Keith Badgery

...






Avionul ateriza şi în jurul meu mulţimea enormă a început să se agite. “El e!” a strigat o voce de undeva din mijlocul agitaţiei. Exclamaţia a fost preluată de un alt fan. “El e! El e!” Surescitarea era palpabilă, pe măsură ce tot mai mulţi oameni din mulţime au început să îngâne: “El e! El e! E Michael! Michael! Michael!”

Erau mii de oameni adunaţi pe aeroport acolo, în München, în acea zi din 1992, unde cel mai mare star pop al lumii avea să ţină cel de-al doilea concert din turneu. Şi, deşi mulţimea se comporta civilizat, un fel de anticipaţie febrilă ne cuprindea pe toţi, inclusiv pe mine, când avionul care îl purta pe Michael Jackson ateriza. Michael nu e numai cel mai mare entertainer din lume, ci şi unul dintre cei mai misterioşi, iar noi aveam să-l vedem efectiv, în persoană. Nu aveam habar pe atunci că aveam să leg o scurtă prietenie cu el şi să pot arunca un ochi în spatele scenei unei legende a showbusiness-ului.

Era iunie, la începutul turneului “Dangerous”, un turneu care avea să spargă recordurile mondiale şi să-l confirme, mai puternic ca oricând, ca fiind cel mai mare performer al vremii. Era un efort incredibil. Primul concert a fost pe Stadionul Olimpic din München, în 27 iunie, unde Michael a cântat în faţa unei mulţimi de peste 72.000 de oameni. Turneul era programat să dureze un an şi jumătate şi să se încheie În Mexico City în noiembrie 1993 şi, chiar dacă unele concerte au fost anulate din cauza unor probleme de sănătate ale lui Michael, el a dat 76 concerte, pentru aproximativ 3,5 milioane de oameni. A donat toate profiturile pentru scopuri caritabile, inclusiv pentru fundaţia lui, Heal The World; iar concertul din Bucureşti a fost vândut către HBO pentru 20 milioane $. Treaba asta a generat un nou record mondial: cea mai mare audienţă obţinută de un post de televiziune, iar HBO a câştigat Cable Ace Award. Scena era fenomenală; a durat trei zile să fie ridicată şi avioane de marfă au transportat 20 de încărcături cu echipament în fiecare ţară.

Eu eram pe cale să intru într-una dintre cele mai impresionante aventuri din cariera mea. Trebuia să petrec patru luni ca unul dintre şoferii lui Michael şi, atunci când avionul lui a aterizat pe pistă, s-a oprit şi a fost înconjurat instantaneu de o escortă de poliţie, aproape că nu-mi puteam stăpâni emoţia. Nici mulţimea nu putea. Srigătele “Michael! Te iubim!” creşteau în intensitate şi se transformau într-un vuiet asurzitor, încât părea că se cutremura pământul. Dar asta fusese nimic, în comparaţie cu momentul în care uşa avionului s-a deschis şi Michael a paşit afară, îmbrăcat în ţinută militară şi a ridicat o mână către fanii lui. Atunci, zgomotul făcut de mulţime probabil că a făcut să se clatine fiecare copac din pădurile bavareze. Agenţii de securitate trebuiau să gestioneze hoardele extaziate, dar isteria în masă declanşată le scăpase din mâini. Am fost şofer pentru unele dintre cele mai mari nume în showbusiness, dar niciodată n-am văzut ceva care să semene cu reacţia publicului, atunci când îl vedea pe Michael Jackson.

Eu nu trebuia să am personal de-a face cu Michael. Îi conduceam bodyguarzii într-una din cele trei maşini ale convoiului, în timp ce Michael călătorea de obicei într-un minibus obişnuit, dotat cu facilităţi pentru dormit şi mâncat. Chiar de la început, însă, s-a văzut că el nu era un superstar obişnuit. Oriunde mergeam, drumurile şi traficul erau blocate pentru sosirea lui, o escortă de poliţie ne conducea prin oraşe iar mulţimile erau de-a dreptul ieşite din minţi. Totuşi, la trecerea între oraşe nu am avut escortă, iar asta a provocat un incident neplăcut. Michael era în camionetă iar eu şi un alt şofer, Stan, îl urmam în două maşini. Brusc, walkietalkie a început să-mi piuie. “Keith – l-am auzit pe Stan – ce e aia care vine după noi?” M-am uitat în oglinda retrovizoare şi prima oară mi s-a părut ca văd ceva ce semăna cu două motociclete. Apoi s-au adăugat altele şi altele, până când s-au adunat câteva zeci care ne urmăreau – şi mi-am dat seama că eram urmăriţi de un grup de 40 sau 50 de motociclişti germani. “Stan – am strigat în walkietalkie – ar fi bine să anunţăm minibusul să mărească viteza.” Toţi cei trei şoferi am călcat accelaraţia la blană, dar motocicliştii se apropiau şi n-a durat mult până când ne-au înconjurat. După un minut, au postat motocicletele între maşinile noastre, cu intenţia de a ne separa. Situaţia devenea destul de înfricoşătoare. Walkietalkie mi-a piuit din nou. “O să facem în felul următor – mi-a spus Stan. Apropie-te de bordură cât de mult poţi, pe partea ta, iar eu voi face acelaşi lucru pe partea cealaltă. Apoi venim brusc în V către maşina lui Michael şi îl despărţim de motociclişti.” Asta am făcut şi a mers, motocicliştii au fost nevoiţi să încetinească. Erau furioşi, ne-au înjurat, au scuipat şi au încercat să se strecoare din nou între noi, dar de data asta n-am mai şovăit. M-am ţinut cu maşina mea fix la doi inci în spatele maşinii lui Michael iar Stan conducea la fix doi inci în spatele meu, până când în sfârşit motocicliştii s-au plictisit să ne urmărească şi s-au întors, ca să facă prăpăd în altă parte. Michael dormea, n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat atunci.

