Nu pot să închei acest an înainte de a vă adresa câteva cuvinte. Sunt recunoscător pentru că v-am cunoscut şi pentru toate gândurile frumoase pe care mi le-aţi trimis, de-a lungul acestor şase luni. Sper ca aceste şase luni să fie doar primele dintr-un lung şir. Şi sper ca tot ceea ce va urma să fie cel puţin la fel de frumos ca ceea ce a fost.
Vă doresc tuturor un an nou plin de împliniri, de bucurie şi speranţă. Şi, în loc de alte cuvinte care probabil ar fi inutile, vă ofer traducerea unei reflecţii a celui datorită căruia ne-am întâlnit aici şi căruia eu îi datorez mult mai multe decât mi-aş fi putut închipui vreodată că ar fi posibil să datorez cuiva.
LA MULŢI ANI, TUTUROR !
Iubirea e un lucru nostim. E atât de uşor să o simţi şi totuşi atât de alunecoasă. E ca o bucată de săpun în baie – nu poţi s-o ai în mână decât dacă n-o strângi prea tare.
Unii oameni îşi petrec vieţile căutând iubirea în afara lor. Ei cred că trebuie s-o prindă, ca să o aibă. Dar iubirea le alunecă din mână, la fel ca o bucată de săpun udă.
Să prinzi iubirea nu e greşit, dar trebuie să înveţi să o ţii uşor, cu grijă. Las-o să zboare atunci când vrea. Atunci când e lăsată liberă, iubirea este ceea ce face viaţa să fie vie, voioasă şi nouă. Este sucul şi este energia care motivează muzica mea, dansul meu, totul. Atât timp cât iubirea e în inima mea, ea e peste tot.
(MICHAEL JACKSON - "Love" - "Dancing The Dream", 1992)
GEORGIA
ALINA
ADRIANA
Mihail
Sub clar de lună Un suspin cu jale sună şi-o întrebare: Unde eşti tu înger oare? (Te-am văzut, te-am auzit, Astăzi sufletul ţi-l simt). Eşti aici sub Soare sfânt, Ori în ceruri, Mihaile, Conduci cetele prin cânt?
Unui înger…
“Înger al luminii”, puternic ca o stâncă, născut din apa vieţii Şi botezat în cântec….!.. Tu, care iubeşti nespus rugămu-te ne iartă!.. Şi într-un ultim ceas ne vom trezi la viaţă, printre rugi fierbinţi vom plânge a noastră fire, ce n-a voit să vadă comorile din tine…
Destin
I Valuri albe, înspumate Peste raze dulci de soare Se învolbură Fără să spele Inocenţa sa din ochi… În nopţi cu lună plină Se dezlănţuie furtună cu fulger şi iubire Şi rămâne doar.. Iubirea…
II Meditând pe mal de lume, La al lumii trist destin, A venit s-aducă pace, iubire şi suspin. Un suspin din ceruri sfinte, Ce se-aude peste mări Pentr-un înger de lumină Ce-a plecat uşor pe-un nor, Ajutat de braţe blânde A păşit pe alb covor.
III Călător prin universal Mântuirii de tristeţe, De război şi de păcat, Căutând în inocenţă Un albastru sfânt de raze, El pornit-a din tristeţi Dăruind a sa iubire Revărsată peste munţi. Şi din cuget de copil Ne grăi cu glasul blând: “Vindecaţi voi lumea aceasta Şi copiii să-i salvăm, Iar Planeta-mamă este Ce nu vrem s-o îngropăm!”
Lacrimi de înger
Lacrima pe obrazul unui înger- semnul de la zei, Ploaia din ochii lui ca o rouă se aşterne pe pământ… Da, e urma sa de paşi, e chemarea spre schimbare, a trădării în iubire, şi a morţii-n nemurire…
Smooth Criminal este al şaptelea single de pe albumul „Bad” (1987). Melodia conţine un ritm rapid îmbinat cu versurile care vorbesc despre o fată pe nume Annie, care a fost atacată în propriul apartament de un agresor cu sânge rece.
Smooth Criminal reprezintă piesa centrală din musical-ul „Moonwalker”, în care Michael Jackson încearcă să strice planurile unor traficanţi de droguri care urmăresc să-i transforme pe toţi copiii în nişte dependenţi fără voinţă şi uşor de manipulat. Interesant este faptul că numele şefului mafioţilor (personaj interpretat de Joe Pesci), Frankie Lideo, este o anagramă a numelui managerului lui Michael din acea vreme, Frank Dileo, căruia îi plăceau rolurile de gangsteri.
Smooth Criminal a fost prezentat intr-un clip de zece minute în care melodia este diferită faţă de cea din album: ritmul e puţin diferit, apar câteva versuri noi, şi durează mult mai mult. Videoclipul difuzat la televizor durează însă numai patru minute, fiind o variantă mult prescurtată (eu aş zice, mutilată de-a dreptul :) a celui iniţial.
Un tip intră într-un club de noapte din perioada interbelică, botezat „Club 30s” şi aflat într-un subsol. Brusc, toată lumea încremeneşte, ochii sunt aţintiţi asupra lui şi fiecare îl studiază în felul său: bărbaţii sunt în gardă, femeile sunt interesate. Cu un gest, tipul îşi duse mâna la şold şi se aud pistoale armându-se. Dar omul nostru nu e înarmat. Scoate din buzunar o monedă şi o aruncă nonşalant spre capătul opus al încăperii, fix în tonomatul care începe să cânte. Atmosfera reînvie dintr-odată şi toată lumea începe să danseze. Aflându-ne în perioada gangsterilor şi a prohibiţiei, versurile sunt bine ancorate în ambianţă.
Pe măsură ce el apărea la fereastră, era un sunet care creştea în intensitate; el a intrat în apartamentul ei, lăsând urme de sânge pe covor; ea s-a ascuns repede sub masă, el a văzut că ea era neputinicioasă; ea a alergat în dormitor – a fost doborâtă, asta a fost condamnarea ei.
Doi indivizi se ceartă pentru o fată, iar Michael intervine, suflându-le fata de sub nas şi lăsându-i cu buzele umflate. Secvenţa cu pariul pare desprinsă din perioada de glorie a musical-urilor. Întreg videoclipul emană amuzament, deşi subiectul e unul dur. Michael nu se dezminte, tratând cu ironie fină şi cu eleganţa care îi e atât de caracteristică, teme şi personaje extrem de serioase. În cazul de faţă e vorba despre lumea gangsterilor şi lucrul acesta devine cu atât mai evident, dacă ne gândim că melodia fusese iniţial intitulată „Al Capone”. „Bătaia” dintre Michael şi ceilalţi se desfăşoară în acelaşi stil de musical, transformând vechiul conflict western care se finaliza cu distrugerea localului, într-un joc dansant, punctat de preocuparea pentru soarta lui Annie, în care sunt antrenaţi, până la urmă, toţi cei din club:
Annie, eşti ok? Eşti ok, Annie?... Ai fost lovită de un criminal imperturbabil.
