On The Line

...


On The Line este o melodie compusă de Babyface pentru coloana sonoră a filmului „Get On The Bus” (1996) şi oferit spre interpretare lui Michael Jackson. Nu am reuşit să aflu din ce motive On The Line nu a mai fost inclus pe cd-ul conţinând coloana sonoră a filmului; dar pe situl asta am văzut, cu bucurie, că On The Line e primul pe listă şi mai jos scrie: „Performed by The King of Pop, Michael Jackson”. Aşadar, The King of Pop. Foarte corect. Michael Jackson a inclus melodia în „Ghosts” (1997) şi apoi în „Ultimate Collection Album” (2004).

Nu are sens să pretinzi că s-a terminat;
momentele grele nu dispar aşa, cu una-cu două;
trebuie să-ţi scuturi aşchiile de pe umăr,
e timpul să te deschizi şi să ai puţină credinţă.

Nimic din ceea ce e bun nu vine uşor,
toate lucrurile bune se obţin cu timpul;
trebuie să ai ceva în care să crezi
îţi spun, deschide-ţi mintea...

E un cântec despre puterea de a fi tu însuţi într-o lume plină de provocări, de ispite şi de prejudecăţi. E un cântec care îndeamnă la pace interioară, la echilibru şi la scrutarea conştiinţei. Şi, nu în ultimul rând, e un cântec care ne cere să ne privim pe noi înşine cu ochii minţii şi să recunoaştem că lucrurile bune vin din inimă.

Trebuie să-ţi pui inima la bătaie,
dacă vrei să faci totul cum se cuvine;
trebuie să-ţi faci curaj şi să încerci,
trebuie să-ţi pui inima la bătaie,
dacă vrei să faci lucurile cum trebuie;
trebuie să pui totul la bătaie...

E o melodie minunată şi care consider că se încadrează perfect în spiritul Sfintelor Sărbători Pascale. Acesta este motivul pentru care am ales-o ca temă pentru Săptămâna Patimilor. Mi se pare că ilustrează cum nu se poate mai bine felul în care trebuie să privim aceste ultime zile dinaintea Învierii.

Te priveşti în oglindă
şi nu-ţi place ceea ce vezi
iar lucurile nu se clarifică –
nu crezi că e timpul să încerci o schimbare?

Chiar aşa: ce-ar fi dacă am încerca să ne schimbăm? Ce-ar fi dacă, privindu-ne în oglindă, am vedea lucruri pe care nu ne-ar plăcea să le vedem? Şi ce-ar fi dacă am încerca să le îndreptăm – să ne îndreptăm? Mesajul din On The Line e cum nu se poate mai clar: să nu mai privim înapoi – ce a fost a fost – ci să ne străduim să privim înainte şi să fim atenţi pe unde călcăm.

Nu-ţi irosi vremea cu trecutul, nu, nu,
e timpul să priveşti în viitor –
acolo totul e bine, dacă vrei să ştii;
de data aceasta, dacă te străduieşti mai mult,
vei fi cât mai bun cu putinţă.

Au trecut nouă luni de la 25 iunie 2009... ziua din care, cel care şi-a pus inima la bătaie pentru noi, nu mai e aici ca să ne bucure sufletele. Mie mi-ar plăcea să cred că măcar i-am inţeles mesajul şi că încercăm să-l respectăm. Că ne străduim să nu-l dezamăgim. Că facem tot ce ne stă în putinţă ca să-i arătăm că am văzut tot ceea ce el a vrut să ne arate şi, mai ales, că am înţeles.

Dacă vrei să faci asta acum,
trebuie să înveţi să încerci;
poţi să reuşeşti, cumva,
lasă iubirea liberă
şi asta e atât de uşor –
trebuie să lupţi pentru ceea ce-ţi doreşti,
trebuie să faci ceea ce ai de făcut.

Până la urmă, tot ceea ce ne rămâne e credinţa că cineva acolo, sus, ne iubeşte şi ne arată calea. Iar credinţa e cea care ne dă speranţă. Şi speranţa se naşte atunci când, dincolo de toate lucrurile care ne înconjoară, fie că sunt dinlăuntrul sau dinafara noastră, reuşim să găsim sămânţa iubirii.... atunci când, deşi suntem puşi la grea încercare, nu lăsăm să moară ultima rază de lumină din sufletele noastre... atunci, când, de fapt, ne punem, pur şi simplu, inima la bătaie. Iar inima înseamnă totul.

Trebuie să-ţi pui inima la bătaie,
dacă vrei să faci totul cum se cuvine;
trebuie să-ţi faci curaj şi să încerci,
trebuie să-ţi pui inima la bătaie,
dacă vrei să faci lucurile cum trebuie;
trebuie să pui totul la bătaie...





...

I did it... again :)

...


Cartea „Satrange – iubita secretă a regelui” e pe cale să vadă lumina tiparului. Mă gândesc serios să o distribui în librării, dar şi de această dată tirajul va fi mic şi nu ştiu în câte locuri s-ar putea împărţi, plus că adaosul librarilor şi cel al distribuitorilor va ridica preţul mult mai mult decât e cazul aşa că deocamdată rămân la varianta de a o trimite prin poştă – cel puţin la tirajul acesta. Dacă va fi cazul să suplimentez, voi apela la librari şi promit să vă anunţ. Nu mai dau detalii despre conţinut, ceea ce am postat din ea cred că este relevant iar coperta este suficient de sugestivă.


„Satrange – iubita secretă a regelui”


Autor: Mikael A. Dobrescu

Editura Ex Ponto

228 pagini

20 RON

(cu taxele postale, circa 30 RON)



Coperta I





Coperta aIVa






romanul.frustrat@yahoo.com

mikael_dobrescu@yahoo.com

...

Break Of Dawn

...



