LA MULŢI ANI, 2011!

...





La cumpăna dintre ani, vă doresc să fiţi fericiţi, iubiţi şi ne întâlnim sănătoşi şi cu forţe proaspete în 2011! Şi, în spiritul speranţei de mai bine care vine odată cu noul an, vă dedic cuvintele Regelui Pop, Rock & Soul. Totul va fi bine dacă ne dorim asta cu adevărat. Iar schimbarea începe întotdeauna cu noi înşine.



Inocenţa

E uşor să confunzi inocenţa cu ignoranţa sau naivitatea. Cu toţii vrem să părem sofisticaţi; toţi vrem să părem şmecheri. Să fii inocent înseamnă să fii nebun.

Şi totuşi există un adevăr profund în inocenţă. Un copil priveşte în ochii mamei lui şi tot ce vede e iubire. Pe măsură ce inocenţa se pierde, ea e înlocuită de lucruri tot mai complicate. Credem că ne trebuie şiretenie ca să ne ridicăm deasupra celorlalţi şi scheme ca să obţinem ceea ce dorim. Începem să consumăm o grămadă de energie numai pentru a ne proteja pe noi înşine. Apoi viaţa se transformă într-o luptă. Oamenii nu au altă şansă decât să fie şmecheri. Cum altfel ar putea supravieţui?

Când eşti profund preocupat de ea, supravieţuirea presupune să vezi lucrurile aşa cum sunt în realitate şi să reacţionezi ca atare. Înseamnă să fii deschis. Iar asta e inocenţa. E un lucru simplu şi încrezător, ca un copil, fără judecăţi şi fără a fi dedicat unui singur punct de vedere mărginit. Dacă eşti blocat într-un model de a gândi şi reacţiona, creativitatea îţi este restricţionată. Pierzi prospetimea şi magia momentului. Învaţă să fii inocent din nou, şi această prospeţime nu va dispărea.

(„Innocence” – Michael Jackson – „Dancing The Dream”, 1992)







LA MULŢI ANI!


...

Crăciun Fericit!

...


“Odată la câteva secole, Dumnezeu îi trimite omenirii pe cineva special. Un apel la trezire. Cineva care să le arate oamenilor calea. Cineva care să-i încânte. Cineva care să-i adune laolaltă. Şi cred că Michael a fost un dar pe care Dumnezeu l-a trimis aici ca să le arate oamenilor cum să fie... să le arate cum să iubească.” ~ Jonathan Moffett (bateristul lui Michael din “This Is It”)







E al doilea Crăciun trist pentru fanii Regelui Pop, Rock & Soul şi pentru toţi cei care îl iubesc. Pentru noi, românii, e însă mult mai trist decât pentru alţii. Tocmai s-au aprobat alte şi alte măsuri de austeritate pentru noi, cei de rând – pentru ca cei de deasupra noastră să-şi vadă în continuare, liniştiţi, de matrapazlâcuri şi de jafuri la nivel XXL. Guvernanţii noştri au de gând să ne omoare, cu încetinitorul, bătrânii, tinerii şi copiii – inclusiv pe cei nenăscuţi. N-aş vrea să ştiu ce ar gândi Michael în legătură cu asta. Ne distrug sănătatea, alungându-ne medicii; ne sfărâmă mintea, distrugându-ne profesorii; ne destituie ca naţiune, parazitând armata şi poliţia şi desfiinţându-ne valorile. Tot ceea ce altădată reprezenta pentru noi un motiv de mândrie, astăzi e pe cale de dispariţie. Eminescu, Brâncuşi, glorii sportive – cei care ne-au aşezat pe harta lumii – sunt aruncaţi, tot mai mult, în uitare. Dar noi, românii, suntem nişte supravieţuitori. Nu ne-au distrus despărţirile de fraţii noştri din Ardeal şi Basarabia, am supravieţuit tăvălugurilor turceşti, fanariote, fasciste şi comuniste, şi vom supravieţui ciumei politice care încearcă să ne sugrume. E ceva mai greu de data asta, pentru că ciuma de acum e rezultatul unui parazit mutant, portocaliu-roşu-albastru şi galben; adaptat la multe metode de tratament şi care se adaptează continuu. Indiferent dacă îşi mai schimbă culoarea din când în când, parazitul de sub membrana cameleonică e acelaşi, întotdeauna. Dar vom supravieţui, şi acestei molime, ca şi FMI-ului şi oricăror altora. Şi, chiar dacă unii dintre noi fac greva foamei timp de 70 de zile fără să ca “lor” să le pese, chiar dacă alţii se aruncă de la balconul Parlamentului, în numele celor mulţi, şi sunt declaraţi nebuni, chiar dacă alţii, mulţi, pe care nu-i ştim, îşi iau viaţa pentru că au cedat în faţa sărăciei şi a disperării, şi sunt priviţi cu dispreţ – noi, românii, în general, nu ne-am pierdut niciodată puterea de a spera... şi de a zâmbi... pentru cei dragi, pentru copiii noştri... şi pentru noi înşine. Poate că de aceea se spune că poporul român este “ales”. Şi întotdeauna vom reuşi să ne ridicăm din genunchi şi să zâmbim. Michael a putut să facă asta. Noi de ce n-am putea?

