Capitolul 10. Karma şi justiţie

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 10. Karma şi justiţie

 

SB: Chiar îmi place faptul că, la Neverland, în loc de „pază” se spune „siguranţă”. Şi aşa scrie şi pe insigne, uniforme şi bonete...  

MJ: Nu ştiu.  

SB: Faptul că se spune „Siguranţă” în loc de „Securitate” e ca şi cum ar spune: „Noi nu suntem aici ca să ţinem lumea la distanţă, ci doar ca să ne asigurăm că toţi cei care vin în vizită sunt în siguranţă.” E mai puţin intimidant şi mai uman. Copiii au un simţ puternic al justiţiei. Cel mai comun lucru pe care îl aud de la copiii mei este: „Nu e drept.” Spuneai de acei oameni care au făcut chestia aia în faţa ta, au scăpat nepedepsiţi. Pe de o parte, copiii au acest simţ al justiţiei foarte puternic, iar pe de altă parte vezi oameni răi care nu sunt traşi la răspundere şi nimeni nu-i opreşte.  

MJ: Se întâmplă mereu. Eu cred că justiţia este importantă, pentru că sunt multe nedreptăţi în lume şi eu detest nedreptatea. „Am obosit de atâta nedreptate” – cu asta începe un cântec de-al meu intitulat „Scream”. Este primul vers pe care îl cânt. Mai este un vers, în care Janet spune: „O, Doamne, nu pot să cred ce am văzut la televizor în seara asta, m-a scârbit atâta nedreptate.” Am vrut ca oamenii să ştie despre asta şi despre faptul că cei răi nu păţesc nimic, iar eu nu cred în karma. Consider că e o prostie, pentru că atât de mulţi oameni lipsiţi de suflet şi malefici ajung în vârf şi sunt bine-mersi şi lumea îi iubeşte, indiferent cât de josnici sunt.

SB: Sunt încântat atunci când faci afirmaţii puternice, ca aceasta.  

MJ: Păi, îmi pare rău, dar e o porcărie. Karma e o teorie ca orice altă teorie inventată de nişte oameni.  

SB: Bine, teoria cu „roata se întoarce” e în regulă, deoarece conţine un mare adevăr. Dar karma ar putea fi malefică, pentru că această karma afirmă despre copiii handicapaţi că ar fi făcut ceva rău într-o viaţă anterioară.

MJ: E o limită subţire şi îmi pare rău că vorbesc aşa. Dar detest ca cineva să afirme asemenea lucruri. Un copil a făcut ceva într-o viaţă trecută, aşa că Dumnezeu îi dă un handicap? Dar toţi acei orfani din aceeaşi ţară, care veneau în America să fie adoptaţi? Avionul lor s-a prăbuşit. Toţi copiii din el au murit. De ce? Dacă i-ai fi putut salva pe aceşti copii, dacă ai fi fost în Rai, ai fi spus: „Nu, acesta nu se va prăbuşi. Poate altul, dar acesta nu.” Eu ştiu că aşa aş fi făcut.  

SB: Ai avut vreodată mentori spirituali din Est, care vină şi să-ţi spună: „Michael, copiii sunt loviţi de camioane pentru că au păcătuit trupeşte într-o viaţă anterioară”?  

MJ: Nu, iar dacă s-ar fi întâmplat asta, aş fi fost furios şi le-aş fi adus toate argumentele că ceea ce spun ei e o mare tâmpenie. E „câh”. E o teorie la fel ca cele pe care le-a inventat omul despre Univers. Unii cred în Big Bang, eu nu; alţii cred în Creaţie, în povestea cu Adam şi Eva, şi spun că Universul nu a apărut printr-un accident. Ca să spui că Universul a apărut prin Big Bang sau printr-un accident e ca şi cum ai spune: „Bun, hai să luămn un motor de maşină, îl dezmembrăm piesă cu piesă, îl punem într-o cadă de baie şi o zgâlţâim zdravăn.” Poţi să o zdruncini mult şi bine, că motorul nu se va asambla singur la loc. Asta spune teoria Big Bang, dar noi avem copii, avem copaci, plante, şi aerul pe care îl respirăm... Cineva trebuie să fi creat toate acestea, trebuie să fi existat un designer care să le fi creat pe toate. De la genele noastre, la gură şi la sistemul digestiv. Nu crezi?  

SB: Aceasta este cea mai importantă dintre credinţele tuturor religiilor, anume că Dumnezeu este la originea vieţii.

MJ: Pe vremea când mergeam din uşă în uşă şi oamenii spuneau „Suntem atei”, mă gândeam „Cum? Ei nu cred în...” Am auzit multe, şi unul din fraţii mei a fost ateu la un moment dat acum nu cred că mai e. Tito, el devenise ateu, chiar după ce a fost crescut atât de strict ca Martor al lui Iehova. Mai ştiu de unii dintre marii regizori, cum ar fi tipul care a regizat „Singing In The Rain”, şi care a obţinut premii Oscar, Stanley Donen...  

SB: Ce argumente aveai, pentru oamenii care spuneau că erau atei?  

MJ: Încercam să le amintesc de minunile vieţii, de copii, de felul în care în corpul nostru lucrează toate perfect, lucrurile astea nu se pot petrece de capul lor, în niciun caz... Apoi mai sunt întrebările pe care le am eu: de ce suntem aici şi de ce ni se permite să ne distrugem unii pe alţii. Pentru că suntem singura specie care se distruge singură, dar şi pe toate celelalte specii de pe planetă. Nu înţeleg de ce există atâta nedreptate. De ce nu a oprit, cineva din Rai, Holocaustul sau măcar unele dintre marile genociduri care s-au întâmplat în lume, de la linşaje şi slcavie, la toate marile probleme, la Stalin, la... – nu-mi place să spun asta, dar chiar Napoleon. El a fost lăudat pentru tot genocidul făcut, iar Hitler a fost făcut diavol, ceea ce e adevărat; dar amândoi au făcut acelaşi lucru. Se spune „Da, dar unul a făcut-o pentru ţara lui”. Dar şi celălalt la fel! Mulţi oameni au murit şi din cauza lui Napoleon, dar el are statui.  

SB: Da, dar nimeni nu a fost atât de rău ca Hitler. Iar Napoleon, deşi a iniţiat multe războaie, a fost totuşi un dictator mai binevoitor şi în niciun caz nu poate fi comparat cu Hitler. Cu toate acestea, pe vremea sa, Napoleon era poreclit „bestia” de englezi şi de toate naţiunile Europei. Îi spuneau „antihrist”.  

MJ: Dar a murit de unul singur, izolat pe insulă.  

SB: Îţi place să citeşti istorie?  

MJ: Îmi place, dar nu ştiu ce să cred şi ce să nu cred. Pentru că ştiu că multe dintre cele care se scriu despre mine sunt interpretate. Dacă despre mine... atunci cât din istorie e interpretat? Din cauza felului în care această ţară a fost luată de la indieni, şi a felului în care Australia a fost luată de la aborigeni, şi a apartheidului, care a ucis atâţia negri...

SB: Ştii că cei mai mulţi indigeni din America, la fel ca şi majoritatea sclavilor aduşi din Africa, au murit din cauza infecţiilor şi a bolilor. Aproape 90% dintre nativii americani au murit din cauza bolilor europene. Vezi, europenii aveau atâtea boli în sângele lor, încât au dezvoltat imunitate la ele. Dar nativii americani nu aveau imunitate iar germenii europeni au ucis aproape 87% dintre indigenii din America şi vreo 95% dintre aborigeni. Ei trăiau în nişte medii sănătoase, până să vină europenii cu microbii după ei.  

MJ: Detest asta. Îmi pare rău, dar detest asta.  

SB: Am fost în Australia de curând şi era o mare dezbatere, dacă guvernul ar trebui să-i ceară scuze, în sfârşit, populaţiei aborigene.  

MJ: Ştiu despre asta. I-am spus lui Frank, îţi aminteşti? [Frank Cascio era în încăpere în acel moment.] Ei se temeau că, dacă le vor cere scuze, pe urmă vor fi nevoiţi să-i şi despăgubească, aşa cum au fost despăgubiţi evreii după Holocaust. Şi nu voiau să plătească, aşa că nu puteau să spună că le pare rău. Au făcut o greşeală, pentru că s-au temut că vor fi traşi de mânecă şi li se vor cere bani.  

SB: Crezi că ar fi trebuit să plătească?  

MJ: Absolut, şi îi respect pe evrei pentru că s-au ţinut tare. Da. Germanii au plătit 47 de miliarde pe an din cauza Holocaustului.  

SB: De fapt nu e nici pe de parte asemenea sumă. Dar evreii nu au fost plătiţi niciodată pentru munca de sclavi şi în mod cert nu au acceptat niciodată bani mânjiţi cu sânge pentru cei şase milioane dintre ei care au fost ucişi. Mai degrabă, au fost compensaţi pentru zecile de miliarde de dolari rezultaţi din proprietăţile confiscate, care au fost furate şi distruse de nazişti şi de colaboratorii lor, şi chiar şi aşa, au primit înapoi doar o fracţiune din ceea ce au pierdut.  

MJ: Dar nu-mi place când unii oameni mai consideră şi astăzi că toţi germanii sunt răi, pentru că nu e aşa.  

SB: În Biblie, contabilitatea se ţine orizontal, mai degrabă decât vertical. Adică, dacă tu îl baţi pe Frank iar eu sunt martor dar nu te împiedic, sunt la fel de responsabil, pentru că am văzut şi am ales să nu intervin. Dar Prince nu trebuie să fie responsabil, doar pentru că e fiul tău. Nu pedepsim fiii pentru păcatele taţilor. Deci, contabilitate orizontală, nu verticală. El nu poate fi luat la rost pentru ceea ce face tatăl lui. Prin urmare, desigur, noi nu acuzăm generaţia de azi a germanilor, pentru ceea ce au făcut părinţii lor. Dar acuzăm generaţia care a comis şi pe cei care au privit şi au tăcut, pentru că sunt la fel de responsabili.  

SB: Tu eşti glasul multor oameni care au fost lăsaţi pe dinafară. Cum e cântecul „They Don’t Care About Us” – mesajul principal fiind acela că lor nu le pasă, de cine? De săraci? De lumea a treia?  

MJ: Păi, când spun „Lor nu le pasă de noi”, mă refer la cei care au fost trataţi nedrept, cei care sunt numiţi „corcituri”, „negrotei”, cei cărora li s-a adresat acel cuvânt pe care ei l-au înţeles greşit – „kike”. Când eram mic, noi aveam avocaţi şi contabili evrei care dormeau în patul meu, lângă mine, şi îşi spuneau unul altuia „kike”. I-am întrebat: „Ce înseamnă asta?” şi mi-au răspuns: ŢEste cea mai mare jignire pentru evrei, aşa cum e negrotei pentru afro-americani.” Am zis „Ohh”. Deci, am ştiut întotdeauna că atunci când oamenii erau jigniţi, li se spunea ”negrotei” sau „kike”. Asta am vrut să spun în cântec, iar ei au interpretat total eronat. Eu niciodată nu aş... ştii?  