Break Of Dawn, apărut pe albumul „Invincible” (2001), este o baladă pop-rock cu influenţe Hip-Hop şi R&B, compusă de Michael Jackson în colaborare cu Dr. Freeze (Elliot Straite). Am ales să vorbesc despre Break Of Down, pentru că mi-a atras atenţia, încă de la început, prin ingeniozitatea cu care Michael Jackson a îmbinat aceste stiluri, la care se adaugă versurile accesibile, cu semnificaţii vădit sexuale (care însă ascund trăiri profunde – caracteristic pentru King of Pop:) şi farmecul adolescentin nedisimulat dar intercalat subtil printre expresiile care conturează dorinţele fireşti ale unui adult.

Ţine-mă de mână, simte atingerea trupului tău lipit de al meu,
tu şi cu mine, făcând dragoste tot timpul, până în noaptea următoare;
îmi amintesc, tu şi cu mine mergând prin parc noaptea;
sărută şi atinge, nimic mai mult, lasă totul să vină de la sine,
chiar dacă viitorul e nesigur...

Ni se prezintă aici un Michael Jackson matur dar delicat; pasional dar inocent; înfocat dar romantic. Perioada în care „săruta fotografia” („If You Don’t Love Me”) ori în care „i se înmuiau picioarele” („The Way You Make me Feel”) a trecut demult, acum e un bărbat în toată firea, care ştie ce vrea şi îşi defineşte foarte bine trăirile.

Iubeşte-mă mai mult, nu mă lăsa niciodată singur în casa dragostei;
lumea vorbeşte, lumea spune că ceea ce avem noi e doar un joc;
oh, nu te voi lăsa nicicând să pleci; vino-ncoace, fato,
hai să ne iubim până la răsărit...

Nopatea e perioada pentru făcut dragoste; noaptea, când toate luminile sunt stinse şi nu-i vede nimeni. Noaptea, când el se simte în siguranţă, ascuns de bliţuri şi de reflectoare. Noaptea, când simte că intimitatea nu-i poate fi violată de niciun intrus. Noaptea, el se descătuşează şi lasă în urmă orice reţineri. Nopatea poate fi el însuşi, fără să fie nevoit să poarte vreo mască. Noaptea, numai el şi iubita lui.

Nu vreau ca soarele să strălucească, vreau să fac dragoste;
e magie, asta din ochii tăi şi din inima mea;
nu ştiu ce o să mă fac, nu mă pot opri să te iubesc,
nu vreau să mă opresc să te iubesc... până la răsărit.

Michael Jackson a afirmat, cel puţin odată (şi chiar în perioada în care lucra la ‚Invincible”), că nu era romantic „but I don’t buy it”. E singura dată când nu l-am crezut. Un artist care simte, compune, cântă şi dansează aşa cum a făcut-o el – şi care mai e şi gentleman pe deasupra (iar el era) – nu are cum să nu fie romantic. De ce a afirmat asta, nu ştiu; poate fiindcă i se părea ceva intim şi nu voia să-şi pună sentimentele pe tapet; ori poate era conştient că, afirmând că e romantic, ar fi urmat o serie de întrebări la care n-avea chef să rspundă (perfect logic şi de înţeles). În orice caz, ştiu că, cel puţin de data asta, mulţi dintre fani nu l-au luat în serios :) Muzica pop-rock aparţine prin excelenţă stilului romantic iar combinată cu cel senzual (R&B) şi cu cel urban (Hip-Hop), rezultă ceva extrem de „hot”, care pune în priză feromonii şi aţâţă simţurile. A, şi să nu uităm de versuri:

Ia-mă de mână, simte sudoarea;
aşa e, mă intimidezi; dar cu toate astea,
lasă-mă s-o fac temeinic, lasa-mă s-o fac calm,
lasă-mă să te duc într-o croazieră –
e în imaginaţie, pariez ca n-ai mai fost niciodată acolo;
ţi-ai dorit vreodată să visezi aceste locuri pe care nu le-ai cunoscut?

...Deşi, sincer, atunci când îi auzi vocea lui Michael Jackson, indiferent dacă e suavă sau guturală, nu prea mai contează versurile. Le înţelegi, chiar şi fără să iei seama la ele. Le simţi, pur şi simplu. Pune atâta suflet în orice lucru în care se implică, indiferent că e vorba de un cântec, un show sau un joc, încât dacă îl priveşti şi/sau asculţi cu inima deschisă, nu-ţi mai trebuie altceva.

Răsărit.. nu e niciun soare pe cer;
pot să văd asta în ochii tăi,
fato, trebuie să înţelegi,
ăsta e felul meu de a te iubi,
lasă-mă să-ţi arăt că eu sunt omul tău...

Aş fi vrut să văd un videoclip la Break Of Down. Poate că ar fi fost ceva între „You Are Not Alone” şi „Blood On The Dance Floor”. Sau între „The Way You Make me Feel” şi „In The Closet”. Cine ştie?... Oricum, ar fi fost sublim.

Hai să nu mai aşteptăm, soarele e sus, hai să ne ridicăm şi să ieşim
e ziuă, o nouă zi, hai să mergem amândoi afară şi să ne jucăm
hai să ne plimbăm prin parc, să facem dragoste până se face întuneric;
lasa-mă să mă mişc, lasă-mă să mă liniştesc... până la răsărit
şi ştii că e adevărat, oh...

Break Of Dawn sugerează magia iubirii; ciripitul de la început, continuat cu sunetele emise de flaut (care seamănă cu un ciripit), ideea plimbării în parc şi croaziera făcută în imaginaţie, către locuri necunoscute – toate sunt simboluri romantice, aducând note de lirism, sensibilitate, visare. (Şi spunea că nu e romantic, auzi :) Noaptea, la fel, e simbol al romantismului. Tonul senzual, dorinţa trupească, sunt împletite perfect cu sensibilitatea, delicateţea şi senzaţia de magie. Revin la această idee, pentru că mi se pare dominantă în Break Of Dawn. Până la urmă, totul se rezumă la magie. Între doi oameni care se iubesc, magia aceasta reprezintă liantul care îi aduce aproape şi care întreţine relaţia.... e scânteia care stârneşte dorinţa şi declanşează focuri de artificii... e fiorul care îi face să tresalte şi să se contopească, în taina nopţii... până la răsărit... until the break of dawn.

