Capitolul 21. Căutând prietenia adevărată

...

"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


PARTEA a VIIa: PRIETENIA CU COPII-VEDETE


Capitolul 21. Căutând prietenia adevărată

SB: Iubirea şi teama, aşa cum am spus, sunt antitetice. Ele sunt ca focul şi apa. Cu cât abundă una dintre ele, cu atât dispare cealaltă. Cu cât te preţuieşti mai mult, cu atât mai puţin te temi că vei fi distrus. Cu cât ai mai multă iubire în viaţa ta, cu atât mai puţin loc rămâne pentru teamă.

MJ: Aşa este. Mergeam pe străzi şi întrebam oamenii dacă voiau să-mi fie prieteni. Chiar aşa se întâmpla, în Encino. Oamenii se uitau la mine şi rămâneau trăzniţi. „Michael Jackson!” Nu voiam decât să vorbesc cu cineva. Eram sus în casă, singur, iar mama şi tata erau jos şi se uitau la televizor. Stăteam în vechea mea cameră, fraţii mei îşi luaseră lucrurile şi se mutaseră, pentru că erau căsătoriţi, iar eu stăteam acolo sus de unul singur şi nu puteam să merg nicăieri. Te simţi ca un prizonier şi te simţi ca şi cum urmează să mori. Asta e. Dacă merg pur şi simplu pe stradă, traficul se blochează, iar oamenii îmi fac fotografii. Ştiu că păream trist; unii veneau şi mă întrebau „Ce faci?” iar eu le răspundeam „Merg.” Apoi mă întrebau „Unde mergi? Unde îţi sunt gărzile de corp?” Iar eu le spuneam: „Nu vreau decât să merg pe jos şi caut pe cineva cu care să vorbesc.” Şi atunci ei stăteau de vorbă cu mine. Am făcut asta de multe ori. Întrebam oamenii dacă voiau să-mi fie prieteni iar ei răspundeau „Sigur.” E adevărat. Mergeam în parcuri. Apoi am realizat că şi asta poate fi periculos, dar sufeream mult.

SB: Erau intimidaţi, atunci când îi întrebai dacă voiau să fie prietenii tăi? Îţi spuneau „Nu pot să fiu prieten cu tine... tu eşti Michael Jackson!”?

MJ: Le ceream chiar numerele de telefon. Apoi am înţeles că e greu să găseşti un prieten, pentru că ei se împrieteneau de fapt cu cel pe care îl vedeau. [Mă întrebam] „Era asta o prietenie adevărată?” Era dificil să-ţi dai seama.

SB: Dar ai avut nişte prieteni adevăraţi, cum e Elizabeth Taylor.

MJ: Da.

SB: Vorbeam despre Shirley Temple Black. Ea ţi-a spus că ai descoperit în tine un spirit înrudit, pentru că ai fost un copil-vedetă, ca şi ea?

MJ: Absolut.

SB: Aşa că ai aranjat să te vezi cu ea?

MJ: Păi, un prieten bun de-al ei este bun prieten cu mine. Îl cunosc de douăzeci şi cinci de ani, şi e un mare trăznit. [Michael se referă la producătorul şi promoterul David Guest, foarte bine cunoscut, în afara Hollywood-ului, pentru că a fost căsătorit cu Liza Minelli.] Dar el a devenit o persoană realmente puternică, pentru că produce o grămadă de show-uri şi organizează toate evenimentele astea cu celebrităţi, şi e un tip grozav. Aşa că am mers acolo cu el. Noi am fost şi la Convenţia Colecţionarilor, de multe ori, pentru că eu ador colecţiile de filme. Mă deghizam de fiecare dată dar cred că se ştia cine sunt. Însă era amuzant. M-am distrat mult cu Shirley Temple.

SB: Cât timp ai petrecut cu ea?

