"Dangerous"

...



Ca bărbat, recunosc: există nişte chestiuni care mă fac să simt gelozie în relaţia cu partenera mea. Un job care o acaparează mai mult de opt ore pe zi; copiii mici cărora le acordă atenţie mai mult decât mie… un hobby cronofag şi, ei bine, o soacră posesivă care nu acceptă faptul că acum nu mai e pe locul întâi (chiar dacă n-a fost niciodată – lol).

În orice bărbat pe care-l văd, simt un potenţial rival. Aşa suntem noi, ne e teamă de alţii, pentru că, probabil, în adâncul sufletului, suntem conştienţi că în orice moment poate să apară cineva care să aibă calităţi pe care noi nu le avem şi pe care partenera noastră şi le-ar dori. Dacă am putea să o ţinem ascunsă de ochii tuturor celorlalţi bărbaţi, cred că am fi fericiţi. De aceea îi înţeleg perfect pe cei din ţările arabe: pune-i femeii feregeaua pe faţă, acoper-o din cap până-n picioare cu un sac cenuşiu şi aşa poţi s-o laşi slobodă liniştit. E a ta şi numai tu trebuie s-o vezi şi să te bucuri de ea. Fireşte, asta presupune să ai convingerea că femeia îţi credincioasă şi că, dacă totuşi s-ar întâmpla să te înşele, ar fi numai şi numai vina celui care ar seduce-o.

Mă întreb, totuşi: ce aş face dacă „celălalt” ar fi şi dur şi inocent; serios şi glumeţ; arătos fără să pară un manechin de cauciuc umflat cu compresorul; care să ştie să cânte şi mai ales să danseze; care să scrie versuri şi să spună poveşti… şi, mai presus de toate, care să se priceapă să-i facă femeii complimente sincere, care să ştie să o mângâie şi să o tachineze, pe care să-l intereseze cu adevărat ce anume i-ar plăcea ei. Ce m-aş face eu, dacă aş fi nevoit vreodată să concurez cu un asemenea bărbat?... Nici nu pot să mă gândesc la asta. Mai bine mă rog să nu se întâmple niciodată. Şi uite, aşa mi-am dat seama de ce a dispărut Michael Jackson: pentru că era extrem de periculos. Periculos… de bun.






...

Omul din oglindă

...



„Am de gând să fac o schimbare, odată în viaţă. Mă va face să mă simt bine, într-adevăr, va fi o diferenţă, voi face ceea ce e corect. Aşa că îmi voi ridica gulerul paltonului; vântul acesta îmi răscoleşte raţiunea; văd pe stradă copii care nu au ce mânca… Cine sunt eu, ca să fiu orb, să pretind că nu le văd nevoile? O nepăsare a verii, un capac de sticlă spartă şi sufletul unui om; toate se duc unul după altul în vânt, ştii; pentru că nu au unde altundeva să meargă. De aceea vreau să ştii că încep cu omul din oglindă, îl rog să-şi schimbe obiceiurile; şi niciun alt mesaj nu ar putea fi mai clar de atât; dacă vrei să faci ca lumea să fie un loc mai bun, priveşte-te pe tine şi apoi fă o schimbare.”

Am fost victima unui fel de iubire egoistă, dar e timpul să-mi dau seama că există oameni care nu au casă, nu au de unde să împrumute un bănuţ. Aş putea eu să fiu acela care să pretindă că ei nu sunt singuri pe lume? … O salcie scrijelită adânc, inima frântă a cuiva şi un vis şters din memorie – toate urmează modelul vântului, ştii?... Pentru că nu au un loc al lor. De aceea încep chiar cu mine; încep cu omul din oglindă şi îi cer să-şi schimbe obiceiurile…” (Michael Jackson – „The Man In The Mirror” – 1988)