Nu vreau ca soarele să strălucească, vreau să fac dragoste;
e magie, asta din ochii tăi şi din inima mea;
nu ştiu ce o să mă fac, nu mă pot opri să te iubesc,
nu vreau să mă opresc să te iubesc... până la răsărit...





...

Whatever Happens...

...


...O poveste dintre un bărbat şi o femeie... povestea eternă. Începe lent, ca o baladă, cu vocea lui Michael Jackson mai matură şi totodată parcă mai „soft” ca niciodată.

El afişează încă un zâmbet,
încearcă să o înţeleagă,
ca să-i arate că îi pasă;
ea nu poate sta locului,
e mistuită de tot ceea ce se întâmplase
şi-i spune:
„orice s-ar întâmpla, nu-mi da drumul la mână.”

Pe siturile unde se comentează această melodie, mulţi presupun că e dedicată cuiva anume. Poate Lisei-Marie, poate Prinţesei Diana... alţii se gândesc la mama necunoscută a lui Prince Michael II. Adevărul este că, el fiind atât de discret cu viaţa intimă, mulţi dintre noi încearcă să-l descopere prin versurile pe care le compune şi prin pasiunea cu care le cântă.

Povestea aceasta este despre doi oameni care sunt îndrăgostiţi. Ea e tulburată de oarecare influenţe din afară şi, pesemne, consideră că dragostea lor e greşită sau nepermisă. El, pe de altă parte, se străduieşte să o mulţumească – zâmbindu-i, încercând să o înţeleagă, renunţând la visurile lui, în favoarea relaţiei lor. „Orice s-ar întâmpla, nu-mi da drumul la mână” – sună ca şi cum amândoi ştiu, simt, că se va întâmpla ceva care îi va despărţi.

„Totul va fi bine” – o asigură el
dar ea nu aude niciun cuvânt din ce-i spune;
îngrijorată, ea se teme;
se teme că ceea ce fac ei nu e bine;
el nu ştie ce să spună, aşa că o imploră:
„orice, orice, orice,
orice s-ar întâmpla, nu-mi da drumul la mână
orice s-ar întâmpla, să nu-mi dai drumul la mână.”


E un cântec emoţionant, dulce-amărui, al cărui ritm latino îi accentuează tristeţea. Inflexiunile vocii lui Michael se schimbă către final, ruga devine strigăt, tristetea devine disperare, iar tonul delicat se transformă într-unul aspru, gutural... şi al naibii de senzual. Iar chitara lui Santana pune sare şi piper din belşug, ca şi cum amândoi vor să se asigure că ne fac praf, ascultându-i :)

E o poveste emoţionantă, pe care nu ştiu dacă Michael a creat-o cu gândul la cineva anume, dar care ştiu foarte bine că poate fi povestea mea, a ta... a oricui.

El munceşte zi şi noapte, crede că o va face fericită
uitând de toate visurile pe care le avusese;
el nu-şi dă seama că nu e sfârşitul lumii,
nu trebuie să fie atât de rău;
ea încearcă să-i explice: „tu eşti cel care mă face fericită”
„orice, orice, orice,
orice s-ar întâmpla, nu-mi da drumul la mână.”


Whatever Happens, compus de Michael Jackson, a fost lansat pe albumul „Invincible” (2001). Regele pop a ales ca partener pentru această melodie, un alt rege – Carlos Santana. E o melodie care merita să apară ca single şi care merita, cu prisosinţă, un videoclip. Chitara lui Santana şi vocea lui Michael Jackson... combinaţia extremă. Un mix tulburător... Doi titani alături.

„Mulţumesc, omule!... Mulţumesc, Carlos!”





...

SATRANGE – Iubita secretă a regelui

...


