Capitolul 20. Singurătatea, dorinţa de a avea copii, şi răzgândirea Lisei-Marie Presley

...


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu


Capitolul 20. Singurătatea, dorinţa de a avea copii, şi răzgândirea Lisei-Marie Presley

SB: Dă-mi voie să te întreb despre singurătate. Oriunde ai călătorit ai avut, slavă Domnului, un anturaj. Oameni care au fost alături de tine mult timp, Frank şi Skip [Bodyguard-ul lui Michael la vremea aceea, un om foparte plăcut şi decent din New Orleans.] Şi totuşi, nu e acelaşi lucru ca şi cum ai avea o soţie sau ceva de genul. Te simţi singur? Sau se întâmplă atât de multe în viaţa ta, încât nu ai timp să te simţi singur?

MJ: Când spui „singur”, te referi la lipsa unei soţii? A unui partener de viaţă? La asta te referi?

SB: Da.

MJ: Am trecut prin două divorţuri rele şi tocmai am ieşit din al doilea. Chair şi când eram căsătorit cu aceste femei, mă băgam în pat culcare nefericit. Sufeream. Noaptea trecută am plâns când m-am dus la culcare şi nu am dormit bine. Plâng, Shmuley, pentru că mă simt aşa... îţi spun adevărul adevărat şi dacă nu mă crezi poţi să-l întrebi pe Frank. Frank ştie cât am suferit. Simţeam toată durerea copiilor care suferă şi mă durea foarte tare. De aceea am încercat să ajung la fiecare copil despre care auzeam că suferă, de la [Michael menţionează o fetiţă care se lupta cu cancerul şi pe care a întâlnit-o, împreună cu familia ei, la Shmuley acasă] şi până la Gavin [Arvizo]. Încercam să-i sunt, şi primul lucru pe care l-am făcut de dimineaţă, a fost să sun acasă la... [fetiţa bolnavă de cancer] şi mi s-a spus că murise deja. Mă doare. Dar cred că de acolo îmi vine iubirea adevărată, Shmuley. Dacă pot să ajut în felul acesta, mi-e bine şi nu am nevoie de altfel de iubire. Ştii, dacă undeva întâlnesc o fată care mi se pare frumoasă – şi se întâmplă des asta – e grozav. Vreau să spun că aş ieşi cu ea la o întâlnire sau aşa ceva. Nu e nimic rău în asta. Jennifer Lopez arăta grozav de bine zilele trecute, chiar aşa. M-a şocat, pentru că niciodată nu m-am gândit... arăta bine [Michael râde în timp ce spune asta].

SB: Dar ai renunţat să mai speri că femeile te-ar putea înţelege? Eşti de părere că mult mai bine te vor înţelege copiii?

MJ: Nu e uşor de trăit cu mine, pentru o femeie, ca soţie. Nu e uşor deloc şi eu ştiu asta. Pentru că îmi dăruiesc tot timpul altcuiva. Îl dăruiesc copiilor, îl dăruiesc cuiva care e bolnav undeva în lume... muzicii... Iar femeile vor să fie în centrul atenţiei. Îmi amintesc că Lisa-Marie îmi spunea mereu: „Nu sunt o mobilă, nu sunt o mobilă. Nu poţi, pur şi simplu...” Şi îi răspundeam: „Nu vreau să fii o mobilă.” Şi, ştii, mă căutau la telefon nişte fetiţe bolnave iar ea se înfuria şi le închidea telefonul. Dar, ştii, asta e misiunea mea, Shmuley. Trebuie să mi-o îndeplinesc.

SB: Dar dacă ai găsi o femeie care să fi fost atât de blândă, aşa incredibil de caldă?

MJ: Ca Maica Tereza sau Lady Diana sau... Ar fi minunat. Ar fi perfect.

SB: Ar fi mai bine aşa, decât să te descurci de unul singur?