MJ: Câteva ore. Am fost la ea acasă. Am plecat de acolo renăscut, serios. Nu aveam idee că voi izbucni în lacrimi când o voi vedea, dar aşa s-a întâmplat. I-am spus „Nu ştii că mi-ai salvat viaţa.” M-a întrebat „Ce vrei să spui?” I-am zis „De atâtea ori am fost la capătul puterilor şi eram gata să cedez dar mă uitam la fotografia ta şi simţeam că exista o speranţă şi că voi putea supravieţui.” „Serios?” „Da.” Aveam un tip care călătorea cu mine. Treaba lui era ca, înainte să ajung eu la hotel, el să aranjeze camera ca pentru Shirley Temple. Am făcut asta timp de mulţi ani. Poze cu ea şi decupaje din reviste peste tot, asta făcea el; în aşa fel încât, când eu intram în cameră, să o văd. Şi la oglinda din culise, aveam poze cu ea. A fost foarte bucuroasă. Mi-a spus „Te iubesc, vreau să ne apropiem mai mult.” A spus „Vreau să mă suni, înţelegi?” S-a uitat la mine şi a zis „Îmi pare rău că am crescut.” I-am răspuns „Nu trebuie să te scuzi, pentru că ştiu cum e, am trecut şi eu prin asta.” Odată eram într-un aeroport – nu o să uit asta, cât voi trăi – şi o doamnă a zis „Oh, The Jackson 5. O, Doamne. Unde este micul Michael? Unde e micul Michael?” I-am zis: „Aici sunt.” La care ea: „Îîh.. ce s-a întâmplat?” Ei vor să rămâi pentru totdeauna copil. Tu treci prin etapa aia penibilă iar ei vor să rămâi mic. Shirley Temple a suferit rău, pentru că, pe lângă faptul că a trecut prin această etapă urâtă, şi cariera ei artistică s-a terminat. Dar eu am avut de câştigat pe alte planuri. Majoritatea copiilor-vedete nu reuşesc să treacă peste asta din cauză că devin auto-distructivi. Se distrug singuri, din cauza presiunii.

SB: Ce este presiunea?

MJ: Presiunea constă în faptul că sunt iubiţi şi plăcuţi şi când ajung la o anumită vârstă, studiourile nu-i mai vor. Publicul nu-i mai recunoaşte. Devin ceva de domeniul trecutului. Mulţi dintre ei se împotmolesc la optsprezece ani, nouăsprezece sau douăzeci... Asta s-a întâmplat cu puştii din „Our Gang” [„Gaşca noastră”]. Bobby Driscoll, care a jucat în „So Dear to My Heart” [”Atât de drag iunimii mele] şi „Song of the South” [”Cântecul Sudului], a murit la optsprezece ani. Toţi oamenii ăştia, dacă le urmăreşti vieţile, toţi au păţit acelaşi lucru, şi e dificil.

SB: Ai vorbit cu ea despre asta?

MJ: Da. Am discutat.

SB: Cum a traversat ea tranziţia de la a fi o mare vedetă la a îmbătrâni şi a nu mai fi dragălaşă?

MJ: A spus că a fost foarte puternică, dar i-a fost tare greu şăi a plâns mult. Sigur că plângi mult. Eu am plâns al naibii. Ea a fost puternică, şi tot i-a fost greu. Acum scrie o a doua carte. Prima se numeşte „Child Star” [„Copil-vedetă”]. Nu am citit-o. Nu sunt pregătit.

 SB: Simţi că ea este unul dintre puţinii oameni care te înţeleg, pentru că nu a avut copilărie, aşa cum nici tu nu ai avut?

MJ: Am întrebat-o „Ţi-a plăcut?” Mi-a răspuns că i-a plăcut mult şi i-am zis „Şi mie.” Iubeam să fiu pe scenă şi să performez, dar există şi cazuri ca al lui Judy Garland care a fost împinsă pe scenă, deşi nu voia, şi asta e într-adevăr foarte dificil. Elizabeth a trecut peste asta. Ea a trecut prin iad şi a fost un copil-vedetă, de aceea ne înţelegem atât de bine.

SB: Toţi copiii-vedete sunt ca tine? Toţi iubesc copiii?

MJ: Toţi iubesc copiii. Se înconjoară de lucruri ştrengăreşti şi se poartă ca nişte copii, pentru că nu au avut ocazia să fie copii. Toţi au chestii nostime în casele lor şi nimeni nu înţelege. Nu s-a scris niciodată o carte despre asta, pentru că prea puţini dintre cei care am supravieţuit putem să vorbim despre asta. Nu e uşor... nu e deloc uşor.

SB: Te simţi încrezător în prezenţa ei? Ai spus că te-ai simţit renăscut. Te-ai simţit mântuit, în prezenţa ei?

MJ: Mm, da. [Începe să plângă.] Nu ştiu dacă înţelegi.

SB: Sincer, nu prea... dar vreau să înţeleg.

MJ: Tu chiar nu înţelegi, nu-i aşa?