Capitolul 1




Câteva secunde l-am studiat pe individul din faţa mea, încercând să-i pun diagnosticul doar din atitudine şi din cele câteva cuvinte pe care le rostise. Schizofrenie?... Neh... Dincolo de barba deasă, privirea lui nu era nicidecum una apatică, dimpotrivă; avea o strălucire care denota o inteligenţă neobişnuită. Tocmai voiam să deschid gura, când tipul mi-a făcut semn să tac şi s-a apucat să caute prin încăpere: sub birou, în bibliotecă, sub fotolii... aproape că a demontat telefonul. Paranoia?... Hm... În cele din la urmă, aveam să-i pun nişte întrebări care m-ar fi ajutat să-mi dau seama cu cine am de-a face. În orice caz, ţineam degetul aproape de butonul de alarmă pentru agenţia de securitate care, din fericire, avea sediul la numai două străzi distanţă. Continuam să-l analizez, în timp ce el îşi vedea conştiincios de treabă, căutând sub covor, întorcând pe toate părţile monitorul şi unitatea PC. Situaţia începea să mă amuze. Clar, aveam în faţa mea o problemă de psihiatrie pe care trebuia s-o rezolv. După ce a terminat de scotocit peste tot, s-a aşezat din nou pe fotoliu, a scos din buzunarul trenciului o cutie mică pe care a pus-o pe masă, şi-a încrucişat mâinile şi a început să mă studieze el pe mine. Am aruncat un ochi spre ceasul de perete, sperând ca omul să aibă la el destui bani pentru a-mi plăti consultaţia. În sfârşit, a început să vorbească.
– Se pare că nu ai microfoane, dar pentru siguranţă, cutia asta emite nişte ultrasunete care ar bruia orice emisie.
Mi-am scos registrul de consultaţii şi mă pregăteam să-l supun chestionarului medical uzual: nume, prenume, vârstă, stare civilă...
– Nu e nevoie de asta. Nu am venit la tine ca pacient. Poţi să-mi spui S. Vârsta mea nu contează.
„S” de la straniu, mă gândeam, încercând să-i ghicesc vârsta după mâini. Am presupus că avea în jur de 50 de ani.
– Ştiu că îţi par ciudat, dar încearcă să faci abstracţie de asta. Am ceva important să-ţi spun.
Părea că omul îmi citea gândurile, dar deocamdată nu eram îngrijorat.
– Ştiu cine eşti, ştiu cu ce te ocupi, ce muzică asculţi, cât timp stai la duş... Ştiu cam tot despre tine.
„Hopa!... Avem un psihopat. Dar până nici eu nu mai întâlnisem până acum un nebun care să-mi cronometreze timpul petrecut sub duş.”
– Nici vorbă de aşa ceva, nu sunt un psihopat. Şi nu eu sunt cel care te-a urmărit în toţi anii ăştia.
„Hm... Un psihopat care citeşte gândurile.”
– Încetează odată cu „psihopat”, mă deranjează cuvântul. Şi nu te mai gândi atâta, că mă distragi de la subiect.
De data asta începeam să mă îngrijorez. Am pus degetul pe butonul de alarmă, gata să-l apăs.
– Nu te grăbi. Aşteaptă să-ţi spun de ce am venit. Te asigur că sunt paşnic.
„Eh... dacă mă asigură ciudatul, nu trebuie să-mi fac griji, nu-i aşa?”
– Lasă ironia şi ascultă-mă. Poţi să fii serios câteva minute?
– OK. Ascult.
– În urmă cu 20 de ani, lucram pentru o mare agenţie de spionaj.
„CIA?”, mi-a trecut prin minte întrebarea, dar tipul şi-a dus repede un deget la gură.
– Nici în gând să nu rosteşti numele ăsta. Ei au antene peste tot şi pot afla lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată... Ei bine, acum mulţi ani, am primit misiunea de a mă infiltra în anturajul starului M.
M-am holbat la el, izbit de o bănuială care aproape că mi-a despicat creierul în două.
– Despre el e vorba, da...
Doamne, cu ce greşisem eu la viaţa mea?... Am încercat să-mi refac itinerariul pământesc, de la stadiul de embrion şi până în clipa de faţă, ca să-mi descopăr păcatele pe care trebuia să le ispăşesc. Acasă aveam o iubită care plângea pentru el; în faţa mea se afla un ins care fusese în anturajul lui; pe străzi, la ştiri şi peste tot eram asaltat de imaginea lui. Era prea mult pentru mine. Dacă cineva mi-ar fi bătut piroane în ţeastă cu încetinitorul, n-aş fi simţit o durere atât de crâncenă. Am început să caut prin sertare după un pachet de ţigări, rămas de la un pacient pe care îl convinsesem că nicotina era duşmanul creierului. Dar creierul meu trebuia amorţit urgent, cu orice aş fi avut la îndemână. Prima doză de tutun inhalată cu sete, mi-a inundat plămânii, s-a plimbat prin cutia toracică în vârtejuri repezi, mi-a şfichiuit inima, după care a ieşit pe nas, într-un fum gros. Nici vorbă să-mi anestezieze ceva. Nu-i nimic, mai insist. Trag din nou din ţigară, cu atâta putere, încât jarul s-a întins către filtru şi aproape că mi-a ars degetele. Domnul S mă privea uşor amuzat. Hm... aveam senzaţia că se inversaseră rolurile şi nebunul nu mai era cel de dincolo de birou. Venise să-mi spună ceva iar acum nu se mai grăbea.
– Păi, nu mă grăbesc foarte tare. (Uitasem că individul îmi citea gândurile). După 16 ani, pot să mai aştept ceva timp... cel puţin, până îţi iese fumul pe urechi. Apropo, parcă te lăsaseşi de fumat.
De ce oare nu mă mai miram că ştie?... După a treia doză, mă mai liniştisem. Am lăsat ţigara pe marginea scumierei şi am urmărit, pentru câteva clipe, fumul care urca şerpuind spre tavan.
– Să continui... Un om de-al nostru care îi devenise deja apropiat lui M, mă introdusese şi-l convinsese să mă angajeze ca agent de securitate. Se întâmpla în anul 1990.
– Care era scopul?