De ce fata se numeşte Annie?... Se pare că în SUA, cei care urmează cursuri de prim-ajutor sunt învăţaţi că mai întâi trebuie să se asigure că victima trăieşte, aşa încât sunt îndemnaţi să strige la manechin: „Annie, Annie, eşti ok?” înainte să înceapă manevrele de resuscitare sau respiraţia artificială. Annie este numele cu care americanii au botezat manechinul pe care învaţă să acorde primul-ajutor, în stilul lor propriu, la fel cum celor a căror identitate este necunoscută le spun Jane (sau John) Doe. Dacă luăm în considerare versurile strofei a doua, în care Michael vorbeşte despre resuscitare, şi, nu în ultimul rând, dacă ne amintim că lui îi plăceau jocurile de cuvinte, această explicaţie pare destul de plauzibilă.
Aşa că ei au venit la uşă; era duminică* – ce zi neagră; eu încerc de fiecare dată să îl găsesc, dar el nu lasă niciun indiciu în urmă şi nu e niciun chip să ştim cine e suspectul ori la ce să ne aşteptăm din partea lui; respiraţie gură la gură; ameninţări care fac să răsune batăile inimii.
*sunday = ziua soarelui
La strigătul lui, unul dintre geamuri se face ţăndări, muzica se opreşte brusc şi toată lumea începe să se mişte cu încetinitorul. Pisica neagră, simbol al spaimei şi al întunericului, care se plimbă alene pe clapele pianului, făcându-le să sune, e singura care sparge tăcerea timp de câteva secunde. Apoi încep să se audă tânguirile celor din club, în frunte cu Michael, ca o exteriorizare a compasiunii faţă de Annie şi a dezaprobării faţă de ideea de gangster. Întreruperea aceasta de la mijlocul melodiei, care dă fiori, are un efect spectaculos. Vocile încep să se ridice, întrebând pe rând: „Annie, eşti ok?”, iar apoi muzica explodează din nou, ritmul reînvie iar cei din club işi reiau dansul îndrăcit.
Annie, eşti ok? Eşti ok, Annie? Annie, eşti ok? Ne vei spune că eşti ok? E un indiciu la fereastră că el te-a doborât – o umbră alungită, Annie; El a intrat în apartamentul tău lăsând pete de sânge pe covor apoi tu ai alergat în dormitor; ai fost doborâtă – ăsta a fost destinul tău.
Şi totuşi... în ciuda umbrei ameninţătoare a potenţialului criminal, a urmelor de sânge de pe covor şi a spaimei, se pare că Annie supravieţuieşte. Nici nu s-ar fi putut altfel, ştiindu-l pe Michael Jackson. Copiii care privesc pe furiş ceea ce se întâmplă în clubul clandestin reprezintă un simbol al inocenţei. Soldaţii care răsar în dreptul ferestrelor reprezintă umbrele ameninţării lui Frankie Lideo. Michael e acoperit de cei din club şi dispare, înainte ca soldaţii să atace.
Smooth Criminal este o piesă de referinţă pentru cariera lui Michael Jackson ca solist, dansator, entertainer desăvârşit şi inovator de excepţie. Pentru a o crea, s-a întrecut pe sine: a folosit, pentru partea de început, înregistrarea propriilor bătăi ale inimii; coregrafia din videoclip este memorabilă; faimoasa înclinare la 45° a devenit un fel de semnătură a sa; ritmul melodiei este de-a dreptul demenţial, iar pentru interpretare a ales tonul acela grav şi uşor răguşit, care se potriveşte de minune cu contextul şi care a ridicat in picioare o lume întreagă.
Smooth Criminal este, în continuare, un reper pentru artistul care a reinventat ideea de videoclip. Este unul dintre motivele pentru care Michael Jackson va fi întotdeauna The King Of Pop. Este una dintre capodoperele care vor fi urmărite, încă mult timp de-acum încolo, de generaţii de iubitori ai muzicii. Michael Jackson va rămâne de neegalat. Iar în urma lui, printre alte multe dovezi ale talentului său excepţional, vor rămâne dansul ritmat din Smooth Criminal... şi întrebarea, la fel de ritmată:
Annie, eşti ok? Eşti ok, Annie? Annie, eşti ok? Ne vei spune că eşti ok?
Who Is it, compus de Michael Jackson, este listat pe albumul „Dangerous” (1991). Încă de la lansare, a ajuns number one în „U.S. Billboard Hot Dance Club Play”. Când Michael Jackson i l-a fredonat lui Oprah Winfrey în timpul interviului din 1993, reacţia pozitivă a audienţei a determinat Sony să-l lanseze ca single, în locul programatului Give In To Me.
Aşa cum Michael îşi obişnuise deja publicul, videoclipul are un scenariu bine închegat, ca o poveste de scurt-metraj. De data aceasta însă acţiunea nu se mai petrece în parcări subterane, în garaje ori în suburbii, ci decorurile au o tentă SF, unde suprafeţele reflectă lumina şi ne prezintă luxul în toată splendoarea lui.
Personajul principal este un tânăr singuratic care s-a îndrăgostit de persoana nepotrivită, căreia i-a oferit totul şi de la care a primit în schimb numai dezamăgire. Fiind un solitar, s-a agăţat cu disperare de această relaţie, a crezut în ea, în promisiuni, în jurăminte şi a fost convins că singurătatea lui se sfârşise. Dar s-a înşelat.
I-am dăruit bani, i-am dăruit timp, i-am dăruit tot ceea ce şi-ar fi putut dori; i-am dăruit pasiune, chiar şi sufletul meu, i-am dăruit promisiuni şi secrete nedezvăluite.
Iar ea mi-a promis că pentru totdeauna vom fi ca unul; ne-am făcut jurăminte că o vom lua de la-nceput; iar ea mi-a promis, în secret, că mă va iubi mereu – e o promisiune atât de falsă, spune-mi, ce mă fac de-acum?
Într-o bună zi, s-a trezit din nou singur. Femeia care îl scosese, pentru o vreme, din rutina existenţei lui de tânăr bogat, autoizolat într-un turn de fildeş, cea care îi adusese în viaţă culoare şi lumină – ei bine, acea femeie dispăruse fără un cuvânt, fără explicaţii, fără măcar o scrisoare de rămas-bun, iar el era convins că îl părăsise pentru altul. Mai ales că, în urma ei, găsise un card platinat pe care era inscripţionat un nume: Alex. Pentru el, era evident că acel Alex era rivalul său.
