Din culisele unui concert privat

...

Legăturile lui Michael Jackson cu lumea musulmană bogată (a se citi: putred de bogată, nesimţit de bogată) – mai precis, cu casele regale din ţările petroliere – au debutat prin 1994, când l-a cunoscut pe prinţul Alwaleed bin Talal – nepotul regelui din Arabia Saudită – care l-a convins pe Michael să se asocieze pentru a înfiinţa, la începutul anului 1996, compania „Kingdom Entertainment”. Turneele „Bad” şi „Dangerous” nu au avut în listă niciun concert în vreuna dintre ţările eminamente musulmane, care au Islamismul declarat religie naţională (Turcia, care a fost pe lista turneului „Dangerous”, nu are o religie oficială declarată, deşi majoritatea populaţiei este de credinţă musulmană). Nu mai explic de ce, bănuiesc că toată lumea ştie. Acolo unde până şi muzica lui Beethoven e banată de către guvernanţi, cum ar fi putut Michael să aibă mai multă trecere? Brunei a fost prima ţară de acest fel în care Michael a pus piciorul. Iar asta s-a întâmplat în iulie 1996 – aşadar, la scurt timp după asocierea în afaceri cu Alwaleed. Cel care a aranjat concertul a fost prinţul Hakeem, nepotul sultanului din Brunei.

Jefri Bolkiah, tatăl lui Hakeem şi fratele mai tânăr al sultanului Hassanal Bolkiah, era ministrul de finanţe al statului Brunei şi responsabil cu gestionarea veniturilor din petrol şi gaz ale statului. Spre deosebire de fratele lui, sultanul, care era ultra-conservator şi tradiţionalist, Jefri era un playboy, dependent de lux şi amator de distracţii de toate felurile, inclusiv imorale, inclusiv ilegale. În afară de rivalitatea la tron – problema eternă din statele cu regim monarhic – între sultanul Hassanal şi fratele Jefri existau şi alte conflicte, generate în principal de diferenţele de comportament dintre cei doi (pe cât de conservator era unul, pe atât de depravat era celălalt) şi de faptul că Jefri se ocupa, printre altele, cu delapidarea multor milioane de dolari din vistieria statului, pentru a-şi subvenţiona plăcerile extravagante (ca de exemplu iahturile de lux, dintre care pe unul l-a botezat „Ţâţe”; automobilele de colecţie, vreo 2.000 la număr, bijuteriile de zeci de milioane de dolari, unele sugerând imagini erotice; precum şi femeile – tot de colecţie, cum ar fi participantele la „Miss World” sau fotomodele de top). Sultanul din Brunei a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din lume şi este şi la ora actuală în topul nababilor globali. Dacă fratele Jefri avea chef peste noapte să joace golf sau polo, zbura cu avionul personal în acel loc din lume unde se afla cel mai bun teren şi, tot peste noapte, îşi alcătuia echipa din cei mai buni jucători ai lumii – iată un exemplu despre puterea (şi mofturile) clanului din Brunei. După cum spuneam, între cei doi era o animozitate care mocnea de ceva vreme şi care s-a acutizat în momentul în care sultanul Hassanal a realizat că fratele Jefri nu reprezenta numai o ameninţare personală, ci chiar una naţională – opinie împărtăşită şi de Ministrul Educaţiei Pehin Haji Abdul Aziz, cel care era stâlpul conservatorismului din Brunei şi cel mai puternic susţinător al tradiţiei. Prinţul Jefri, mare admirator al valorilor şi obiceiurilor occidentale, dorea să creeze o breşă în tradiţionalismul (care, fie vorba între noi, aducea a Evul Mediu) din Brunei şi să impulsioneze emanciparea statului. Astfel că, datorită lui Jefri, Brunei-ul a văzut un satelit TV şi a ascultat un post de radio englezesc (postul favorit al prinţului Jefri), iar cetăţenii din Brunei puteau să asculte dimineaţa „Sunt excitat, sunt excitat!!!” (puteţi să râdeţi, asta e muzica englezească :)) cu doar câteva minute înainte de chemarea la rugăciune. Datorită lui Jefri, în Brunei s-au construit o şcoală în stil occidental, un spital modern, un parc de distracţii în stilul Disneyland (e vorba de Jerudong Park, acolo unde a susţinut Michael concertul), a modernizat reţeaua de telecomunicaţii şi începuse construcţia unei staţiuni care urma să fie un magnet irezistibil pentru turişti.