– Scopul era să îl am sub ochi tot timpul pe cel mai popular om din lume, care începea să devină periculos pentru ei.
„Apropos de pericol, să-ţi spun eu ce mă paşte acum, după ce a murit.”
– Ştiu şi te înţeleg. De aceea îmi e destul de greu să-ţi spun că am nevoie de ajutorul tău.
– Ajutorul meu, pentru ce? A...
Mi-a picat o „fisă” cât roata morii. Parcă am şi auzit-o cum s-a izbit de podea, zguduind clădirea. Cutremur de gradul 6,2 pe scara Richter.
– Sper că nu...
– Ba da. Trebuie să ajung la Rhea.
– Pentru ce??
– E ciudat şi complicat dar, dacă mă asculţi, vei înţelege.
Ceva mai ciudat decât faptul că stau de vorbă cu un nebun într-o zi de august şi mai complicat decât faptul că acasă mă aştepta o discuţie cu Rhea, pentru care aş fi dat orice ca să nu aibă loc, nu-mi puteam închipui.
– Cred că întrevederea noastră trebuie să înceteze acum. Eu am nişte probleme serioase şi nu-mi permit să pierd vremea cu prostii.
– Vrei să încetezi să mai fii atât de mărginit?
Eu, mărginit?... Asta era cea mai mare jignire pe care o primisem în ultimii 11 ani. Ultima oară mă „alintase” fosta iubită cu apelativul „porc”, atunci când îşi luase catrafusele şi se mutase de la mine, pe motiv că nu aveam deloc timp pentru ea. Mă pregăteam pentru examenul de medic specialist, ar fi trebuit să mă înţeleagă. A, şi a mai fost un pacient schizofrenic care m-a făcut „tâmpit”, pentru că nu eram de acord cu teoria lui că unu plus unu egal trei; dar asta nu se pune. Eu, mărginit?... Când în faţa mea era un întreg Univers, la care mă uitam ca prostul şi nu pricepeam ce dracu’ căutam eu acolo?
– Da, eşti mărginit. Ţi-am spus că ştiu totul despre tine. Dar nu e totul pierdut. Te porţi aşa pentru că aşa te-a învăţat lumea în care trăieşti, dar fondul tău e unul bun. Brânză bună în burduf de câine, cum s-ar spune.
M-am scărpinat în cap, întrebându-mă dacă ăsta trebuia să fie un compliment ori o insultă.
– Şi nu pot să te acuz. „Ei” au grijă ca oamenii să fie ancoraţi în slujbe cronofage, obsesia de a face bani şi bucurii meschine. Ăsta e modul lor de a vă controla. Poţi să mă crezi pe cuvânt, pentru că am fost unul de-al lor.
– „Ai fost”, aham...
– Am fost, da... Acum nu mai sunt. Eram tânăr şi ignorant, am fost recrutat de pe băncile şcolii şi am lucrat pentru ei timp de aproape 20 de ani. De fapt, în ultimii zece mă detaşasem de misiunea încredinţată. Îmi dădusem seama că lucrau extrem de murdar şi n-am suportat să mai văd cum oameni nevinovaţi cădeau pradă maşinaţiunilor diabolice. În acei 20 de ani am avut ocazia să văd multe; nu cred că vrei să le afli. ...Aşadar, eram agent de securitate în garda lui M. Cu timpul, l-am cunoscut din ce în ce mai aproape şi am realizat că era un om de treabă. În final, i-am devenit prieten şi, din duşman, m-am transformat în aliatul lui. L-am urmat peste tot unde mergea, în concerte, în turnee, la spitalele de copii, pe toate continentele, l-am ocrotit cât am putut de nebunia fanilor şi de pericolele care îl pândeau...
M-am gândit la Rhea şi la puştii pe care-i văzusem la flash-mob.
– Stai puţin... Era cel mai iubit om din lume. Ce pericole l-ar fi putut paşte?
– Nu ştii... nu ştii cum lucrează „ei”. M era mai popular decât orice altă vedetă, decât orice politician, decât orice lider religios. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul că se afla în tabăra greşită.
– Dar cine sunt, până la urmă, aceşti „ei” şi ce vor?
– Sunt o mână de oameni care conduc lumea. Îşi spun „Elita”, dar se ocupă cu tot ce poate fi mai putred şi mai întunecat. Îşi mai spun „Iluminaţi”, dar se închină unor idoli din fundul Iadului. Pretind că se folosesc de inteligenţa lor ca să aducă bunăstare lumii, dar în realitate urmăresc să o distrugă. Şi, crede-mă, nici măcar nu sunt atât de inteligenţi cum se pretind. Doar dacă îl poţi numi „inteligent” pe un individ cu creier de găină care îţi aţine calea, cu un automat în braţe, în timp ce tu ai mâinile goale. Iar organizaţia din care am făcut parte este unul dintre instrumentele lor. Puţini oameni ştiu asta dar oricum nu au puterea să facă nimic. În curând cu toţii veţi avea implantate cipuri prin care vă vor controla până şi ritmul respiraţiei.
– Cum adică „veţi avea...”? Tu nu?
– Când va veni ziua aceea, mă vor depista şi mă vor elimina. Pentru că i-am trădat, în ultimii ani am fost nevoit să mă ascund. Şi nu pentru că mi-ar fi teamă de moarte, ci pentru că am o misiune de îndeplinit. De aceea sunt aici.
– Dar nu înţeleg, ce rol are Rhea în toată povestea asta?
– În urmă cu 16 ani, s-a făcut un experiment. Un om de-al lor a fost trimis în viitor.
„Bun, deci revenim la oile noastre. Psihoză...”
– Nu râde, pentru că treaba e foarte serioasă. Şi foarte gravă. Ei au instrumente pentru a face asta, la fel de bine cum pot să declanşeze cutremure şi inundaţii. Controlează prezentul şi viitorul. În trecut nu s-au gândit încă să intervină, pentru că sunt mulţumiţi de felul în care a evoluat. Insul acela care a fost în viitor a văzut că oamenii începuseră să scape de sub controlul „lor”. Deveniseră conştienţi de faptul că, deşi nu aveau arme, erau mulţi şi inteligenţi. Şi toate acestea datorită unui singur om.
– M?
– Exact.