Nu îl cunoscusem încă propriu-zis pe Michael; şi numai datorită unui posibil dezastru, din cauza căruia am crezut ca voi fi concediat, s-a intâmplat să ne împrietenim. Michael stătea în Roma şi a vrut să meargă la Florenţa ca sa se uite la o pictură pe care se gândea să o cumpere. Erau vreo 2.000 de fani în faţa hotelului şi ca să-l scoatem de acolo şi apoi să parcurgem drumul spre Florenţa nu era o treabă uşoară. Aşa că oamenii lui de securitate au elaborat un plan. Diferite maşini să fie parcate la toate ieşirile din hotel, în timp ce maşina oficială a lui Michael şi escorta de poliţie să fie aproape de ieşirea din faţă. Maşina în care avea să se urce Michael era aleasă în ultima clipă. Brusc, walkietalkie mi-a piuit. “Keith, va fi maşina ta – mi-a spus şeful securităţii lui Michael. Să fii pregătit, venim spre tine.” Am deschis portiera şi aproape imediat Michael a fost lânga mine. I-am împins înăuntru, pe el şi prietenul cu care era, în timp ce fiica promoterului concertului a urcat în faţă, lângă mine. A durat doar câteva secunde ca Michael să iasă din hotel şi să urce în maşină dar bineînţeles că a fost văzut, au început strigătele şi într-o clipă maşina a fost înconjurată de fani. Erau doi agenţi de scuritate în faţa noastră, care încercau să creeze o breşă printre fanii isterici, ca să putem pleca cu maşina. Dar chiar când eram gata să ne urnim, Michael a pus mâna pe umărul meu: “Opreşte! Cineva a luat pălăria prietenului meu!” Am oprit, dar nu eram deloc fericit. “E riscant, Michael – i-am spus, în timp ce agenţii de securitate ne făceau, disperaţi, semne să plecăm. Într-o mulţime ca asta se poate întâmpla orice.” Am vrut să pornesc. “Nu porni! – a strigat Michael. Vreau pălăria aceea!” Agenţii de securitate şi-au ieşit din minţi. “Haideţi! – a strigat unul dintre ei, în timp ce mulţimea se rostogolea ca un talaz furios asupra noastră. Porniţi odată! Trebuie să vă mişcaţi!” “O să-ţi cumpăr eu o altă pălărie – a spus fata care stătea pe scaunul de lângă mine. Te rog, Michael, trebuie să plecăm acum.” Michael a fost de accord până la urmă şi astfel, chiar când oamenii începeau să lovească maşina, am pornit. Planul era să execut o serie de întoarceri la dreapta ca să ajungem înapoi în faţa hotelului, unde ne puteam intâlni cu agentii de securitate, dar mulţimea era atât de compactă încât am fost forţaţi să facem la stânga şi să o luăm pe o stradă cu sens unic – şi astfel am apucat pe drumul greşit.

Nu aveam nicio şansă să întorc; aşa că, claxonând şi făcând flashuri cu farurile, am trecut de blocaj, apoi am mai făcut câteva întoarceri la stânga – şi brusc am realizat că mă ratăcisem. Eram complet pierdut în peisaj, ca să nu mai spun că îl aveam pe Michael Jackson în maşină şi nici urmă de agent ca să-l protejeze. O vreme am continuat să merg, dar nu era bine. Nu am avut încotro, a trebuit sa recunosc că am greşit drumul. “M-am rătăcit”, am spus. “Nu-i nimic – a spus Michael cu vocea lui blândă. Ce facem?” Fata de lângă mine nu era însă la fel de calmă. “Întoarce-te la hotel! – a ţipat ea. Nu poţi să conduci aiurea cu Michael în maşină şi fără bodyguarzi. Dacă îl recunoaşte cineva? Va fi un dezastru!” Avea dreptate. Michael Jackson este unul dintre cei mai uşor de recunoscut oameni de pe planet iar isteria din jurul lui era atât de mare incât, chiar dacă fanii nu intenţionau să-i facă vreun rău, exista un pericol real ca violenţa să erupă oricând. De altfel, de la teribila asasinare a lui John Lennon în New York, 1980, fiecare star trebuia să fie cât mai precaut. Beatles or fi crezut probabil că erau mai mari decât Iisus dar Michael era indiscutabil mai mare decât Beatles în acel moment al carierei sale. Era nevoie de o decizie rapidă. “Michael – am spus – ce anume vrei să fac? Să conduc până în Florenţa şi acolo să căutăm celelalte maşini?” Michael a ezitat. “Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la hotel” a spus el până la urmă şi atunci am întors maşina şi am făcut drumul înapoi. Michael a fost foarte calm, dar am simţit că începea să devină puţin tensionat. Am reuşit să găsesc drumul înapoi, dar acum aveam o altă problemă. Michael era întins pe podeaua maşinii când am ajuns la hotel, aşa că fanii nu l-au văzut, dar eram la 30 de picioare (aproape 100m) de intrarea în hotel, cu o cărare blocată de şase rânduri de maşini parcate şi nu vedeam nici picior de agent de scuritate. “Nu avem ce face, Michael – i-am spus. Trebuie să o tăiem de-aici. Fii gata să o luăm la goană.” Fata de lângă mine a alergat să alerteze oamenii din hotel. Eu m-am dus la uşa lui Michael, am deschis-o, iar el a sărit afară. Am aruncat un braţ în jurul lui şi cu celălalt îl apăram de mulţimea de oameni, care aproape că au avut un atac de isterie când au realizat că Michael a fost în maşină tot timpul. Am trecut printre ei cu maximă viteză, am intrat pe uşile rotative ale hotelului iar un paznic le-a încuiat – şi abia apoi am văzut că prietenul lui Michael rămăsese afară. “Lasă-l să intre! “ – am strigat şi prietenul a reusit să intre în ultima clipă, înainte ca mulţimea sa năvălească în hotel. M-am dus direct în camera mea să-mi fac bagajele, pentru că eram sigur că voi fi trimis acasă pachet după greşeala aia. Un moment mai târziu, a intrat şeful meu. “Ce faci?” – m-a întrebat. “Bagajele. Voi fi trimis acasă, nu-i aşa?” “Glumeşti? – m-a întrebat şeful. L-ai adus înapoi la hotel teafăr, de unul singur, într-o situaţie în care de obicei era nevoie de nouă agenţi de securitate. Michael e foarte mulţumit că a ajuns înapoi şi vorbeşte foarte frumos despre tine.” Şi uite aşa am devenit prieten cu unul dintre cei mai de treabă oameni pe care i-am cunoscut vreodată.