Chiar dacă melodiile lui Michael Jackson nu au o anume dedicaţie, chiar dacă nu izvorăsc neapărat din propriile lui experienţe, totuşi în poveştile videoclipurilor regăsim, de fiecare dată, fragmente din povestea lui proprie. Iar în Who Is It, ceea ce frapează este ideea de singurătate. Nu mai e un secret pentru nimeni că Michael Jackson s-a simţit, toată viaţa, un om cumplit de singur. Avea totul şi totuşi simţea că nu are nimic. Notorietatea l-a obligat să se izoleze şi i-a refuzat micile bucurii ale oamenilor obişnuiţi, la care lui nu-i rămânea decât să viseze.
Şi parcă nu are nicio importanţă şi parcă nu e drept; pentru că dorinţa mi-a adus nefericire şi încă mai plâng singur, noaptea; nu te lua după calmul meu aparent, fiindcă pe dinăuntru sunt distrus şi mă întreb dacă, motivul pentru care ea m-a părăsit, l-a găsit la altcineva?
Cine e?... E vreun prieten de-al meu? Cine e?... E fratele meu? Cine e?... Cineva mi-a rănit sufletul, acum; Cine e?... Nu mai suport situaţia asta!
Singurul prieten, asistentul său, este cel care îl iubeşte cu adevărat, care îl ocroteşte şi care încearcă să-l ajute, deşi fizic nu poate decât să asiste neputincios la disperarea tânărului. În paralel, însă, asistentul a aflat nişte lucruri. Femeia care îl trădase pe Michael făcea parte dintr-o reţea foarte bine organizată de escroci, care lucrau la nivel mare, furnizând escorte bărbaţilor bogaţi şi jefuindu-i. Identitatea ei, precum şi înfăţişarea, se schimbă odată cu fiecare client, probabil în funcţie de gusturile acestuia. Şi, la fiecare întâlnire, prezintă un card platinat, pe care este inscripţionat de fiecare dată alt nume: Diana, Celeste, Eve etc. – şi, bineînţeles, Alex. Cumva, asistentul lui Michael ajunge în posesia acestor carduri şi le păstrează într-un sertar. El ştie adevărul dar nu i-l poate spune, bănuind că l-ar distruge pe protejatul său. Iar acesta se zbate între demonii singurătăţii şi convingerea că iubita lui a găsit la altul ceva ce el nu i-a putut oferi.
Sunt cel osândit, sunt cel ucis, agonizez pe dinăuntru; mi-e mintea goală, asta e nedrept; mă doare când mă gândesc la ea; mă rog ca această pedeapsă să fi fost mai blândă.
Contrastul dintre tristeţea sfâşietoare a lui şi impasibilitatea cu care ea îşi schimbă numele, costumaţiile şi bărbaţii, este impresionant. Ea are în jur o armată de oameni care o transformă din femeie de afaceri în vampă, din Desdemonă inocentă în cocotă... el are doar fantasmele disperării şi amintirile unei iubiri care n-a fost să fie...
Iar ea mi-a promis pentru totdeauna că vom fi împreună; ne-am făcut jurăminte că vom trăi o iubire adevărată, Şi se pare că m-a părăsit din nişte motive inexplicabile; trebuie să aflu adevărul dar, vezi?, nu ştiu ce voi face.
Într-un final, el se hotărăşte să plece, cu dorinţa de a uita totul, de a rupe lanţul amintirilor. Asistentul îi pregăteşte bagajele, îl conduce la elicopter. Un ultim semn cu mâna... şi gata...
Între timp, dintr-un motiv anume, ea evadează din mijlocul acoliţilor. Poate că îşi dă seama, dintr-odată, că drumul pe care a apucat e greşit. Poate realizează că simte ceva pentru Michael. Poate că doar are remuşcări, ştiind că şi-a bătut joc de dragostea lui. Cert este ca se întoarce la el, dar porţile imense nu se mai deschid. În loc de asta, asistentul lui Michael îi aruncă, dispreţuitor, cardurile platinate pe care le strânsese în toată această vreme. Devastată, e nevoită să se întoarcă la şefii cei nemiloşi şi să continue să lucreze ca prostituată de lux. Videoclipul se încheie cu imaginea ei, inexpresivă, în timp ce e pregătită pentru un alt client; şi cu imaginea lui, nefericit, în avionul personal, încercând să adoarmă.
Şi parcă nu are nicio importanţă şi parcă nu e drept; pentru că dorinţa mi-a adus nefericire şi încă mai plâng singur, noaptea; nu te lua după calmul meu aparent, pentru că de fapt sunt foarte necăjit; iar ea nu mi-a lăsat nicio scrisoare – pur şi simplu s-a ridicat şi a fugit.
Cine e?... E vreun prieten de-al meu? Cine e?... E fratele meu? Cine e?... Cineva mi-a rănit sufletul, acum; Cine e?... Nu mai suport să fiu singur!
Pe parcursul videoclipului, vedem figuri stranii, fantomatice apărând şi dispărând din diferitele suprafeţe ale interiorului – apariţii care sugerează disperarea lui Jackson. Decorurile sunt luxoase, viaţa de noapte a lui Alex/Diana/Celeste se desfăşoară cu rapiditate, în timp ce Michael parcă trăieşte cu încetinitorul; iar alternarea secvenţelor amplifică impresiile. Până la urmă şi fata e depresivă, doar că nu are timp să realizeze asta, prinsă în vârtejul acţiunilor regizate de organizaţia pentru care lucrează.
Melodia se încheie cu o demonstraţie de beatboxing excepţională, făcută de Michael Jackson.
Când Sony a decis să realizeze videoclipul Who Is It, Michael era în plin turneu „Dangerous”. Filmările s-au făcut sub presiunea timpului, pentru unele scene s-a apelat la E’Casanova (una dintre dublurile lui Michael), dar până la urmă videoclipul nu a fost difuzat în SUA, nici pe MTV nici pe VH1. Există mai multe posibile explicaţii, cea mai probabilă fiind aceea că în acest videoclip, atât scenariul cât şi atitudinea lui Michael Jackson se adresează unui public adult. În acest videoclip, Michael nu dansează deloc. Ori, oamenii erau obişnuiţi cu un Michael adolescentin, care dansa cu băieţii de cartier prin garaje ori subsoluri. Se pare că, dacă Michael nu dansa şi nu-i distra pe copiii americanilor, aceştia nu erau interesaţi să-l vadă.
