguard şi conducea atent.
Îi plăceau fanteziile, evadările. Evident că îşi permitea să evadeze. Cred că făcea asta mai ales prin muzică, prin dans şi prin cărţile pe care le citea. Iubea filmele, mai ales „Three Stooges” şi filmele pentru copii. Am văzut împreună „Eu şi Regele” cu Yul Brynner. Cred că a văzut „Vrăjitorul din Oz” pe Broadway de 100 de ori, iar „Annie” de un milion de ori.
De asemenea, îi plăcea mult să deseneze. A făcut schiţe după evenimentele din 9/11. Mai desena clovni, copii, căpitani şi pe Mickey Mouse. Îi plăcea să facă schiţe.
"Michael îl hrăneşte pe Prince, el îi schimbă scutecele, el îi citeşte, el îi cântă. Dacă Michael vorbeşte la telefon, copilul e în braţele lui. Dacă are o întâlnire, copilul e prezent. Michael trage un pui de somn cu el. Eu nu am de ce să fiu lângă copil, pentru că Michael e prezent întotdeauna."
"Nu am făcut copiii pentru că voiam să fiu mamă. Eu nu am schimbat scutece. Eu nu m-am trezit în toiul nopţii, chiar dacă eram acolo, pentru că Michael făcea totul."
"Să fii părinte e o artă. Trebuie să meriţi asta. Doar pentru că ai născut şi ţi-ai transmis moştenirea genetică, nu-ţi conferă automat titlul de părinte. Trebuie să meriţi acest titlu."
"Michael e cel mai minunat tată. El ştia deja ce-i trebuia bebeluşului, chiar înainte ca bebeluşul să aibă nevoie de ceva. Eu nu mă pricep la asta."
"Nu aş fi făcut copiii dacă nu l-aş fi iubit atât de mult pe Michael şi dacă nu ar fi existat relaţia noastră atât de frumoasă. Şi cât de răsfăţată am fost... Am trecut prin toată experienţele sarcinii şi naşterii având alături un om atent şi iubitor. Eu sunt cea care mă simt egoistă."
Fotografii cu „bebeluşii” multiubiţi ai lui Debbie acoperă pereţii galbeni ai locuinţei ei. Sunt instantanee favorite, portrete înrămate şi chiar picturi care le captează perfect inocenţa expresivă. Rowe analizează figurile şi spune, cu patimă: „Sunt posesivă şi protectoare cu bebeluşii mei. Fericirea lor înseamnă pentru mine mai mult decât orice altceva, pe lumea asta. Îi iubesc mai mult decât am crezut vrodată că ar fi posibil.”
S-ar părea că este ceva perfect normal, ca o mamă să simtă astfel despre copiii ei. Dar... portretele care împodobesc pereţii lui Rowe ne prezintă menajeria ei de animale – nicidecum pe cei doi copii pe care i-a născut şi apoi i-a lăsat în grija lui Michael Jackson.
Într-adevăr, nu există nici măcar o fotografie a lui Prince Michael (care acum are 10 ani) sau a lui Paris (9), copiii care i-au fost luaţi din braţe, în schimbul mai multor milioane de dolari. La mai mult de un deceniu după căsătoria ei cu Michael Jackson, Debbie Rowe trăieşte singură şi are o crescătorie de cai şi de câini. Se mai vede foarte puţin din averea cu care lumea ştie că s-a ales, devenind cea mai faimoasă mamă-surogat a Americii.
„Bebeluşii” ei sunt reprezentaţi de 11 câini, un papagal care stă în dormitorul ei şi bea din ceaşca ei de cafea, o pereche de peruşi şi 30 de cai – majoritatea, iepe gestante. Debbie afirmă, fără urmă de ironie, că îi este extrem de greu să dea mânjii. „Sunt nevoită să-i trimit la un dresor, asta mă ajută să nu mă ataşez prea mult... numai aşa mă pot despărţi de ei.”
Se pare că pe Rowe o preocupă mult mai mult îndepărtarea unui pui de animal de mama lui, decât a ei de copiii proprii, pe care i-a lăsat în grija superstarului singuratic.