Pe măsură ce îl cunoşteam, realizam tot mai mult faptul că, deşi Michael Jackson era un performer, artist si om de afaceri excepţional, era complet adevărat ceea ce oamenii spuneau despre el: şi-a pierdut copilăria şi niciodată nu a putut să treacă peste asta. Dincolo de perspicacitatea lui în afaceri, avea un soi ciudat de vulnerabilitate, care te îndemna să-l îmbrăţişezi şi să-i spui să aibă grijă d e el – şi spun asta, nu ca un sentimental. Michael adoră jucăriile şi magazinele de jucării – oriunde mergeam, prin toată Europa, dacă vedeam un magazin “Toys R Us”, indiferent în ce oraş eram, era clar că vom ajunge acolo mai târziu.
Pe când eram la Londra, Michael a vrut să viziteze Hamley’s, faimosul magazin de jucării de pe Regent Street, precum şi magazinul Disney, care se află pe aceeaşi stradă. Ambele magazine au tras obloanele, pentru ca Michael să se poată uita liniştit prinăuntru. A cheltuit mii de lire pe jucării; iubeşte în special seturile magice de iluzii şi de asemenea a cumpărat câteva maşini teleghidate, pe care le dirija în susul şi în josul holurilor din hotelul The Dorchester. Când am plecat de la magazine, tot portbagajul şi tot spatele maşinii erau pline cu jucării – şi, în afară de câteva, speciale, pe care le-a luat cu el, toate celelalte au sfârşit prin a fi dăruite la spitalele de copii, aşa cum se întâmpla în fiecare oraş pe care il vizitam.

Oriunde era cazat Michael, trebuiau instalate maşini de pinball şi jocuri pe computer în apartamentele lui, înainte ca el să ajungă. Odată a văzut într-un oraş din Germania un carusel care i-a plăcut; l-a cumpărat şi l-a trimis la Neverland. Luase şi un prieten cu el în turneu şi, văzându-le relaţia de foarte aproape, pot să garantez că niciodată, în niciun moment, nu a fost un semn cât de mic, că era ceva în neregulă acolo.

Toată lumea ştia că prietenul lui Michael venise cu el şi toată lumea a aceeptat asta fără să pună întrebări. Singura noastră reţinere era că Michael se lăsa expus insinuărilor şi, într-adevăr, exact asta s-a întâmplat în anul următor, când a fost acuzat că avea relaţii nepotrivite cu adolescenţii. Adesea se uită faptul că nu a existat nici urmă de dovadă care să susţină acele acuzaţii. Având ocazia să-l cunosc, eu nu am crezut acele acuzaţii atunci şi nu le cred nici acum.

În primul rând, Michael e un om atât de sincer şi plăcut, încât pur si simplu nu îl cred capabil de acţiuni ca cele de care a fost acuzat. În al doilea rând, când am lucrat pentru el în timpul turneului Dangerous, atitudinea lui faţă de acel prieten era exact ca aceea a unui frate mai mare. Poate că este un geniu al muzicii, dar uneori Michael Jackson are el însuşi mentalitatea unui copil şi de aceea îi place să se joace cu copiii. Faptul că acum are propiii lui copii trebuie să fie cel mai important lucru din lume pentru el, pentru că acum se poate lăsa in voia pasiunii pentru jocurile copilăriei, cu propiii lui copii.

Dar în ciuda personalităţii lui plăcute şi amabile, toţi cei din jurul lui Michael se temeau de el, din cauză că... era cine era. Michael era conştient de acest lucru, dar nu prea ştia ce să facă în privinţa asta. Problemele îi erau raportate prin intermediul lui Bill Bray (şeful lui de securitate, care i-a fost alături timp de 30 de ani), pentru că oamenii pur şi simplu nu îndrăzneau să-i spună direct lui Michael, atunci când ceva nu decurgea conform planului. Se pare că, pe măsură ce devii tot mai faimos, tot mai mulţi oameni se tem de tine. Acum înţeleg de ce se spune că, dacă eşti în top, eşti singur. Bill este unul dintre puţinii oameni care nu se tem de Michael şi, ori de câte ori îi dezvăluia un alt caz în care cineva i-a ascuns ceva, Michael era dezorientat. “Dar de ce nu vine el ca să-mi spună personal?” Eu, însă, în ciuda faptului că eram grozav de emoţionat să-l cunosc, nu mă temeam de el. L-am tratat normal, şi probabil că din cauza asta relaţia noastră a mers atât de bine.