Pe când aveam vreo 12 ani, am citit cartea „Portretul lui Dorian Gray”, a lui Oscar Wilde. Cartea aceasta m-a marcat pe viaţă. Mi-a deschis ochii asupra unei idei în care, de atunci încoace, am crezut cu tărie şi am avut de multe, de foarte multe ori, ocazia să o verific. De atunci am învăţat ca, atunci când mă uit la un om, să-l privesc dincolo de trăsături, dincolo de adâncul ochilor. Şi văd... Îi văd sufletul; îi văd caracterul şi îi văd personalitatea – cele trei lucruri importante care îl definesc. E un exerciţiu complicat, care necesită multă observaţie, multă răbdare şi ceva cunoştinţe pe care le poţi acumula din lecturarea unor studii psihologice. În timp, am învăţat că, dacă ştii să vezi cum este de fapt omul acela pe dinăuntru, nu mai contează absolut deloc dacă trăsăturile sale sunt imperfecte, dacă e tânăr sau nu. Sufletul este acelaşi, indiferent de toate acestea. Unii oameni se nasc cu sufletul gata îmbătrânit, iar alţii se nasc cu suflet de copil, şi aşa rămân până la sfârşit. Anumite umbre din privire îţi arată că omul acela suferă; un licăr de o secundă îţi arată că e fericit. Mai e atitudinea: o ţinută dreaptă, cu fruntea sus, arată încrederea în sine, în timp ce un trup încovoiat ori doar umerii coborâţi îi demască amărăciunea. Şi mai sunt gesturile: calme ori repezite; delicate sau greoaie; reţinute sau ample. Până şi felul în care îşi ridică sprâncenele îl poate deconspira, indiferent de ceea ce spune şi oricât de expert ar fi în a se controla.

A ne privi pe noi înşine în oglindă este ca un exerciţiu de iniţiere. Aţi încercat vreodată asta?... V-aţi privit vreodată, pe voi înşivă, în adâncul pupilelor?... Sau v-aţi văzut vreodată, pe voi înşivă, oglindiţi în privirile celor din faţa voastră?... Ei bine, vă invit să încercaţi şi veţi realiza că „acela din oglindă” este omul pe care îl văd ceilalţi. Michael a făcut-o şi de aceea a ştiut tot timpul cine este, de fapt. Iar asta l-a ajutat mereu să meargă mai departe; să se ridice, după ce a fost doborât şi să-şi ţină fruntea sus, chiar atunci când inima îi era făcută bucăţi.

„Te vezi pe tine însuţi în oglindă şi nu-ţi place ceea ce vezi, iar lucrurile nu devin mai clare... Nu crezi că e timpul să faci o schimbare?... Nu-ţi irosi viaţa căutând trecutul; e vremea să priveşti în viitor. E totul în regulă acolo, dacă întrebi. De data aceasta, dacă te străduieşti mai mult, va ieşi la iveală ce e mai bun în tine.

Trebuie să-ţi pui inima la bătaie, dacă vrei să faci ceea ce e corect; trebuie să cauţi şi să încerci. Trebuie să-ţi rişti inima, dacă vrei să faci ceea ce e bine; trebuie să pui totul la bătaie...” (Michael Jackson – „On The Line” – 2004)


Putem să luăm îndemnul lui Michael ca pe o lecţie de viaţă. Pentru că fiecare dintre noi îşi are propria reflexie în oglindă. Iar aceasta nu respectă legile fizicii, ci alte legi, mult mai subtile şi mult mai greu de controlat. Haideţi să facem un pact cu omul din oglindă. Să ni-l facem prieten. Să vorbim cu el. Să-l facem să fie mai bun. Şi să ne ajute pe noi să fim mai buni. Michael a făcut-o. De ce să nu încercăm şi noi?...



...

Pantofii de dans

...