Jonathan Moffet are dreptate. Michael e darul lui Dumnezeu pentru noi. Şi vreau să cred că, indiferent unde e acum, ne zâmbeşte şi ne îndeamnă să facem la fel. Pentru că puterea unui zâmbet e nepreţuită. Şi pentru că, poate, acum e momentul să o testam.

Căciun fericit, tuturor!


...

Keep Your Head Up!

...


Keep Your Head Up! face parte din primul album postum al lui Michael Jackson, intitulat simplu: “Michael”. E o baladă R&B, pop, soul cu influenţe gospel, care vorbeşte despre speranţă, curaj şi încredere. “Ea”, care apare ca personaj principal in acest cântec, nu este decât un pretext pentru mesajul pe care artistul îl transmite prin versurile melodiei Keep You Head Up! şi care, la fel ca şi titlul, extrem de sugestiv, se referă la puterea de a te ridica şi a merge mai departe.

Ea caută o slujbă şi o locuinţă mai bună,
caută speranţa şi promisiunile deşarte;
ea are două slujbe, ca să supravieţuiască,
lucrează într-un restaurant toată ziua;
ea aşteaptă să-i treacă viaţa,
îşi şterge lacrimile,
se închide în ea însăşi de fiecare dată când se simte astfel
şi moare pe dinăuntru, de fiecare dată când îi plânge copilul

O femeie se luptă cu vicisitudinile vieţii şi încearcă să supravieţuiască, mai puţin pentru ea însăşi, mai mult pentru copilul pe care îl creşte singură. Copilul este cel care o obligă să nu renunţe la viaţă, deşi ea “simte cum moare pe dinăuntru”; iar refrenul încearcă să-i insufle puterea de a se lupta şi pentru ea însăşi.

Ţine capul sus, către cer,
concentrează-te să rămâi în viaţă;
păstrează-ţi aripile, ca să putem zbura;
ţine capul sus, în noaptea asta;
ţine capul sus, către cer;
spune-mi, nu am putea să ne ridicăm, pur şi simplu?
Dă-mi aripile tale, ca să putem zbura...

Nu am găsit pe nicăieri detalii despre Keep Your Head Up! – nici cine l-a compus, nici cine l-a produs, chiar versurile care sunt postate pe diferite situri sunt incomplete – dar părerea mea este că la refren se aude un cor gospel, similar celui din “Man In The Mirror”, “Will You Be There”, “Keep The Faith” sau “Earth Song”. Şi, cum la toate aceste melodii a participat corul Andrae Crouch, e posibil ca tot aceşti artişti fantastici să fie cei care se aud în Keep Your Head Up!

Distrugând viaţa din păsări şi copaci
şi absorbind aerul pământului de dedesubt –
Nu pot nici să respir!
Nu pot nici să văd!
Ţine capul sus, nu renunţa azi!
Cât mai putem aştepta?
Aş vrea ca iubirea să vină astăzi;
iubirea e tot ce-ţi trebuie;
îţi spun, şi mereu va veni şi voi semăna iubire;
tot ce-ţi trebuie e un moment în care să vrei
să ţii capul sus.

Michael Jackson nu se dezminte nici de această dată, pledând pentru viaţa planetei şi pentru iubire. Credinţa lui, că iubirea vindecă totul, înalţă spiritul şi câştigă bătălii, ne este revelată din nou, la fel de solemnă şi de neclintit.

Toată lumea spune că timpul e luat cu împrumut
şi că a ţine capul plecat nu e bine
iar dacă îndrăzneşti să te ridici la suprafaţă, mâine,
măcar dă-ţi o şansă, luptă cu împrejurările
şi ridică-te, din nou!

Keep Your Head Up! este în totalitate o pledoarie pentru speranţă. Aş putea spune (şi nu cred că aş greşi prea mult) că e şi un mesaj pentru noi toţi, cei care îl iubim pe Michael Jackson. Ne e greu tuturor, din cauza gorilienilor care ne ucid, încetul cu încetul, prin crize economice, războaie, distrugerea tradiţiilor şi a culturii, distrugerea pădurilor, intoxicarea apelor, prin foamete şi frig, prin manelizarea forţată şi prin desfiinţarea identităţii naţionale… Şi, ca şi cum nu era destul, l-am pierdut şi pe Michael Jackson. Dar “a ţine capul plecat nu e bine” şi un lucru e clar: nu ne costă nimic să ne păstrăm speranţa şi să continuăm să luptăm, dimpotrivă, există mari şanse să câştigăm. Am auzit de curând o replică fantastică, rostită cu ironie muşcătoare: “E foarte greu să fii bun. Şi atunci, ce rost mai are să încerci?” Aşa gândesc numai laşii, cei care au mintea odihnită şi se străduiesc să şi-o păstreze astfel; cei cărora le e lene să lupte (cu sistemul, cu ei înşişi), care abandonează o bătălie dinainte de a o începe şi care se predau fără măcar un singur gând de împotrivire. Ei bine, are rost să încerci, şi încă unul foarte evident. Este exact ca în maxima spusă de Blaise Pascal, în urmă cu mai mult de trei secole: “Dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există şi nu crezi, atunci ai pierdut totul.” Extrapolând la ideea de speranţă şi încredere, am putea spune că, dacă tu continui să lupţi şi nu vei câştiga, nu pierzi nimic; dar dacă există şansa să câştigi dar te predai fără luptă, pierzi totul.” Cei care mor într-o bătălie fără sorţi de izbândă se numesc eroi, în schimb cei care abandonează se numesc laşi. Simplu ca bună-ziua. Şi, dacă toate astea nu ne conving, atunci să ne gândim la Michael, la curajul lui şi la faptul că nu s-a predat niciodată. Să ne amintim:

Loveşte-mă, urăşte-mă,nu vei putea niciodată să mă dobori; porunceşte-mi, înspăimântă-mă,nu vei putea niciodată să mă ucizi. (“They Don’t Care About Us”)

Şi totuşi, cu toate prin câte am trecut, sunt încă aici... Eu ramân acelaşi, sunt invincibil. (“Unbreakable”)

Cu fiecare zi, îţi creezi istoria; pe fiecare drum îţi laşi moştenirea; fiecare soldat moare în glorie; fiecare legendă povesteşte despre succes şi libertate. (“History”)

Pentru că timpul îţi va da dreptate şi ştii că trebuie să lupţi; şi există ocazii când trebuie să alegem; iar alegerea asta o face fiecare... (“Leave Me Alone”)

Ai încredere în tine, indiferent cât te costă, poţi să fii un câştigător, dar trebuie sa-ţi păstrezi încrederea. (“Keep The Faith”)

Când eşti la pământ, confuz, crezi că nu mai există speranţă; dar dacă totuşi ai încredere, e imposibil să cazi. (“We Are The World”)

Stăm deoparte, inofensivi, privind oamenii care-şi pierd vieţile, şi e ca şi cum nu am avea glas, dar acum e timpul să alegem. ("We’ve Had Enough”)

Dar mi s-a spus că un bărbat trebuie să fie încrezător, să meargă chiar atunci când nu poate şi să lupte până la sfârşit. (“Will You Be There”)

Keep Your Head Up! este un cântec înălţător. După părerea mea, are tot ce-i trebuie pentru a fi un hit… şi aşa sper să fie. Persoana care a şlefuit piesa (şi care bănuiesc că e Bill Bottrell) a adăugat secvenţe vocale ale lui Michael din “Earth Song” (la care Bill Bottrell a fost co-producător). Nu mă interesează părerea altora, eu cred că cel care a mixat piesa a făcut o treabă bună şi nu m-ar putea convinge nimeni de contrariu. La urma-urmei, niciodată o creaţie lansată postum nu poate fi perfectă. Iar acest cântec, laolaltă cu toate celelalte pe care sper să fim norocoşi şi să la auzim, Michael le-a înregistrat ca demo, ca să aibă de unde alege atunci când avea să scoată albume noi. Sunt melodii care lui i-au plăcut, pe care le-a selectat şi pe care le-a înregistrat. Evident că nu sunt finisate, iar mixajele făcute de specialişti nu au acordul lui Michael, dar dacă toţi au lucrat având în minte întrebarea “Ce ar fi dorit Michael?” eu cred că nu au cum să fie departe de viziunea Regelui Pop.

Se vede treaba că Michael ne-a iubit, pentru că a lăsat în urmă un tezaur din care se vor putea face o mulţime de albume. Nu cred că un alt artist a mai făcut aşa ceva. Iar dacă vom avea şansa să ascultăm toate piesele pe care el le-a păstrat pentru noi, vom putea spune, cu mâna pe inimă, că Michael ne iubeşte în continuare. Aşa că... să ţinem capul sus!

...

MICHAEL

...






Încerc să găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru a descrie ce simt în legătură cu acest album şi constat, cu surprindere, că nu mi-e deloc uşor. Eu am întotdeauna cuvintele la mine, dar de data asta parcă s-au ascuns, parcă fug de mine – ori nu sunt eu capabil să le stăpânesc, aşa cum eram obişnuit.

Michael... de când am melodiile de pe acest album, le ascult continuu. Trei dintre ele (Hold My Hand, Another Day şi The Way You Love Me) le aveam de ceva vreme; Breaking News, Keep Your Head Up! şi Much Too Soon le ascult de o lună; iar Hollywood Tonight, Monster, Best Of Joy şi Behind The Mask de câteva zile.

Michael… albumul acesta e cel mai frumos cadou pe care fanii l-ar fi putut primi de Crăciun, în anul 2010. E complex, excelent structurat şi produs, are un aer prosapăt (chiar dacă unele melodii sunt înregistrate cu mai mulţi ani în urmă) şi – indiferent ce ar spune toată turma de Gică-Contra, toată familia lui Jermaine, toţi băieţii lui Tito, toţi aşa-zişii fani, orbiţi de furie, care nu văd din cauza ochelarilor de cal şi toată claia de critici muzicali ai lumii – e Michael, sunt absolut convins de asta şi, atâta vreme cât niciunul dintre Gică-Contra nu vine cu dovezi palpabile, nu-mi voi schimba părerea.