SB: Ai încercat să te ridici pentru cei care nu au glas?  

MJ: Da, pentru cei care nu sunt auziţi. Niciodată nu aş instiga la ură. Nu-mi stă în fire să fac aşa ceva.

 SB: Eşti mândru că eşti american? Când ţineai toate acele concerte prin ţări străine, simţeai că erai, într-un fel, reprezentantul Americii?  

MJ: Sper să nu înţelegi greşit ceea ce-ţi voi spune, dar eu simt că aparţin întregii lumi şi nu-mi place să fiu de o parte sau alta. Chiar dacă sunt american, m-am născut aici şi sunt multe lucruri legate de America, de care sunt mândru, sunt şi lucruri de care nu sunt mândru... cum ar fi ignoranţa... ca în pictura aceea a lui Norman Rockwell cu o fetiţă care vrea să meargă la şcoală să înveţe şi aruncă în ea diverse chestii.

MJ: Eu nu înţeleg rasismul. Mama mea – care e un înger şi o sfântă – venea de la piaţă, era în Mercedesul ei şi aproape ajunsese la casa noastră din Encino. Şi mama mea iubeşte pe toată lumea; dar un tip alb a strigat dintr-o maşină: „Du-te înapoi în Africa, negroteico!” M-a durut atât de mult că mama mea a păţit aşa ceva... N-au trecut mai mult de cinci ani de atunci. Doar fiindcă era gelos. Ştiu poveşti despre fraţii mei, care coborau din maşinile lor Rolls-Royce, le încuiau bine şi, când se întorceau, descopereau că cine ştie ce individ luase o cheie şi zgâriase maşina, doar pentru că o conducea un negru. Detest, pur şi simplu, lucrurile astea, pentru că nuanţa pielii unui om nu are absolut nimic de-a face cu caracterul lui. Îmi plac copiii evrei şi copiii germani, şi cei asiatici, şi ruşi. Suntem toţi la fel şi am ipoteza perfectă pentru a demonstra asta. Am cântat în toate acele ţări şi ei au plâns exact în aceleaşi momente ale showului meu. Au râs în aceleaşi momente. Au leşinat în aceleaşi momente – şi aceasta este ipoteza perfectă. Este clar că suntem la fel, cu toţii. Am auzit că ruşii sunt duri iar germanii nu au sentimente sau emoţii. Dar ei au exprimat aceleaşi emoţii ca alţii, la concertele mele... poate chiar mai mult. Unii dintre cei mai iubitori fani ai mei sunt în Germania şi Rusia. Ei stau afară, în frig şi în ploaie, doar ca să mă vadă. Ei strigă: „Noi vrem să vindecăm lumea. Te iubim.” Şi sunt oameni tineri, ştii, oameni care nu au avut de-a face cu războiul şi cu toate acele situaţii nebuneşti. Ei sunt diferiţi, ştii... Generaţia nouă este diferită. Sunt minunaţi. Mă simt ca un om din lumea asta mare. Nu pot fi de o parte sau alta. De aceea nu-mi place să spun „sunt american”. Acesta e motivul.  

SB: Consideri că faptul că ai fost unul dintre primii oameni de culoare care au devenit faimoşi şi au avut un succes incredibil, ţi-a influenţat cariera într-o anumită măsură? Unul dintre luccurile nedrepte pe care le-au făcut oamenii, a fost acel rasism pe care l-a simţit şi mama ta?  

MJ: Da, pentru că înaintea mea au fost Belafonte, Sammy Davis Jr, Nat King Cole, care au fost nişte entertaineri şi lumea le-a iubit muziaca. Dar nu au fost adulaţi, oamenii nu au plâns şi nu le-au spus „Te iubesc şi vreau să mă căsătoresc cu tine.” Nu au văzut oameni rupându-şi hainele şi toată isteria şi toate ţipetele. Ei nu au cântat pe stadioane. Eu am fost primul care am străpuns zidul dincolo de care fete din Scoţia şi Irlanda strigau: „Sunt îndrăgostită de tine, vreau să...” Şi asta nu era pe placul multor albi din presă. Asta mi-a ridicat obstacole în cale. Pentru că eu eram un pionier iar ei au început să fabrice poveşti. „E ciudat.” „E gay.” „Doarme într-o cameră hiperbarică.” „Vrea să cumpere oasele omului-elefant.” Orice, doar ca să întoarcă publicul împtriva mea. Au încercat tot ce le-a stat în putinţă. Şi oricine ar fi trecut prin tot ce am trecut eu, ar fi fost terminat până acum.  

SB: Ce anume ţi-a dat puterea să perseverezi?  

MJ: Am crezut în copii. Am crezut în oamenii tineri. Am crezut că Dumnezeu mi-a dat asta cu un scop, ca să-mi ajut copiii.  

SB: Deci, chiar dacă cei mai în vârstă se purtau josnic, tu continuai să crezi că cei din generaţia tânără aveau bunătate în inimi?  

MJ: Absolut. Chiar şi astăzi încerc să înţeleg. Am o problemă în inima mea, legată de acea chestiune cu evreii. Am o mare problemă.  

SB: Care chestiune cu evreii?  

MJ: Când am auzit câţi copii au murit în Holocaust... Ce om poate să facă aşa ceva? Nu înţeleg. Nu contează rasa. Nu pricep. Nu înţeleg de niciun fel. Nu înţeleg şi gata. Astfel de lucruri, eu nu le pot înţelege. Te condiţionează cineva să urăşti atât de mult? E posibil ca cineva să-ţi influenţeze inima, într-atât de rău? Ştiu că mie nu-mi poate face nimeni aşa ceva. Şi atunci, ţie de ce să-ţi facă?  

SB: Ne pot face asta, dacă suntem susceptibili sau dacă ne întrerupem legătura cu Dumnezeu care ne cere să fim drepţi.  

MJ: Hitler a fost un orator genial. Era capabil să înfluenţeze atâţia oameni şi să-i instige la ură. El trebuia să fie un om al spectacolului, şi chiar a fost. Înainte să vorbească, lua o pauză, bea puţină apă, îşi dregea gâtul şi se uita în jur. Era ceea ce ar fi făcut un entertainer încercând să-şi controleze publicul. Apoi, intra în acea furie, de la primele cuvinte, şi le arunca cu multă duritate. Dar de unde a venit el? Ştiu că a dat greş cu şcoala şi că a vrut să devină arhitect. A dat greş cu multe lucruri. Dar cred că totul – toată povestea aceea cu „Mein Kampf” – s-a întâmplat în închisoare, nu-i aşa? Eu chiar cred asta.

[Comentariu SB: Analiza făcută de Michael lui Hitler, ca showman, e strălucită. I-am urmărit şi eu, multe dintre discursuri, şi Michael are absolută dreptate. Hitler se ridica, lua o pauză, făcea mulţimea să fie din ce în ce mai nerăbdătoare şi cu sufletul la gură, şi abia apoi începea să vorbească.]  

SB: Acolo unde a scris cartea şi a început să-ş formuleze ideile?  

MJ: Mda, da... El şi-a construit acea mânie atât de puternică, pe când Nelson Mandela a făcut invers, a devenit un miel în închisoare. El nu a avut acea amărăciune, şi chiar în ziua de azi – deşi are optzeci de ani şi tinereţea i s-a dus – spune că nu regretă nimic.  

SB: Dar şi-a pierdut tinereţea?  

MJ: Nu, e foarte plăcut şi copilăros.  

SB: Îi place să chicotească?  

MJ: Iubeşte copiii. Când am fost să-l văd, erau nişte copii cu mine şi oamenii au spus „Copiii rămân aici, dar Michael Jackson poate să treacă.” Le-am spus „Sunt sigur că pe domnul Mandela nu l-ar deranja să vadă copii. Dacă ei nu sunt lăsaţi să treacă, nici eu nu merg.” Reprezentanţii lui s-au uitat la mine aşa [Michael ia o expresie severă şi suspicioasă], apoi s-au s-au dat înapoi şi au spus „Să treacă toată lumea.” Primul lucru pe care l-a făcut Mandela a fost să alerge spre copii, să-i ridice şi să-i îmbrăţişeze. Eu ştiam că el era un om care iubea copiii. A vorbit cu ei şi abia apoi a dat mâna cu mine. Aşa şi trebuia.  

SB: Dar tu, eşti opusul lui Hitler? Dumnezeu ţi-a dăruit această charismă fenomenală şi, în timp ce Hitler căuta să scoată la lumină bestiile din oameni, tu vrei să scoţi inocenţa şi bunătatea. Cele mai întunecare şi maligne forţe au fost eliberate din germani, sub conducerea lui Hitler. Acum, Dumnezeu ţi-a dat şi ţie o charismă extraordinară. O foloseşti ca să scoţi la iveală inocenţa şi bunătatea din oameni?  

MJ: Eu aşa cred. Oamenii se pot schimba, pentru că spectacolele mele sunt ca nişte experienţe religioase – intri acolo într-un fel şi ieşi în alt fel. Chiar aşa se întâmplă.  

SB: Este acesta unul dintre obiectivele tale, să încerci să scoţi ce e mai bun în oameni, nu doar să-i distrezi?  

MJ: Absolut, chiar asta facem. Aş fi vrut să vezi unele dintre lucrurile pe care le facem noi în concerte. Ca atunci când am adus un tanc uriaş, ca cele militare, şi ieşeau soldaţi din el cu armele îndreptate spre toată lumea. Apoi, unul dintre ei îndrepta arma asupra mea şi publicul începea să-l huiduie. Lucrul ăsta se întâmpla în fiecare ţară. Iar eu îi apucam arma şi o îndreptam în jos iar publicul începea să strige. Apoi venea o fetiţă – întotdeauna aveam o fetiţă de la ţară – cu o floare pe care i-o întindea soldatului, chiar în faţă, iar el cădea în genunchi şi începea să plângă. Iar mulţimea înnebunea, de fiecare dată. Apoi eu începeam să vorbesc, şi un băieţel venea în faţă şi reproducea discursul meu în limbajul semnelor şi dacă priveai publicul, vedeai că toată lumea plângea. Asta se întâmpla în fiecare ţară. E o parte din „Earth Song”. Am fost un ambasador al bunăvoinţei în toată lumea, transmiţând acest mesaj. Apoi mai e şi „Heal The World”, copii de toate naţionalităţile înconjurând acel glob uriaş, şi în spate aveam un ecran imens care arăta toţi liderii lumii şi era uimitor. Alţii cântă despre sex şi „vreau să fiu într-o cadă fierbinte cu tine iubito şi să te frec peste tot”, dar presa mă atacă pe mine şi zice că sunt ciudat. Tu vezi vreo logică în asta?

SB: Nu, desigur, nu e corect.  