De la început, l-a fascinat accentul meu de cockney (n.t. nativ din estul Londrei) şi încerca să-l imite.
“Bună, colega, ce faci?” – spunea, când se urca in maşină.
“Bună, Michael, tu ce faci?” – îi răspundeam încercând să imit vocea lui, joasă şi foarte delicată; lucru care îl amuza teribil.“
“Colega” – zice el.
“Da, Michael?”
“Spune-mi despre rimele în argoul cockney.”
Şi i-am spus. Michael devenise foarte interesat de asta din anumite motive, şi mi-a cerut să-l învăţ.
“Care e rima în cockney pentru dublu?” – m-a întrebat.
“Mere şi cuplu.”
“Care e rima în cockney pentru acordat?”
“Flaut şi fluierat.”
“Care e rima în cockney pentru bani gheaţă?”
“Sos cu terci de goaţă.”
“Colega, asta e nebunie!”
Şi tot aşa, ore în şir. Până la urmă i-am cumpărat lui Michael o carte despre acest subiect, de care a fost de-a dreptul încântat. “E grozav, Keith, îţi mulţumesc foarte mult” – mi-a spus când i-am înmânat-o. Stătea în maşină citind din ea, cu orele, chicotind atunci când găsea ceva care îi plăcea în mod special. Într-o zi, s-a întors spre mine si m-a anunţat:
“Eu stau într-o La-Di-Dah!”
“Cum ai spus, Michael?”
“La-Di-Dah – a pronunţat el triumfător, înainte să mă lămurească – asta înseamnă maşină!” (n.t. în argoul cockney)

Michael era foarte interesat de oraşele pe care le vizitam. Când eram în hotel, prefera să stea în camera lui, pentru că nu putea să mearga nicăieri fără să fie asaltat de fani, dar când intra pentru prima oară undeva ori îl conduceam pe drumul spre locul unde avea să ţină spectacolul, era foarte curios în legătură cu acele ţări, care erau atât de diferite faţă de a lui. În mod special, a fost captivat de Copenhaga. “Ţi-ar plăcea să locuieşti aici, Keith?” – m-a întrebat. “Nu ştiu, Michael. Nu prea am apucat să văd oraşul.” El a meditat o vreme. Apoi a spus: “Vreau să merg în Parcul Tivoli.” Şi aşa, după concerte, am aranjat ca în ultima zi a şederii acolo, el să viziteze Parcul Tivoli, cel mai important parc de distracţii din Copenhaga.

Vizita a fost programată pentru duminică şi aranjamentele au fost făcute în mare taină, pentru că nu voiam să ne trezim cu hoardele obişnuite care îl înconjoară pe Michael oriunde merge. Am plănuit să-l strecurăm pe o intrare laterală şi să petrecem o după-amiază acolo. Michael era foarte încântat de toată treaba. Dar încântarea lui s-a transformat în şoc şi apoi în dezamăgire când am ajuns acolo, pentru că, atunci când s-a deschis poarta pe care trebuia să se furişeze, ne-am trezit cu grămezi de fotografi, oameni care aclamau şi o trupă. Prima reacţie a lui Michael a fost să se întoarcă şi ne-a luat cam un sfert de ora să-l convingem să intre totuşi în parc. Ajuns înăuntru, a început să-şi revină şi să se distreze. L-am dus cu maşina dintr-o zonă în alta – nu putea să meargă pe jos din cauză că ar fi fost asaltat de mulţime – şi reacţiile lui erau exact ca ecelea ale unui copil entuziasmat.”Wow, a fost fantastic!” – spunea, atunci când intra din nou în maşină. Mi-a plăcut mult!” Îl distra atât de tare în roata care se învârtea, încât a insistat să se dea de două ori şi mi-a cerut să mă dau şi eu cu el. “Nu pot, Michael, trebuie să păzesc maşina”, i-am spus. “Ah, Keith, nu ştii să te distrezi!”

Ca întotdeauna, nu a durat mult până când s-a dus vestea că Michael Jackson era în parc şi în curând s-au adunat mulţimi de oameni. Fără tragere de inimă, Michael a decis după o oră să plecăm de acolo, deşi planificasem să stăm toată după-amiaza, aşa că am luat un taxi care ne-a dus la magazinele cu obiecte militare şi suvenire din oraş. Lui Michael i-au plăcut. A petrecut vreo două ore într-unul din ele, cumpărând câteva uniforme strălucitoare dintre cele pe care îi plăcea atât de mult să le poarte.

Eram în Frankfurt când a fost ziua lui Michael şi am făcut o petrecere pentru el în curtea hotelului. Am avut un grătar şi oameni relaxaţi pe peluza însorită, i-am cântat “Happy Birthday”. Michael nu a venit la grătar, pentru că de fiecare dată când apărea in public, era asediat de fani, dar cineva i-a dus o felie de tort în cameră. “E un gest foarte frumos”, a spus Michael şi a ieşit la balcon ca să împartă prăjitura cu publicul lui, care îl adora.