Alţii spun că Michael nu a fost mulţumit de rezultat; poate că nu a fost de acord ca în videoclipul lui să apară o dublură – şi pare foarte plauzibil, având în vedere că nici în spectacole nu accepta să fie folosiţi cascadori şi insista ca el să facă totul. Pare plauzibil, ştiind că el nu a fost niciodată de acord să-şi înşele fanii, să abuzeze de încrederea lor, şi din câte ştiu eu, singura dată când a apelat la o dublură a fost ca să-şi păcălească cerberii care îl controlau, atunci când, convins de Liz Taylor, s-a refugiat la o clinică de recuperare din Europa (1993). Şi, nu în ultimul rând, pare plauzibil, pentru că mă îndoiesc că i-au fost dragi cei care, în loc să aibă o viaţă a lor, se ocupau cu imitaţiile. Cui i-ar fi?... Mie, unul, ştiu sigur că nu.
Celelalte explicaţii pe care le-am găsit vehiculate pe internet pentru nedifuzarea videoclipului Who Is It nu le mai menţionez, pentru că din punctul meu de vedere nu stau în picioare.
Oricum, videoclipul transmite două mesaje esenţiale. Primul este acela că, în aşa-numita lume modernă şi civilizată, femeia este abuzată în numele egalităţii şi libertăţii; şi că ea reprezintă principala sursă de venit pentru guvernele corporatiste. Al doilea este acela că, pe măsura trecerii timpului, îţi doreşti să te întorci la cei pe care îi iubeşti, dar se dovedeşte a fi prea târziu.
Sunt voci care afirma că Michael Jackson a fost un om neînţeles. Dar adevărul este că el a fost de fapt o ţintă pentru cei care s-au folosit de orice fisură din viaţa lui pentru a-l împiedica devină o influenţă puternică. Michael Jackson nu a fost doar un entertainer desavârşit, el a exprimat opinii şi a acţionat într-un mod care nu era pe placul ori în interesul „unora”. În plus, venind din partea unui om de culoare, acestea nu erau lucruri pe care elitrucii să fie de acord să stea şi să le privească. Aşa încât au făcut tot posibilul să-l distrugă, folosind tot felul de tertipuri josnice, de la poveştile tembele ale tabloidelor şi până la moartea sa, subită şi fără sens.
Scream a fost pe faţa A a single-ului de promovare a albumului „HIstory: Past, Present and Future, Book I”, în timp ce pe faţa B a fost Childhood.
Scream a fost descris ca fiind un cântec agresiv, o ripostă adresată tabloidelor care l-au hărţuit în timpul procesului din 1993. Compus de Michael Jackson în colaborare cu Janet Jackson, James Harris şi Terry Lewis, cuprinde elemente de pop, R&B, Hip-Hop, funk şi rock. La multe dintre instrumentele ce compun linia melodică a interpretat chiar Michael Jackson (clape, sintetizator, chitară, tobe, percuţie). Videoclipul Scream rămâne unul dintre cele mai apreciate ale lui Jackson. Cu un cost total de 7 milioane dolari, este listat în Guiness World Records ca fiind cel mai scump videoclip din istorie. Scream a fost catalogat drept hit în toată lumea, ajungând în top 5 pe majoritatea pieţelor muzicale.
Obosit de nedreptate, obosit de intrigi, aceste minciuni sunt dezgustătoare, deci ce înseamnă asta?
Mă doboară la pământ, dar trebuie să mă ridic; oricât de aiurea sună, întreg sistemul e penibil.
Scream este în mod esenţial un cântec dedicat presei de scandal. Încă din anii ’80, Michael Jackson avea o relaţie dificilă cu presa, din cauza zvonurilor diseminate de aceasta cu privire la viaţa lui personală (camera hiperbarică, cimpanzeul Bubbles, oasele omului-elefant etc.) Chiar dacă aceste zvonuri erau false, Michael Jackson nu le-a infirmat, considerând probabil că nu era cazul să-şi bată capul cu aceste prostii şi că publicul îşi va da seama singur că tabloidele exagerează. Indiferenţa regală cu care el a tratat tabloidele, le-a făcut pe acestea să ia foc, insistând cu speculaţiile, poreclindu-l “Wacko Jacko” şi, când nu au avut ce să interpreteze ori să exagereze, au purces la inventarea propriilor poveşti, în goana după audienţă.
Spionajul din umbră acum vine la lumină, decât să îmi spui că mă înşel mai bine îmi demonstrezi tu că ai dreptate; te ocupi cu vânzarea de suflete dar mie îmi pasă de al meu; trebuie să fiu mai puternic şi nu voi renunţa la luptă.
Scream/Childhood şi albumul “HIstory” au fost primele lansări ale lui Michael Jackson de după procesul din 1993, iar presa era curioasă să vadă dacă acestea se vor vinde. Un analist de la SoundScan a observat că presa nu se nimerea pe aceeaşi lungime de undă cu publicul, atunci când era vorba de Michael Jackson; pentru că publicul îl plăcea pe Michael Jackson, în timp ce presa nu. Acest analist considera ca negativiştii, acei Gică-contra din media vor fi surprinşi de modul în care campania “HIstory” va fi primită de public. Şi cam aşa a şi fost :)
Cu atâta obscuritate, nu-ţi vine să strigi? abuzurile zgomotoase te persecută, conform schemei încerci să faci faţă fiecărei minciuni pe care ei o disecă în amănunt rogu-vă, cineva să se îndure, pentru că nu mai suport încetaţi să mă constrângeţi, pentru că mă faceţi să vreau să strig.
Broşura care insoţeşte albumul “HIstory” conţine o acuarelă a artistului Gottfried Helnwein intitulată “Das Lied” (“Cântecul”), care reprezintă un copil chinuit, în colţul unei încăperi, strigând către tavan. Versurile melodiei Scream, scrise de mâna lui Michael Jackson, apar pe perete, lângă copil.
Către sfârşitul broşurii este inserată copia scrisorii unui copil către preşedintele Bill Clinton, prin care îl ruga pe acesta să oprească războiul, poluarea şi atacurile presei asupra lui Michael Jackson.
Am obosit să văd că spuneţi povestea în felul vostru, voi creaţi confuzie şi consideraţi că asta e bine (fir-ar!)
Continuaţi să schimbaţi regulile în timp ce eu continui să joc; n-o să mai rezist mult, cred că aş putea să o iau razna.
În Scream, Michael Jackson se adresează mediei, cerându-i să înceteze cu presiunile asupra lui şi cu interpretările eronate ale adevărului. Jon Pareles de la “New York Times” scria: “Teama s-a trasnformat în agresivitate. Muzica s-a polarizat: este când tăioasă, abruptă, când lustruită şi somptuoasă. Vocea lui Jackson se aude ca şi cum cântă cu dinţii încleştaţi, aruncând cuvintele ca o sfidare a celor care îl persecută.” Scream a fost primul cântec al lui Michael Jackson, care conţine cuvinte profane (“Stop fucking with me”), lucru care a fost considerat ca o alegere neobişnuită pentru Jackson, dacă se lua în considerare faptul că publicul său era reprezentat, într-o mare proporţie, de adolescenţi. În plus, Michael Jackson era cunoscut drept o persoană manierată, delicată, care vorbea întotdeauna frumos. De data aceasta, însă, a schimbat macazul. Întreg albumul „HIstory” poate fi considerat ca o răbufnire a unui om care a fost persecutat, acuzat, umilit fără motiv ori din motive inventate. Prin „HIstory”, Michael Jackson a vrut să tragă un semnal de alarmă privind lucrurile rele care i se pot întâmpla, în orice clipă, unui om bun.