Să revenim la prinţul Abdul Hakeem Bolkiah, fiul cel mai mare al lui Jefri şi lumina ochilor săi. Beizadeaua a respectat principiul „aşchia nu sare departe de trunchi”. La fel ca tatăl lui, adoră distracţia şi lumea show-biz-ului. La fel ca tatăl lui, are o febleţe pentru Anglia (îşi petrece timpul între reşedinţa din Londra – unde a şi studiat – şi cea din Singapore). Datorită atracţiei pentru divertisment, i-a adus în Brunei pe cei mai mari artişti ai lumii, de la Elton John la Tina Turner; de la Stevie Wonder la Sting. Când Hakeem era un puşti, tatăl lui, Jefri, i l-a adus pe Rod Stewart să-i cânte la o aniversare; iar când băiatului i-a tunat că vrea să înveţe fotbal, tăticul i-a adus urgent în Brunei (desigur că în schimbul câtorva milioane de dolari de căciulă) pe Joe Montana şi Herschel Walker (starurile Ligii Naţionale de Fotbal American) pe post de profesori. Fiidcă beizadeaua, care cântărea nu mai puţin de 150 de kile, nu era în stare să prindă mingea, cineva i-o dădea pur şi simplu în mână, iar el apoi se târa spre poartă şi marca foarte lejer, pentru că nimeni nu avea voie să atace un prinţ, nici măcar în timpul unui joc. Când beizadeaua a împlinit 18 ani, tăticul i-a dăruit un miliard de dolari (iar fiului mai mic Bahar i-a dăruit 400 milioane când a împlinit 16 ani). Aşadar, prinţul Jefri nu precupeţea niciun efort financiar pentru plăcerile sale şi ale copiilor. Să nu vă închipuiţi însă că a dat vreodată un sfanţ în scop caritabil. În anul 1996, lui Jefrie îi cam tremurau chiloţii. Ştia că „nenea” (aka fratele mai mare) îl bănuia că s-a întins mai mult decât îi era plapuma, ştia că îl spiona şi că era supravegheat. Pare logic că, în acel moment, Jefri ar fi făcut orice ca să-i reintre în graţii fratelui şi să reînvie vremurile din prima tinereţe, când făceau întrecere noaptea, fiecare cu Ferrari-ul lui, pe uliţele capitalei Bandar Seri Begawan. Şi cine ar fi putut să-l ajute mai bine în acest scop, decât fiul lui iubit Hakeem? În aprilie 1996, Hakeem reuşise să o aducă pe Tina Turner să-i cânte „La mulţi ani” nepoatei sultanului. În iunie 1996 i-a adus pe Stevie Wonder şi pe Whitney Houston să-i cânte fetei sultanului la nuntă. În iulie 1996, sultanul împlinea 50 de ani. Aşa că lui Hakeem i s-a părut o idee bună să-i facă o surpriză muzicală sultanului însuşi. Dacă pentru el a cântat Rod Stewart, iar pentru o verişoară Tina Turner, pentru sultan trebuia adus cineva pe măsură. O vedetă şi mai mare. Cea mai mare. Michael Jackson. (Fireşte, în final, asta nu l-a ajutat pe Jefri. Sultanul a angajat 200 de experţi contabili care să verifice circuitul banilor în ministerul şi în instituţiile conduse de fratele Jefri. Şi avea să afle, ulterior, că Jefri delapidase din vistieria statului „modesta” sumă de 40 de miliarde de dolari, motiv pentru care, prin 1999, i-a dat un şut atât de sănătos în dos, că l-a propulsat pe fratele Jefri dincolo de graniţele Bruneiului.) Cei care au văzut concertul integral, au observat probabil, la început, o matahală care se plimba de colo-colo cu o staţie în mână şi cu un aer important şi care întâmpina neamurile venite la concert. Ăla e Hakeem.

Alwaleed bin Talal este de asemenea unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi un obişnuit al caselor regale din lumea musulmană, inclusiv a celei din Brunei. Prin urmare, nu a fost deloc dificil pentru prinţul Hakeem (care în 1996 avea 22 de ani) să-l contacteze pe Alwaleed, despre care ştia că avea afaceri cu Regele Pop, să-l roage să intervină pe lângă Michael şi să-l convingă să dea un concert în Brunei, cu ocazia aniversării sultanului.