MJ: Absolut, şi Lisa a fost minunată că mergea cu mine în spitale, şi a fost foarte drăguţă. Erau copii legaţi de paturi, sau prinşi cu lanţuri de podea. Noi i-am dezlegat... am eliberat toţi acei copii... Detestam asta, iar ea... ea a descoperit multe nedreptăţi odată cu mine. Ţări ca România, Cehoslovacia sau Rusia... Să fi văzut ce le făceau copiilor... ai fi fost şocat. Îi înlănţuiau de pereţi ca şi cum ar fi fost animale şi erau goi şi dormeau în propriile dejecţii... Era atât de trist, mi se făcea greaţă. Le-am oferit haine şi jucării şi multă iubire. Îi iubesc, mă întorceam în fiecare zi să-i văd, să-i îmbrăţişez, aş fi vrut să-i iau pe toţi la Neverland.

SB: Când ai început să devii copil-vedetă, ţi-ai simţit copilăria alunecând încet printre degete? Ai câştigat un concurs la vârsta de opt ani. În 1964, ai fost ales ca lider vocal al trupei familiei. Asta te-a încântat sau te-a îngrijorat? Te-ai gândit: „De unde a început asta? Unde va duce?”

MJ: Nu m-am gândit la asta. Nu mă gândeam la viitor. Luam fiecare zi aşa cum venea. Ştiam că voiam să fiu un star. Voiam să fac multe lucruri şi să-i fac pe oameni fericiţi.

SB: Ai ştiut că asta te va costa copilăria?

MJ: Nici vorbă. Nicidecum. [Vorbeşte la telefon] Spune-le băieţilor să lase muzica să le vorbească şi să nu sară imediat în mijlocul ei. Să asculte de câteva ori şi să lase melodia să se creeze singură. Ăsta e secretul, să lase muzica să le vorbească. Bine? La revedere.

SB: Visezi ca într-o zi, ca într-un viitor mesianic, toţi acei copii vor veni şi vor trăi fericiţi la Neverland, până la adânci bătrâneţi?

MJ: Da.

SB: Şi dacă ai avea resursele necesare, tu chiar...

MJ: Aşa aş face, Shmuley. Şi aş fi fericit să fac asta.

SB: Lisa-Marie a fost înţelegătoare, cel puţin în privinţa vizitelor. Deci, n-a avut nicio problemă să te însoţească şi să ofere compasiune şi iubire acelor copii, şi să-i facă să se simtă speciali?

MJ: Nu a avut nicio problemă să facă asta, dar de câteva ori am avut discuţii serioase, pentru că e foarte posesivă cu copiii ei. Copiii ei sunt principala preocupare pentru ea... şi i-am spus „Nu, toţi copiii sunt copiii noştri” iar ei nu i-a plăcut niciodată că am spus asta. Era chiar foarte supărată. În plus, ne-am certat odată, când doi băieţi din Londra l-au ucis pe un altul şi eu voiam să-i văd, pentru că fuseseră judecaţi ca adulţi şi primiseră sentinţă pe viaţă. Aveau zece-unsprezece ani şi voiam să-i vizitez în închisoare. Ea mi-a spus: „Idiotule, tu îi premiezi pentru ce au făcut.” I-am zis: „Pariez că dacă ai căuta în vieţile lor ai afla că nu au avut părinţi aproape, că nu au primit iubire, că nimeni nu i-a ţinut în braţe, nu i-a privit în ochi şi nu le-a spus ’te iubesc’. Ei merită asta, chiar dacă vor face închisoare pe viaţă. Nu vreau decât să le spun că îi iubesc şi să-i îmbrăţişez.” Ea a spus: ”Ei bine, greşeşti.” I-am zis: „Ba nu, tu greşeşti.” Apoi s-a aflat că băieţii proveneau din familii dezorganizate, că nu au primit niciodată atenţie când erau foarte mici, nu au fost îngrijiţi. Mângâierea lor erau acele filme cu Chucky, în care nu vedeau decât înjungheri şi crime. Şi aşa au devenit ceea ce sunt.

SB: Atunci a recunoscut că avuseseşi dreptate?