Cu atâta învălmăşeală, nu-i aşa că îţi vine să strigi? abuzurile zgomotoase te persecută, conform urzelilor; plăcerea voastră e să faceţi ditamai scandalul din orice minciună.
Oh, Doamne, te rog ai milă, pentru că nu mai suport; încetaţi să mă constrângeţi, pentru că mă faceţi să vreau să strig; încetaţi să vă jucaţi cu mine, pentru că asta mă face să strig.
Cu două săptămâni înainte de lansarea oficială, Scream era deja difuzat la un post de radio din Los Angeles, în fiecare oră, până când Epic Records a aflat de asta şi a ordonat sistarea difuzării. Se pare că melodia a fost ţinută într-un secret atât de mare, încât nici măcar staff-ului de la Epic nu li s-a permis să obţină o copie. Dar DJ-ii de la radio au reuşit sa obţină cântecul şi, logic, s-au grăbit să-l difuzeze. Deşi riscau să fie atacaţi legal, cei de la radio din Los Angeles au afirmat: „Unele lucruri contează mai mult decât altele. Compania de înregistrări e furioasă, şi-a pus în priză avocaţii şi situaţia a devenit periculoasă. Dar la o lansare atât de mare cum este cea a lui Michael Jackson, este imposibil să aşteptăm unda verde, dacă am pus mâna pe o scurgere de informaţii. Este o ocazie pe care o întâlneşti odată-n viaţă, pentru că securitatea din jurul lui Jackson e de-a dreptul dementă.”
Colaborarea cu sora lui mai mică a fost plăcută şi fructuoasă. Janet a declarat că s-a bucurat să-l vadă pe fratele ei la lucru. În Scream, Michael şi Janet se razbună pe media, pentru faptul că induce publicul în eroare, cu bună ştiinţă. Conceptul videoclipului nu îi aparţine lui Michael, aşa cum suntem obişnuiţi; de data aceasta a mers pe mâna regizorului Mark Romanek. Producătorul Tom Foden a comentat: „Mark Romanek a scris scenariul, iar ideea de bază era ca Michael şi Janet să fie singuri într-o navă cosmică uriaşă. Ei plecau cât mai departe de Pământ; diferitele decoruri reprezentau medii diferite din interiorul navei, unde ei se puteau distra şi relaxa.”
Oh, doamne, nu pot să cred ce-am văzut când am deschis televizorul în seara asta; m-a scârbit atâta nedreptate – toată nedreptatea asta...
„Un om a fost omorât în bătaie de poliţie, după ce a fost confundat cu un suspect de tâlhărie. Omul era un bărbat de culoare, în vârstă de 18 ani...”
Astfel de cazuri, din nefericire, se întâmplă frecvent în Statele Unite, „ţara tuturor posibilităţilor”, „ţara unde rasismul a fost abolit”, „ţara oamenilor liberi, care promovează democraţia şi dreptul la cuvânt”. Michael Jackson a avut trista ocazie să afle, pe pielea lui, că toate acestea sunt departe de realitate. Cazul lui ar trebui să fie luat ca etalon, pentru ceea ce se întâmplă de fapt în lume. Martiriul lui e o lecţie dură, din care ar trebui să învăţăm cu toţii.
Cu atâtea comploturi, nu-i aşa că-ţi vine să strigi?... Încetaţi să mă asupriţi, pentru că asta mă face să strig...
Michael Jackson a strigat. Însă, ecoul strigătului său, parcă abia acum începem să-l auzim. E târziu pentru el; dar poate că nu e prea târziu pentru noi.
"Christmas will never be the same without Michael,especially for his children! But his spirit will be here to protect them!"
MARIA C
ESTI VIS...
1. Eşti vis, şi vânt şi urmă a gandului pierdut, Eşti pururea speranţa de magică-nălţare, Eşti drumul ce nu poate nicicând fi străbătut... Esti dragostea ce-ai strâns-o într-o gingaşă floare...
2. Eşti rîul care curge în ropot de tulpini Ce spală doar păcatul făcut de mii de ani... Eşti fulg de nea ce cade pe vîrfuri de arini Şi-mbraci în haină albă pădurea de castani.
3. Eşti brad pe vîrf de munte ca el eşti izolat. Şi-nalţi semeaţa-ţi frunte spre cerul înstelat, Eşti suflet de copil în trupul de bărbat Eşti mugur de speranţă pe creastă de bazalt...
4. Eşti zeul fericirii, eşti om fără păcat Şi-n zîmbet ai o armă ce ne ucizi de drag... Eşti arderea divină, dar demnă de urmat Eşti raza de lumină ce-apare-n zori pe prag...
5. Eşti cîte-un pic din toate, şi eşti nemuritor Aşa cum tu dorit-ai, un sanctuar sau Dom Şi de-ai sa vii şi-acuma şi-n veacul următor Veni-vei în amestec de Inger şi de OM?...
ROXANA
Two beautiful sad songs dedicated to the king of pop: Michael Jackson
The Way You Make Me Feel, compus de Michael Jackson, a fost lansat ca al treilea single de pe albumul „Bad” (1987) şi a devenit instantaneu un nou hit number-one al albumului. A stat 6 săptămâni în Top 10, 9 săptămâni în Top 20 şi 13 săptămâni în Top 40. Ulterior, Michael Jackson l-a interpretat de câteva ori în turnee; şi cea mai popularizată a fost interpretarea live de la Grammy Awards din 1988.
Michael a scris acest cântec la rugămintea mamei sale, care îşi dorea o melodie cu un ritm mai diversificat.
Videoclipul are două versiuni, una iniţială, extinsă şi una scurtată (editată), din care au fost eliminate secvenţele de la început, în care un grup de băieţi de cartier discută zgomotos, gesticulând, hărţuiesc vreo fată care trece pe lângă ei ori se ceartă, acuzându-se reciproc că nu ştiu nimic despre femei (de fapt niciunul dintre ei nu ştie, dar nu contează). Michael încearcă să intervină, dar e alungat de unul, mai matur şi cu gura mai mare, care-i spune: „Du-te acasă, nu ai ce căuta aici.” Bătrânul care şade în uşa casei, aşezat pe prag, îl sfătuieşte să nu se amestece cu gaşca de cartier. „Fii tu însuţi. Nu poţi fii altcineva. Nu poţi fi unul dintre ei. Nici nu vrei să fii ca ei.”