Până acum, totul mi se pare foarte clar. Ceea ce nu ştiu sigur (şi aş da orice ca să ştiu) este cum a reuşit Alwaleed să-l convingă pe Michael. Eu pot să mi-l imaginez supărat pe o scenă, din cauză că cei din echipă nu sunt atenţi ori nu-şi fac treaba pentru care sunt plătiţi (iar în concertul din 16 iulie 1996 au fost destule probleme de genul ăsta); pot să mi-l imaginez încruntat, mânios chiar. Mie nu mi s-a părut nimic lipsit de eleganţă în gestul lui – apropo, nu înţeleg de ce, dacă e regizat, e minunat; iar dacă nu e regizat e lipsit de eleganţă?... la urma-urmei e acelaşi gest. Şi, dacă tot suntem la capitolul ăsta: după primul refren, Michael iar era să-i sufle „porţia” Marvei, la versul „This thing can’t go wrong” pe care trebuia să-l cânte ea, a cântat şi el simultan „this th...” (minutul 2:40). Mie nu mi-e greu să realizez că e şi el un om, nu un robot care face totul, întotdeauna, perfect. Nu mi-e greu să înţeleg ceea ce el întotdeauna şi-a dorit de la noi să înţelegem: că e făcut din carne şi oase, nu din metal. Că mai oboseşte şi el, din când în când, şi că nu e un perpetuum mobile, să se învârtească la infinit fără pic de combustibil. In fine... Pot să-mi imaginez că i se poate întâmpla, din cauza oboselii, a stresului, a unor probleme de sănătate sau a schimbării de fus orar (ca fapt divers, între Los Angeles şi Brunei sunt 15 ore diferenţă), să fie pe punctul de a face o greşeală ori să aibă o ezitare. Dar nu reuşesc, în ruptul capului, să mi-l imaginez pe Michael Jackson în postura de „jucăria de ziua sultanului”. Pentru că, indiferent că unii vor să accepte sau nu, cam asta s-a întâmplat în 1996 la Brunei. A fost plătit cu vreo 17 milioane de dolari, dar sunt convins că nu pentru bani s-a dus acolo. Le-a cântat la aniversare lui Sammy Davis Jr şi lui Elizabeth Taylor, dar erau prietenii lui buni şi oameni pe care îi admira; în plus, a făcut-o în cadru organizat, alături de mulţi alti artişti, şi fără plată. A făcut-o din inimă, pentru că a considerat că meritau. A cântat la spectacolul organizat cu ocazia învestirii în funcţie a lui Bill Clinton, pentru că a avut un scop: voia să-i atragă atenţia asupra unor probleme reale; şi a cântat „Gone Too Soon” şi „Heal The World”. Dar pentru sultanul din Brunei de ce ar fi cântat? Nu-l cunoştea, nu-i spunea nimic numele lui; şi, în plus, stăpânea o ţară în care muzica şi dansul lui erau prohibite. De ce s-ar fi dus Michael Jackson să-i cânte sultanului din Brunei? Mă îndoiesc că l-ar fi impresionat averea sau puterea lui, la fel de bine cum mă îndoiesc că a făcut-o cu plăcere. Ca să nu mai spun că sărbătoritul nici măcar nu a catadicsit să se arate. Nu-i nimic, Michael oricum nu a cântat pentru el, nici pentru cei 4.000 de invitaţi „speciali” (constând în neamuri şi prieteni), ci pentru cei 60.000 de oameni simpli care umpluseră parcul. Dar ceva îl nemulţumea totuşi; şi asta s-a văzut cam pe tot parcursul concertului. Poate că aţi observat, unii dintre voi, că atunci când faci ceva fără tragere de inimă, parcă toate ţi se pun împotrivă (exemplu: nu ai niciun chef să conduci 300 km într-o noapte, dar trebuie să o faci, şi, parcă tocmai ca să te enerveze definitiv, ţi se pun tot felul de piedici: ba plouă torenţial de nu mai vezi pe unde mergi, ba pe traseu a fost un accident şi e blocată circulaţia ore bune; ba pe altă bucată se lucrează şi se circulă pe o singură bandă etc). Cine a văzut documentarul „The Secret” (sau a citit cartea) înţelege ce spun. Până şi cablul de la microfon îl deranja, îl tot dădea peste umăr, ca şi cum nu era montat cum trebuie sau ca şi cum era prima oară când folosea un astfel de echipament. Dar sigur că nu era prima oară, microfon wireless folosea de ani buni, aşadar avea destulă experienţă, nu-i aşa? Şi totuşi, cablul ăla chiar îl incomoda. Sau şi asta era „regizată”, poate... Dar şuviţa rebelă, care făcea parte din stilul lui, pe care a avut-o tot turneul „Dangerous” şi tot turneul „HIstory”dar care, doar aici, în 16 iulie 1966, în Brunei, părea că îl incomodează şi o tot dădea cu mâna la o parte? La concertul din 31 decembrie 1966, tot în Brunei (de data aceasta ca parte din turneul „HIstory”) toate problemele astea nu au mai apărut.