Michael... nu-mi pot explica de ce, din clipa în care am avut albumul întreg, am simţit cu adevărat spiritul sărbătorilor. Mă simt ca şi cum, în sfârşit, după atâţia ani, şi-a lansat un nou album, atât de mult aşteptat. E ca şi cum ultimul an şi jumătate nu mai există, a dispărut şi totul e ca înainte de 25 iunie 2009. Uneori chiar mă aştept să aflu că, pe undeva în lumea asta mare, Michael se pregăteşte pentru lansarea albumului său şi parcă văd cum va arăta locul în care se va întâmpla asta: plin de lume, de bliţuri şi de microfoane, zecii de mii de oameni călcându-se în picioare pentru ca, dacă nu vor avea norocul să capete un autograf, măcar să-l vadă, pentru o clipă. Ca în vremurile bune...

Hold My Hand – un cântec pop, R&B, hip-hop, o colaborare foarte reuşită a lui Michael cu Akon, înregistrată în Las Vegas, 2007; vocile lor se completează excelent, iar mesajul e o declaraţie de dragoste în stilul lui Michael, pusă pe muzică în stilul lui Akon: “eu am mai trecut prin asta şi tu ai mai trecut prin asta, dar împreună ne va fi bine...” Iată ce declara Akon în 2008, despre colaborarea cu Michael: „Doar fiind în aceeaşi încăpere cu el, am simţit că tot ce îmi dorisem să realizez, în toată viaţa mea, fusese îndeplinit. Acea aură... e atât de incredibilă. Suntem gata să zguduim lumea din temelii, omule. Ştii cum e, să fii lângă cineva şi să nu găseşti cuvinte ca să exprimi ceea ce simţi? Obişnuiam să stau şi să mă gândesc: cum e posibil ca cineva să vândă atât de multe discuri şi să domine un întreg domeniu din industrie, la un nivel la care nimeni nu poate ajunge, decât dacă i se alătură? Felul în care gândeşte... unii artişti gândesc la nivel regional, alţii naţional, eu gândeam la nivel internaţional. El gândeşte interplanetar. E un cu totul alt nivel.”

Hollywood Tonight – e preferata mea. Înregistrată în perioada pregătirilor pentru albumul “Invincible” (1997-2001), străluceşte, pur şi simplu, şi mă aştept să atingă o poziţie de vârf în topuri. Beatboxingul lui Michael, care se aude pe tot parcursul melodiei, mai pregnant la început şi la final; dar şi ritmul înnebunitor, new jack swing, hip-hop, R&B, mă fac să mă ridic de pe scaun. “Ea visează la faimă, ea şi-a schimbat numele cu unul care dă bine pe ecran… Ea merge la Hollywood în seara asta… e adevărat că o şansă ca asta o ai odată-n viaţă...”

Keep Your Head Up! – înregistrat în New Jersey, în timpul şederii la familia Cascio (sfârşitul anului 2007 – începutul anului 2008) – e o baladă R&B, pop, soul cu influenţe gospel, care pledează pentru speranţă şi se constituie într-un îndemn, curajos şi vibrant, de a lupta cu viaţa, de a nu renunţa la ziua de mâine, care poate fi mult mai frumoasă decât cea de azi, oricât ai fi de deznădăjduit: “Ţine fruntea sus, către cer; concentrează-te să rămâi în viaţă... dă-mi aripile tale, ca să putem zbura...”

The Way You Love Me – o baladă de dragoste, pop, R&B, soul, delicată şi declarativă, înregistrată, cred, prin anii 2000-2004, la care producătorii au ales să ataşeze, ca intro, un fragment cu vocea lui Michael prezentând melodia şi ritmul de bază – o idee care mi-a plăcut mult şi care ni-l aduce parcă, mai aproape pe Regele Pop: “Eram singur în întuneric, atunci când te-am intâlnit; m-ai luat de mână şi mi-ai spus că mă iubeşti… mi-era teamă, pentru că ultima oară am fost rănit… Îmi place felul în care mă iubeşti…”

Monster – înregistrat tot în perioada şederii la familia Cascio (sfârşitul anului 2007 – începutul anului 2008); e o colaborare cu 50 Cent, datorată DJ-ului acestuia, pe nume Whoo Kid, care l-a întâlnit pe Michael şi i-a spus lui 50 Cent că Regele Pop are un cântec pe care ar vrea să i-l asculte şi care consideră că ar fi potrivit pentru o colaborare. 50 Cent, a cărui atitudine degajată e legendară, a afirmat că rareori se simte stânjenit atunci când se află în preajma starurilor, dar că exact aşa s-a simţit în timp ce vorbea cu Michael Jackson. “Mike e special. E diferit. Nu ştiu cum să explic asta.” Monster este un cântec R&B, hip-hop, rap, cu tentă new jack swing; un cântec puternic şi ofensiv, combinând elemente de jazz, blues şi soul, cu un ritm sincopat şi o linie de başi gravă, repetitivă. Monster vorbeşte despre Hollywood şi paparazzi, care ar trebui să se privească pe ei înşişi în oglindă şi să vadă că sunt nişte monştri.”Tu alergi ca să scapi, dar ei vânează banii, aşa că falsifică orice…”