SB: Încerc. Explică-mi, de unde vine această durere? Poţi să o explici? Sau, atunci când eşti în preajma lui Shirley nu e nevoie să o faci, pentru că ea înţelege?

MJ: E ca în telepatie. Poţi să simţi ce vrea să spună celălalt, privindu-l în ochi, iar eu şi Shirley ne simţim astfel, reciproc. E ca şi cum ai comunica în tăcere. Ştiam că aşa o să fie când o voi întâlni, ştiam eu. E acelaşi lucru ca şi cu Elizabeth.

SB: Care este sursa durerii tale, Michael? Când erai la capătul puterilor, ce anume te durea?

MJ: Mă durea că totul se întâmpla prea repede şi timpul trecea prea repede. Simţi că ai pierdut multe lucruri. Nu aş relua nimic. Dar durerea vine din faptul că nu ai şansa de a face lucruri simple, iar asta doare. Lucruri mici şi simple, cum ar fi... zile de naştere sau Crăciunuri, sau nopţi petrecute la prieteni – nimic din toate lucrurile astea simple şi amuzante. Sau să mergi într-o piaţă şi să înhaţi ceva de pe galantar... lucruri din astea simple, cum ar fi să ieşi în societate şi să fii normal.

SB: Adică, toată lumea visează să întă un concert în faţa a o sută de mii de oameni, iar tu visezi la lucrurile mărunte pe care le poate face oricine?

MJ: De aceea, atunci când îmi fac prieteni, de obicei nu sunt celebrităţi, ci familii simple şi normale. Vreau să văd cum e viaţa lor. De asta am intrat în coliba aceea din China sau în casele de pământ din Africa de Sud. Am vrut să văd cum e. Am dormit în locuri nebuneşti, oamenii îmi spuneau „Ai înnebunit?” Iar eu le răspundeam „Nu, vreau să văd cum e.”

SB: Ce anume simţi că ţi-a lipsit? Simţi că ai pierdut ceva esenţial pentru viaţă? Cum ar fi faptul că, în copilărie, poţi să fii iubit fără să fie nevoie să meriţi asta? Asta ţi-a lipsit? Faptul că tu întotdeauna a trebuit să munceşti, să demonstrezi, şi nu ai putut să fii tu însuţi? Trebuia să fii evaluat, judecat, studiat. Erai o curiozitate?

MJ: Da, şi e obositor, şi mă epuizează. Nu poţi să mergi undeva unde ei să nu manipuleze ceea ce faci şi ce spui, asta mă deranjează foarte mult, mai ales când ştiu că nu am nimic în comun cu persoana despre care scriu ei, nimic. Să ţi se spună „Wacko”, nu e frumos. Oamenii cred că ceva e în neregulă cu tine, din cauza invenţiilor jurnaliştilor. Eu nu sunt deloc aşa. Sunt opusul.

SB: Cineva a spus odată că esenţa singurătăţii este să simţi că nu eşti înţeles. Din cauza asta nivelul la care eşti acum, te face să te simţi singur?

MJ: Da, desigur.

SB: Eşti acolo de unul singur, şi te simţi mişcat atunci când eşti cu cineva ca Shirley Temple, pentru că şi ea se află în aceeaşi poziţie?

MJ: Da, ea înţelege. Pot să-i vorbesc. E greu să-i fac pe alţii să înţeleagă, pentru că ei nu au fost acolo. Trebuie să simţi asta, să o atingi, să ştii exact ce e.

SB: Şi-a păstrat şi Shirley Temple Black, calităţile copilăreşti, aşa cum ai făcut tu? E jucăuşă, sau te-a luat pe tine ca să-i scoţi la iveală copilăria?

MJ: Era acolo. A venit la uşă cu şorţul pus. Gătea în bucătărie şi, după ce am mâncat, mi-a atins mâna pe masă şi mi-a mângâiat-o, ca şi cum ştia ce să facă, înţelegi? După aceea am stat pur şi simplu la masă şi am vorbit, atât. Mă uitam la acele fotografii frumoase. Avea în bibliotecă fiecare film în care a jucat, sub formă de pictoriale, făcute de marele fotograf George Hurrell, şi e uimitor să priveşti aşa ceva. A păstrat toate rochiile pe care le-a purtat în filme. A păstrat totul. I-am promis că voi face un muzeu pentru copii-vedete şi voi duce la muzeu toate lucrurile ei, şi voi aduce şi alte lucruri, toate fotografiile, totul, pentru a onora copiii-vedete. Lumea nu ştie ce s-a întâmplat cu ei. Eu nu cred că lumea ştie că Bobby Driscoll era dispărut de un an şi nimeni nu l-a recunoscut. Propria lui familie nu a ştiut că zăcea la groapa săracilor, din cauza unei supradoze. El a fost un gigant al Disney, a fost vocea lui Peter Pan. A jucat în „So Dear to My Heart”. A câştigat premiul Academiei pentru „The Window” şi „Song of the South”. Doar văzându-i pe aceşti copii, simt că pot comunica cu ei.