Pe când mergeam înapoi în Germania, la Hamburg, eu şi cu Michael ne înţelegeam mai bine ca oricând. Căpătasem şi eu, la fel ca restul echipajului, propriul mini-fan club – trei fete: Claudia, o italiancă; Greta, nemţoaică şi Anna, spaniolă. În Hamburg, luam uneori o barcă împreună, pentru o oră, atunci când nu eram cantonat în hotel.

Eu îmi luam faţă de Michael libertăţi pe care alţi oameni nu le îndrăzneau. Într-o zi mergeam la piscină ca să înot şi am găsit doi oameni din paza lui Michael, care păzeau intrarea. Mi-am dat seama că el era înăuntru şi am vrut să mă întorc, dar oamenii mi-au făcut semn să intru. Şi am intrat. Prietenul lui Michael şi familia lui înotau în piscină, în timp ce Michael se plimba de jur împrejur, cu nişte căşti la urechi. A ridicat o mână ca să-mi arate că m-a văzut iar, la următorul circuit al lui în jurul piscinei, m-am prefăcut că vreau să-i fac vânt. Iniţial a părut puţin iritat, dar apoi i s-a părut amuzantă ideea şi a început să râdă nebuneşte. Şi-a continuat plimbarea, dar nu mă scăpa din ochi şi din când in când făcea, în glumă, gestul de a impinge. Cred că am fost prima persoană care s-a purtat aşa cu Michael, după foarte mulţi ani.

Trebuie să recunosc, am făcut şi unele glume. Michael avea patru camere alăturate la primul etaj al hotelului iar eu o aveam pe cea de-a cincea. Fanii descopereau întotdeauna în care apartament stătea Michael şi aşteptau afară, sperând să-l vadă. Uneori Michael dădea draperiile la o parte şi privea afară, lucru care provoca răcnete de recunoaştere din partea mulţimii. Am cumpărat o pereche de mănuşi albe, unul dintre accesoriile specifice ale lui Michael la acea vreme, smuceam draperia din camera mea şi stăteam la distanţă suficientă de fereastră încât să nu mi se vadă decât mâinile. Fanii nu ştiau că ultima cameră nu era a lui Michael, şi aşa am primit şi eu strigăte de recunoaştere din partea lor – chiar dacă ele erau destinate altcuiva.

Turneul “Dangerous” (“periculos”) şi-a meritat numele în unele ocazii, în special în România. Michael a zburat la Bucureşti cu avionul, dar trei dintre noi am primit instrucţiuni să mergem cu maşinile principale şi să-l întâlnim acolo. Ni s-a spus să ne asigurăm că avem maşinile pline cu snacksuri, sticle de apă, Cola etc., pentru că oriunde s-ar fi oprit o maşină, ar fi fost instantaneu înconjurată de localnici. Asta s-a dovedit a fi perfect adevărat. La un moment dat am oprit la o benzinărie (care ne-am lămurit că n-avea combustibil) iar oamenii au apărut ca din pământ. Se îmbulzeau în jurul maşinii şi n-au plecat decât după ce le-am aruncat pe fereastră nişte pungi cu alune. Acelaşi lucru s-a intâmplat atunci când am oprit la o intersecţie cu o cale ferată. A trebuit să opresc, pentru că nu erau bariere, nici lumini, nici indicatoare care să ne arate dacă venea vreun tren sau nu.

Următoarea problemă a fost combustibilul: lipsea cu desăvârşire. Ceilalţi doi şoferi şi cu mine am descoperit că fiecare staţie de combustibil la care opream era goală şi toţi trei am ajuns la Bucureşti cu rezervoarele goale. Acolo am aflat că staţiile de combustibil atrăgeau cele mai enorme cozi, la care trebuia să stai efectiv cu orele. E o practică obişnuită în Bucureşti să plăteşti pe cineva ca să stea la coadă o zi pentru tine, asta însemnând că tu puteai să-ţi vezi de treabă, să mergi la muncă, iar seara să te întorci şi să speri că-ţi găseşti în sfârşit, maşina cu rezervorul umplut.

Pentru că eram oamenii lui Michael, poliţia ne-a escortat până în faţa cozii, lucru care nu le-a convenit localnicilor, şi o fetiţă a venit să-mi umple rezervorul. Era atât de drăguţă, incât i-am dat o fotografie a lui Michael. Feţişoara i s-a luminat complet când a privit poza, ca şi cum i-aş fi dat un sac plin cu aur. După o clipă, mi-a dat-o înapoi. “Nu, nu – i-am spus – e pentru tine.” M-a privit cu uimire şi apoi a ascuns cu grijă fotografia.
Michael a stat la Palatul Snagov, care a fost reşedinţa de vară a preşedintelui Nicolae Ceauşescu, înainte să fie ucis în 1989. Ceauşescu o fi căzut, dar Ţara lui Papură-Vodă a rămas. Palatul era compus din două clădiri şi ni s-a recomandat să mergem între ele cu maşina, nu pe jos. De asemenea, ni s-a spus să nu iesim în curte după lăsarea întunericului. Palatul era ticsit cu gărzi înarmate – de fapt nişte adolescenţi care fluturau automate – şi ne era cumplit de teamă ca nu cumva unul dintre ei să devină iresponsabil.

Era un aranjament ciudat. În ziua următoare l-am întrebat pe şeful securităţii unde aş putea să-mi spăl maşina. “Vino cu mine”, mi-a spus. M-a dus la un stabiliment plin cu tineri jerpeliţi care, am aflat apoi, erau deţinuţi militari. Ei mi-au curăţat maşina şi în timp ce făceau asta, a trebuit să le deschid portbagajul, care era plin-ochi cu apă, Pepsi, snacksuri, alune... Privirea lor a fost una de absolută uimire, să vadă o asemenea abundenţă înăuntrul maşinii şi mi-a fost atât de milă de ei, încât nu am încercat să-i opresc, atunci când câteva cutii şi pungi au dispărut rapid.