Rowe pare să nu prea comunice cu propriii ei copii, deşi ea afirmă că îi vizitează, uneori. Fotografiile copiilor, însă, care au tinut primele pagini ale mediei săptămâna aceasta, şi în care, pentru prima oară, feţele lor nu mai sunt acoperite, i-au oferit lui Rowe şansa de a-şi vedea copiii la care a renunţat.
Săptămâna aceasta, Debbie i-a invitat pe cei de la Daily Mail pentru un interviu deosebit, în care, în sfârşit, după mulţi ani, ea a rupt tăcerea. Când a fost întrebată despre pozele copiilor care au fost publicate recent, reacţia ei a foat mai degrabă aceea a unui crescător satisfăcut, decât a unei mame care suferă din cauza pierderii copiilor: „Sunt doi copii foarte frumoşi. Sunt mândră de asta.”
Totuşi, e nemulţumită că figurile copiilor au fost dezvăluite. „Eşarfele acelea au fost ideea mea, nu a lui Michael. Am primit ameninţări cu răpirea, atunci când erau bebeluşi. Nu vreau ca ei să fie recunoscuţi. Sunt supărată că au fost fotografiaţi fără eşarfe.”
Rowe, care acum (în 2007) are 49 de ani, se grăbeşte să risipească zvonurile legate de absenţa comunicării cu fostul soţ (de care a divorţat acum 8 ani) şi de faptul că are iar nevoie de bani. „Nu am nevoie de bani. Michael şi cu mine suntem în relatii bune. Mă văd mereu, cu el şi cu copiii. Ei locuiesc în Las Vegas acum, sunt doar trei ore de drum până acolo.”
Însă, această afirmaţie pare să nu se potrivească – la fel ca multe alte lucruri din povestea ei extraordinară –
având în vedere că, în timpul procesului de molestare din 2005, ea recunoscuse că nu-i mai văzuse, nici pe el, nici pe copii, de ani de zile.
Ea adaugă: „Eu şi cu Michael suntem în relaţii bune. Întotdeauna a fost aşa. Am divorţat de el numai pentru că mi-am vrut viaţa înapoi. N-am mai suportat presiunea constantă a faimei. El e geniul, el e cel faimos; nu eu. Am produs doi copii frumoşi, dar nu ştiu să cânt, nici să dansez.”
După divorţ, Rowe a locuit în casa din Beverly Hills primită de la Jackson ca parte a înţelegerii; şi a studiat dreptul penal şi psihologia la o universitate la distanţă. „Voiam să lucrez într-o închisoare. Credeam că pot fi de ajutor, pentru că nu ai cum să dai greş, cu cineva care deja e în închisoare. Dar în final am decis că iubeam caii mult mai mult şi am vrut să plec departe de Los Angeles, unde eram urmărită de paparazzi peste tot.”
În 2004, Debbie Rowe a vândut locuinţa din Beverly Hills şi a cumpărat o fermă cu trei dormitoare in Palmdale – un oraş urât, dintr-o zonă deşertică, la 60 mile de Los Angeles. Aici, în soarele torid şi în singurătate, Rowe pare că şi-a găsit liniştea. „Aici, în aerul acesta proaspăt, mă simt mult mai bine. Nimeni nu mă cunoaşte. Nu vorbesc cu nimeni. Îmi trăiesc viaţa, crescând cai. De cum am văzut locul acesta, m-am îndrăgostit de el. Mă trezesc la 6 dimineaţa, mă duc la animelele mele şi vedem împreună cele mai frumoase răsărituri de soare...”
“Eram o persoană extrovertită, dar căsătoria cu Michael m-a făcut să devin introvertită. Eram urmărită peste tot. Uram faima. După ce m-am căsătorit cu Michael, n-am mai putut să muncesc. Angajaţii de la clinică vindeau mediei poveşti despre mine. Când eram copil, nu visam să mă căsătoresc cu Michael Jackson sau cu altă vedetă. Nu mă impresionează celebritatea. M-am născut şi am crescut în LA şi visam să am un ranch cu mulţi cai. A durat mult, dar în sfârşit fac ceea ce mi-am dorit întotdeauna.“
Rowe nu se plânge de bani. Fiecare bănuţ îl cheltuieşte pentru caii ei, pe care îi vinde cu 15.000 lire fiecare; şi pentru câini. “Nu pot fi cumpărată. Nu am nevoie de bani. Nu vreau decât să fiu lăsată în pace”, insistă ea.