Când Tatiana Thumbtzen apare mergând pe stradă, gaşca intră din nou în priză, ca de fiecare dată când văd o femeie, dar la cuvintele bătrânului „fii tu însuţi”, Michael se ridică, se îndreaptă spre ea şi încearcă să-i aţină calea. Tatiana îl ignoră, gaşca e din ce în ce mai zgomotoasă, dar la strigătul lui Michael, toată lumea încremeneşte.
Începe un joc nostim, un flirt inocent şi amuzant, cu Michael dându-i târcoale fetei şi încercâd să-i atragă atenţia.
Hei, drăguţo cu tocuri înalte, îmi provoci o agitaţie pe care n-am mai cunoscut-o; eşti exact un produs al frumuseţii, îmi place felul în care mergi, în care vorbeşti, îmi place rochia ta;
Îţi simt căldura pe o rază de mile, te voi urca în maşina mea şi ne vom simţi bine, doar sărută-mă, drăguţo şi spune-mi de două ori că tu eşti aleasa mea.
Gaşca îl urmăreşte cu interes, la un moment dat chiar începe să-i facă galerie, uitând că ceva mai devreme îl respinseseră. Tot videoclipul este o lecţie despre cum să te comporţi cu femeile, pe care Michael le-o dă băieţilor de cartier, mahalagii, needucaţi, gălăgioşi şi grosolani.
Prin felul în care mă faci să mă simt, tu mă stârneşti de-a binelea mă faci să mi se înmoaie picioarele, zilele mele de singurătate s-au dus.
Fata, care la început trece pe lângă el ca trenul prin gară, crezând probabil că e la fel ca toţi ceilalţi, devine amuzată de jocul lui. Ideea din scenariul videoclipului are ceva din „paso doble”, stilul muzical asemănător unui marş care este în mod tipic asociat intrării în ring a toreadorului. Dealtfel, Michael chiar foloseşte paşi specifici din dansul „pasodoble”, în timp ce încearcă să o convingă pe Tatiana că e fata visurilor lui.
Îmi place sentimentul pe care mi-l induci e suficient să mă strângi în braţe şi sunt în extaz oh, voi munci de la nouă la cinci ca să-ţi cumpăr lucruri şi ca să te păstrez lângă mine nu m-am simţit niciodată aşa de îndrăgostit doar promite-mi, drăguţo, că mă vei iubi pentru totdeauna.
Îţi jur că voi avea grijă să fii mereu satisfăcută, Pentru că tu eşti aleasa mea.
Promisiunile naive de genul „voi munci de la nouă la cinci ca să-ţi cumpăr lucruri” sau „voi avea grijă să fii mereu satisfăcută”, care sunt, în concepţia unui băiat simplu de cartier, condiţiile esenţiale pentru a cuceri o femeie, aici sunt ironizate fin de Michael, şi punctate de gesturi specifice, cu aluzie sexuală (la naiba, de ce la el niciodată astfel de gesturi nu par vulgare? :)
Până la urmă, el reuşeşte ceea ce şi-a propus: fata îl acceptă şi filmul se sfârşeşte cu o îmbrăţişare á la Hollywood.
Nu e treaba nimănui, (felul în care mă faci să mă simt) nu e treaba nimănui, decât a mea şi a drăguţei mele (mă faci să îngenunchez, zilele mele de singurătate s-au dus...)
Ritmul melodiei, la fel ca şi dansul lui Michael din videoclip, este un amalgam, alcătuit cu măiestrie, de dramatic şi comic, sobru şi jucăuş, rafinat şi indecent, dur şi delicat; ceea ce îl face extrem de plăcut auzului şi privirilor şi care explică faptul că este ascultat şi urmărit, în continuare, cu aceeaşi plăcere de amatorii de muzică.
Chiar dacă face parte dintr-o perioadă în care Michael Jackson era încă visător şi inocent, The Way You Make Me Feel rămâne unul dintre cântecele de referinţă pentru talentul său, pentru calităţile de showman şi pentru capacitatea sa de a transforma în artă, practic, orice proiect în care se implica. The Way You Make Me Feel este, după părerea mea, una dintre multele dovezi că Michael Jackson a fost, este şi va rămâne The Number One.
Cap ras, cap de mort, toată lumea e bolnavă; situaţie, exasperare, toată lumea se justifică – în costum, la ştiri, toată lumea „dogfood”*; bang, bang, împuşcat mortal – toată lumea a luat-o razna...
*dogfood(ing) = termen care se referă la o strategie de marketing, prin care un producător arată lumii că el însuşi consumă ceea ce comercializează, pentru a demonstra cât de multă încredere are în propriul produs.
They Don’t Care About Us este al patrulea single de pe albumul History şi cel mai controversat cântec dintre toate cele compuse de Michael Jackson. Din punct de vedere muzical, They Don’t Care About Us este un produs Hip-Hop agresiv care aduce în prim-plan bolile societăţii. Din punctul de vedere al mediei, cântecul este antisemit, rasist şi antisocial. Michael Jackson a declarat că nu s-a gândit nicio clipă la asa ceva, atunci când a compus, şi eu îl cred. Nu e în firea lui să fie discriminator în nicio privinţă, dar celor care încercaseră să-l doboare li s-au aprins paie la fund, desigur nejustificat, şi au găsit momentul şi contextul propice pentru a-l afunda şi mai mult. Michael Jackson era periculos. Michael Jackson era prea mândru. Michael Jackson îşi cunoştea drepturile şi le-a revendicat. Michael Jackson avea gură să vorbească şi a folosit-o, atrăgând atenţia asupra lucrurilor necurate care se întâmplă în lume. Michael Jackson nu a acceptat postura de sclav. Şi, ce era mai grav, avea puterea, oferită de imensa popularitate, de a-i influenţa şi pe alţii. Michael Jackson devenise indezirabil pentru şmecherii elitişti.
Tot ce vreau să spun e că lor de fapt nu le pasă de noi.
Videoclipul a fost realizat într-un cartier extrem de sărac din Rio de Janeiro şi în Salvador, capitala statului Bahia din Brazilia, unde oamenii locuiesc în barăci şi cocioabe; şi unde autorităţile de stat au încercat să împiedice filmările, care le-ar fi generat o imagine negativă. E ceva în genul politicienilor noştri, care au lătrat împotriva celor de la Top Gear fiindcă au afectat imaginea României, arătând lumii întregi secvenţe cu cetăţeni romi defilând în căruţe, de parcă nu era adevărat. Sigur că localnicii au fost încântaţi să apară în videoclipul celui mai popular entertainer din lume, sperând că asta îi va determina pe decidenţi să ia măsurile corecte, să-i scoată din mizerie şi să le acorde drepturile care până atunci le fuseseră refuzate.