Generozitatea incredibilă a lui Michael a fost arăttă atunci când a donat 1 milion $ la un orfelinat numit “Orfelinatul Nr.1” Condiţia orfanilor din România, mulţi dintre ei fiind abandonaţi sau HIV pozitivi, fusese recent un mare subiect de ştiri. Michael a fost extrem de nefericit când a văzut poze cu acei copii suferinzi şi a decis să facă o donaţie cu scopul de a-i ajuta.

Cu o zi înaintea vizitei lui, am fost să văd orfelinatul şi am fost intâmnpinat pe trepte de Richard Young, un binecunoscut paparazzo. Un băiat de şase ani îi căra bagajele şi îi deschidea uşile iar în jurul nostru, nişte angajaţi spălau cu sârg pereţii, ca să-i pregătească pentru venirea lui Michael. “Vino să-ţi arăt zona” – mi-a spus Richard. “Nu cred ca pot să suport” – i-am răspuns. “Nu vom merge în locurile urâte” – m-a asigurat Richard; şi am intrat. Era jalnic. Într-o cameră cu 30-40 de paturi de copii, primul lucru pe care îl observai era tăcerea absolută. Chiar dacă le vorbeai direct copiilor şi încercai să-i înveseleşti, ei te priveau fix, cu ochi goi, inexpresivi. Nu am putut să suport şi am plecat.

A doua zi urma să vină Michael. Palatul se afla la 30 minute de Bucureşti, dar nu au fost probleme pe drum; am avut 20-30 de motociclete şi cel puţin zece maşini de poliţie care ne escortau. Toate intersecţiile fuseseră blocate dinainte. Am intrat în oraş, întâmpinaţi de cohorte de oameni care ovaţionau, cu un Michael extrem de emoţionat pe bancheta din spate, dar când eram aproape de orfelinat marea de oameni era atât de densă, încât maşina mergea ca melcul. Câţiva poliţişti au oprit motocicletele şi s-au apucat să lovească prompt cu bastoanele în oamenii din jur. “De ce fac asta?” – a întrebat Michael, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. “Trebuie să elibereze drumul” – i-am răspuns. “Dar nu e nevoie să facă asta” – a insistat el. Era de-a dreptul supărat şi tulburat de-acum; şi dacă ar fi fost posibil să iasă din maşină şi să oprească violenţa, sunt absolut sigur că asta ar fi făcut. Am aflat mai târziu că toată mulţimea aceea era formată din circa 40.000 de oameni.

Ajuns la orfelinat, Michael a petrecut câteva ore studiind aşezământul şi, deşi foarte mişcat de suferinţa pe care a văzut-o acolo, a fost bucuros să poată face o donaţie. Mi-a spus după aceea că el nu şi-a dat seama ce gest minunat a însemnat acesta pentru poporul român – care, bănuiesc, vorbeşte despre asta şi în ziua de azi.
Şi pe urmă, desigur, a fost concertul... Stadionul avea capacitatea de 60.000 de locuri dar cred în realitate au fost de două ori mai mulţi oameni. Michael a făcut showul lui briliant, obişnuit, dar ce m-a frapat pe mine au fost aranjamentele de catering. Toată mâncarea era ţinută în cuşti – şi era păzită de gărzi înarmate.
În ultima zi, s-a întâmplat ceva foarte special. Oamenii lui Michael au aranjat să fie adunate câteva sute de soldati şi poliţişti într-un parc din oraş. Apoi a sosit Michael. Trupele, unele pe cai, au început să mărşăluiască, cu Michael în frunte. După un minut, Michael a început să alerge în timp ce soldaţii continuau să mărşăluiască, impasibili. Şi apoi, câteva ore Michael a mers, a vorbit, a alergat şi a dansat pe lângă soldaţi, într-una dintre cele mai agreabile sesiuni pe care am văzut-o vreodată într-un turneu. Ziua aceea a fost perfectă pentru mine, atunci când Michael a dansat aproape de locul în care stăteam şi mi-a făcut un mic semn cu mâna.

Michael a fost extrem de atent cu fiecare dintre cei care l-au însoţit în turneu – şi eram mai mult de o sută de oameni. În München există un mare parc tematic numit Europa Park şi Michael l-a închiriat într-o seară pentru toată lumea. Tema era stilul western, cu o cârciumă şi ranchuri (ferme), personaje din Disneyland care se plimbau printre noi, vorbeau cu noi şi făcând mare caz de prezenţa lui Michael.

Michael se asigura întotdeauna că cineva avea grijă de fiecare dintre noi. Chiar dacă el nu mânca în restaurant, noi ceilalţi luam întotdeauna cina. Uneori totuşi venea printre noi, atunci când era sigur că nu va fi asaltat de fani. În Germania am stat odată într-o casă imensă, aproape ca un hotel, care ne-a rămas în amintire pentru că avea o alee miniaturală de bowling. Pentru că eram singuri acolo, Michael a putut să coboare la bar şi să salute pe toată lumea, chiar dacă nu a gustat cu noi din faimoasa şi delicioasa bere nemţească.