Înainte să-mi pun întrebarea „cum aşa?”, mi-a venit în minte imaginea cu M ţinând un speech şi convingând, fără prea mult efort, zeci de mii de oameni să se ia de mâini şi să-şi spună unul altuia „te iubesc”. Întrebarea nu şi-a mai avut rostul. Cum era posibil ca omul acela să aibă atâta putere?
– Era posibil, pentru că avea talent, frumuseţe interioară, charismă – toate în supradoză, dacă-mi permiţi să vorbesc în termeni medicali. Şi mai avea ceva.
– Mai era nevoie de ceva în plus?
– Da. O femeie care îl iubea. Ea este motivul pentru care am venit la tine.
Am simţit între coaste un cuţit cu lama lată, pe care cineva îl răsucea cu sadism. Abia am putut să murmur:
– Nu...
„În lumea asta sunt miliarde de femei, dintre care cel puţin zece procente îl iubesc pe acest M. De ce tocmai Rhea?...”
– Nu ştiu să-ţi spun de ce. Ştiu doar că ea e „aceea”.
– Eşti nebun; iar eu te întrec, pentru că stau să te ascult.
Straniul s-a căutat prin buzunare şi a scos o foaie împăturită, pe care a desfăcut-o şi mi-a pus-o pe birou. Era o pagină dintr-o revistă, care conţinea o fotografie cu M, alături de o femeie. Titlul, mare: „M şi iubita lui la ceremonia de restaurare a pădurii amazoniene.” Femeia era Rhea. Am văzut data publicaţiei: 20 august 2009. Mi s-a făcut rău.
– E singura dovadă cu care s-a întors omul acela. A păstrat-o pentru siguranţă.
– Astăzi suntem în 19 august 2009!
Straniul a zâmbit.
– Voilà!
– Nu... nu pot să cred aşa ceva... E un fals. Toată lumea ştie cât de uşor se poate falsifica o pagină de revistă.
– Nu e un fals şi tu ştii asta.
– Ei bine, cine e omul care a fost în viitor?
Straniul m-a privit într-un mod – ei da, straniu. Şi atunci mi-am dat seama.
– Tu?
– Din fericire pentru M – şi poate pentru noi toţi – trecusem deja în tabăra „celalaltă” şi nu le-am spus tot ce am văzut. Din păcate, „ei” au aflat totuşi, până la urmă; şi au luat măsurile de rigoare.
– Adică?
– Dacă eşti cu Rhea de atâţia ani şi spui că o iubeşti, ştii ce îşi dorea ea, acum zece ani?
– Stai să mă gândesc... Tocmai absolvise facultatea şi... A, voia să-şi deschidă un magazin cu obiecte de artă în Las Vegas. De fapt, totul era deja aranjat, când...
– Când?
– Când proprietarul clădirii şi furnizorii s-au răzgândit brusc.. A, şi imediat după asta Rhea a primit o slujbă la Facultatea de Arhitectură de aici. Chiar i s-a părut ciudată această ofertă, dar a acceptat-o.
– Adică Augusta, Maine; care e în capătul opus al Statelor Unite, faţă de Las Vegas. Au făcut tot posibilul ca Rhea să nu-l întâlnească pe M. În paralel, au intoxicat publicul cu ştiri despre el, care mai de care mai aberante, pentru a-l distruge. Şi, din păcate, în mare parte au reuşit.
– Vrei să spui că procesele acela oribile au fost orchestrate de ei?
– Nu. Procesele acelea au fost ideile unor indivizi dubioşi; dar le-au picat lor la fix, exact ca bomboana pe colivă. Nu cred că îl putea împiedica pe primul, dar îl putem evita pe al doilea – iar ăsta e cel care l-a distrus.
– Totuşi, nu înţeleg. De ce e nevoie de Rhea?... Nu avea prieteni?
– A avut câţiva prieteni, da. Eu am fost unul dintre ei. Dar noi toţi, împreună, nu am putut avea asupra lui puterea pe care ar fi avut-o o singură femeie, dacă femeia aia era cea potrivită. Nu l-am putut salva.
– Şi crezi că acum ai mai putea să faci ceva?
– Da. Pot să o trimit pe Rhea înapoi în 1999.
– Ca să... ce?
– Ca să refuze slujba din Augusta şi să rămână în Vegas.
Mai devreme îmi făceam procese de conştiinţă în privinţa Rheei şi a egoismului meu, dar în faţa unei asemenea „oferte” începeam să dau înapoi. Adică, recunoşteam în sinea mea că eram un porc egoist, dar preferam să rămân aşa şi să o păstrez pe Rhea.
– Problema nu e numai că trebuie să mă ajuţi să ajung la ea. Mai trebuie să mă ajuţi să o trimit înapoi în timp.
– Pentru câtă vreme?
– Păi, dacă totul decurge conform planului, pentru totdeauna.
Daca ar fi trecut peste mine, înainte si înapoi, zece betoniere încărcate, cred că nu le-as fi simţit în clipa aia.
– Auzi? Nu vrei tu să te întorci de unde ai venit şi să ne laşi pe noi în pace?... Asta-i bună, acum vrei să-ţi speli conştiinţa de spion scăpătat şi să-mi iei femeia ca să i-o dai unui tip pe care nu-l cunosc şi nu mă interesează!
– Situaţia e mai gravă decât îţi închipui. Aici nu e numai vorba de a-l salva pe M, ci de a salva lumea – pe voi, copiii voştri. Te mai las să te gândeşti. Sper că vei cugeta la discuţia noastră şi că vei lua decizia potrivită.
Straniul s-a ridicat, şi-a luat cutia de pe masă şi s-a îndreptat către uşă. Înainte de a ieşi, mi-a aruncat peste umăr:
– Apropo, mâine Statele Unite vor anunţa invadarea Iranului. Pregăteşte-te pentru tot ce poate fi mai rău.
Am rămas năuc, ca după o întâlnire cu Nichipercea în persoană. Ce zi de rahat!... Nu-mi era mie bine cu viaţa mea obişnuită, cu depresivii şi cu piromanii mei, chiar şi cu Rhea care suspina după nu ştiu care vedetă?... La urma-urmei, M era mort şi îngropat, ce pericol putea să mai reprezinte el pentru mine – asta, dacă ar fi reprezentat vreodată un pericol?... Şi dacă straniul n-a fost decât un coşmar? Dacă înnebunisem şi ajunsesem să visez cu ochii deschişi?... Mi-au căzut ochii pe foaia de revistă lăsată de S pe masă. De acolo îmi zâmbea Rhea, alături de M. Părea fericită, aşa cum n-o văzusem niciodată. N-a fost vis.