Legat de Marva Hicks, deşi mi-a plăcut mult mai mult decât Siedah Garrett, nelămurirea mea era legată de fapt de traiectoria ei. Eu ştiam că postura de „backing” e o rampă de lansare către cariera solo, nu invers. Marva Hicks a cântat pe cont propriu, şi-a lansat primul album în 1991 şi în 1996 cânta iar în „backing”? Cred că Siedah a fost prima alegere pentru turneul „HIstory” dar ea lucra la propriul album la acea vreme; şi nu e singura care l-a refuzat pe Michael pentru acest turneu. Greg Phillinganes, care a fost directorul muzical în „Dangerous”, era şi el implicat în alte proiecte în 1996. Trecând peste faptul că, într-adevăr, la melodia dinainte („Smooth Criminal”) sunetul mitralierei a pornit după o perioadă de latenţă care pentru public nu a însemnat mare lucru dar care probabil pe Michael l-a înnebunit, cei care au greşit la „IJCSLY” (respectiv Marva şi Brad) sunt fix persoane „noi”, care nu mai lucraseră cu Michael în concerte şi care acum o făceau pentru prima oară. Revin la ideea de mai la deal, aceea cu puterea psihicului şi cu faptul că ceea ce gândeşti îţi atrage ceea ce ţi se întâmplă, după legea cauzei şi efectului. Eu cred că Michael a fost foarte dezamăgit că o parte dintre cei cu care colaborase în turneul anterior, şi cu care era obişnuit, pe care îi cunoştea şi pe care se baza, l-au lăsat baltă la „HIstory”. Dacă ţinem cont şi de faptul că în ultimii trei ani avusese de îndurat nişte acuzaţii de molestare care au fost cât pe-aci să-i distrugă cariera şi demnitatea; o internare pentru dependenţă de analgezice şi eşecul unei căsnicii în care crezuse, plus regimul sciento-cretinoido-ilogic la care-l supusese prea-iubita lui soţie, şi în urma căruia ajunsese, la un moment dat, piele pe os; la care se adaugă deja planificatul turneu „HIstory” pe care ar fi dat orice ca să nu-l facă dar a fost nevoit, pentru că trebuia să repare ceea ce distrusese Chandler – aşadar, dacă ţinem cont de toate acestea, cred că avem o paletă de circumstanţe mai mult decât atenuante, care ne pot ajuta să ne facem o idee despre felul în care se simţea Michael în 1996 şi despre istoricul pe care s-au mulat problemele de la concertul din Brunei.