MJ: Nu e corect, aşa-i?  

SB: Dar dacă ei nu înţeleg? Dacă sunt ca naziştii, nişte oameni răi?  

MJ: Nu-mi pot imagina că nu aş putea găsi o cale să ajung la inimile lor.  

SB: Deci, tu crezi că dacă ai fi faţă în faţă cu Hitler, ai putea...  

MJ: Absolut! În mod sigur a avut pe lângă el o mulţime de oameni slugarnici şi laşi, care îl aprobau tot timpul.  

SB: Tu chiar crezi că dacă ai avea o oră cu Hitler, ai putea să-l sensibilizezi cumva?  

MJ: Da. Ştiu că aş putea.  

SB: Cu Hitler? Fii serios, Michael! Hitler? Adică tu crezi că nu există niciun om complet şi definitiv malefic? Adică, tu nu crezi în pedepsirea răului, pentru că atunci...  

MJ: Nu, eu cred că trebuie să îi ajuţi, să le oferi terapie. Trebuie să le arăţi că ceva a decurs greşit în viaţa lor, la un moment dat. Eu nu-şi dau seama de ceea ce fac. Ei nu înţeleg, de multe ori, că procedează greşit.  

SB: Dar, Michael, este evident că unii oameni sunt incorigibili. Ca Hitler. El era diavolul în persoană. Nu exista nicio fărâmă de umanitate căreia să i te adresezi. Ai fi vorbit abisului, ori unui întuneric pe care nu l-ai mai văzut niciodată. Ce ar mai fi de salvat la cineva care a ucis atâţia oameni? Nu crezi că nu are cum să existe vreo terapie pentru astfel de persoane? Sunt criminali şi trebuie să suporte pedeapsa extremă.  

MJ: Îmi pare îngrozitor de rău pentru ei. Aş vrea ca cineva să le fi putut atinge inimile.  

SB: Dar dacă lucrul acesta chiar s-a întâmplat” Ei şi-au ucis deja victimele.  

MJ: Dacă au făcut deja asta, e greşit.  

SB: Vreau să clarific ceva. Un lucru interesant la felul în care priveşti tu lumea este că tu o vezi prin ochii unui copil. Pe de altă parte, tocmai faptul că le e greu să accepte că cineva poate fi cu adevărat malefic, îi face pe copii să fie atât de încrezători – iar tu ai aceeaşi problemă. Chiar şi atunci când răutatea te priveşte drept în faţă, tu vrei să gândeşti că trebuie să fie şi ceva bun acolo. Prin urmare, eu nu i-aş cere cuiva ca tine să construiască un sistem jdiciar de pedeapsă, pentru că nu asta este scopul tău pe lume şi, sincer, nici n-ai reuşi să o faci bine. Pedeapsa vine atunci când ai gesturi de cruzime ca ale unui adult, şi atunci ai nevoie de pedeapsă. Dar în lumea unui copil, aceste lucruri nu există şi deci nu e nevoie de aceeaşi pedeapsă. Şi totuşi... Michael, fii serios, tu chiar crezi că l-ai fi putut îmblânzi pe Hitler?  

MJ: M-hm. Da.  

SB: Găsind cumva, ceea ce este bun în el?  

MJ: Da, aşa cred. Nimeni nu i-a vorbit, cu adevărat. Eu cred că el a fost înconjurat de lingăi – nu-mi place să spun asta, dar exact aşa erau. Asta îşi dorea el şi asta primea.  

SB: Nu a fost niciodată provocat?  

MJ: Au existat şi germani care i s-au împotrivit. Au încercat să-l omoare, îţi aminteşti?  

SB: Da, Claus von Stauffenberg. Dar el şi complotiştii lui numărau cel mult câteva sute de persoane, dintr-o populaţie de zeci de milioane. În privinţa asta, este o mare diferenţă între noi, Michael. Hitler era intrinsec malefic. Niciodată nu ai fi putut să-i ajungi la suflet. Singurul lucru pe care îl poţi face cu astfel de oameni este cureţi de pe faţa pământului. Deci, tu i-ai iertat în inima ta pe toţi, cu excepţia celor din presă care sunt josnici şi a celor care rănesc copiii?  

MJ: Da.

SB: Să ne întoarcem la justiţie. Când vezi atât de multe nedreptăţi, şi nicio reacţie din partea justiţiei, când oamenii sunt ucişi iar asasinii lor nu sunt găsiţi niciodată, când se scriu tot felul de porcării despre tine şi autorii lor nu sunt traşi la răspundere, ba dimpotrivă, sunt promovaţi, cum de mai continui să crezi în justiţie?  

MJ: Eu nu cred în justiţie. Adică, cred în ea dar nu cred că...  

SB: Nu crezi că cei buni vor fi răsplătiţi iar cei răi vor fi pedepsiţi? Că oamenii buni ar trebui să prospere iar cei înrăiţi ar trebui topiţi în cazan?  

MJ: Toate acestea sunt lucruri create de oameni. Eu cred că răutatea este în inimile oamenilor. Aici s-ar putea să avem păreri diferite, tu şi cu mine. Eu nu cred că există un diavol undeva acolo, care ne manipulează gândurile. Aşa am fost învăţat.  

SB: Iudaismul nu crede în diavol. Aşa că părerile noastre nu sunt atât de diferite cum ai putea crede. Aspectul în care gândim diferit este credinţa că oamenii care fac lucruri foarte rele ajung să internalizeze acele lucruri malefice până-ntr-atât încât ele devin o parte inextricabilă din ei înşişi. Ei poate că încep prin a face rău, dar ajung să devină răul. Un faimos filosof evreu pe nume Maimonedes a spus „Obiceiul devine a doua natură” iar ei devin una cu ceea ce fac. Ei devin Răul. Nu există speranţă pentru oameni ca Hitler. Şi nimeni, nici măcar tu, nu poate să-i îndrepte. Ei sunt malefici în adâncul sufletului.  

MJ: Eu credeam că diavolul este foarte malefic. El se află în camera asta şi în spatele tuturor lucrurilor rele care se întâmplă în lume. Diavolul este îngrozitor de ocupat. Priveşte cum fiecare om devine gay şi studiază comportamentul femeilor. Eu cred că diavolul este omul însuşi.

[Comentariu SB: Cu acest comentariu despre gay, cred că Michael îi parafrazează pe cei care dau mereu vina pe diavol, mai degrabă decât să exprime opinia sa personală. Categoric, Michael nu a făcut niciodată comentarii homofobe de faţă cu mine, şi nici nu-i stă în caracter să facă asta. El nu judecă oamenii astfel.]  

SB: Deci, cum am putea să-i facem pe oameni să aibă încredere în justiţie, într-o lume atât de crudă?  

MJ: Urmând regula de aur. Să fii bun cu vecinii tău, să îi iubeşti la fel de mult cum te iubeşti pe tine însuţi...  

SB: Cum te simţi când vezi oameni care nu sunt pedepsiţi pentru cruzimea lor? Eşti mânios? Îţi spui „Nu există justiţie, aceştia sunt oameni răi”?  

MJ: Mă mânii, mda... Dar ştiu că aşa e lumea. Asta este şi tema turneelor mele: „Fii bun, vindecă lumea. Să plecăm de aici fiind nişte oameni diferiţi. Haideţi să iubim.” E ca şi cum ai merge la biserică, dar eu nu predic. Eu transmit mesajul prin muzică şi dans. Marilyn Manson a spus pe scenă: „Omorâţi-l pe Dumnezeu... luaţi-vă Bibliie şi rupeţi-le...” Cu toate acestea, presa nu-l atacă pe el! Şi îşi pune sâni, ca o femeie...  

SB: Prin urmare, când vezi oameni care fac rău şi care sunt foarte prosperi, te uiţi vreodată către Dumnezeu şi spui „Nu pot să pricep”?

MJ: Nu, pentru că eu ştiu ce simt.  

SB: Şi atunci, ce faci în astfel de momente?  

MJ: Eu cred că mai există şi nişte oameni buni în lume şi mai cred că există Dumnezeu. Nu cred că Dumnezeu judecă. Nu cred că El este acolo sus şi spune: „Tu eşti în regulă. Dar o să te fac bucăţi.” Eu unul nu aş face asta.  

SB: În iudaism nu există nici Iad. Există pedeapsă de dragul purificării, dar nu există pedeapsă de dragul osândirii.  

MJ: Serios? Cred că e bine, pentru că am fost cu toţii învăţaţi să credem în diavol şi în Lucifer şi în îngropare dedesubt, unde nu primeşti niciodată înviere şi judecată. Chiar acum, în timp ce vorbim, cineva ia o decizie. Iisus pune anumiţi oameni în stânga şi pe alţii în dreapta, iar când vine sfârşitul lumii, toţi acei oameni din stânga vor fi înghiţiţi cu totul şi vor rămâne morţi pentru totdeauna. Nu e drept, nu-i aşa? Există o mulţime de oameni frumoşi şi buni în lume indiferent de religie, indiferent de rasă. Dacă ar fi existat într-adevăr justiţie divină, eu nu cred că Hitler ar fi fost lăsat să facă atâta rău. Şi pe urmă vin unii şi spun: „S-a întâmplat cu un scop, ca lumea să înveţe să nu mai lase vreodată să se întâmple aşa ceva.” Aiurea! Nu ai nevoie să moară un milion de copii ca să dai lumii o lecţie. Eu nu înghit aşa ceva. L-au lăsat să facă ce a vrut.  

SB: Într-o zi, o să te duc, împreună cu Elie Wiesel, la Aushwitz, acolo unde au murit foarte mulţi copii. Va fi zguduitor. Şi trebuie să citeşti cartea lui, „Noaptea”, care este una dintre cele mai influente cărţi ale secolului al XX-lea. El avea şaisprezece ani când a fost la Auschwitz. Este cel mai faimos supravieţuitor al Holocaustului.  

MJ: El nu e plin de amărăciune. Seamănă cu Mandela în privinţa asta.  

SB: Aşadar, nu crezi în justiţie? Ai văzut-o subminată de atâtea ori, încât nu mai crezi în ea?  

MJ: Eu cred trebuie să existe justiţie, dar nu cred în sistemul de justiţie. Asta trebuie să specific. Tu ai văzut lucrurile care se întâmplă în lume şi felul în care oamenii nu sunt traşi la răspundere.  

SB: Majoritatea oamenilor buni pe care i-ai cunoscut, o duc bine?  

MJ: Absolut.

...

Capitolul 9. Relaţia lui Michael cu religia

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 9. Relaţia lui Michael cu religia

 

SB: Michael, am citit în unele articole că tu comparai constrângerile de care a suferit Iisus cu cele aferente celebrităţii moderne. Îţi aminteşti?  

MJ: Nu, nu-mi amintesc. Când a fost asta?  

SB: Nu ştiu. Poate să fi fost o invenţie. Ai o relaţie cu Iisus?  

MJ: Iisus, da. Absolut. Dar tu crezi în Iisus, nu-i aşa?  