...

DE 8 MARTIE

...


Pentru cele fără de care viaţa noastră ar fi lipsită de farmec, de ziua lor le urez un sincer şi călduros La Mulţi Ani!






Cu această ocazie, fac un anunţ: proiectul la care lucrez de câteva luni, este un roman. Acesta este motivul pentru care nu m-am arătat, în ultima vreme, atât cât ar fi trebuit şi cât aţi fi meritat. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa cu care mi-aţi suportat absenţele şi pentru răbdarea cu care aţi aşteptat să mai postez câte ceva ori să răspund la comentarii. Vă mulţumesc pentru că existaţi, pentru că nu m-aţi uitat şi pentru că, datorită vouă, am ajuns să scriu o a doua carte. Nu dau acum mai multe detalii, deocamdată vă spun că, cel mai probabil, se va numi „Satrange – iubita secretă a regelui”, iar mai jos vă prezint introducerea. Şi, desigur, aştept cu interes opiniile voastre :)


***

Priveam femeia din faţa mea, femeia lângă care trăiam de zece ani şi pe care credeam că o cunosc – dar pe care dintr-odată îmi dădeam seama că în realitate o cunoscusem prea puţin, în egoismul meu de bărbat profund ancorat în cotidian şi care n-a crezut niciodată în vise. Era la fel de frumoasă cum o ştiam, la fel de serioasă şi de fragilă; dar în ochii ei de culoarea nopţii apăruse o umbră pe care n-o cunoşteam şi mă întrebam dacă nu cumva umbra aceea fusese acolo dintotdeauna, doar că nu ştiusem eu să o văd. Stăteam la masa din bucătărie, faţă în faţă. Între noi erau două căni de cafea şi un munte de tăcere. Îi auzeam vocea ca printr-o sită deasă, din ce în ce mai încet, până când n-am mai auzit-o deloc. O priveam, îi urmăream buzele dar nu înţelegeam ce-mi spunea – ori nu voiam să pricep. Un scrâşnet m-a dezmeticit brusc şi m-am trezit cu toarta cănii ruptă, în mâna mea.

– Nick, te iubesc. Dar tu ştii bine că nu l-am uitat niciodată pe el.

Îmi aminteam foarte bine, da... îmi aminteam că mi-a spus cinstit, de la bun început, că marea iubire a vieţii ei era acel artist, extrem de popular. Îmi aminteam de începuturile relaţiei noastre, când se întâmpla ca, uitându-mă în ochii ei, să văd conturul unui alt bărbat... Îmi aminteam că, în timp, reuşisem să accept faptul că ea nu era numai a mea şi că, în tot restul anilor care au urmat, mă amăgisem cu gândul că oricum el era teribil de departe şi nu avea cum să-l întâlnească. Pentru o clipă, m-am mirat cât de uşor ne găsim noi înşine groapa de nisip în care să ne îndesăm capul, precum struţul care e convins că, dacă el nu vede pericolul, înseamnă că acesta nu există. Iar atunci când, în urmă cu opt săptămâni, ştirile au anunţat că el a murit, dintre toţi bărbaţii din lume care s-au simţit geloşi vreodată în viaţa lor, eu am fost cel mai uşurat. În sfârşit, pericolul trecuse şi de-acum puteam să-mi scot capul din nisip. Rhea... a suportat bine vestea, sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. N-a plâns, n-a oftat, nu a comentat absolut nimic. M-am bucurat să o văd calmă, pentru că mă temusem de o furtună devastatoare. Şi, ca un orb, n-am observat minutele lungi în care se încuia în baie şi din care ieşea cu paşi înceţi, pe întuneric, să nu-i văd ochii plânşi. N-am simţit că se scufunda într-o tristeţe din ce în ce mai adâncă; n-am realizat că, atunci când făceam dragoste, se agăţa pur şi simplu de mine ca de un colac salvator. Eu am interpretat asta, atunci, ca pe o rupere de trecut şi mă bucuram că, în sfârşit, revenise cu picioarele pe pământ.

– Nick, spune-mi ceva... Mă sperie tăcerea ta.

Pe ea o speria tăcerea mea, dar pe mine mă îngrozea să conştientizez dintr-odată că iubirea nu era aşa cum o crezusem eu; că nu se rezuma la a dormi, a mânca şi a bea cafeaua împreună. Atâţia ani mi-a fost alături, atâţia ani am stat liniştit ştiind că era suficient să întind mâna şi să o simt lângă mine; iar acum mă izbea, ca un pickamer în cap, teama că aveam sa o pierd. Afară era un soare arzător; o rază subţire a intrat pe fereastră şi s-a înfipt în mijlocul mesei. Ziua aceea de august începuse aiurea. Şi aveam sentimentul acut că avea să evolueze şi mai aiurea.

M-am ridicat brusc, mormăind ceva despre pacienţii care mă aşteptau la cabinet, căutând să fug de o discuţie mai profundă. Ştiam că eram penibil, că discuţia aceea trebuia să aibă loc odată şi-odată, dar nu mă simţeam în stare să o suport atunci. Habar n-aveam ce voia Rhea să-mi spună dar în clipa aceea chiar nu eram curios să aflu. Am sărutat-o grăbit pe frunte şi am ieşit, lăsând-o, ca un mizerabil, în ghearele demonilor, cu privirea fixată pe cana mea de cafea, cu toarta ruptă.

Pe drum spre cabinet, am încercat să-mi mut gândurile de la Rhea şi problema ei, către problemele mele profesionale. Prima pacientă programată era o depresivă care la începutul tratamentului voia să-şi vândă casa iar banii obţinuţi să-i împartă la săraci. Familia, disperată că avea să rămână pe drumuri, a adus-o la mine mai mult cu forţa. Acum eram la jumătatea terapiei, nu mai voia să vândă casa, voia să se angajeze şi să împartă salariul la săraci. Era totuşi o evoluţie. Aveam mari speranţe ca, până la sfârşitul şedinţelor de psihoterapie, pacienta mea să se rezume la a împărţi mărunţişul din portmoneu cu cerşetorii de la colţul străzii.