Best Of Joy – se pare că a fost compus şi înregistrat în 2009, cu numai câteva săptămâni înainte de tragica sa dispariţie, iar asta înseamnă că e cel mai proaspăt din album. O baladă pop, R&B, soul, care mă duce cu gândul la “You Are My Life”, “Heaven Knows I Love You” sau “Beautiful Girl”. Versul “I am forever” e leitmotivul melodiei şi, pentru aceia care îşi doresc ca Michael să fie astăzi cu noi, Best Of Joy le va umple golul din suflet şi disperarea. Michael ne va fi mereu alături, prin muzica sa. “Eu sunt acela care a venit, atunci când erai la pământ; eu sunt singurul care ţi-am fost alături, atunci când unele lucruri te-au rănit… Eu sunt pentru totdeauna; nu sunt eu acela care ţi-am spus că erai liberă? – atunci când viaţa părea grea şi erau lucuri care te răneau…”

Breaking News – cea mai controversată piesă de pe album, e o compoziţie R&B, hip hop, house, funk, pop, cu influenţe new jack swing, înregistrată tot cu familia Cascio (2007); şi se constituie într-o ironie muşcătoare la adresa vechilor, actualilor şi – după cum se preconizează, din păcate – viitorilor duşmani ai artistului: media, cea care, în goana după rating, e gata oricând să împroaşte cu noroi, să rănească oameni, să distrugă vieţi: “Acum, e chiar atât de ciudat că m-am îndrăgostit? Cine e sperietoarea la care vă gândiţi?... Toată lumea a înnebunit, doar fiindcă m-am îndrăgostit; pentru ei e o ştire fierbinte...” Diferitele “demonstraţii” care compară vocea din Breaking News cu cea a unui imitator, m-au pus şi pe mine pe gânduri, pentru o clipă, şi m-a determinat să-mi fac propria investigaţie, iar concluzia la care am ajuns este că vocea din Breaking News seamănă foarte bine cu cea din “Ghosts” ori “Break Of Dawn”. Controversele au apărut din cauză că versiunea originală a cântecului conţine doar vocea principală a lui Michael; fără backing şi fără alte efecte care compun un cântec obişnuit. Producătorii au adăugat vocile din back up şi instrumente, ca să umple melodia.

Another Day – un cântec R&B, funk, pop-rock, rezultat al colaborării cu Lenny Kravitz, e deja bine cunoscut de toată lumea. A fost înregistrat pentru albumul “Invincible”, dar nu a trecut de selecţie. Lenny Kravitz l-a rescris apoi şi l-a inclus, sub numele “Storm”, pe albumul său “Baptism”, lansat în 2004. Kravitz a afirmat că lucrând cu Michael Jackson a fost “una dintre cele mai uimitoare experienţe” pe care le-a avut vreodată. “A fost creat de două persoane care se respectă reciproc şi care iubesc muzica – atâta tot.” Îmi place mult Another Day, mă duce cu gândul la “Give In To Me” şi, pentru că ador vocea lui Michael cântând rock, e a doua pe lista preferinţelor mele. “Viaţa m-a dus dincolo de planete şi de stele; şi tu eşti singura care ar fi putut să mă ducă atât de departe... Voi căuta întotdeauna dragostea ta...” E un cântec puternic, impresionant, atât prin ritm cât şi prin versuri: “Am plecat dar am greşit; tu eşti cea care-mi dă putere; eşti focul care mă încălzeşte; cum să trec prin furtuna asta... Nu pot trăi încă o zi fără iubirea ta...” O singură obiecţie aş avea – şi vă rog, nu daţi cu parul, e doar părerea mea: primele măsuri sunt excepţionale, pline, rotunde, puternice; după care, brusc, fondul muzical devine sărăcăcios şi anost; se mai îmbogăţeşte la refren şi la intermezzo-ul cu chitara, dar nu mai atinge măreţia de la început. Lenny Kravitz a spus că a încercat să prelucreze melodia aşa cum şi-ar fi dorit Michael, dar părerea mea e că putea să facă mai mult. Oricum, Another Day e un cântec grozav, i se potriveşte de minune lui Michael şi pentru mine e o mare bucurie, de fiecare dată, să-l aud cântând rock.