SB: Nu, nu cred în faptul că e Mesia sau că are origine divină.  

MJ: Nu crezi în faptul că a existat?

SB: Oh, noi credem că a existat. Credem că a fost un om bun, un evreu devotat, un mare învăţător moral. Dar nu credem că el a fost fiul lui Dumnezeu sau că el a fost Mesia. Am fost la Larry King Show de curând şi am discutat cu una dintre fiicele lui Billy Graham despre asta. Simţi o afinitate cu Iisus ca personalitate? Simţi că el a fost un „adult-copil” pentru că a fost portretizat ca fiind o creatură foarte blândă care avea un mesaj moral frumos, şi era delicat şi vulnerabil în exterior? Era el ca un stereotip pentru cineva care, în adâncul sufletului, era un copil?  

MJ: Da, absolut.  

SB: Şi de aceea îi plăcea să fie în preajma copiilor?  

MJ: Cred că dacă aş fi stat într-o încăpere cu el, l-aş fi urmat peste tot, oriunde s-ar fi dus, doar ca să-i simt prezenţa. M-aş fi purtat ca un copil, ca Gandhi.  

SB: Ţi-l poţi închipui râzând?  

MJ: Da, şi Gandhi chicotea ca un copil... tare drăgălaş. Omul acesta a venit de nicăieri, şi a condus întreaga naţiune. Nu avea niciun rang politic sau guvernamental. Eu cred că asta înseamnă adevărata putere. E incredibil. Gandhi a fost un fenomen. E uimitor, există un film fenomenal despre el, l-ai văzut? [Shmuley confirmă că l-a văzut.]  

SB: Ce poveşti biblice te inspiră?  

MJ: Îmi place mult „Predica de pe munte”. Îmi place povestea cu apostolii care se certau care dintre ei e mai mare şi Iisus le-a spus „Până când nu sunteţi smeriţi ca acest copilaş, să fiţi asemeni copiilor...” Cred că era cel mai potrivit lucru care se putea spune. Reîntoarcerea la inocenţă.  

SB: Ţi-a spus cineva că are impresia că tu încerci să creezi aici, la Neverland, o Grădină a Edenului, viziunea ta proprie asupra Paradisului perfect – un refugiu din calea a ceea ce tu percepi ca fiind nebunia adulţilor din lume?  

MJ: Tu eşti primul care spui asta.  

SB: Povestea lui Adam şi a Evei, are un înţeles special pentru tine?

 MJ: Sigur. Sigur.

 SB: Ai văzut imediat la ei calităţi asemeni copiilor?  

MJ: Da, aş fi vrut să ştiu dacă e vorba doar de simbolism, ori chiar s-a întâmplat. Sunt confuz uneori, pentru că există o breşă. Aveam nişte întrebări, la care uneori nici măcar Înţelepţii [din biserica Martorilor lui Iehova] nu puteau răspunde.  

SB: Dar le-ai pus o mulţime de întrebări despre Biblie?  

MJ: O, da. Eu sunt genul care ia microssopul şi întreabă: „Bine, dar asta ce e? Şi astălaltă ce e?” Iar ei îmi spuneau: „Frate Jackson, vom vorbi cu tine mai târziu.” Şi-mi veneau cu câte un răspuns hazliu, care nu mă lămurea deloc.  

SB: Adam şi Eva erau două fiinţe perfecte, ca nişte copii. Ei au fost creaţi ca adulţi, dar dar situaţia lor era unică pentru că ei erau de asemenea copii. Aau fost creaţi. Aşadar, perfecţiunea lor constă în faptul că erau adulţi şi copii în acelaşi timp. Ei reprezintă amalgamarea virtuţilor amândurora – ale adultului şi ale copilului. Deci, aceasta este o poveste centrală pentru ceea ce încercăm să dezvoltăm – oameni care să fie adulţi pe dinafară dar care să-şi păstreze mereu calităţile copilului în interior. Deci, această poveste a însemnat dintotdeauna ceva pentru tine?  

MJ: Dar, ceea ce nu înţeleg eu, este de ce Dumnezeu i-a testat cu fructul interzis. Adică, dacă eşti Dumnezeu, ar trebui să cunoşti consecinţele. Şi, dacă eşti Dumnezeu, de ce să testezi o fiinţă pe care ai creat-o perfectă şi incapabilă să facă ceva greşit? Şi de ce să-i judeci şi să te mânii pe ei, de ce să-i părăseşti şi să-i ispiteşti cu un şarpe? Ar face Dumnezeu aşa ceva? Aş face eu aşa ceva, copiilor tăi? Nu, n-aş face. Nu încerc aici să îl judec pe Dumnezeu sau să îl critic, în niciun fel. Dar uneori mă gândesc că este vorba de simbolism, ca să învăţăm anumite lecţii. Nu ştiu dacă s-a întâmplat cu adevărat. Eu nu ţi-aş lua vreunul dintre copii să-l pun la încercare, ca să văd dacă va proceda corect sau greşit. Şi apoi, [Adam şi Eva] au avut doi copii, pe Cain şi pe Abel – nu a fost incest? Iar ei erau băieţi amândoi, cum au făcut copii?... Şi toate lucrurile astea, la care ei nu au ştiut să-mi răspundă.  

SB: Acestea sunt întrebări pe care le-ai pus Înţelepţilor?

 MJ: M-hm.

SB:Eu spun mereu că scopul principal al religiei este să te înveţe la douăzeci de ani, lucruri pe care le vei descoperi abia la şaptezeci. Pe de altă parte, religia nu este creată ca să ofere secrete cosmice. Francheţea şi profunzimea religiei constau tocmai în simplitatea ei: fii un om bun, petrece-ţi timpul cu copiii tăi, iubeşte-l pe Dumnezeu. Toate lucrurile acestea le cunoşti la optzeci de ani, dar ar trebui să le ştii din adolescenţă sau de la douăzeci de ani, pentru ca astfel să nu-ţi iroseşti viaţa.  

MJ: Corect, înţeleg, înţeleg. Despre asta tot discutăm.  

SB: Tu eşti unul dintre puţinii oameni care par să fie religioşi fără să practice; adică ai un simţ al spiritualităţii foarte bine înrădăcinat, dar nu urmezi multe ritualuri religioase. Îmi spui lucruri cum ar fi „Deşi pe vremuri credeam că Dumnezeu este într-o biserică, acum cred că Dumnezeu este peste tot, e în inima mea... Acum îl găsesc pe Dumnezeu în momentele pe care le petrec cu copiii mei, îl găsesc pe Dumnezeu în cei inocenţi.”  

MJ: E adevărat, e adevărat.  

SB: Vezi, tu eşti foarte religios, dar este important şi să te conectezi cu Dumnezeu, prin intermediul ritualurilor. Uite, soţia mea Debbie, este mai spirituală de la natură, decât sunt eu. Ea îl simte pe Dumnezeu mai mult decât mine. Eu am nevoie să fac unele lucruri pentru ca să îl simt mai des. Eu nu am sufletul atât de pur, ca ea. Sunt foarte diferit.  

MJ: Păi, voi, nu mergeţi la.. ă...  

SB: Mergem la sinagogă în fiecare săptămână, da.

MJ: În fiecare săptămână?

 SB: Absolut.  

MJ: În ce zi?  

SB: Vineri seara şi sâmbătă.  

MJ: Serios?

 SB: Da, desigur. Îţi aminteşti de slujba pe care am ţinut-o la mine acasă?  

MJ: Şi toţi copiii tăi, merg şi ei?  

SB: Da, sigur.  

MJ: Şi cât staţi acolo?  

SB: Vineri seara, cam o oră. Pe urmă, cam trei ore sâmătă dimineaţa. Şi duminică după-amiază încă o oră.  

MJ: Şi rezistă copiii să stea locului, trei ore?  

SB: Da.  

MJ: De aceea se poartă ei atât de frumos.  

SB: Sunt foarte buni, în privinţa asta. Sunt foarte buni. Odată pe lună nu merg la sinagogă, stau acasă cu ei şi repetăm rugăciunile pe care trebuie să le ştie atunci când mergem la sinagogă.  

MJ: Aşa deci, aveţi aceste rugăciuni?  

SB: Ţinem slujbe acasă odată pe lună.  

MJ: Trebuie să fie nişte rugăciuni frumoase.  

SB: Oh, sunt frumoase, da.  

MJ: Sunt convins că sunt foarte frumoase.  

SB: Sunt foarte simple. Rugăciunile evreieşti nu se referă la lucruri măreţe, ci la lucruri mărunte. Rugăciunea ne motivează să-l găsim pe Dumnezeu în cele mai mici detalii ale vieţii de zi cu zi. El este peste tot în jurul nostru.  

MJ: Dar sunt frumoase, nu-i aşa?  

SB: Prin ele îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru vântul răcoros. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate minunile pe care le-a dăruit evreilor de-a lungul istoriei.  

MJ: Wow.  

SB: Evreii sunt pe-aici de multă vreme. El a avut grijă de noi. Suntem un popor vechi.

MJ: Wow... Merge şi Mushki, şi toată lumea? Şi Baba? [Baba e porecla uneia dintre fiicele lui Shmuley, care avea trei ani la vremea aceea.]  

SB: Şi Baba merge. Nu de fiecare dată. Merge doar odată pe lună, sâmbătă dimineaţa cu Debbie. Pentru că Debbie e însărcinată acum, merge numai dimineaţa. Ştii, noi mergem pe jos, nu cu maşina. Nu conducem deloc în ziua de Sabat.

 MJ: Cât de departe e sinagoga?  

SB: Nu e foarte departe. Cam la jumătate de milă [circa 800 metri]. Nu e foarte departe.  

MJ: Şi toţi copiii merg pe jos?  

SB: Toţi.  

MJ: Serios?  

SB: În Oxford [unde Shmuley servise ca rabin timp de 11 ani] era foarte departe. În Oxford mergeam trei mile pe jos dus, şi încă trei mile întors.  

MJ: Voi şi copiii?  

SB: Întotdeauna ploua. Întotdeauna ploua.  

MJ: Shmuley, voi mergeaţi pe jos trei mile? [circa 5 km]  

SB: Trei mile.  

MJ: Şi ei nu se plângeau?  

SB: Nu. Uneori se plângeau când ne întorceam foarte târziu, pentru că obişnuiam să luăm cina de vineri seara cu studenţii şi adesea ne întorceam acasă târziu după miezul nopţii.  

MJ: Iubesc familia ta.

...

Capitolul 8. Religia şi perioada Martorilor lui Iehova

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  

PARTEA a IIa:  ANII MARTORILOR LUI IEHOVA ŞI RELIGIA

Capitolul 8. Credinţa şi conectarea la divinitate

 

SB: Crezi că aversiunea faţă de mândrie este încă o relicvă a educaţiei tale religioase?  

MJ: M-a rănit mult dar m-a şi ajutat mult.  