La semafor, un panou publicitar imens afişa prima pagină a unui ziar, cu titlul imens: „Regele a murit!” iar alături, imaginea „rivalului” meu. Mi-am mutat privirea în partea opusă, ca să nu mai văd. Dar în partea opusă, nişte puşti făceau un flash-mob, pe una dintre melodiile lui. Am început să-mi simt sângele urcând în valuri şi inundându-mi ţeasta. La radio ştiam că nu avea sens să dau drumul – de opt săptămâni nu se difuza decât muzica „lui”. Am luat un cd fără să mă uit şi am dat „play”. A început cu Daniel Bedingfield – „Nothing Hurts Like Love”. Minunat... Parcă mi-l cânta mie... Mi s-au incleştat mânile pe volan. Am fost cât pe ce să lipesc de asfalt un moş căruia-i venise ideea să traverseze pe unde n-avea voie. Am sărit la melodia următoare. Josh Groban – „Remember”: „Aminteşte-ţi, voi fi aici în continuare; atât timp cât mă vei păstra în amintire...” Ăsta era pentru Rhea şi iubitul ei din umbră. Altul la rând. Billy Joel – „Honesty”. „Nu am nevoie de o faţă drăguţă care să-mi spună lucruri drăguţe; nu am nevoie decât de cineva în care să cred...” Mi s-a pus un nod în gât. La urma-urmei, Rhea a fost sinceră cu mine întotdeauna. Nu mi-a ascuns că mai iubea şi pe altcineva şi, cât timp am fost împreună, a făcut tot posibilul să mă menajeze: nu a afişat nicăieri în casă fotografii de-ale lui; nu a ascultat muzica lui în prezenţa mea; nu vorbea despre el aproape niciodată. Şi poate că, da, se agăţase de mine ca să uite – să-l uite.

M-am simţit dintr-odată teribil de vinovat; pentru că am căutat mereu să privesc cu detaşare profesională problemele de sănătate ale pacienţilor mei, de teama de a nu o lua pe câmpii; şi n-am fost în stare să o simt pe femeia de lângă mine – cea care ar fi trebuit, într-adevăr, să mă preocupe. M-am hotărât ca, la întoarcere, să o iau de mână, să ne aşezăm din nou la masa din bucătărie şi s-o ascult, asa cum nu o făcusem niciodată în cei zece ani. Să o ascult, chiar fără să spună un cuvânt.

Am dat muzica la maximum şi astfel am supravieţuit traficului de iad, până în cvartalul unde se afla cabinetul meu închiriat. Depresiva mea tocmai avusese o nouă criză şi regresase de la împărţeala salariului la cea a banilor de pe casă. A trebuit s-o iau de la început şi să o conving că salariul e mult mai convenabil pentru toată lumea. Cu speranţa ca, cel puţin până la şedinţa următoare, să rămână la stadiul de a-şi dona leafa, am trimis-o acasă şi m-am ocupat de următorul pacient: un tânăr care îşi injectase benzină în testicule şi apucase să-i dea foc unuia. Fusese externat de curând, cu jumătate din podoabe extirpată şi trebuia să-l conving să se lase de „meseria” de piroman. Era o treabă extrem de grea, tipul era decis să nu se lase cu una-cu două. Îi puneam întrebările automat şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la faptul că dacă toţi aceşti oameni ar fi avut acasă câte o familie întreagă la cap, care să-i înţeleagă şi să-i sprijine moral, atunci eu aş fi rămas fără obiectul muncii. În schimb, îi îndopam cu antipsihotice şi anxiolitice care să-i aducă la letargie; ei se întorceau acasă iar la şedinţa următoare reveneau adeseori cu simptomele agravate. Era ca un cerc vicios: aceşti pacienţi aveau nevoie de afecţiune din partea familiei, iar familia nu o putea oferi pentru că deja era epuizată de problemele cauzate de boala lor. Piromanul a ieşit din cabinet, după ce am reuşit să-l conving să mai amâne treaba cu incinerarea celuilalt testicul. Măcar până când reuşeam eu să-l sedez bine.

Asistenta a intrat să-mi spună că în anticameră era cineva care n-avea programare. Înainte să apuc eu să-i spun că nu mai primesc pe nimeni, persoana respectivă şi-a băgat capul pe uşă. Era un ins înalt, slăbănog, cu barbă, într-un trenci ponosit şi cu o pălărie cu boruri mici îndesată pe cap. Primul gând a fost să-l dau afară, dar ceva m-a oprit. I-am făcut semn asistentei să mă lase cu el. Omul s-a apropiat, s-a aşezat pe fotoliul din faţa mea şi, privindu-mă drept în ochi, mi-a spus, cu vocea unuia care tocmai alergase maratonul vieţii lui:

– Te caut de 16 ani.




...

MĂRŢIŞOR

...


...pentru toate doamnele şi domnişoarele, împreună cu urarea de La Mulţi Ani şi o primăvară minunată.









You Are My Life


Odată, de unul singur,
eram pierdut într-o lume de străini
cu nimeni în care să am încredere;
eram de unul singur –
Tu ai apărut dintr-odată,
înainte era înnorat dar acum e senin;
tu mi-ai alungat teama
şi m-ai adus înapoi la viaţă.

Eşti soarele, mă faci să strălucesc
mai mult decât stelele care licăresc în noapte;
eşti luna care-mi luminează inima,
eşti ziua mea, noaptea mea,
lumea mea –
tu eşti viaţa mea.

Acum, mă trezesc în fiecare zi
cu un zâmbet pe faţă –
s-au dus lacrimile, s-a dus durerea,
pentru că tu mă iubeşti,
tu mă ajuţi să înţeleg
că iubirea e răspunsul pentru tot ceea ce sunt
iar eu sunt un bărbat mai bun –
m-ai învăţat asta, împărţindu-ţi viaţa cu mine.

Eşti soarele, mă faci să strălucesc
mai mult decât stelele care licăresc în noapte;
eşti luna care-mi luminează inima,
eşti ziua mea, noaptea mea,
lumea mea –
tu eşti viaţa mea

Mi-ai dat putere, atunci când nu eram puternic;
mi-ai dat speranţă, atunci când toate speranţele-mi erau pierdute;
mi-ai deschis ochii, atunci când nu puteam să văd
că iubirea a fost mereu aici, aşteptându-mă...

Tu eşti viaţa mea...






...