A fost odată un artist. Frumos, talentat, inteligent şi cu o charismă nemaiîntâlnită. Ştia ce trebuie să facă pentru a încânta publicul. Ştia cum trebuie să fie un spectacol pentru a rămâne în memoria oamenilor. Ştia că nu trebuie să uite, nicio clipă, să le mulţumească fanilor lui şi să le spună că îi iubeşte. Ştia să-şi aleagă echipa, în aşa fel încât totul să iasă perfect. Şi, printre altele, ştia să-şi aleagă costumele: contraste puternice, eleganţă şi glamour. Pentru că un artist trebuie să fie unic şi extravagant. Un rege trebuie să aibă fireturi şi epoleţi cu franjuri. Dar, coborându-ne privirile mai jos de sacoul strălucitor, mai jos de pantalonii aurii, putem observa ceva ce pare să nu se potrivească cu restul: şosetele albe şi pantofii. Mai ales pantofii. Par unii obişnuiţi, poate chiar uşor boţiţi la vârfuri. Pe lângă tot restul ţinutei, impecabilă şi având cusături perfecte, pantofii par să fie aceiaşi de fiecare dată: negri, simpli şi cu o talpă foarte subţire.

A fost odată un artist care trăia pentru muzică şi pentru dans. Un artist care şi-a purtat crucea cu stoicism. Un artist care a ştiut că Dumnezeu l-a trimis aici cu un scop şi pe care şi l-a asumat fără împotrivire. Şi, cu toate că a ales să trăiască şi să se îmbrace ca un artist, nu uita niciodată să-şi ia la el pantofii lui de dans. Pantofii simpli, negri şi uşor boţiţi la vârfuri. Pentru că în ei se simţea în largul său. Pentru că, atunci când ţinuta strălucitoare îl stânjenea, pantofii din picioare îi aduceau aminte cine e şi îl ajutau să se simtă în siguranţă. Iar în clipa în care pornea muzica, pantofii lui îl purtau pe ritm, fără efort şi fără greşeală. Este un amănunt care ne poate spune multe (dacă mai era nevoie) despre personalitatea artistului: nimic fals, nimic nelalocul lui, atât timp cât îi priveşti pantofii. Dacă alegea costumele extravagante pentru că „aşa trebuie”, îşi rezerva dreptul de a-şi păstra pantofii.

A fost odată un artist. Unic, sublim, de neegalat. Michael Jackson. Şi pantofii lui de dans.






...

Michael Jackson’s Speech – Exeter Football Club, London – June 14, 2002

...






Buna ziua vouă, oameni minunaţi din Exeter. Şi cred că voi sunteţi nisţe suporteri grozavi ai Clubului de Fotbal din Exeter City. Un bun venit tuturor fanilor care au venit de departe. Sunt foarte fericit să fiu aici cu voi astăzi. Astăzi am venit aici pentru a susţine copiii cu SIDA, pentru a împartăşi dragostea pentru copii şi a-i ajuta pe cei foarte tineri care sunt afectaţi de HIV şi SIDA. Noi îi vom ajuta să construiască un viitor bun, noi toţi lucrând împreună pentru ei; un viitor fără prejudecăţi pentru aceşti copii şi pentru familiile lor. Noi suntem aici pentru a sprijini şi a ajuta oamenii din Africa pentru a găsi o soluţie şi a lupta împotriva HIV/SIDA şi a malariei, prin educaţie şi prevenţie. Ţintim prin prevenţie, dar ajutăm prin tratament. Noi suntem aici pentru a vă susţine pe voi, suporterii şi jucătorii acestui club de fotbal… Din păcate, trăim într-un stat al fricii. În fiecare zi, auzim despre război: la ştiri, la radio şi la televiziune; în ziare, mereu se vorbeşte despre război. Auzim despre naţiuni care îşi fac rău una alteia, despre vecini care îşi fac rău unul altuia, despre familii care îşi fac rău una alteia; şi despre copii care se ucid între ei. Trebuie să învăţăm să trăim şi să ne iubim unii pe alţii înainte de a fi prea târziu. Trebuie să ne oprim!… Trebuie să oprim prejudiciile; trebuie să oprim ura, trebuie să încetăm să mai trăim cu frică faţă de propriii noştri vecini. Aş vrea ca fiecare dintre voi să ia mâna persoanei din stânga şi din dreapta voastră. Haideţi, chiar acum, vorbesc serios! Nu fiţi ruşinaţi, faceţi asta; începem chiar acum!... Luaţi mâna persoanei din stânga şi din dreapta!... Acum spuneţi-le celor de lângă voi că vă pasă de ei. Spuneţi-le că îi iubiţi… Asta e ceea ce face diferenţa. Împreună (audienţa e în delir; Michael râde)... împreună, putem să facem o schimbare în lume; putem să oprim rasismul. Împreună putem să oprim prejudecăţile; putem să ajutăm lumea să trăiască fără frică. Este singura noastră speranţă; dar, fără speranţă, suntem pierduţi. (cineva din public îl întreabă pe Michael cine va câştiga în meciul de sâmbătă) …Staţi puţin... încă ceva: Anglia va câştiga, nu-i aşa?... Bine. Vă cred, vă cred!... Ştiţi, n-am nicio treabă cu sportul, dar vă cred. Pe cuvânt!... Vă mulţumesc tuturor; mulţumesc Exeter, sunt foarte mândru să mă aflu aici; mulţumesc Clubului de Fotbal din Exeter; mulţumesc tuturor fanilor minunaţi. Văd aici Israel, văd Spania, văd ţări din toată lumea, Vă iubesc! Mulţumesc întregii mele echipe şi le mulţumesc în mod special lui David Blaine – e cel mai tare! – lui Patti Boulaye, lui Uri Geller şi lui Matt Fides. Să le mulţumim lor şi tuturor celorlalţi performeri Vă rog să îi ovaţionaţi împreună cu mine! Şi, cel mai important... (Michael vede baloanele care sunt ridicate în aer)... E frumos... E un semn al speranţei. Asta este pentru toţi copiii din lume. Vă iubesc şi vă mulţumesc pentru tot. Aveţi toată dragostea mea şi binecuvântarea lui Dumnezeu!