SB: Cum te-a rănit?  

MJ: Ăm... [o tăcere lungă] Când am făcut anumite lucruri, în trecut, şi nu mi-am dat seama că erau împotriva religiei şi am fost mustrat pentru ele, asta aproape că m-a distrus. Cu unele lucruri pe care le-am făcut ca artist, în muzica mea, nu mi-am dat seama că depăşisem limita, dar ei m-au pedepsit asprtu şi am suferit din cazua asta. Aproape că mi-au desfiinţat munca. Mama a văzut.  

SB: Dezaprobarea lor, respingerea lor?  

MJ: Când am făcut Moonwalk pentru prima oară, în spectacolul „Motown 25”, mi-au spus că era un dans burlesc, că era obscen şi am discutat cu ei luni de zile, dar o ţineau una şi bună „Nu ai voie să mai dansezi niciodată aşa.” Le-am spus că 90,9 procente din dans sunt mişcări din talie, iar ei mi-au răspuns: „Noi nu vrem să mai faci asta.” Aşa că, o lungă perioadă de timp m-am străduit să dansez fără să-mi mişca acea parte a corpului. Pe urmă, când am făcut „Thriller”, cu toţi acei zombi şi fantome, au spus că era ceva satanist şi ocult şi că fratele Jackson nu putea să facă aşa ceva. Mi-am sunat avocatul şi i-am spus plângând: „Distruge videoclipul, distruge-l.” Şi pentru că el a acţionat împotriva dorinţei mele, avem „Thriller” astăzi. M-au făcut să mă simt atât de rău, încât le-am cerut oamenilor mei să-mi distrugă munca.  

SB: Deci, ai văzut două aspecte ale religiei: cea iubitoare, care te învaţă să eviţi mândria şi să accepţi umilinţa; dar ai văzut-o şi pe cea care ar putea fi numită meschină şi plină de prejudecăţi.  

MJ: Pentru că uneori discriminează într-un mod greşit. Eu nu cred că Dumnezeu a vrut aşa. Cum ar fi sărbătoarea de Halloween, mi-a lipsit atâţia ani, iar acum o ţin. E plăcut să mergi din uşă în uşă iar oamenii să-ţi dea bomboane. Avem nevoie de mai multe astfel de obiceiuri în lume, pentru că apropie oamenii.  

SB: Îţi place să-i iei pe Prince şi Paris la colindat?  

MJ: Sigur, suntem o familie şi mergem împreună, şi îi las pe ei să strângă bomboanele. Vreau ca ei să vadă că oamenii pot fi cumsecade. Le strângem într-o pungă şi apoi [în şoaptă] înlocuiesc bomboanele lor cu unele în formă de globi oculari.  

SB: Azi-noapte am vorbit cu Andrew Sullivan, jurnalistul care este editor la „The New Republic”. Am avut o dezbatere despre homosexualitate, şi după aceea am discutat despre tine iar el a fost surprins să audă lucruri frumoase despre tine, şi a spus: „Păi şi eu de ce nu ştiu nimic din toate astea?” I-am răspuns „Nu ştiu.” Lucruri profunde, ca acesta, Michael, „esenţa Halloween-ului”. Ar trebui să faci conferinţe de presă despre astfel de lucruri. „Esenţa Halloweenului este ca toţi copiii să experimenteze amabilitatea străinilor.” Îmi place. Este o cugetare frumoasă. Face ca tradiţia colindatului să însemne mult mai mult decât a aduna bomboane.  

MJ: Eu plâng în spatele măştii. Serios, când merg cu ei şi oamenii spun „Deschide-ţi punga”, mă gândesc „Uite ce am pierdut.” Nu am ştiut că asta... Îi privesc pe oameni dăruind. E atât de plăcut. Copiii deschid pungile şi apoi se miră: „O, uite-te la ăsta!” şi e minunat felul în care răspund. Amabilitatea – asta e partea Americii de care sunt mândru.

SB: Iisus a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine.” El a spus atâtea astfel de lucruri uimitoare legate de copii şi majoritatea figurilor pioase sunt văzute în preajma copiilor. Te identifici cu astfel de oameni? Simţi că Dumnezeu ţi-a dăruit mai mult decât talentul muzical?  

MJ: Da, absolut.  

SB: Stai... Eu cred că tu ai într-adevăr ceva special de făcut aici pe pământ. Fiecare fiinţă omenească are o misiune. Şi nu putem ignora faptul că tu ai atins un nivel al celebrităţii, rar întâlnit. Şi această celebritate trebuie canalizată în direcţia potrivită. De aceea, atunci când devii un model, Michael, nu doar entertainer, trebuie să identifici mesajul pozitiv pe care vrei să-l împărtăşeşti omenirii. Atunci celebritatea ta e compensată. De fapt, eu cred că „entertainer” e un cuvânt puţin jignitor pentru tine. Tu nu eşti un entertainer şi ar trebui ca înttodeauna să te străduieşti să fii mai mult decât un entertainer şi atât. Aşa cum mi-ai spus de multe ori, nimeni nu ar face lucrurile pe care le faci tu, dacă ai fi doar un entertainer. Eddie Murphy este un entertainer. E grozav. E amuzant. Dar nimeni nu campează pe lângă casa lui. Înţelegi ce vreau să spun. Deci, tu ai o putere extraordinară şi trebuie să ştii clar ce anume vrei să obţii cu ea, în ce mod sănătos şi evlavios o poţi utiliza. Şi nu poate fi ceva legat de tine. Trebuie să fie legat de ceva cu mult deasupra ta, un scop măreţ, dincolo de entertainment. Te vezi sub aspectul acesta? Simţi că Dumnezeu ţi-a dat o anumită putere vindecătoare?  

MJ: Da.

SB: Adică, atunci când îi vorbeşti lui Gavin îl şi vindeci, nu doar îi vorbeşti?  

MJ: Ştiu că îl vindec, şi am văzut copii care pur şi simplu mă inundă cu iubire. Vor numai să mă atingă şi să mă îmbrăţişeze, mă ţin şi plâng şi nu vor să-mi dea drumul. Şi nici măcar nu mă cunosc. Vei vedea, uneori, când ieşim la plimbare sau într-un loc deschis, mame ridicându-şi copiii şi punându-i în braţele mele. „Atinge-mi copilul, atinge-mi copilul, ţine-l în braţe.” Nu e cultul eroului, aşa cum încearcă religia să afirme. Nu e idolatrie.  

SB: Cum nu e idolatrie? De ce, pentru că nu te idolatrizează pe tine? Pentru că lor le creşte încrederea în ei înşişi? Fiind mai aproape de tine, ei se simt mai uşori decât aerul, aproape simt că ar putea să meargă pe apă. De ce nu e veneraţie?  

MJ: Pentru că religia mea ne-a învăţat că nu trebuie să faci asta. În biserica mea nu am fost tratat niciodată aşa cum am fost tratat în biserica ta. [Shmuley l-a luat pe Michael la sinagogă de Sabat şi oamenii l-au întâmpinat cu mult entuziasm. În biserica Martorilor lui Iehova, era clar stabilit ca Michael să nu fie tratat niciodată altfel decât oricare alt credincios. Cei din sinagogă nu fuseseră anunţaţi de venirea lui Michael, pentru că s-a vrut a fi ceva fără tam-tam, iar Michael să se poată bucura de frumuseţea şi seninătatea Sabatului, nestânjenite de zgomotul celebrităţii. Dar, evident, când oamenii l-au văzut, au alergat să-l întâmpine şi să-i strângă mâna.]  

MJ: Se manifestau cu politeţe după ceremonie: „Bună, frate Jackson. Cum eşti astăzi?” Dar îmbrăţişări şi „Oh, oh, te iubim.” – niciodată. Considerau că ar fi însemnat idolatrie şi aşa ceva e interzis. E greşit, se merge prea departe. Nu e nimic rău în a spune „Mulţumim, te iubim mult.”

SB: Te distrezi, atunci când performezi şi când faci muzică?  

MJ: Da. Iubesc asta. Dacă nu ar fi fost amuzant, nu aş face-o. Dar o fac pentru că într-adevăr îmi place. Nu există fericire mai mare decât să dansezi şi să interpretezi. E ca o sărbătorire şi când eşti captat în acel loc în care ajung anumiţi performeri care devin una cu muzica şi cu publicul, dacă ajungi la acel nivel, e ca şi cum ai fi în transă, eşti dominat. Porneşti şi începi să-ţi dai seama unde mergi, înainte să ajungi acolo. Iar ei trebuie să-şi dea seama unde mergi şi să răspundă. E ca atunci când joci ping-pong. Ca atunci când păsările pleacă şi fiecare dintre ele ştie exact încotro merg. Sau ca peştii. Sunt telepatici, sunt pe aceeaşi lungime de undă. Asta se întâmplă când performezi, eşti una cu instrumentiştii şi dansul şi muzica şi eşti într-o stare de extaz. Şi, omule, atunci le-ai prins. Le ai în palmă. Este incredibil. Simţi că eşti transformat.

SB: Ce este acea energie care te duce acolo? E ea divină?  

MJ: E divină, e pură, e revelaţie, nu vreau să sune spiritual sau religios, dar este o energie divină. Unii oameni îi spun spirit, ca atunci când intră un spirit în încăpere. Unii privesc de sus. Religia priveşte uneori dispreţuitor, încercând să spună că e demonic, că e ocult, că e satanic. Dar nu e aşa. E dumnezeiesc. E energie pur dumnezeiască. Simţi lumina lui Dumnezeu. Când am avut anumite reprezentaţii, cum ar fi cea de la „Motown 25” sau când am făcut „Billie Jean” şi „Moonwalk” pentru prima oară pe scenă, publicul... făceam un pas mic şi ei strigau, făceam un semn din mână sau orice aş fi făcut... Eram ca prins într-o transă cu totul. Ca şi cum simţeam dar nu auzeam. Făceam totul doar pe baza a ceea ce simţeam. Şi la sfârşit, când deschid ochii şi văd răspunsul publicului, sunt surprins pentru că sunt într-o altă lume. Am fost un întreg cu momentul, acel moment în care am muncit, am fost chiar în interiorul acelui moment.  

SB: Aşadar, tu nu făceai asta ca să te conformezi nimănui. Poate că asta este puterea ta ca artist. Nu a fost niciodată vorba despre ce vor alţii, sau despre condiţionare, nici despre a te acomoda cu ceea ce voiau alţii.  
MJ: Nu.  

SB: Poţi să-i înveţi şi pe alţii cum să ajungă acolo? Dacă ai fi avut vreo urmă de amărăciune sau de ură în inima ta, în astfel de momente, divine, aşa cum le spui tu, aceste sentimente negative ar fi dispărut pur şi simplu?  

MJ: Dispar, pur şi simplu. Eşti deasupra tuturor. De aceea îmi place atât de mult, pentru că ajungi într-un loc în care nimeni nu poate face nimic. E un punct de la care nu mai există întoarcere. E minunat. Te laşi în voia lucrurilor. Poţi să simţi asta... şi oricine ajunge acolo sus, cu tine, se prinde in jocul acesta, publicul se prinde în jocul acesta...