În mod bizar, însă, în vreme ce pozează cu caii pentru noi, pare să-şi schimbe părerea. Încântată de atenţia care i se acordă, anunţă: “Vreau un reality show. Cred că ar fi grozav. Puteţi să-mi aranjaţi asta? Eu, cu cânii şi caii mei. Credeţi că ar avea success în Marea Britanie? Eu cred că ar fi ceva exploziv.”
Dar vederea acestei femei de aproape 50 de ani, transpirând în soare, tânjind după atenţia animalelor, e departe de a fi nostimă. Unii se întreabă dacă copiii la care a renunţat i-ar fi putut oferi dragostea de care are nevoie, dar sunt puţine şanse, atâta vreme cât copiii au rămas lângă tatăl lor.
Oare Rowe se vede căsătorindu-se din nou? Ea spune că e fericită numai cu animalele. Apoi oftează. “Într-o căsnicie sunt trei etape. Mai întâi e atracţia fizică, apoi e faza de procreaţie şi dacă reuşeşti să treci peste toate rahaturile, urmează etapa de prietenie.”
Face o pauză, apoi dă din mână a renunţare. “Eu mi-am îndeplinit etapa de procreaţie. Restul nu-mi mai trebuie.”
Debbie Rowe este o persoană voluntară, căreia îi place libertatea şi care – aşa cum ea singură a recunoscut – nu are veleităţi de „casnică”, de femeie care să stea acasă şi să schimbe scutece. Nu văd nimic anormal în asta. Se întâmplă la toate nivelurile, pe scara evoluţiei vieţii pe Pământ. Instinctul matern e ceva cu care te naşti ori nu. Dar monseur Bashir a arătat, încă odată, că mintea lui cea bolnavă era fixată pe ideea de a-l umili pe Michael. Aş fi vrut să văd o discuţie între el şi Debbie Rowe, pentru că la un moment dat, am avut senzaţia că voia să o tragă de păr şi să o ducă, obligat-forţat, la coada cratiţei. Evident însă că nu e adevărat. Pe Bashir nu-l interesează absolut deloc dacă Debbie vrea să stea lângă copiii ei sau nu. Ba chiar i-a convenit de minune că ea a ales „să nu”, pentru că asta i-a alimentat campania de denigrare a lui Michael, i-a adus audienţă şi un job mult-râvnit. Poate că Debbie nu e cea mai inteligentă persoană din lume, nu e cultă şi are dificultăţi în exprimare, dar e cât se poate de sinceră în declaraţii, iar felul în care vorbeşte despre Michael poate înmuia şi munţii... mai puţin bolovanul pe care îl are Bashir în locul în care alte fiinţe au o inimă. Debbie Rowe a vrut să-i ofere lui Michael, copiii pe care el şi-i dorea atât de mult. Nu neg că a avut în vedere şi o recompensă pentru treaba asta, dar primul impuls a fost să-l răsplătească pentru generozitatea pe care i-a arătat-o de-a lungul anilor şi să-i ofere, în schimb, ceva care să-l facă fericit – iar singurul lucru pe care îl putea face erau copiii. Studiind-o cu atenţie, aş putea paria că Debbie nu şi-a dorit niciodată copii, că nu şi-a dorit să fie strigată „mamă” şi că îi era frică de naştere, ca de dracu’. Iar dacă totuşi a decis să facă asta, este evident că a făcut-o pentru Michael şi nu merită decât respect şi admiraţie. Sunt convins că Michael nu i-a interzis niciodată să se apropie de copii (aşa cum vrea să insinueze Bashir), a fost alegerea ei să stea deoparte şi nu cred că cineva din lumea asta are dreptul să o judece. “Sunt copiii lui Michael... Sunt şi ai mei, dar eu i-am făcut numai pentru că am vrut ca el să fie tată” – declaraţia aceasta spune totul, alte cuvinte sunt inutile. Cu atât mai penibile mi se par insistenţele lui Bashir şi felul lui imbecil de a încerca, efectiv şi fără vreo urmă de bun-simţ, să-i tragă, la propriu, lui Michael, pantalonii de pe el. Ceea ce a făcut Bashir nu se numeşte interviu, ci flecăreală de ţaţă. Iar “opera” lui nu e documentar, ci batjocură. Documentarul se presupune că prezintă, în mod obiectiv, nişte fapte. Eu n-am văzut absolut nimic obiectiv la Bashir. Dacă veţi fi atenţi, veţi observa, în cele două fragmente în care apare, că Michael e foarte nemulţumit. Se poate observa cum, mai intâi e surprins, apoi stânjenit, iritat şi într-un final, nervos de-a dreptul. Uitându-mă în ochii lui, am simţit că în momentele acelea şi-a dat seama ce greşeală făcuse, acceptând “interviul” cu Bashir.