P.S. La etapa Cupei Mondiale care s-a ţinut a doua zi, Anglia chiar a câştigat, cu 3-0, în faţa echipei Danemarcei. De unde rezultă că Michael a dat un pronostic perfect :)


...

ANUNŢ

...


pentru cititorii care îşi doresc cartea „Michael Jackson – un simplu tribut”



Cine a auzit vreodată de „teoria chibritului”, sper că va înţelege perfect cum devine treaba cu Poşta Română. Pe lângă faptul că drumul unui colet de la expeditor la destinatar durează câteva zile bune, ca să poţi trimite ceva cu plata ramburs ai de completat o grămadă de hârţoage, care de fapt sunt nişte chestii minuscule, în care numai un specialist în pictat pe bobul de orez ar putea să scrie ceva. Oricum, eu unul am stricat un teanc de avize, după care m-am lămurit că sunt nepriceput în treburi din astea şi am apelat la sora mea, care e în stare să scrie atât de mic. Îmi pare tare rău, eu sunt uşor hipermetrop şi am scrisul mare, ca să se vadă din avion :)


Problema cea mare e alta: dat fiindcă sunt atâtea chestii de completat, iar cucoanele de la poştă nu servesc mai mult de 10 colete deodată (că li se apleacă); ne-au spus că, în cel mai bun caz, putem să le aducem zilnic în două serii: 10 dimineaţa şi 10 după-amiaza. Prin urmare, vă anunţ cu regret că va dura câteva zile bune până când voi reuşi să onorez comenzile - pe cele de până acum; dar tot vin altele în continuare şi nu ştiu cum o să mă descurc :). Sper să am înţelegerea voastră şi să mă credeţi că fac tot posibilul (de fapt, în momentul ăsta, mai mult soră-mea :) să nu vă dezamăgesc. Toţi cei care au cerut cartea o vor avea, chiar dacă va intârzia câteva zie.


***

Am citit toate comentariile voastre despre înmormântarea lui Michael. Îmi pare rău că nu pot să vă răspund la acest subiect. Nu am putut să mă uit. Nu am putut, pur şi simplu. Vă rog să ma iertaţi.







...