...

Capitolul 7. Rose Fine: meditatorul lui Michael din copilărie

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


 Capitolul 7. Rose Fine: meditatorul lui Michael din copilărie 

 

Michael şi Shmuley au dscutat despre Rose Fine, meditatorul care a însoţit The Jackson 5 în turnee. Michael a rămas ataşat de ea chiar şi după ce a crescut şi a sprijinit-o financiar pentru tot restul vieţii ei. Conversaţia a început cu frica lui Michael de călătoriile cu avionul.  

MJ: M-a afectat teribil.  

SB: Ce anume?  

MJ: Turbulenţele şi gândul că eram acolo sus şi teama că nu aveam să supravieţuiesc.  

SB: Îţi amineşti ce-mi povesteai despre tutorele tău din copilărie?  

MJ: Despre Rose Fine?  

SB: Mi-ai zis odată la telefon ce spunea ea, că dacă ar fi fost o călugăriţă în avion, toată lumea ar fi murit.  

MJ: Ea spunea: „Suntem bine, stăm toţi în avion şi avem atât de multă credinţă. Am verificat... nu există nicio călugăriţă în avion.” Întotdeauna am crezut-o.  

SB: Şi acum, încă mai cauţi călugăriţa aceea?  

MJ: Mă gândesc la asta. Nu văd niciodată o călugăriţă în avion. Rose Fine m-a ajutat mult, pentru că mă lua de mână şi mă strângea la piept. După spectacole, alergam în cameră. Citeam împreună, beam lapte cald şi asta mă alina foarte mult. Ea îmi spunea mereu „Uşa e deschisă” şi avea grijă să lase uşa camerei ei deschisă.

SB: E posibil ca cineva care nu e părintele biologic al unui copil, să-l iubească exact ca şi cum ar fi al lui? Tu iubeşti alţi copii, aşa cum îi iubeşti pe Prince şi pe Paris?  

MJ: Absolut.  

SB: Unul dintre cele mai impresionante lucruri pe care le-am văzut la tine este că, atunci când spun „Prince şi Paris sunt frumoşi”, tu răspunzi „Nu. Toţi copiii sunt frumoşi.” Nu-mi dai voie să-i laud pe Prince şi Paris.  

MJ: Dar aşa este. Eu văd frumuseţea în toţi copiii. Pentru mine, toţi sunt frumoşi. E minunat asta, şi îi iubesc pe toţi la fel. Mă contraziceam, cu oameni care nu erau de acord cu mine şi spuneau că trebuie să-ţi iubeşti mai mult copiii proprii.  

SB: Rose Fine, cu toate că nu era mama ta biologică, a putut să-ţi ofere iubire maternă?

MJ: Şi, mamă, câtă nevoie aveam de asta... Nu prea am stat cu mama când eram mic, foarte rar se întâmpla, deşi am avut o mamă minunată. O privesc ca pe un înger, dar mereu eram plecat, ţinând concerte prin toată America, şi peste ocean, în cluburi – eram mereu plecat. Faptul că am avut-o pe Rose Fine m-a ajutat enorm. Janet şi cu mine am avut grijă de ea până în clipa în care a închis ochii. Asta s-a întâmplat de curând.  

SB: Crezi că ar trebui să fie menţionată în contextul iniţiativei tale recente, fundaţia Heal The Kids?  

MJ: Da, sigur. Trebuie să fie menţionată.  

SB: Ce vârstă avea?  

MJ: Nu mi-a spus niciodată vârsta ei. Cred că avea vreo nouăzeci [atunci când a jurit]. Spunea: „Când o să-mi închei misiunea cu voi, o să vă spun câţi ani am.” Dar n-a vrut să-mi spună, nici atunci. A fost cu noi tot timpul, de la primul turneu profesionist al trupei The Jackson 5 şi până când am împlinit optsprezece ani. Primul turneu a fost după ce am erupt, cu primul nostru hit single. Ea avea întotdeauna puterea. Unele concerte trebuiau să înceapă târziu şi ea avea întotdeauna puterea să oprească spectacolul, conform Consiliului Educaţiei care spunea „Copiii nu au voie să depăşească ora legală.” Dar ea lăsa mereu spectacolul să se desfăşoară. Nu avea inima să dezamăgească publicul.  

SB: Iar în timpul zilei, vă ţinea lecţii?  

MJ: Aham.  

SB: Materiile obişnuite? Matematica, engleza? Făcea lecţiile cu voi toţi cinci deodată?  

MJ: Da, cu toţii, timp de trei ore. I-a predat şi lui Janet, tuturor.

SB: Mai spune-mi despre ea.  

MJ: Mda, Rose a murit anul acesta. Janet şi cu mine am plătit pentru îngrijirea ei şi pentru spitalizare, iar dacă i se strica televizorul sau instalaţia electrică, sau orice se putea întâmpla în casă, noi plăteam facturile. Acum, soţul ei este bolnav, aşa că am grijă de el, fiindcă, ştii, am simţit că ea a fost ca o mamă pentru noi şi de mama ta trebuie să ai grijă.  

SB: Chiar aşa ai simţit?  

MJ: Absolut. Ea a fost pentru noi mai mult decât un meditator, şi am fost foarte supărat pe mine fiindcă, atunci când a murit, eram departe şi nu am putut să ajung la ea. Eram în Elveţia şi Evy, secretara mea, m-a sunat să-mi spună că Rose Fine a murit. Am zis: „Cum?? Sunt în Elveţia. Nu pot...” Am fost supărat, dar am făcut tot ce am putut. Era dureros, atunci când mergeam la uşa ei şi spuneam „Miss Fine, sunt Michael” iar ea zicea „Nu spune că eşti Michael. Tu nu eşti Michael.” Lucruri din astea care se întâmplă în creier şi îi face să nu te mai recunoască. E foarte dureros. Bătrâneţea nu e mereu drăguţă. E trist.  

SB: Cum se descurcă un copil, cu astfel de lucruri? Tu ai încercat să-ţi păstrezi tinereţea, pofta de joacă, şi toate lucrurile despre care am vorbit. Vezi bătrâneţea ca pe un blestem?  

MJ: Într-un fel, da, atunci când trupul începe să cedeze. Dar atunci când oamenii în vârstă se întorc la copilărie, am văzut că redevin foarte jucăuşi şi copilăroşi. Relaţionez foarte bine cu bătrânii care au aceste calităţi ca ale copiilor. Ori de câte ori merg într-un spital, găsesc o cale să mă strecor în alt salon şi să stau de vorbă cu oameni în vârstă. Chiar acum două zile, am fost într-un spital şi am făcut asta, ei sunt atât de înduioşători şi te întâmpină ca nişte copii. Spun: „Vino incoace” şi stăm de vorbă. Sunt simpli şi plăcuţi.

SB: Deci, viaţa este aproape ca un cerc. Începi copil, devii adult, ceea ce nu e mereu sănătos. Sunt o mulţime de aspecte negative aici; dar apoi te întorci, cu bătrâneţea, la acea inocenţă, devii mult mai jucăuş. Ai mult mai mult timp, acum au şi copiii. Bănuiesc că acesta e motivul pentru care bunicii se înţeleg atât de bine cu nepoţii lor.  

MJ: Vârstnicii şi copiii seamănă foarte mult. Sunt lipsiţi de griji, au liber la joc, sunt simpli şi drăgălaşi. E un sentiment spiritual. Nu vizitez casele bătrânilor aşa cum vizitez orfelinatele. Mulţi dintre ei au Alzheimer şi nu mai recunosc multe. Dar am o relaţie grozavă cu oamenii în vârstă. Îmi place să stau de vorbă cu ei, şi să ascult poveşti despre vremea când erau copii şi cum era lumea pe vremea aceea, îmi place mult asta. În urmă cu mulţi ani, un evreu bătrân din New York mi-a spus: „Întotdeauna să fii recunoscător pentru talentul tău şi întotdeauna să dăruieşti celor săraci. Ajută-i pe alţii. Când eram mic, tatăl meu mi-a spus ’O să luăm aceste haine şi aceste bucăţi de pâine, o să le învelim, iar voi o să alergaţi de-a lungul strazii şi pe scări, o să ciocăniţi la uşi, o să lăsaţi pachetele în faţa uşilor şi o să fugiţi.’ L-am întrebat ’De ce ne spui să fugim?’ Iar el a răspuns ’Pentru că nu vreau să se simtă ruşinaţi, atunci când vor deschide uşa. Au şi ei mândrie. Asta e filantropia adevărată.’” Nu am uitat niciodată ce mi-a spus acel bătrân. E drăguţ, nu-i aşa? Iar el a făcut asta mereu, când era mic.  

SB: Ai încercat să faci acte caritabile de care să nu ştie nimeni?  

MJ: Da, fără să flutur steaguri. Omul despre care am povestit, spunea că filantropia adevărată înseamnă să dăruieşti din inimă fără să te lauzi cu asta, şi pentru că el fugea, oamenii nu ştiau cine le punea pachetele la uşă. Era ca şi cum le-ar fi lăsat Dumnezeu acolo, ştii? Foarte frumos. Nu am uitat niciodată această poveste. Aveam vreo unsprezece ani atunci când mi-a fost spusă. El era un om în vârstă, foarte drăguţ, un evreu, din câte îmi amintesc. [În religia iudaică, cea mai înaltă formă de caritate este atunci când binefăcătorul nu cunoaşte identitatea beneficiarului, şi beneficiarul nu cunoaşte identitatea binefăcătorului. De aici, obiceiul iudaic de a pune în fiecare zi câte o monedă într-o cutie a milei, ori acasă, ori într-un fond administrat public, care apoi este distribuit celor săraci.]  

SB: Era Rose Fine o evreică credincioasă? Îşi respecta credinţa? Sau era mai laică?  

MJ: Ce înseamnă asta?

SB: Se ferea să călătorească de Sabat, mânca numai hrană cuşer, lucruri din astea?  

MJ: Nu-mi amintesc. Mi-a spus multe lucruri despre iudaism. Nu ştiu dacă mânca numai cuşer, dar îmi părea tare rău pentru ea, din cauză că fiul ei suferise mult. El fusese medic şi a murit înainte de vreme şi în ziua în care el a murit, îmi amintesc clar cât de tristă a fost. El fusese un medic minunat, studiase la Harvard, era înalt şi frumos. A avut o tumoare la creier. Nu-mi pot imagina cum e să moară orice copil, cu atât mai mult să-ţi pierzi propriul copil astfel.  

SB: Ai aflat ceva despre iudaism de la Rose Fine?  