SB: Vei mai merge să o vezi?

MJ: O, da. O voi invita la Neverland. Mi-a zis să îi transmit salutări lui Elizabeth. M-a tot întrebat despre ea.

SB: Se cunosc?

MJ: S-au întâlnit şi au petrecut ceva timp împreună. Am vorbit astăzi lui Elizabeth şi ea a spus „Ohh... să-i transmiţi şi din partea mea salutări.” I-am spus lui Elizabeth că am petrecut weekend-ul cu ea, şi era şocată că am fost acolo. Nu-i venea să creadă.

SB: Ce anume te-a impresionat atât de mult la Shirley Temple? Şi crezi că fiecare fetiţă poate avea o Shirley Temple în interiorul ei?

MJ: Inocenţa ei, felul cum m-a făcut să mă simt bine atunci când eram trist. Şi nu e vorba neapărat de dansul şi cântecul ei, cât de felul ei de a fi. Ea primit darul de a-i face pe oameni să se simtă bine în interior. Toţi copiii au asta; dar, omule, ea e angelică de-a dreptul, pentru mine, şi de fiecare dată când o văd, indiferent că e într-un film sau o fotografie, mă simt tare bine. Am pozele ei peste tot în cameră. Îmi dă o stare grozavă.

SB: Ai regăsit-o pe Shirley Temple, atunci când ai întâlnit-o pe Shirley Temple Black? Mai era ea acea fetiţă? E ca tine? Şi-a păstrat inocenţa copilăriei?

MJ: Da. E tare drăguţă.

SB: Câţi astfel de oameni ai cunoscut? E realist? Întâlneşti mulţi adulţi în preajma cărora nu ai nevoie de protecţie şi care nu te intimidează?

MJ: Foarte puţini.

SB: Deci, foarte puţini au aceste calităţi. E vorba de oameni ca Elizabeth Taylor, respectiv copii-vedete? Oameni care nu au avut copilărie şi şi-au petrecut viaţa încercând să o regăsească şi asta îi face să să fie copilăroşi?

MJ: Aşa e; şi unii au calitatea acesta de la natură. Mulţi oameni creativi o au, şi ei au avut parte de o copilărie minunată. I-am cunoscut şi am lucrat cu ei, sunt regizori sau scriitori, şi pare că suntem cu toţii la fel, în privinţa asta. Colecţionăm aceleaşi lucruri, suntem fascinaţi de aceleaşi lucruri. Am intrat în subsolul casei lui George Lucas şi am văzut că şi el colecţionează aceleaşi lucruri ca mine. Steven Spielberg, la fel. Facem schimb de informaţii legate de colecţii. Sunt lucruri simple, cum ar fi cartonaşe vechi de la guma de mestecat sau anumite reviste... până la picturi originale Normal Rockwell... am văzut acasă la Spielberg cea mai frumoasă pictură originală Norman Rockwell. E atât de mare şi de frumoasă...