Michael era de departe mult mai tolerant decât majoritatea oamenilor, cu slăbiciunile noastre omeneşti. În Scoţia, el a locuit într-o casă, iar noi am fost cazaţi într-un hotel, la aproximativ o milă distanţă – un hotel care s-a dovedit a fi total impropriu. L-am întrebat dacă ne putem muta în alt hotel şi Michael a fost de acord. În timp ce se aranja transferul, am fost invitaţi în casa unde stătea Michael, şi unde se găsea o grămadă de mâncare şi băutură, laolaltă cu cărţi de joc şi alte distracţii. Băuturile s-au epuizat urgent, cu rezultatul că, atunci când am primit din camera lui Michael un apel la 10 pm, care spunea că voia ca unul dintre noi să iasă şi să-i ia nişte Kentucky Fried Chicken, niciunul nu eram în stare să facem treaba asta. “Uitaţi-vă la voi – ne-a spus un asistent – sunteţi şoferii lui şi niciunul nu e în stare să conducă.” Michael însă a privit toată tăraşenia cu foarte multă indulgenţă şi până la urmă a aprobat ca un taxi să-i aducă gustarea.

Înainte de începerea fiecărui concert, Michael avea o audienţă cu copiii locali. Era foarte prietenos cu ei; le răspundea la întrebări, le semna autografe şi făcea fotografii cu fanii lui cei tineri. Copiii pur si simplu adorau asta, erau şi ei la fel de încântaţi ca oricine altcineva, să-l întâlnească pe Michael. Când ne-am întors la Londra, copiii mei – Michael (5 ani) şi Sheryl (4 ani) – au fost invitaţi la întâlnirea cu Michael şi au grozav de entuziasmaţi. Din întâmplare, concertul a fost anulat din cauză că Michael a făcut faringită şi în consecinţă, nici întâlnirea cu copiii n-a mai avut loc. Copiii mei au fost dezamăgiţi dar au înţeles că astfel de lucruri se mai întâmplă. Un alt membru al echipajului nostru a aflat cât de mult îşi doreau copiii mei să-l vadă pe Michael. Eu n-am avut habar că Michael ştia asta, până când într-o zi a venit la mine cu două fotografii semnate. “Ştiu că asta nu compensează faptul că întâlnirea a fost anulată, dar măcar e ceva.” – mi-a spus, in timp ce mi le înmâna. M-am uitat la fotografii şi pe ele scrisese: “Pentru Michael, cu dragoste; Michael Jackson” şi “Pentru Sheryl, cu dragoste; Michael Jackson”. Am fost foarte impresionat de gestul lui, ştiind că de obicei Michael îşi trecea doar numele pe fotografii şi numai foarte rar scria un mesaj personal.
Când călătorea pe distanţe lungi, Michael lua avionul sau Orient Express-ul, după cum avea chef, iar noi mergeam cu maşinile până la destinaţie. Asta s-a întâmplat până la finalul aventurii mele în acel turneu, când Michael urma să concerteze în Istanbul - şi din păcate nu am putut să-mi iau la revedere de la el.

Michael trebuia să zboare cu avionul la Istanbul, iar eu am condus un Mercedes în spatele minibusului său, prin Turcia; şi când eram pe drum am avut primul semn că Turcia nu era la fel ca alte ţări prin care călătorisem. O maşină a apărut în spatele meu şi m-a separat de minibus, aşa că am urmărit-o ca să-i arăt că nu mă las intimidat. Brusc, maşina s-a oprit şi un om a sărit afară. Am făcut la fel, cu intenţia de a avea o discuţie cu el. Dar, la fel de brusc, omul a împins un pistol spre mine. M-am întors în maşina mea şi aia a fost ultima oară când am mai urmărit vreo maşină în Turcia.

Odată ajunşi în Istanbul, ne-am întâlnit cu Michael şi ne-am cazat la hotel, în luxul cu care ne obişnuisem deja: mâncare la discreţie, camere frumoase şi toate cele. Dar Michael nu se simţea bine deloc şi, după multe deliberări, s-a luat hotărârea să nu ţină spectacolul, ci să se întoarcă la Londra pentru recuperare. L-am dus la aeroport şi pe drum am avut nişte probleme cu poliţia: o masină a încercat să mă oblige să ies de pe carosabil, presupunând, fără îndoială, că ar fi o mare chestie să-i facă necazuri lui Michael Jackson, în timp ce altele încercau să mă separe de convoi. A fost o experienţă neplăcută, parbrizul mi-a fost spart; şi abia când l-am văzut pe Michael în avion m-am liniştit. Michael niciodată nu spune multe în astfel de ocazii, dar era evident uşurat că pleca de acolo.

Iniţial, concertele au fost doar amânate până când Michael avea să se simtă mai bine şi nimeni nu a ştiut că Michael a parăsit efectiv ţara. După câteva zile, însă, a devenit evident pentru toată lumea că Michael încă nu se simţea bine şi toate concertele erau anulate. Asta ne-a ridicat nişte probleme. Turcia e o ţară frumoasă dar, aşa cum deja văzusem, viaţa e mai dură aici decât în Europa de Vest. Nu am fost singurul care am descoperit asta şi eram îngrijoraţi de felul în care aveau să reacţioneze promoterii, atunci când urmau sa realizeze că Michael plecase şi nu avea să se mai întoarcă.

Într-o decizie finală şi, cred, înţeleaptă, ne-am spus că discreţia e o componentă mai bună a curajului şi că cel mai bine pentru noi toţi era să o tăiem de-acolo înainte să fie făcut anunţul oficial. Echipa lui Michael a început să plece din hotel pe nesimţite, unul câte unul, iar noi (şoferii) am transportat cu schimbul oamenii la aeroport. După ce am făcut treaba asta, urma să ne cărăm noi înşine cu maşinile afară din ţară şi astfel am terminat gonind prin Turcia în trei Mercedesuri negre. Am avut noroc că erau nişte maşini bune, pentru că poliţia a încercat să ne oprească în câteva ocazii şi de fiecare dată am scăpat pur si simplu călcând acceleraţia la blană.