Behind The Mask – originalul a fost compus şi lansat de o trupă japoneză, Yellow Magic Orchestra; se spune că, prin 1979, lui Quincy Jones i-a plăcut mult cântecul lor, Behind The Mask, i l-a prezentat lui Michael şi au lucrat împreună la propria lor versiune. Michael i-a rescris versurile şi l-a înregistrat în timpul sesiunilor pentru albumul “Thriller”. Cântecul nu a fost însă finalizat şi lansat, din motive necunoscute – unii spun că ar fi vorba de motive legale, dar mă îndoiesc, din moment ce clăparul care a lucrat cu Michael la acea vreme, Greg Phillinganes, a lansat în 1984 cântecul, cu versurile lui Michael, iar în 1986 acelaşi cântec, cu aceleaşi versuri, a apărut pe albumul “August” al lui Eric Clapton (evident, faptul că la acea dată Phillinganes făcea parte din trupa lui Clapton nu e numai o coincidenţă). Până în zilele noastre, l-au mai cântat o grămadă de artişti, dar nu m-am obosit să-i caut, aşa ca nu ştiu ce versuri au folosit. Behind The Mask, în versiunea iniţială, cea a Yellow Magic Orchestra, se încadra în genurile electro-pop şi synth-pop; Gregg Phillinganes i-a adăugat o tentă funk, iar varianta lui Michael Jackson e pop rock, R&B, hip hop, mult mai elaborată şi mai pe gustul meu. “Tot timpul am ştiut că eşti o ipocrită; stai în spatele măştii şi îţi ţii lumea ta sub control... Tânjesc să descopăr care e adevărul cu tine, aşa că scoate-ţi masca, să-ţi pot vedea faţa.” Cu un ritm susţinut, chiotele mulţimii din fundal şi „ee-he-he” de la refren, Behind The Mask e pe locul al treilea în topul meu.

Much Too Soon – o baladă pop cu tentă folk, frumoasă, caldă şi tristă, a fost compusă de Michael Jackson în perioada „Thriller”şi înregistrată în 1994. Vocea catifelată a lui Michael e pusă în valoare de instrumentaţia simplă, sobră, iar melodia, în ansamblul ei, transmite o resemnare dureroasă: „Ai vrea să mergi cu mine?; iar ea mi-a răspuns că nu; dar cred că mi-am învăţat lecţia mult prea devreme.” Lui Michael i-a plăcut întotdeauna acest cântec, la fel cum i-au plăcut toate cele pe care le-a compus; şi îl lua în calcul de fiecare dată când pregătea un nou album, dar niciodată nu i-a găsit locul potrivit. De data aceasta, Much Too Soon a fost plasat ca o încheiere dulce-amăruie a colecţiei de excepţie care compune albumul Michael.

Prin acest album, lansat postum, Michael ne reconfirmă faptul că el este Regele Pop, pentru totdeauna. Vocea lui e la fel ca întotdeauna, unică şi impresionantă, indiferent dacă timbrul îi e mânios ori cald, indiferent dacă ne încântă cu o melodie rock sau cu una soul. Trei dintre melodiile de pe albumul Michael sunt produse de un muzician şi producător nou şi vivace, pe nume Theron Femster, zis şi Neff-U (nephew = nepot). În mod ironic, nepoţii lui Michael Jackson (fostele vedete, acum căzute in anonimat, 3T), au provocat atâtea disensiuni în jurul albumului Michael, doar pentru că niciunul dintre cântecele lor nu au fost alese; dar trei cântece produse de cineva supranumit Nepotul au fost (lol). Şi, ca o concluzie, vreau să-mi exprim o nedumerire către fratele Jermaine, nepoţii 3T, criticii lu’ peşte, media şi mai ales către aşa-zisii fani (care sunt de fapt detractori deghizaţi în blană de miel): De ce vreţi morţiş să-l uităm pe Michael Jackson?

Regele Pop şi-a descris, cu propriile cuvinte, traiectoria, cu mult înainte de 25 iunie 2009:

„Ce face o stea, atunci când renunţă să mai strălucească?”, m-am întrebat. „Poate că moare”. „O, nu”, a rostit o voce in mintea mea. „O stea nu moare niciodată; doar se transformă într-un zâmbet şi se întoarce, contopindu-se, în muzica celestă, în dansul vieţii.” Imi place gândul acesta, ultimul pe care l-am avut înainte să închid ochii. Cu un zâmbet, mă întorc, la rându-mi, contopindu-mă în muzică. (Michael Jackson – „Dance Of Life” – „Dancing The Dream”, 1992)

Are dreptate – o stea nu moare niciodată; şi, chiar dacă s-a întors în matricea stelară din care a apărut, steaua lui Michael Jackson e acolo şi străluceşte la fel de puternic. Eu o văd. Voi nu?

...

To Whom It May Concern

...


Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Nu l-am întâlnit niciodată, nu am stat în faţa lui şi nu l-am privit în ochi în timp ce ne vorbeam. Nu l-am văzut acasă, nici în parc, nici muncind ori jucându-se cu copiii. Nu ştiu cum dormea, cum mânca ori râdea. Nu-l cunosc pe Michael Jackson şi nu ştiu de ce a compus un anumit cântec sau altul, ce anume a vrut să ne spună prin acel cântec sau cum a decurs procesul creaţiei.

Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar nici pe cei din jurul meu – cei lângă care trăiesc de ani de zile, pe care îi văd constant şi alături de care am trăit, de-a lungul timpului, diferite experienţe – nu îi cunosc mai bine. Poate că cel mai bine mă cunosc pe mine însumi, dar nici măcar pe mine nu pot să mă laud că mă cunosc „ca-n palmă”. De fapt, nici măcar palma nu mi-o ştiu pe dinafară, aşa cum aş şti o poezie învaţată. Nu-mi privesc palma în fiecare zi, dar sunt convins că, dacă aş face-o, aş descoperi de fiecare dată câte o linie pe care n-o văzusem înainte. Singurele lucruri pe care le cunosc despre mine, de care sunt sigur şi pe care le-aş recita fără greş, chiar dacă aş fi întrebat în somn, sunt datele din buletin: numele, data naşterii, sexul şi starea civilă... cam atât...