Loveşte-mă, urăşte-mă, nu vei putea niciodată să mă dobori; porunceşte-mi, înspăimântă-mă, nu vei putea niciodată să mă ucizi; spune-mi evreu, dă-mă-n judecată – toata lumea îmi face asta; bruschează-mă, zi-mi ucigaşul lui Hristos – să nu îndrăzneşti să te legi de culoarea mea!
Primele reacţii la adresa acestei melodii au fost constituite de acuzaţiile de antisemitism, ridicate de „The New York Times” cu doar câteva zile înainte de lansarea albumului HIstory. Despre fanfaronada penibilă a masonilor care zbiară, cât îi ţin gura, că ei sunt evreii oprimaţi, surghiuniţi şi discriminaţi, şi despre cum au furat „elitrucii” Holocaustul, am mai vorbit, nu mă repet. Michael Jackson a răspuns direct publicaţiei masonice sus-amintite, declarând:
„Ideea că aceste versuri pot fi considerate ca fiind controversate este extrem de jignitoare şi derutantă pentru mine. Cântecul vorbeşte de fapt despre durerea produsă de prejudiciu şi despre ură, fiind un mod de a atrage atenţia asupra problemelor sociale şi politice. Eu sunt vocea celui acuzat şi atacat. Sunt vocea fiecăruia dintre noi. Eu sunt capul ras, eu sunt evreul, eu sunt omul negru, eu sunt omul alb. Nu sunt eu cel care atacă. Aici e vorba despre nedreptăţile de care au parte tinerii şi despre modul în care sistemul poate să-i acuze eronat. Sunt supărat şi ultragiat pentru că am fost interpretat atât de greşit.”
Cei cărora le e drag Michael Jackson, îi înţeleg supărarea şi îl susţin. Ceilalţi, îl inţeleg şi îl acuză în continuare. În final, totul se rezumă la adevărul simplu, dur, cunoscut şi recunoscut deja de mulţi:
Tot ce vreau să spun e că lor nu le pasă deloc de noi.
La scurt timp, doi membri de seamă ai comunităţii evreieşti au declarat că intenţia lui Jackson de a compune o melodie care să critice discriminarea a avut efectul invers. Au acceptat faptul că artistul a fost bine intenţionat, dar şi-au exprimat opinia că versurile nu erau potrivite pentru audienţa de vârstă adolescentină care ar fi putut să înţeleagă greşit contextul cântecului. Până la urmă, presat de cocotele elitruce pe post de „criticii lu’ peşte”, Michael Jackson s-a întors în studio şi a modificat textul cântecului: „jew me” a devenit „do me”, iar „kike me” a fost înlocuit cu „strike me”.
Voi analiza puţin etimologia cuvântului „kike”, bănuind că sunt persoane care nu cunosc termenul. Pe vremea când, speriaţi de tăvălugul nazist, evreii emigrau în cohorte în SUA, la „poarta sărutului” botezată Ellis Island, trebuiau să completeze nişte formulare de imigrare. Pe aceste formulare erau căsuţe care urmau să fie bifate cu un X, iar danşii, asociind acel X cu crucea, simbolul creştinilor, l-au refuzat şi au bifat cu un O (cerc). În idiş, „kikel” înseamnă „cerc”. Inspectorii de imigraţie i-au numit „a kikel” pe cei care bifau cu un cerc în loc de X. Ulterior, termenul s-a transformat în „kikee” şi, în final, a devenit „kike”. În alte cercuri, „kike” este folosit cu sensul de „Christ killer” (ucigaşul lui Hristos), cu referire la istoria biblică.
Sigur că multe posturi tv ori de radio nu au avut curajul să difuzeze cântecul sau videolipul, de teama amenzilor. Asta s-a şi urmărit: melodia era mult prea periculoasă ca sa fie difuzată, dar nu din cauza antisemitismului, ci din cauza celoalalte aspecte pe care le aducea în discuţie: discriminarea, de orice fel, abuzurile aparatelor de stat, inclusiv ale poliţiei, încălcarea drepturilor omului. Aceste este motivul real pentru care They Don’t Care About Us a fost banat în mod public. Nu cred că Michael Jackson nu se aştepta la asta, mai ales că în videoclip a folosit simboluri masonice: ochiul imens, desenat pe peretele din stânga lui, la începutul videoclipului. Simbolul de bază al masoneriei, care răsare în imagine în timp ce Michael Jackson cântă „porunceşte-mi, înspăimântă-mă; nu vei putea niciodată să mă ucizi” este în mod cert un avertisment.
Spune-mi ce s-a ales de viaţa mea, am o soţie şi doi copii care mă iubesc, sunt victimă a brutalităţii poliţiei, acum am obosit să tot fiu victimă a urii mi-ai batjocorit mândria – Oh, pentru numele lui Dumnezeu, privesc spre Rai, să-i împlinesc profeţia... Eliberează-mă!
De unde a ştiut Michael Jackson despre Olodum şi despre săracii oprimaţi din Brazilia?... E o întrebare la fel de grea ca aceea „de unde a ştiut de zona programată a fi defrişată din pădurea amazoniană?” sau de hectarele care erau plănuite să fie incendiate din pădurile New Jersey-ului, şi în care a filmat videoclipul pentru „Earth Song”. Stilul Hip-Hop folosit în They Don’t Care About Us, alături de mulţimea impresionantă de percuţionişti, membrii grupului cultural Olodum, şi de ritmul nebunesc, care-ţi pătrunde în celule, imprimă cântecului un caracter concis, la obiect; renunţarea la cuvintele de legătură face ca versurile să pară mai dificil de înţeles, dar tocmai lipsa vorbelor inutile trensformă cântecul într-un complex şi complet mesaj subliminal.
Cap ras, cap de mort, toată lumea a devenit imorală; agitaţie, speculaţii – justificările tuturor; în costum, la ştiri, toţi înghit „dogfood”; om de culoare, şantaj – aruncă-ţi fratele în închisoare!
Odată cu albumul HIstory, Michael Jackson, cel care cânta despre flori, dragoste şi „Heal The World”, s-a transformat într-un om încrâncenat, preocupat de problemele sociale şi care a adus în atenţie grupările oculte ce ne hotărăsc vieţile, din umbră. Iar aspectul care îi preocupă pe aceştia nu este nicidecum binele nostru, al tuturor:
Tot ce vreau să spun e că lor de fapt nu le pasă de noi.