MJ: M-a învăţat despre cultura iudaică şi n-am să uit niciodată când eram mic şi am aterizat în Germania, iar ea era foarte tăcută. Am întrebat-o „Ce s-a întâmplat, Miss Fine?” Ştii cum simt copiii că ceva e în neregulă cu mama lor? Ea a spus „Nu-mi place.” Am întrebat-o: „De ce?” Mi-a răspuns „O mulţime de oameni au suferit aici.” Atunci am aflat prima oară despre lagărele de concentrare, prin intermediul ei, pentru că eu nu ştiam nimic despre asta. Nu voi uita niciodată sentimentul acela. Ea spunea că o lua cu frig acolo, chiar simţea răcoare. Era o persoana foarte plăcută. M-a introdus în lumea minunată a cărţilor, mi-a inoculat pasiunea pentru citit şi nu aş fi fost cel care sunt astăzi, dacă nu ar fi fost ea. Îi datorez multe, şi de aceea vreau să-i dedic următorul album.

 SB: Crezi că te vedea ca pe fiul ei?  

MJ: Mă numea fiul ei. Ori de câte ori mergeam cu avionul, vedeai şapte copii negri şi un tată negru, toţi cu freze imense de tip Afro, şi printre ei pe acea evreică albă mai în vârstă. O opreau şi o întrebau: „Dumneata cine eşti?” Iar ea răspundea „Eu sunt mama.” De fiecare dată dădea acest răspuns şi o lăsau să treacă. Era specială. Aveam nevoie de ea.

SB: Ţi-a arătat iubire necondiţionată?  

MJ: Da.  

SB: Şi crezi că iubirea necondiţionată se poate manifesta chiar şi între două persoane care nu sunt înrudite?  

MJ: O, Doamne, desigur. Cred că am învăţat asta datorită ei şi apoi am văzut-o şi am experimentat-o. Nu contează gradul de rudenie, rasa, credinţa ori culoarea. Iubirea e iubire şi străbate toate graniţele şi se vede imediat. Eu o văd în ochii copiilor. Când privesc copiii, parcă văd nişte pui neajutoraţi. Sunt atât de drăgălaşi... Cum ar putea cineva să le facă vreun rău? Sunt minunaţi.  

SB: Rose Fine a murit anul acesta, prin urmare încă eşti trist. Cum se descurcă un copil cu un astfel de necaz? Un copil trăieşte în Paradis, lumea perfectă pe care încercăm noi să o descriem. Adulţii sunt corupţi mult, prin războaiele pe care le duc, prin gelozia şi cinismul lor, şi brusc apare moartea, cu care până şi un copil e nevoit să se confrunte. Aşadar, cum accepţi tu moartea? Şi cum o acceptă un copil?  

MJ: Da, am avut de-a face cu moartea şi e foarte greu.

...

Capitolul 6. O fericire amară: „Nu-mi doream decât să fiu iubit”

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 6. O fericire amară: „Nu-mi doream decât să fiu iubit” 

 

SB: Ţi-a răspuns Dumnezeu, întotdeauna, la rugăciuni?  

MJ: De obicei, da. Absolut. De aceea cred în asta.  

SB: Simţi că a fost cu tine, atunci când ai trecut prin greutăţi?  

MJ: Nu există nici măcar un singur lucru pe care să-l fi cerut şi pe care să nu-l fi primit. Nu e vorba de lucruri materiale. Voi spune ceva ce n-am mai spus niciodată şi care e adevărat. Nu am niciun motiv să te mint şi Dumnezeu ştie că spun adevărul. Consider că tot succesul şi toată faima – pe care mi le-am dorit enorm – mi le-am dorit pentru că voiam să fiu iubit. Atâta tot. Acesta este adevărul adevărat. Am vrut ca oamenii să mă iubească, să mă iubească cu adevărat, pentru că nicodată nu m-am simţit iubit cu adevărat. Îmi spuneam „Ştiu că am o abilitate. Poate că, dacă îmi ascut această abilitate, poate oamenii mă vor iubi mai mult.” Am vrut să fiu iubit, pentru că eu consider că este foarte important să fii iubit şi să le spui oamenilor că îi iubeşti, să te uiţi în ochii lor şi să le spui asta.  

SB: Dar reversul monedei, Michael, este că dacă ai fi primit prea multă iubire când erai copil, poate că nu ai fi muncit atât de mult ca să ai succes.  

MJ: E adevărat. De aceea nu aş vrea să schimb nimic, pentru că fiecare lucru îşi are rostul lui.  

SB: Deci, ai putea să transformi neglijarea în binecuvântare?  

MJ: Mda.

SB: Îmi amintesc ce a spus Paul McCartney, atunci când a fost întrebat despre marele tău succes. Cineva l-a întrebat: „Va avea Michael Jackson soarta altor staruri rock – Doamne fereşte, să moară la treizeci de ani din cauza drogurilor?” Iar McCartney a spus: „Nu. Michael e total diferit. Nu înjură, nu bea.” Asta se întâmpla acum cincisprezece ani. Ştiai asta despre tine? Ştiai că ai un caracter care nu poate fi distrus de faimă şi succes?  

MJ: Mdap. Am fost întotdeauna destul de motivat. Am avut mereu o viziune a lucrurilor pe care voiam să le fac şi a scopurilor pe care voiam să le ating şi nimic nu m-ar fi putut împiedica. Şunt concentrat şi ştiu ce vreau, ştiu ce vreau să obţin şi nu mă las deturnat de la asta. Şi chiar dacă uneori mai cad, eu continui să alerg maratonul, ca să-mi ating ţelurile. Asta mă menţine pe direcţie. Sunt dedicat.  

SB: Dacă eşti fericit cu tine însuţi, atunci ce spui despre... ai zis că nu ai fi schimbat nimic, pentru că toate experienţele tale din copilărie au contribuit la omul care eşti astăzi, la succesul tău. Aşadar, nu ai schimba nimic?  

MJ: Nu. Datorită trecutului meu, sunt atât de sensibil la alţi copii, iar asta mă face foarte fericit.

...

Capitolul 5. Protector cu Janet

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 5. Protector cu Janet

 

SB: Dă-mi voie să-ţi împărtăşesc un gând. Ai spus că tatăl vostru vă umilea când eraţi în concerte, vă făcea să plângeţi şi vă împingea pe scenă, în faţa acelor fete care vă iubeau... ca să ce? Ca să vă arate că el avea putere asupra voastră?  

MJ: Păi, ă, nu. Nu făcea asta pe scenă. Dar, după show, era o cameră plină de fete. Tatălui meu îi plăcea să asucă fete în cameră. Iar după show trebuia să mâncăm ceva şi camera era plină-ochi cu fete care chicoteau, strigau „Oh, Doamne!” şi tremurau. Şi dacă vorbeam sau cine ştie ce făceam şi lui nu-i plăcea, îşi lua privirea aia... care te speria de moarte. Odată m-a plesnit peste faţă cu toată puterea şi m-a îmbrâncit în camera aia mare şi plină de fete, cu lacrimile şiroind pe obraji. În condiţiile astea, ce puteam să fac?  

SB: Câţi ani aveai? [Prince în fundal, strigă „Suntem copaci!” şi râde]  

MJ: Ăm, nu mai mult de doisprezece... unsprezece, pe-acolo.  

SB: Deci, acestea sunt primele momente din viaţa ta în care te-ai simţit ruşinat? Umilit de-a dreptul?  

MJ: Nu, au mai fost şi altele. A făcut ceva foarte grosolan, crud... crud... Nu ştiu de ce. El era grosolan. Felul în care te bătea era dur, ştii? Mai întâi, de dezbrăca la piele. Te dădea cu ulei. Era un întreg ritual. Te ungea pentru ca atunci când te lovea capătul cablului [imită sunetul şfichiului], ştii... şi simţeai că mori, şi erai plesnit peste faţă, pe spate, peste tot... Şi întotdeauna o auzeam pe mama: „Nu, Joe! O să-i omori, nu!” Şi mă lăsam în voia sorţii, pentru că nu aveam ce să fac. Şi l-am urât pentru asta, l-am urât. Cu toţii l-am urât. Îi spuneam mamei, ne-o spuneam şi între noi, nu o să uit niciodată asta. Janet şi cu mine, discutam. Îi spuneam: „Janet, închide ochii.” Ea: „Bine, i-am închis.” Îi spuneam: „Imaginează-ţi-l pe Joe într-un coşciug. E mort. Îţi pare rău?” Ea spunea: „Nu.” Chiar aşa. Asta făceam noi când eram copii. Astea erau jocurile noastre. Într-atât eram de plini de ură. Îi spuneam: „E în sicriu, e mort. Simţi vreun regret?” Iar ea răspundea „Neh.” Atât de furioşi eram pe el. Astăzi îl iubesc, dar pe atunci era tare aspru, Shmuley. Era brutal.

SB: Dar îţi dai seama că, atunci, copilul din tine a fost corupt – atunci când ai început să simţi ura? Te-ai gândit: „Trebuie să scap din asta, cumva. Trebuie să fac ceva.”?

 MJ: Mda, am vrut să devin un performer atât de minunat, încât să primesc înapoi iubirea.  

SB: Deci, te-ai gândit că ai putea să-l schimbi. Te-ai gândit că, dacă vei deveni un mare star şi vei avea mult succes, şi vei fi iubit de întreaga lume, atunci şi tatăl tău te va iubi.

MJ: Aham.  

SB: Deci, ai fi putut să-l schimbi în felul acesta.  

MJ: Mda, speram să pot şi speram să obţin iubire din partea altor oameni, pentru că aveam nevoie disperată de asta, înţelegi? E nevoie de iubire, toată lumea are nevoie de iubire. E cel mai important lucru. De aceea îmi pare atât de rău pentru copiii din orfelinate şi spitale, care sunt singuri şi stau legaţi de paturi – îi leagă pentru că nu au destul personal care să se ocupe de ei. Am zis: „Sunteţi nebuni?” şi m-am dus la fiecare pat, să-i eliberez. Le-am zis: „Nu aşa te poţi cu copiii. Nu-i legi.” În unele locuri îi ţineau legaţi de pereţi, cu lanţuri, cum am văzut în România. Şi dormeau în propriile fecale şi în propria urină.  

SB: Te identifici mai mult cu astfel de oameni, din cauză că şi tu eşti foarte sensibil?  

MJ: Mda... Ţin mai mult la Mushki [fiica cea mare a lui Shmuley, care avea 12 ani la data discuţiei şi era obeză], pentru că simt suferinţa ei. Ea suferă foarte mult. A avut şi Janet o perioadă în care era supraponderală şi plângea foarte mult. Dar a decis să ia măsuri. „O să scap de asta”, a spus, şi aşa a făcut. Era foarte nefericită din cauza greutăţii.  

SB: Ai fost foarte protector cu ea, fiind sora mai mică?

 MJ: Da, eram hotărât să o fac să slăbească. Eram răutăcios. O tachinam, ca să o motivez. Nu-mi plăcea să o văd grasă. Nu-mi plăcea, pentru că ştiam că din cauza asta va avea de suferit.