Eram încă agitaţi, chiar după ce am trecut graniţa în Grecia, dar când am ajuns în Europa de Vest ne-am liniştit şi viaţa a revenit la normal. La scurt timp după asta, m-am întors la familia mea, iar cele patru luni şi jumătate petrecute cu Michael pe drumuri au părut doar un vis.

În timpul acestor patru luni, Michael a ţinut 41 concerte şi l-am văzut pe fiecare dintre ele. Începutul era cea mai uimitoare şi dramatică punere în scenă pe care am văzut-o în viaţa mea – şi cred că le-am văzut pe toate. Era o explozie dramatică de muzică, care creştea în intensitate, pe măsură ce în fundal se desfăşurau imagini cu Michael de-a lungul anilor. Apoi luminile păleau, muzica creştea într-o intensitate frenetică iar scena exploda brusc în artificii, în timp ce Michael însuşi apărea, într-o săritură explozivă, din podea, lucru care a ţinut primele pagini ale ştirilor din toată lumea. Mulţimea era înnebunită. Michael stătea nemişcat cam un minut – şi e nevoie de o charismă extraordinară ca să poţi sta nemişcat pe scenă de unul singur în faţa a mii de oameni – apoi se întorcea brusc şi iar rămânea nemişcat, încă un minut, iar mulţimea izbucnea din nou. La finalul concertelor, părăsea scena într-un aparat de propulsie – altă chestie unică.

Asta a fost perioada mea petrecută cu Michael Jackson – un geniu muzical, un om amabil şi extrem de plăcut şi, pentru scurt timp, un prieten. Mă bucur mult pentru el că acum are copiii lui şi nu-i doresc nimic altceva decât să fie fericit. Cât despre muzica şi performanţele lui, nu pot deât să citez cuvintele pe care cineva le-a spus într-un context diferit: “Baby, you’re the best!”

Am cunoscut o parte din membrii familiei Jackson de-a lungul anilor şi, ca să fiu cinstit, nu se ridică mai sus de genunchiul broaştei faţă de Michael. Prima a fost La Toya, sora lui, pe care am întâmpinat-o la coborârea dintr-un Concorde împreună cu soţul şi managerul ei, Jack Gordon. Sigur că am recunoscut-o imediat pe La Toya şi, chiar dacă n-aş fi făcut-o, era evident că ea era o vedetă. La Toya adoră să fie în centrul atenţiei şi pentru asta făcea tot ce putea: îşi flutura genele, se mişca ciudat, îşi punea şi-şi scotea ochelarii de soare – şi în general se purta ca o vedeta. Jack se lupta în urma ei cu bagajele, aşa că m-am dus la el. “Domnule Gordon – i-am spus - daţi-mi voie să vă ajut.” Se pare că, din punctul lui de vedere, am făcut o greşeală adresându-mă lui Jack Gordon fără să port o pancartă cu numele, aşa cum se obişnuieşte. M-a privit circumspect. “Ne-am cunoscut vreodată?” – mi-a spus cu un ton care putea fi lesne comparat cu un târnăcop pentru spart gheaţa.
“Nu, domnule, nu ne-am cunoscut. Dar din moment ce staţi fix în spatele unui membru al familiei Jackson, pe care l-am recunoscut ca urmare a faptului că am văzut 18.243 poze cu ea în ziare şi ştiu că e măritată cu managerul ei şi ştiu că acel manager se numeşte Jack Gordon, e destul de evidentă presupunerea că dumneavoastră sunteţi ăla. Şi am dreptate, nu-i aşa? Dumneavoastră sunteţi acel Jack Gordon? Şi o însoţiţi pe faimoasa La Toya Jackson, care are un frate şi mai faimos pe nume Michael, cu care am petrecut recent câteva luni şi care are mult mai mult bun-simţ în unghia degetului mic decât se vede treaba că aţi fi dumneavoastră capabil să aveţi vreodată în zece veţi. Acum vă voi conduce prin Londra, aşa cum sunt plătit să fac. Şi aş adăuga că nevasta dumneavosatră are prea multă tencuială pe faţă.”

De fapt, nu am spus nimic din toate astea. Le-am luat pur şi simplu bagajele şi mi-am văzut de treabă. Dar vă garantez că asta am gândit.

L-am întâlnit şi pe Jermaine Jackson – foarte scurt – când am fost chemat la Hotelul Conrad din Chelsea, unde era împreună cu familia lui. Jermaine a apărut ca un tip decent şi politicos. El şi familia lui tocmai luau masa şi mi-a oferit un sandviş., pe care l-am acceptat recunoscător, pentru că în slujba mea poţi să stai nemâncat cu orele, chiar cu zilele. Familia s-a dus în camerele de hotel să se schimbe, iar eu am aşteptat afară. Şi am aşteptat… Şi am aşteptat… Într-un final, după vreo două ore, a apărut un angajat. “Îmi pare rău, dar ei au decis să nu mai iasă.” – mi-a spus el. “Şi nu se putea ca cineva să mă anunţe?” “Ei, ăă, au uitat că sunteţi aici” – mi-a răspuns angajatul şi s-a întors în hotel. Ei bine, mi-am spus, mulţumesc pentru sandviş.


...