Nu-l cunosc pe Michael Jackson, aşa cum nu cunosc niciun om care gândeşte, simte şi reacţionează. În realitate, atât timp cât nu pot şti niciodată cu precizie ce voi gândi, simţi sau cum voi reacţiona eu în diferite situaţii, ar fi absurd sa afirm că aş cunoaşte o altă persoană. Aşadar, nu pot să afirm una ca asta – şi nici n-o fac. Dar sunt semne care mă pot ajuta să-mi dau seama de multe lucruri, în legătură cu o persoană: atitudinea, gesturile, timbrul vocii, privirea, cuvintele pe care le spune şi felul în care le rosteşte. Şi, mai important decât toate acestea, este ceea ce face o persoană, ceea ce creează şi ceea ce realizează în timpul vieţii sale – acestea sunt lucrurile care contează cu adevărat şi pe baza cărora îţi poţi da seama cam ce fel de om este (sau a fost).

Ştefan Luchian a pictat în ultimii ani ai vieţii numai natură moartă cu flori, din cauza bolii paralizante (scleroză multiplă), care l-a ţintuit în fotoliu. Creaţiile lui Van Gogh îi reflectă perfect frământările interioare şi îi oglindesc schizofrenia şi tulburarea bipolară de care suferea. Antonio Gaudi a suferit de reumatism articular (consecinţă a scarlatinei făcute în copilărie) şi, petrecând foarte mult timp în natură, de unul singur, în adolescenţă şi tinereţe (parte din tratamentul bolii), acest lucru l-a inspirat în creaţia sa de mai târziu şi l-a făcut să încorporeze formele şi temele naturii în operele sale arhitectonice. Pablo Picasso, cunoscut pentru aventurile sale amoroase fară număr, are nenumărate pânze cu femei. Şi exemplele pot continua, la nesfârşit. Nimeni dintre criticii de artă de astăzi nu i-a cunoscut personal pe aceşti artişti, dar asta nu-i împiedică să le comenteze creaţiile. Câţi dintre noi l-au cunoscut pe Eminescu?... Deoarece nu am citit pe nicăieri că s-ar fi brevetat elixirul nemuririi, îndrăznesc să presupun (cu riscul de a fi acuzat că „mă dau mare” şi că le ştiu pe toate) că niciunul. Şi totuşi, ani la rând, în şcoală, i-am disecat opera, i-am analizat poeziile, am făcut comparaţii şi am utilizat metafore, în general pentru a răspunde la întrebarea: „ce a vrut poetul să transmită?” Foloseam drept modele lecţiile din carte, ne inspiram din cărţi de analiză literară şi profitam de sugestiile profesorilor de limba română, ca să facem comentarii din care să reiasă – cu argumente, obligatoriu – ce a vrut să ne transmită autorul prin opera respectivă. Nici autorii manualelor, nici criticii lirerari şi nici profesorii de limba română nu au băut şpriţ şi n-au împărţit aceeaşi odaie cu autorii, dar asta nu înseamnă că ceea ce spun ei nu e adevărat. Şi dacă totuşi (presupunând că unii dintre noi au fost maeştri ai interpretărilor) părerea noastră diferea, pe alocuri, cu cea a criticilor sau a profesorului, nu se supăra nimeni. Doar că, evident, şi această părere diferită trebuia argumentată – şi nu numai atât: mai trebuia şi să fie exprimată politicos. Altminteri, nu e o „părere diferită”, ci o manifestare grosolană, necenzurată, a lipsei de educaţie şi a inculturii – lucru care se găseşte, din abundenţă, în faţa şatrei sau în Piaţa Obor. Nu poţi să intri în casa unui om, să-i spui că nu şi-a pus bine vopseaua pe tavan şi gata, îi trânteşti mucii-n fasole, completând cu expresii de genul „ce te dai mare ca te pricepi la estetică, mă boule.” Nu se face aşa. Dacă tu consideri că vopseaua nu e bine aleasă ori nu e bine întinsă şi dacă de asemenea consideri că eşti mai priceput în domeniu, îi expui calm, politicos, unde şi de ce a greşit, neapărat cu argumente – şi abia la finalul demonstraţiei, dacă ţii morţiş, iar omul îţi e prieten de ani de zile (ori nu vezi prin zonă vreo rangă pe care sa o poată apuca rapid), adaugi, suav: „mă boule.” Eventual, ca să te asiguri că nu se supără şi că îţi înţelege intenţia, care dealtfel colcăie de sentimentele cele mai bune, completezi, la fel de politicos: „doar e dreptul meu să îmi exprim părerea... dar dacă nu primeşti păreri opuse, pune un banner în faţa casei ca să ştiu; şi îţi las spaţiul liber pentru nevastă, copii, căţel, prieteni şi alţii pe care nu îi deranjează vopseaua ta de pe tavan.” A, şi nu uita apoteotica, mirobolanta, veşnic prezenta încheiere – la fel de nelipsită precum punctul din propoziţie, căciula de pe ă sau Nuţi Udrea din Ministerul Turismului – rostită solemn, cu aceeaşi graţie care te-a caracterizat întotdeauna: „mă boule.” Aşadar...

Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar tot ceea ce a creat a izvorât din trăirile sale interioare, din experienţele şi din observaţiile sale. A compus „Heal The World” inspirat de frumuseţea planetei noastre; „Little Susie” şi „Gone Too Soon” sunt poveştile unor copii; „D.S.” e dedicat procurorului Sneddon; „Earth Song” e inspirat de distrugerea masivă şi necugetată a naturii; „Stranger In Moscow” e compus chiar la Moscova, imediat după ce a aflat că Chandler a depus plângere penală împotriva lui; „They Don’t Care About Us” a izvorât din suferinţele îndurate în timpul acestui scandal; „You Are My Life” e compus după ce i s-a născut primul copil; „Speechless” i-a fost inspirat de o bătaie copilărească, cu baloanele de apă; etcetera, etcetera... Nu mai înşir melodiile în care îşi exprimă dispreţul faţă de media – sunt nenumărate. Având în vedere toate aceste fapte – care sunt eminamente corecte, din moment ce le-a afirmat însuşi artistul – orice om, care e în stare să lege două vorbe într-un mod coerent, poate fi capabil şi are dreptul să-i analizeze cântecele. Nu e nicio filosofie în asta şi nimic ruşinos, jignitor sau care să sugereze că omul respectiv suferă de grandomanie – aka să se dea mare şi să pretindă că le ştie pe toate. Ei, şi omul respectiv, care simte nevoia să facă astfel de analize şi să le împărtăşească mirenilor, le expune pe blog. Nimeni nu a pretins ca eventualele comentarii să fie musai unele de prosternare în faţa inteligenţei sau a talentului autorului, nici vorbă. Cel care îşi expune creaţiile – dacă a depăşit, din punct de vedere intelectual, stadiul râmei – o face tocmai cu intenţia de a genera nişte dezbateri, opinii, discuţii şi pro şi contra, pentru că asftel de discuţii sunt constructive, ne ajută pe toţi să evoluăm, să ne dezvoltăm mental şi chiar spiritual, pentru că până la urmă ăsta e rostul nostru, al oamenilor raţionali; pentru asta comunicăm, nu doar ca să ne aflăm în treabă, aşa ca orice ţaţă cu două clase şi-un trimestru. Doar că, aşa cum am mai spus – şi repet, nu pentru toată lumea, ci numai pentru râmele cu mintea odihnită care s-ar nimeri prin zonă şi ar avea curiozitatea să citească ce trăncănesc eu aici – părerile, fie ele pro sau contra, trebuiesc exprimate calm, fără jigniri şi fără să fie asociate cu muci întinşi pe pereţi – ori, mai rău, în fasole. Numai râmele consideră că jignirea e esenţială într-o exprimare, că ea întăreşte şi sprijină afirmaţia. Numai râmele au nevoie de un astfel de întăritor, numai lor le e absolut necesară insulta – această Viagra a cuvintelor, acest Ecstasy al substantivelor rătăcite pe la antipozi, acest Duracell din fundul iepuraşilor verbali. Ei bine, eu nu scriu pentru astfel de fiinţe. Totuşi, dacă aceste fiinţe insistă să-mi confunde blogul cu boscheţii care substituie un WC public, eu nu am cum să le împiedic. Validez comentariile, ca să se bucure toată lumea de emanaţiile lor geniale. Dar le avertizez: mă pot insulta pe mine, am trecut de mult botezul focului şi jur că n-o să leşin; dar nu dau voie nimănui să-mi jignească cititorii. Sunt oameni care mi-au fost alături continuu, de un an şi jumătate; pe care îi consider prieteni dragi, care au mult bun-simţ şi care nu merită să fie insultaţi de nimeni. Comentariile care vor conţine exprimări ireverenţioase la adresa oricăruia dintre ei, vor fi gratulate cu skip, fără explicaţii.

Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar ceea ce scriu are în spate mii de pagini citite, mii de zile de muzică ascultată, mii de ore de videoclipuri şi de interviuri vizionate. Acolo unde am declarat ceva răspicat, am adus argumente; acolo unde ceea ce am afirmat a fost doar opinia mea, am specificat acest lucru. Nu cred că e nepotrivit să analizez o melodie, nu cred că nu am dreptul să-mi exprim părerile la mine acasă şi nu cred că m-am exprimat vreodată indecent.

Nu, nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar nici voi, cei care mă insultaţi pe mine sau îmi insultaţi prietenii, nu mă cunoaşteţi. Aşa că vă cer, în numele bunului-simţ: scutiţi-ne de imprecaţii! Chiloţărelile sunt bine-venite în milioane de alte locuri. Aici am creat, împreună, o oază a decenţei. Şi aşa vreau să rămână. Cer prea mult?



...