„Prietenie fatală”

...

Am văzut documentarul aseară, pe Discovery Channel. În urmă cu o săptămână, nu eram sigur că voiam să-l văd. Nici acum, nu sunt sigur că e bine că l-am văzut. În orice caz, nu mi-a îmbogăţit cunoştinţele, nici nu mi-a înfrumuseţat viaţa.

Pentru doctorul Murray am simţit chiar un grăunte de milă. L-am ascultat şi privit cu atenţie. Şi l-am crezut. Sigur, era un om aflat în pericol de a-şi pierde cariera şi chiar libertatea. Ar fi putut să spună orice, în apărarea lui, l-aş fi înţeles oricum, dar eu cred că a spus adevărul. Nu m-a înduioşat situaţia lui în niciun fel, dar nici nu eram încrâncenat; l-am ascultat rece, fără ură şi fără idei preconcepute. Am încercat să-mi închipui, pe tot parcursul documentarului, că nu era vorba de Michael Jackson şi că Murray era un medic obişnuit, judecat pentru malpraxis. Nu mi-a fost greu – cel puţin, nu atunci când îl vedeam pe Murray sau secvenţe din proces. Atunci când arătau imagini cu Michael, mi se strângea inima. Chiar şi numai când îi auzeam numele rostit, simţeam o tristeţe similară celei din 25 iunie 2009.

Nu am aflat nimic nou. Doar ştiam, cu toţii, că Michael a făcut stop respirator în urma ciorbei de calmante pe care i-a administrat-o Murray. Că poate nu propofolul a fost cireaşa de pe tort, nici nu mai contează. E ca şi cum ai împuşca un om, l-ai strangula, l-ai arunca de pe bloc şi în final l-ai arunca în apă. Exact în ordinea asta. Iar, la proces, ai susţine, în apărarea ta, că nu a murit înecat. Ca şi cum ar mai conta...

Murray a fost şi el, totuşi, într-un fel, o victimă. Nu aş putea să decretez a cui. Poate a propriei sale lăcomii, poate a prostiei, ori poate a conjuncturii. A afirmat că nu a ştiut de la început în ce s-a băgat. A crezut că tot ce ar fi trebuit el să facă, ar fi fost să aibă grijă ca Michael şi copiii să fie bine hrăniţi, curaţi şi feriţi de curent. Cu alte cuvinte, doctorul Murray a crezut că el era angajat pe post de bonă. Sigur, nu pare un om prea inteligent, aşa că e posibil să fi fost chiar sincer atunci când a afirmat asta. Dar, atunci când a înţeles că de fapt treaba lui nu era decât să aibă grijă ca Michael să poată dormi – asta însemnând să-i administreze tranchilizante, anestezice sau ce mama naibii mai există pe piaţă în domeniu – doctorul Murray ar fi putut să refuze. Ştia foarte bine că nu avea autorizaţie să utilizeze anestezice. Ştia că era periculos să facă asta într-un dormitor. Şi mai ales, ştia că cel de care trebuia să aibă grijă nu era oricine. Ştia că responsabilitatea lui era imensă. El spune că Michael l-a tocat la cap până l-a făcut să cedeze. Nu că l-a înmuiat să-l vadă disperat de nesomn, nu că l-a înduioşat să-şi vadă prietenul în suferinţă. Nu, ci pentru că Michael l-a „stresat” cu insistenţele. După cum afirmă chiar Murray, Michael l-a considerat prieten. Dar sentimentul nu a fost, nicio clipă, nici măcar o clipă, reciproc. De fapt, ştiţi care cred eu că a fost marea greşeală a lui Murray? Că s-a apropiat prea mult de soare. A fost atât de nesăbuit (a se citi prost), încât şi-a închipuit că el e invulnerabil; că el nu se poate pârli, chiar dacă atâţia alţii au păţit-o.

Acum, nu mai contează. Au trecut aproape trei ani. Vor mai trece treizeci. Locul pe care Michael l-a lăsat gol, va rămâne aşa. Doar nu ne închipuim că Dumnezeu ne face în fiecare zi un astfel de dar. Alminteri, n-am reuşi să învăţăm nimic. Cum ar fi, de exemplu, faptul că am avut, printre noi, un miracol.






...