Avea şi motive să afirme asta. Fusese acuzat pe nedrept, fusese batjocorit, schingiuit moral, peste el dăduse cu viteză de raliu tăvalugul media, fusese târât prin nişte proceduri extrem de umilitoare şi care ar fi urmat să-i distrugă mândria, onoarea, viaţa... Devenise dependent de analgezice şi anxiolitice, ca să poată rezista stresului cumplit la care fusese supus. Dar a trebuit să reziste, cu orice preţ; a trebuit să reziste, pentru ca, după aceea, să se ridice şi să vorbească, răspicat:
Spune-mi ce s-a întâmplat cu drepturile mele; sunt invizibil doar pentru că tu mă ignori? proclamaţia ta mi-a promis libertate, acum am obosit să tot fiu victimă a ocărilor – ei mă aruncă într-o categorie cu renume prost; nu-mi vine să cred că ăsta e pământul din care m-am născut; ştii că eu chiar urăsc să spun asta, guvernul nu vrea să vadă, dar dacă Roosevelt ar fi fost în viaţă nu ar fi lăsat ca aşa ceva să se întâmple, nu, nu...
Realizarea videoclipului a fost o sarcină dificilă pentru Michael Jackson. Oficialităţile din Rio de Janeiro şi Salvador (Pelorinho) s-au opus din răsputeri, temându-se că scenele prezentând sărăcia extremă şi abuzurile privind drepturile omului vor afecta şansa regiunii de a găzdui Jocurile Olimpice din 2004. Alţii, însă, au sprijinit dorinţa lui Michael de a scoate la lumină problemele zonale, motivând că guvernul este jenat de propriul eşec. Un judecător a interzis filmările, dar această reglementare a fost anulată de un alt ordin. 1.500 poliţişti şi 50 rezidenţi care jucau roluri de gărzi de securitate au împrejmuit efectiv cartierul în care s-a filmat. Mii de oameni forţau zidul format din gardieni, pentru a se apropia de Michael Jackson. O femeie a reuşit să treacă de gărzi, l-a îmbrăţişat pe artist şi au căzut amândoi. Femeia a fost ridicată de gărzi în timp ce Michael a continuat să cânte. Se spune că echipa lui Michael a negociat cu traficanţii de droguri, pentru a obţine permisiunea de a filma într-una dintre favele.
Cap ras, cap de mort, toată lumea e bolnavă – situaţie, speculaţie, toată lumea e în litigiu; respinge-mă, pocneşte-mă, nu mă vei putea niciodată transforma într-un gunoi; izbeşte-mă, aruncă-mă afară – nu vei pune niciodată mâna pe mine!
Întrebat de ce l-a ales pe Spike Lee ca regizor pentru videoclip, Michael a răspuns: „They Don’t Care About Us are un tăiş, iar Spike Lee mi-a venit in întâmpinare. E un cântec despre conţientizarea publicului şi exact asta face Lee. E un fel de cântec de protest... şi eu cred că Lee a fost perfect pentru asta.” Interesul mediei din jurul videoclipului a adus Olodum în atenţia lumii întregi, le-a adus faima internaţională şi le-a crescut mult credibilitatea în Brazilia. La începutul videoclipului, un băiat brazilian spune: „Michael, eles não ligam pra gente", care s-ar traduce mot-a-mot „Ei nu sunt uniţi cu poporul” sau, în traducere liberă, „Lor nu le pasă de popor”.
Tot ce vreau să spun e că lor chiar nu le pasă de noi.
Lúcia Nagib a scris, în „The New Brasilian Cinema”: „Când Michael Jackson a hotărât să-şi filmeze noul videoclip într-o favelă din Rio de Janeiro, el a utilizat locuitorii favelei ca accesoriu într-un super-spectacol vizual... Un aspect interesant al strategiei lui Michael Jackson este eficienţa cu care a făcut să fie vizibile sărăcia şi problemele sociale din ţări precum Brazilia, fără a recurge la discursuri politice tradiţionale.”
În 2009, „Billboard” scria că „zona a devenit acum un model de dezvoltare socială” şi a afirmat că „Michael Jackson este parţial responsabil pentru această îmbunătăţire”. Perfect adevărat. Intervenţia lui a obligat autorităţile să-şi facă treaba.
Sunt unele lucruri în viaţă pe care ei chiar nu vor să le vadă, dar dacă Martin Luther ar fi fost în viaţă nu ar fi lăsat lucrurile aşa.
Nici lui Michael Jackson nu-i stătea în fire „să lase lucrurile aşa”. Nu era genul care să se întoarcă cu spatele şi să-şi vadă de ale lui, spunându-şi „asta e viaţa”. Ştia că poate să schimbe ceva si ştia cum să o facă. Prin They Don’t Care About Us, a schimbat soarta sărmanilor din cartierul Dona Marta şi a promovat percuţioniştii Olodum.
Pentru prima oară în cariera sa, Michael Jackson a realizat un al doilea videoclip pentru acelaşi single. Cea de-a doua versiune a fost filmată într-o închisoare, alături de colegi de celulă. Michael Jackson apare după gratii, cu cătuşe la mâini, iar videoclipul conţine imagini reale care prezintă poliţişti atacând afro-americani, Ku Klux Klan-ul, genocid, execuţii şi alte abuzuri împotriva drepturilor omului.
Cap ras, cap de mort, toată lumea a devenit periculoasă; situaţie, segregare, afirmaţiile tuturor în costum, la ştiri – toată lumea „dogfood”; dă-mi cu piciorul, trăzneşte-mă – să nu îndrăzneşti să mă judeci!
Toate genocidurile din istorie au fost planificate minuţios, de nişte minţi bolnave. SIDA, Ebola, diversele tipuri de gripă şi toate epidemiile care au apărut în ultimul secol, au fost create experimental şi răspândite în lume de aceiaşi psihopaţi. Gândiţi-vă că aceşti psihopaţi se adună periodic şi ne hotărăsc soarta. Gândiţi-vă că aceşti demenţi, care ar trebui să fie după gratii, în închisori de maximă securitate, ei bine, aceşti demenţi discută, cu rânjetul pe buze, despre cum suntem prea mulţi, despre cum epidemiile declanşate de ei ne ucid prea încet şi despre ce ar mai putea să inventeze pentru a grăbi decimarea noastră. Daţi-mi voie să-l parafrazez pe autorul acestui cântec şi să spun: „dacă Michael Jackson ar mai fi fost în viaţă, nu ar fi lăsat lucrurile aşa.” Să nu credeţi politicienii care promit lucruri frumoase şi bune; oricât de sinceri ar părea, în mintea lor e cu totul altceva. Să nu credeţi „specialiştii” care apar la televizor şi vă spun că vaccinul antigripal, cel anti-HPV sau bio-cipul sunt soluţii optime pentru oamenii inteligenţi. Să nu credeţi în reclame. Să nu acceptaţi nimic numai pentru că aşa vi se spune; să nu vă fie teamă să refuzaţi lucruri pe care alţii le acceptă prosteşte. Să nu uitaţi, nicio clipă, cuvintele lui Michael Jackson:
Tot ce vreau să spun e că lor de fapt nu le pasă de noi.