În final, vă propun să ne destindem puţin şi să mai facem un exercitiu de imaginaţie: ce gândea Michael în timpul interogatoriului lui Bashir?
***
Bashir: Când vorbeam cu Prince, într-o zi, mi-a spus că el nu are mamă. Michael: A spus că nu are mamă? [Ce-o fi vrând ăsta?] Bashir: Da. L-am întrebat: “Prince, unde e mămica ta?” Iar el mi-a răspuns: “Eu nu am mamă.” Michael: E adevărat. [Aşa, şi?] Bashir: Tu i-ai zis să spună aşa? Michael: Nu. [Ce întrebare idioată!] Bashir: Ce crezi că a vrut să spună atunci când a zis: “Eu nu am mamă”? Michael: Exact ce a spus, că nu are mamă. [OMG, ăsta vrea să-i traduc din engleză în engleză...]
***
Michael: Primii doi, Prince şi Paris, copiii lui Debbie... au fost concepuţi natural. Bashir: Ai făcut sex cu Debbie? Michael: Da. [WTF??... Ăsta nu pricepe ce înseamnă “concepuţi natural”?] Bashir: E dificil pentru mine, pentru că te văd atât de stânjenit... Michael:[Lasă vrăjeala, se vede din avion că eşti mai curios ca o ţaţă...] Bashir: Chiar ai făcut sex cu Debbie cand aţi conceput acei copii? Michael: Da, da. [OMG, sper că n-o să mă pună să-i desenez...]
Iertaţi-mă, dar nu pot să nu comentez puţin. Mai întâi, pentru cine nu ştie, vreau să exprim nişte definiţii:
Chiloţar = psihopat obsedat să adulmece (şi la propriu şi la figurat) chiloţii vedetelor.
Psihopat = persoană care suferă de tulburări de afectivitate, comportament şi/sau caracter; termen generic pentru cineva care prezintă ciudăţenii în comportare.
Bashir s-a milogit de Michael să facă interviul şi l-a păcălit să-l accepte, sub pretextul că va prezenta lumii adevărul. Michael ştia bine care e adevărul, iar Bashir ştia bine că nu voia decât faimă şi rating. L-a făcut pe Michael să promită că nu va ascunde nimic, pentru că el nu a urmărit, de la bun început, decât să-i dea lovitura de graţie. Bashir s-a comportat exact ca un psihopat, care se insinuează în viaţa unui om cu scopul de a-i da cu ranga în cap. După ce că Michael a acceptat cu greu să-i deschidă porţile Neverland şi ale inimii sale (ştia el de ce şi-mi pare nespus de rău că nu şi-a ascultat instinctele), psihopatul a mai avut şi pretenţii. Cum de a fost Michael de acord cu asta, nu pot să-mi explic. Iar întrebările despre viaţa intimă, sincer, chiar nu-şi aveau rostul. Ce importanţă avea pentru tot restul lumii dacă Michael a făcut sex cu Debbie sau nu? Am avut, efectiv, imaginea lui Bashir încercând să-l dezbrace pe Michael cu forţa, ca să-i adulmece lenjeria intimă. Îl vedeam studiindu-i cu lupa cearşafurile şi hainele din maşina de spălat. Mie asta mi-a sugerat tot „interviul” lui. Şi, ori de câte ori îl aud pe chiloţar întrebând ceva, am în minte aceeaşi imagine, pentru că, evident, monseur Bashir nu se gândeşte decât la asta, pentru că e un pervers ordinar. S-a văzut clar că, din capul locului, pe Bashir nu l-au interesat munca lui Michael, realizările lui, generozitatea şi geniul care i-au definit caracterul – nuuu, pe monseur Bashir nu l-au interesat decât rufele murdare. La toate discuţiile purtate în interior, îl văd pe Michael nervos, din ce în ce mai nervos. Ştiu că, atunci când bâţâie din picior, e furios de-a dreptul. Şi l-am văzut făcând asta, la fiecare întrebare legată de aspectele intime din viaţa lui, despre care nu i-a plăcut niciodată să vorbească. Şi de fiecare dată îmi închipui cum ar arăta talpa bocancului meu lipită de faţa lui Bashir. Pentru halul ăsta de „interviu”, nu era nevoie să stea pe lângă Michael, ca o căpuşă infectă, timp de 8 luni. Michael i-a arătat tot, iar Bashir n-a prezentat la televizor decât... „chiloţi”. Evident, pentru că pe monseur numai asta îl pasionează.