SB: Cum ai convins-o să ia măsuri?  

MJ: I-am spus: „Trebuie să slăbeşti, pentru că arăţi ca o vacă grasă.” Ştiu că a fost josnic din partea mea, să-i vorbesc aşa. Ea îmi spunea: „Taci!”, iar eu îi spuneam „Taci tu!” Dar eram hotărât să o văd pe sora mea arătând bine, pentru că în adâncul inimii mele o iubeam şi voiam să o văd strălucind, iar când a devenit o artistă de succes, ştii... am fost fericit şi mândru pentru că a reuşit.  

SB: O mai protejezi şi acum?  

MJ: Da, da... Aş vrea totuşi să fim mai apropiaţi. Suntem apropiaţi ca spirit, dar nu şi ca familie. Pentru că noi nu sărbătorim nimic, nu avem motive să ne reunim. Aş fi vrut să fi fost educaţi altfel. Îmi place mult ce am văzut la voi, acele binecuvântări care mă emoţionează. Înţeleg de ce sunteţi atât de apropiaţi, e foarte frumos. [În serile de vineri, înainte de Sabatul evreiesc, Shmuley şi soţia lui îşi binecuvântează copiii pe rând, urându-le să crească şi să devină la fel ca marile personaje din Biblie, patriarhii şi matriarhele poporului evreu. Michael a fost martor de câteva ori, ca oaspete la masa de Sabat, şi de fiecare dată privea cu atenţie ritualul binecuvântării copiilor.]

...

Capitolul 4. Teama lui Michael de tatăl lui

...  

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 4. Teama lui Michael de tatăl lui

 

SB: Ştii, Michael, îl judecam pe tatăl meu dar într-o zi am încetat să fac asta, pentru că şi el a avut propriile provocări. A avut o viaţă foarte grea, care a început într-o sărăcie lucie în Iran. Şi nu era uşor pentru evrei să crească în Iran. Cine ştie cum a fost copilăria lui... Tu, îţi mai judeci tatăl?  

MJ: Şi eu făceam asta. Eram foarte supărat pe el. Mă duceam pur şi simplu în camera mea şi strigam de furie, pentru că nu înţelegeam cum putea un om să fie atât de depravat şi de josnic. Uneori, eram în pat, dormind, era ora 12 noaptea, după ce înregistrasem toată ziua, după ce cântasem toată ziua, fără pauză, fără distracţie, fără joacă. El ajunge acasă târziu. „Deschide uşa.” Uşa era încuiată. Zice: „Ai cinci secunde, înainte să dărâm uşa.” Şi începe să lovească în uşă până o dărâmă. Zice: „De ce nu ai semnat contractul?” Îi răspund: „Nu ştiu.” Zice: „Păi, semnează-l. Dacă nu, o să ai probleme.” Şi mă întrebam: „O, Doamne, de ce? Unde e iubirea? Unde e spiritul părintesc?” Mă gândeam: „Chiar aşa trebuie să fie?” Te arunca şi te lovea cât de tare putea. Era foarte corpolent.  

SB: Ai început să simţi că erai o maşină de făcut bani, pentru el?  

MJ: Da, absolut.  

SB: Aşa cum a decsris Macaulay Culkin [despre tatăl lui]? Te-ai simţit folosit?  

MJ: Da. Şi într-o zi – nu-mi place să repet asta, şi Dumnezeu să-l binecuvânteze pe tatăl meu, pentru că a făcut unele lucruri minunate şi a fost un geniu – dar într-o zi a spus: „Dacă vreodată vă veţi opri din cântat, vă voi arunca exact ca pe un cartof stricat.” M-a durut. Te-ai aştepta să se gândească şi el „Copiii ăştia au inimă şi sentimente”. Nu şi-a dat seama că ne rănea? Dacă le-aş spune una ca asta lui Prince sau lui Paris, ştiu că i-ar durea. Nu poţi să le spui aşa ceva unor copii; şi eu nu am uitat niciodată asta. Mi-a afectat relaţia cu el, până în ziua de azi.  

SB: Adică, dacă nu aţi mai fi cântat pentru el, nu v-ar mai fi iubit?  

MJ: Ne-ar fi aruncat ca pe un cartof stricat. Aşa a spus.  

SB: Dar mama ta, venea să vă spună „Nu-l ascultaţi. Nu vorbeşte serios”?  

MJ: Ea era întotdeauna cea din planul doi, atunci când el îşi ieşea din fire, lovindu-ne şi bătându-ne. O aud şi acum. [Îşi modifică vocea, imitând-o pe mama lui] „Joe, nu, o să-i omori. Nu! Nu, Joe, e prea mult.”, iar el spărgea mobila şi era înfiorător. Întotdeauna am spus că dacă voi avea copii, niciodată nu mă voi purta cu ei în felul acesta. Nu mă voi atinge nici măcar de un fir de păr de pe capul lor. Pentru că oamenii spun întotdeauna că cei abuzaţi, abuză la rândul lor – şi nu e adevărat. Eu cred dimpotrivă. Cea mai grea pedeapsă pe care le-o dau eu, e să-i pun să stea puţin la colţ, şi mi se pare suficient.

SB: Cred că ai dreptate. Nu-mi place când aud lucruri ca acesta, că „cei abuzaţi, abuză”. Ar însemna că eşti condamnat să fii un om rău.  

MJ: Nu e adevărat. Întotdeauna mi-am promis, în inima mea, că nu voi fi niciodată aşa, niciodată. Dacă sunt într-un magazin şi aud pe cineva certându-şi copilul, îmi vine să plâng. Pentru că îmi reaminteşte de felul în care am fost tratat când eram copil. În momentul acela mă cutremur şi plâng. Nu suport asta. E foarte greu.  

SB: Când părinţii mei au divorţat, ne-am mutat departe, la 3.500 de mile distanţă de tata. Era foarte greu să fim apropiaţi de el. Dar îl iubesc, şi încerc să nu-l judec niciodată, şi am făcut mari eforturi să fiu mult mai apropiat de el. Trebuie să luăm în serios porunca din Biblie care spune ca întotdeauna să-ţi cinsteşti părinţii. Biblia nu spune „Cinsteşte-i dacă merită”. Pur şi simplu ne porunceşte să-i cinstim. Ei au dobândit acest drept, prin faptul că ne-au dat viaţă.  

MJ: Îmi e teamă de tata, chiar şi astăzi. Când intra în cameră – Dumnezeu mi-e martor că spun adevărul – îmi venea să leşin în prezenţa lui, de multe ori. Odată, chiar am leşinat. Am şi vomat în prezenţa lui, pentru că atunci când intra în încăpere simţeam un fel de aură, şi începea să mă doară stomacul şi ştiam că nu era de bine. Acum e altfel. Timpul şi vârsta l-au schimbat, îşi priveşte nepoţii şi vrea să fie un tată mai bun. Mie îmi foarte greu să îl accept pe acest „alt tip”, care nu e tipul cu care am crescut. Dar mi-aş dori ca el să fi învăţat asta mai devreme.  

SB: Şi atunci, de ce îţi mai este teamă?  

MJ: Pentru că cicatricea este încă acolo, rana e încă acolo.  

SB: Deci, tu îl vezi tot ca la început. Îţi e chiar atât de greu să-l vezi ca pe un om schimbat?  

MJ: Nu pot să-l văd ca pe un om nou. Sunt ca un înger speriat în faţa lui. Într-o zi m-a întrebat: „De ce ţi-e teamă de mine?” Nu am putut să-i răspund. Dar în sinea mea îi spuneam: „Ştii ce ai făcut?...” [vocea i se frânge] „Ştii ce mi-ai făcut?”

SB: E foarte important pentru mine să aud asta. Ca prieten al tău şi ca unul care sunt întrebat constant despre tine, este important să înţeleg aceste lucruri. Este foarte important, pentru întreaga lume, să înţeleagă asta. Vezi tu, Michael, nimeni nu te-ar mai fi judecat atât de dur, dacă ar fi auzit toate astea. S-ar fi străduit mai mult să empatizeze cu suferinţa ta, mai degrabă decât să te condamne. Îi spui „tată” sau „Joseph”?  

MJ: Nu aveam voie să-i spunem „tată”, când eram copii. Ne-a zis: „Să nu-mi spuneţi tată. Eu sunt Joseph.” Exact aşa ne-a spus. Dar acum vrea să-i spunem „tată”. Mie mi-e greu. Nu pot să-i spun „tată”. Uşa asta s-a închis definitiv, în clipa când ne-a spus „Să nu-mi spuneţi tată. Eu sunt Joseph.” Eu iubesc să-i aud pe Prince şi pe Paris spunându-mi „tati”, sau să-i auzi pe copiii italieni spunând „papa”, sau pe cei evrei spunând „poppy”. Sunt atât de drăgălaşi, cum să nu fii mândru? Ei sunt urmaşii tăi.  

SB: De la ce vârstă ţi-a spus să nu-i zici „tată”?  

MJ: De când eram foarte mic şi până în perioada „Off The Wall”, „Thriller”.

 SB: Se simţea mai profesionist în felul ăsta?  

MJ: Nu. Se simţea mai tânăr. El era prea şmecher ca să fie „tată”. El era Joseph. Nu aş vrea să mă audă acum...  

SB: Am citit undeva că mama ta se gândeşte să divorţeze şi că a depus nişte acte.  

MJ: Nu ştiu dacă a depus actele, poate. Nu, nu, nu a depus nimic. A vrut să o facă, de multe ori, din cauză că o înşela şi din cauză că era un om dificil. Dar, după religie, ea nu poate divorţa decât pe motiv de adulter. El a făcut asta înainte, iar ea ştie. Dar ea e o sfântă şi nu o să se despartă de el. Ştie că el iese şi îşi face de cap, după care vine acasă şi se aşează în pat lângă ea. Nu cunosc pe nimeni ca mama. E ca Maica Tereza. Sunt puţini asemenea oameni, în lume.  

SB: Deci, e genul de femeie aproape sfântă, care suferă de multă vreme. Ţi se pare că a suferit prea mult timp? Că nu ar fi trebuit să îndure atât?  

MJ: Noi o imploram să divorţeze. Îi spuneam: „Mamă, divorţează de el.” Ea ne răspundea: „Lăsaţi-mă în pace. Nu!” Noi îi spuneam: „Scapă de el.” Îi strigam: „Divorţează de el!” când eram mici. Dar mulţi ani de zile aveam să tot auzim maşina lui venind. Întotdeauna conducea un Mercedes mare şi mergea foarte încet. „A venit Joseph, repede!” Toată lumea alerga în camere, trânteau uşile.  

SB: Atât eraţi de speriaţi de el?  

MJ: Mdap. Mereu spuneam „Când vin acasă şi deschid uşa, vreau să mă întâmpine copiii strigând ’tati’, să sară în jurul meu” – şi aşa fac copiii mei. Eu vreau să fie invers decât am fost noi. Nu vreau să fugă de mine.

...