Revenind la oile noastre, nu am reuşit să aflu ce anume l-a convins pe Michael să-i cânte lui Hassanal Bolkiah. Dar îmi vin în minte nişte explicaţii posibile. După cum am mai spus, până atunci nu mai cântase într-o ţară atât de puritană şi poate s-a gândit (sau i s-a sugerat) că ar fi o ocazie bună de a sparge gheaţa (ce-i drept, în turneul „HIstory” a avut concerte în Tunisia, Malaezia, şi din nou în Brunei). O altă explicaţie posibilă ar fi aceea că spectacolul a fost gratuit pentru cetăţenii obişnuiţi din Brunei, şi mi se pare în firea lui Michael să nu le refuze atâtor oameni nevinovaţi (60.000 la număr), să-l vadă pe Regele Pop, pentru prima oară, live şi gratis. Apoi, cu ocazia acestui concert a cântat pentru prima oară live două dintre melodiile care făceau parte din albumul „HIstory: Past, Present and Future” şi din turneul care urma să înceapă – respectiv „You Are Not Alone” şi „Earth Song” – şi ar fi putut să se gândească (sau să i se fi sugerat) că ar fi fost o ocazie bună să testeze cum vor fi primite de public, în timpul turneului. Nu vreau ca cineva să creadă că l-aş subestima în vreun fel (îl admir şi îl respect prea mult, nu aş face niciodată asta) şi nici că aş insinua că Michael era uşor de manipulat. Nici vorbă; nu. În condiţii normale, nu. Dar acuzaţiile lui Chandler, susţinute şi amplificate de media; şi percheziţia aceea corporală umilitoare, l-au demoralizat şi au făcut să i se clatine pământul sub picioare. Mi s-a întâmplat odată să fiu acuzat de ceva infinit mai benign (era ceva legat de serviciu) şi, ştiind că nu eram vinovat cu nimic, m-am simţit ca şi cum am fost aruncat brusc de o parte a universului iar tot restul lumii rămăsese de cealaltă parte. Şi nu aş vrea să ştiu cum s-a simţit Michael. Nici nu încerc. Dar asta nu mă poate împiedica să înţeleg. Fiind atât de vulnerabil, o mână întinsă cu amabilitate a însemnat pentru el o rază de soare. Din cauză că era vulnerabil a acceptat să cânte de ziua sultanului, tot aşa cum, din cauză că era vulnerabil a acceptat să se asocieze cu Alwaleed. În alte condiţii cred că le-ar fi dat tuturor un flit regal. Tot aşa, din cauză că era vulnerabil, a plecat în 2005 în Bahrein – şi ştiţi bine că nici povestea asta nu s-a încheiat frumos. Din cauză că era vulnerabil a acceptat în preajmă indivizi mai mult sau mai putin dubioşi, care nu urmăreau decât să profite de pe urma lui sau să se fălească cu el, aşa cum s-ar făli cu o bijuterie extravagantă, rarisimă şi foarte scumpă. La fel, cei care l-au convins să susţină 10-25-50 de concerte în Londra, l-au prins într-un moment vulnerabil. Iar cei care trăiesc, fix ca nişte căpuşe, pe spinarea altora, ştiu întotdeauna care e momentul cel mai bun ca să atace. Din păcate, acesta e adevărul. Nu l-am inventat eu şi nu l-am descoperit acum. E dintotdeauna şi va fi întotdeauna. Şi Michael o ştia. De aceea nu avea încredere în adulţi.

Probabil că absenţa sultanului din Brunei la concertul din 16 iulie 1996, a reprezentat un refuz ostentativ, din partea lui, de a face pace cu fratele Jefri. Dacă e aşa, atunci e cu atât mai trist. Michael a căzut la mijloc, între doi nababi putrezi de bogaţi şi cu mari lacune la capitolul „maniere”, care au impresia că banii lor pot cumpăra orice şi că banii lor îi scutesc de obligativitatea de a avea măcar un dram de bun-simţ.

Una peste alta, că i-a plăcut sau nu lui Michael să cânte pe 16 iulie 1996 în Brunei, realitatea este că a făcut o treabă extraordinară, că a fost, ca întotdeauna, Regele Pop; că norocoşii care au fost acolo au ce să-şi amintească, iar restul lumii are cu ce să-şi bucure ochii, văzând spectacolul filmat. Văzându-l în acest concert, am simţit artistul dându-şi sufletul pe scenă. Iar finalul de la „Earth Song”... a fost excepţional, excepţional...

Ştiu că pe internet se comentează fel şi fel de situaţii, în fel şi chip. Eu încerc totuşi să mă documentez bine înainte să mă exprim, pentru că obişnuiesc să am păreri proprii. ...Şi cam astea sunt părerile mele. Mi se pare normal ca nu toată lumea să aibă aceleaşi păreri, dar data trecută am greşit, neoferind detalii. Am crezut că toată lumea ştie ce ştiu şi eu, sau că gândeşte ca mine, şi că ar fi fost inutil să-mi şi explic concluziile. Iaca, acum am făcut-o :)


P.S. În „This is It”, la „IJCSLY” se întâmplă, într-adevăr, din nou; la acelaşi vers Michael cântă peste parteneră. Mie însă nici aici nu mi s-a părut nimic „regizat”. A fost, pur şi simplu, un moment de neatenţie din partea lui. Nu s-a încruntat la Judith (ba dimpotrivă, zâmbea), pentru că era doar o repetiţie şi era suficient de relaxat ca să-şi dea seama foarte repede că a greşit. Dar secvenţa cu „IJCSLY” e singura din tot filmul „This Is It” în care eu l-am simţit pe Michael oarecum distrat şi parcă nu era în elementul lui. Putea fi din cauza lui Judith (lângă aşa o fată frumoasă şi talentată, oricine s-ar emoţiona :) Cel puţin, aşa mi-ar plăcea mie să cred.






...