MJ: Elizabeth Taylor este foarte copilăroasă. Te dezarmează atunci când îţi spune „Nu vreau să fac asta.” Când s-a lansat filmul „Bug’s Life” [„Viaţă de gândac”] m-a bătut la cap să-mi fac programul în aşa fel încât să putem merge să-l vedem. Aşa că am mers la un cinematograf public la ora 1. Ea încearcă să mă facă să ies în fiecare joi, zicând că sunt prea solitar. La ora aia, toată lumea e la lucru, aşa că nu ne vede nimeni şi nici nu plătim. Venim cu mâinile-n buzunare şi angajaţii spun de fiecare dată: „O, Doamne, Elizabeth Taylor şi Michael Jackson!” Primim popcorn gratis, de toate. Ea adoră „Bug’s Life” şi Neverland-ul. Îi place să se dea în carusel şi în roata Ferris, dar nu îi plac cursele periculoase. Elizabeth Taylor mai are şi alte calităţi copilăreşti. A jucat în „Jane Eyre” când avea opt sau nouă ani. Taţii noştri seamănă foarte mult, amândoi sunt duri, aspri, brutali. Ea e jucăuşă, plină de tinereţe şi veselă, mereu găseşte un motiv să râdă şi să chicotească, chiar dacă are dureri. E gata de orice joc, e gata să înoate oricând. E foarte bună cu copiii. Iubeşte jucăriile şi desenele animate. Învăţ foarte multe de la ea. Îmi povesteşte despre James Dean, Clark Gable, Spencer Tracy şi Montgomery Clift, pentru că a jucat în filme alături de ei. Îmi povesteşte cum erau în realitate, care dintre ei erau de treabă şi care nu. Eram în Singapore – ea m-a însoţit în mare parte din turneul „Dangerous” – şi ne-am hotărât să mergem la grădina zoologică. Am ieşit şi am făcut un tur privat, numai al nostru, şi ne-am distrat. Ea este naşa lui Prince şi a lui Paris, iar Macaulay Culkin e naşul lor. Ea şi-a păstrat, pur şi simplu, caracteristicile unei fetiţe. Copilul pe care îl vezi în „Jane Eyre” şi în „Lassie Come Home”, e încă acolo, în ea. Se vede în ochii ei. Are acea aură de copil. E tare drăguţ. Şi Shirley Temnple la fel. Îmi spune mereu: „Te-ai prins, nu-i aşa? Doar eşti unul dintre noi.” Elizabeth Taylor şi cu mine frate şi soră, mamă şi fiu, iubiţi... e un potpuriu... e ceva special. Ne tânguim la telefon: „Am nevoie de tine...” „Oh, şi eu am nevoie de tine.” Putem să vorbim despre orice. Ea mi-a fost cel mai loial prieten. Spune că mă adoră şi că ar face orice pentru mine. Spune că la Hollywood ar trebui să se scrie un scenariu de film pentru noi doi. Că trebuie neapărat să facem ceva împreună.

SB: Eşti gelos atunci când ea se întâlneşte cu alţi bărbaţi? S-a şi căsătorit la tine în curte.

MJ: Dacă sunt gelos? Da şi nu. Ştiu că dacă ar fi fost vreodată ceva romantic între noi, presa ne-ar fi ridiculizat şi ne-ar fi numit „cuplul ciudat”. Ar transforma totul într-un circ şi asta e cel mai dureros. Îi împing scaunul cu rotile uneori, când ea nu poate să meargă. Nu e treaba lor ce facem noi împreună. Eu am nevoie să fiu lângă oameni ca mine. Unii rapperi îmi spun ‚Hai să ieşim. Hai să mergem într-un club.” Le răspund: „Cum? Să ieşim? Nu prea cred.” Genul acesta de lucruri nu mă caracterizează. În acel turneu, în „Dangerous”, ea m-a hrănit pentru că nu puteam să mănânc. Atunci când sunt supărat, stau nemâncat, uneori până când îmi pierd cunoştinta. [Acuzaţiile lui Chandler au izbucnit în 1993, în timp ce Michael era în turneul „Dangerous”, de aici motivul supărării lui.] Ea lua lingura, îmi deschidea gura şi mă făcea să mănânc. Mi-a spus că n-o să mă lase să plec nicăieri fără ea, deşi medicii ei o sfătuiseră să evite deplasările. A fost în Tailanda şi m-a însoţit în tot turneul, până la Londra. Ne-am oprit la Elton John acasă şi el a fost tare amabil că m-a ascuns. Este unul dintre cei mai drăguţi oameni de pe planeta asta. El şi cu mine am avut grijă de Ryan White, ne-am ocupat împreună de cheltuielile cu îngrijirile medicale. Apoi au început să-mi facă intravenoase. Trec prin astfel de crize alimentare, în care pot sta săptămâni întregi fără să mănânc. Trebuie să iau nişte chestii care să mă ţină pe picioare. Ceea ce mă blochează este că nu pot să mănânc nimic despre care să ştiu că a fost cândva viu iar acum îl văd mort în farfuria mea. Aş vrea să fiu strict vegetarian, dar medicii continuă să-mi bage pe gât pui şi peşte.

...