MJ: Nu, ea considera că eu voiam să răsplătesc nişte băieţi răi.

SB: A vrut să fii tată pentru copiii ei?

MJ: Păi, a fost întrebată odată. I s-a pus întrebarea la televizor şi a spus „Nu, ei au un tată. Tatăl lor este Keogh.”, tipul acela. Dar eu chiar am fost bun cu copiii ei. În fiecare zi le aduceam ceva, iar ei mă aşteptau la fereastră şi mă îmbrăţişau. Îi iubesc. Mi-e tare dor de ei.

SB: Se obişnuise să trăiască la Neverland sau i se părea prea izolat?

MJ: Lisa nu a locuit la Neverland. Stăteam în locuinţa ei din oraş şi veneam periodic la Neverland în vizită. Era ca un fel de weekend plin de distracţie.

SB: Copiilor ei le plăcea?

MJ: Glumeşti? Erau în culmea fericirii.

SB: Iar tu erai fericit să le arăţi?

MJ: M-hm.

SB: A avut dintr-odată mai multă semnificaţie pentru tine, atunci când ai avut o familie căreia să-i arăţi?

MJ: Da, da. E un loc în care poţi să formezi familii, să le uneşti, să aduni oamenii laolaltă prin intermediul iubirii şi al jocului şi al naturii. Neverland apropie familiile... şi vindecă.

SB: Din moment ce idolatrizezi familia, ţi-a fost greu atunci să treci prin acel divorţ?

MJ: Care dintre ele?

SB: Cel cu Lisa.

MJ: Dacă mi-a fost greu?

SB: Ai simţit mâna destinului? Faptul că eşti diferit? Uite, părinţii mei au divorţat când eu aveam opt ani. Prin urmare, eu am considerat mereu căsnicia ca fiind ceva foarte romantic.

MJ: Serios?

SB: Oh, în mod fenomenal. Despre asta vorbesc în toate cărţile mele, despre căsnicie. Din cauză că nu am putut să trec peste...

MJ: Deci tu chiar crezi în căsătorie şi în toate alea? Tu iubeşti căsătoria?

SB: Este lucrul în care cred cel mai mult pe lume. Eu cred în familie, serios.

MJ: Păi şi eu, Shmuley.

SB: Este ceea ce mi-a lipsit. Am scris chiar despre tine, într-una din cărţile mele, în contextul căsătoriei, pe vremea când nici nu mă gândeam că ne vom întâlni vreodată. Era ideea principală, era chiar inceputul cărţii. Capitolul unu, primul capitol de început. Cum începea?... „În inima tuturor vieţilor noastre există un mister puternic şi potent*. Michael Jackson coboară dintr-un avion şi treizcei de mii de fani îi aşteaptă sosirea. El e perceput ca fiind extraordinar de special. Cu toţii îi strigă numele, emoţionaţi. Au plecat de la slujbe ca să-l întâmpine şi să-l ovaţioneze. Din acelaşi avion a coborât şi domnul Jones. Pe el nu îl aşteaptă treizeci de mii de oameni. De fapt, nu îl aşteaptă decât o singură persoană, doamna Jones. Ea i-a ignorat pe toţi, inclusiv pe Michael Jackson. Pentru ea, domnul Jones e cel mai important, mai important şi mai emoţionant decât cea mai mare vedetă pop din lume.” Te-am folosit ca să exemplific cum transformă căsnicia un om obişnuit într-o celebritate. Cu alte cuvinte, pentru soţia mea, eu sunt o celebritate. Ea mă aşteaptă să vin acasă, are o poză cu mine pe perete, ştii? Te simţi special pentru o anumită persoană. Şi, în viaţă, tot ce-ţi trebuie e un fan adevărat.

MJ: Corect.