Iată cam ce îmi imaginez eu că gândea Michael, în timpul „interviului” lu’ peşte:
Bashir: Tu nu vrei să creşti? Michael: Nu, eu sunt Peter Pan. [Pfff... ce întrebări retardate îmi pune ăsta... şi se laudă că e jurnalist...] Bashir: Ba nu, tu eşti Michael Jackson. Michael: Sunt Peter Pan în adâncul inimii. [Bre, ăsta ori e prost, ori se face. Şi de ce-mi vorbeşte atât de insinuat, se crede psihiatru?]
Unii dintre voi şi-au exprimat dorinţa de a vedea documentarul “Living With Michael Jackson – The Footage You Were Never Meant To See” cu traducere în limba română. Am reuşit, într-un final glorios, să aflu cum se editează şi cum se adaugă o subtitrare, iar în seara aceasta mă bucur să vă pot prezenta prima parte a documentarului, care are în total 9 părţi. Nu a fost o muncă uşoară, mi-au trebuit ţîşpe softuri pentru chestia asta; dar nu o spun cu dorinţa mascată (şi, evident, tembelă :) de a mi se ridica statuie, ci doar ca să vă pun în gardă, că procesul va dura ceva mai mult, că nu ştiu când voi termina de subtitrat toate cele 9 părţi, aşa încât va trebui să apelez la răbdarea voastră şi nu-mi rămâne decât să sper că aşteptarea va merita.
Cu tristeţe am constatat că informatiile despre acest documentar sunt extrem de rare şi de sărace şi nu am găsit pe toată tarlaua lui Google transcriptul în engleză – lucru care m-ar fi ajutat enorm. Prin urmare, e posibil ca, pe ici-pe colea, traducerea să nu fie cea mai exactă (e vorba de cuvinte, nu de fraze întregi, nu vă speriaţi :) din cauză că în câteva locuri nu se înţelege foarte bine şi toată strădania mea nu m-a ajutat prea mult.
De asemenea, vreau să vă mărturisesc că mi-a fost extrem de greu să mă abţin de la anumite paranteze conţinând comentarii “de dulce” la adresa chiloţarului Bashir (şi nu pentru că Postul Paştelui bate la uşă sau pentru că azi e miercuri :), dar am depus eforturi supra-extra-ultra-mega-omeneşti de a respecta etica şi deontologia profesională (lol).
A, era sa uit: din păcate, toate cele ţîşpe softuri pe care le-am folosit în procesul de producţie, nu m-au putut ajuta să pun diacritice, aşa că vă cer scuze pentru acest impediment. Trag nădejde ca, până ajung la partea a 9-a, să rezolv această problemă :)
P.S. Deşi documentarul este conform cu realitatea şi prezintă cu acurateţe interviul Regelui Pop, tot ceea ce simt e o amărăciune profundă, pentru că îl văd pe Michael aproape lipsit de speranţă, vocea lui e resemnată iar ochii îi sunt trişti. Dacă nu ar fi existat acea dezamăgire, acea resemnare şi acea tristeţe, el nu ar fi acceptat în vecii vecilor să stea de vorbă cu psihopatul de bashir. Şi nu mă pot opri să mă gândesc: “într-adevăr, acest film nu trebuia să-l vedem... niciodată.”