SB: Iar secretul vieţii e că nu ai nevoie de treizcei de mii sau de o sută de mii. Tu ai asta, Michael. Poţi număra cu degetele de la o mână oamenii care au parte de aşa ceva, în toată lumea asta. Dar ideea la căsnicie este că te alegi cu un singur fan. Un mare fan, care te pune pe tine pe primul loc. Şi asta e tot ce-ţi trebuie. Un fan sincer şi iubitor care te iubeşte pentru ceea ce eşti, mai degrabă decât zeci sau sute de oameni care te iubesc pentru ceea ce faci. Aceasta a fost prima idee în cea mai importantă dintre cărţile mele, „Sexul cuşer”.

MJ: E frumos, Shmuley. Mulţumesc.

SB: Pe vremea aceea nu aveam idee că te voi întâlni, dar am vorbit despre asta. Te pomeneam în fiecare prelegere pe tema asta, pe care o ţineam prin lume. Cu alte cuvinte, voiam să subliniez că mariajul înseamnă să faci o persoană să se simtă un superstar, la fel ca Michael Jackson.

MJ: Frumos.

SB: Eu cred foarte mult în căsătorie. Aşadar, când relaţia ta cu Lisa a început să se destrame, ţi-a fost greu? Idealismul tău despre familie, toate lucrurile care ai crezut că reprezintă temelia unei familii pe care ţi-ai dorit-o mereu, mai ales că ştiai...

MJ: Voiam copii iar ea nu voia.

  

SB: Ea avea deja copii.

MJ: Mda, dar mi-a promis înainte să ne căsătorim că primul lucru va fi să facem copii. M-a durut, şi mă învârteam prin casă ţinând în braţe păpuşi şi plângând, atât de mult îmi doream copii. Eram hotărât să am copii. M-a dezamăgit foarte tare că nu şi-a ţinut promisiunea, ştii? După ce am divorţat, se ţinea după mama tot timpul. Am toate scrisorile în care îmi spunea: „O să-ţi fac nouă copii. O să fac tot ce vrei tu.” Sigur, presa nu ştie toate astea, ea a tot încercat luni la rând, dar eu eram prea supărat şi n-am mai vrut să aud nimic.

SB: Ea a crezut că ar fi fost posibilă o împăcare?

MJ: Aham.

SB: Dar copiii erau o problemă majoră?

MJ: Sigur.

SB: Ea avea copii şi nu-i mai păsa.

MJ: Ea avea copii iar eu voiam să fim ca o familie mare şi să avem mai mulţi copii. Visul meu e să avem nouă sau zece copii. Asta vreau.

SB: Eşti încă foarte tânăr. Crezi că se va întâmpla asta?

MJ: Da.

SB: Dar asta înseamnă să te căsătoreşti din nou.

MJ: Mda.

SB: Te-ar bucura să faci asta?

MJ: Mhm... sau să adopt.

SB: Crezi că e posibil, Michael, ca tu să atragi femeile nepotrivite pentru tine, din cauza celebrităţii?

MJ: E greu. De aceea e dificil pentru mine. E dificil. Nu e uşor pentru oamenii celebri să fie căsătoriţi.

SB: Crezi că doar cu o celebritate te-ai putea căsători, pentru că nu ar avea atâta nevoie de tine?

MJ: Asta ajută, după părerea mea. O celebritate ar înţelege prin ce treci. Pentru că a trecut la rândul ei prin aşa ceva.

SB: Te-ar ajuta sincer?

MJ: Mda, nu ar interesa-o, ştii... proprietăţile tale sau, mă rog... [Începe să cânte] „That’s what you are...” [„ Asta eşti tu... ”]

SB: Corect, corect.

Note explicative:


*Iaca, dragă cetitoriule, chintesenţa gândirii shmulesciene, emanată din adâncul filosofiei de sfertodoct ratat şi fanfaron. Începând cu alăturarea bubuind pleonastic a cuvintelor „puternic” şi „potent”, şi terminând cu metafora încropită penibil la o margine de şanţ „inima vieţilor noastre”, întreaga propoziţie este demnă de papioanele 'telectuale ICR-iste iţite tâmp de după boscheţii din parcul Operei.

...