O scurtă observaţie

...



Luna august este luna în care Michael Jackson şi-a început misiunea pe această planetă şi în care noi, ceilalţi, am fost binecuvântaţi să-l avem printre noi. Dar luna august înseamnă mai mult decât atât: e şi luna în care Michael a primit cele mai crunte lovituri; luna în care sufletul i-a fost rănit şi în care, insesizabil, dar constant şi sigur, am început să-l pierdem pe unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am avut vreodată printre noi.

Pe 18 august 1993, în timp ce Michael se pregătea pentru a doua rundă a turneului „Dangerous”, Departamentul de Poliţie din Los Angeles primea o sesizare privind un caz de molestare asupra unui minor. Sesizarea a fost depusă de un medic psihiatru pe nume Mathis Abrams. Cu o zi înainte, pe 17 august 1993, dis de dimineaţă, Evan Chandler (disperat că va pierde custodia fiului, în favoarea fostei soţii) şi-a dus fiul de 13 ani la un consult psihiatric, care a durat aproape trei ore, în timpul cărora Jordan a declarat (şi povestit) că fusese molestat de Michael Jackson. Psihiatrul fusese deja pus în temă cu „temerile” lui Chandler cum că între Michael Jackson şi micul Jordan se întâmpla ceva „necurat”. Micul Jordan fusese deja supus unei operaţiuni de spalare a creierului de către tatăl Chandler care, după ce l-a drogat pe băiat, i-a inoculat în cap un text pe care acesta avea să-l reproducă mot- à-mot atât în faţa psihiatrului, cât şi, ulterior, a reprezentanţilor legii. Să revenim la ziua de 17 august. Cazurile de molestare a minorilor intră sub incidenţa legii iar Codul Penal din California prevede ca astfel de situaţii să fie raportate imediat, de către persoanele care intră în posesia informaţiilor; prin urmare, doctorul Abrams şi-a făcut datoria şi, pe 18 august 1993, a raportat cazul către autorităţi. Treaba asta ar fi trebuit să o facă Evan Chandler, dar ştiind foarte bine că totul era o minciună, a avut nevoie de susţinere din partea unui specialist care să nu fie bănuit de complicitate. Probabil că medicul chiar a crezut ce a auzit de la Jordan – deşi, fie vorba între noi, un psihiatru de calitate ar fi putut să-şi dea seama foarte uşor dacă băiatul spunea lucruri care se întâmplaseară cu adevărat sau doar interpreta un rol bine invăţat pe dinafară. În fine, fix în urmă cu 18 ani, pe 18 august 1993, s-a aprins prima scânteie din rugul pe care, timp de 16 ani după aceea, a ars, încet, într-o tortură greu de imaginat până şi pentru cel mai sadic dintre diavolii Tartarului; a suferit şi s-a stins, celulă cu celulă, cel care nu venise pe lumea asta decât ca să ne distreze, să ne bucure şi să ne facă să zâmbim: Michael Jackson.

După zece ani, în 2003, în timp ce Michael Jackson se pregătea pentru a-şi sărbători, alături de prieteni – şi mai ales, pentru prima oară, alături de fani – cea de-a 45-a aniversare, Thomas Sneddon – acelaşi procuror care îl vânase în 1993 (şi-l ratase, din cauză că procesul pe care l-a iniţiat a fost clasat fără tăgadă, de două complete de judecată, din lipsă de dovezi) – ancheta de zor cazul Arvizo şi încerca să încropească un dosar pe baza căruia să-l aresteze pe Michael sub aceleaşi acuzaţii care în 1993 rămăseseră fără obiect. În iunie 2003 a început investigaţiile, în iulie a interogat familia Arvizo; în august deja îşi freca palmele, sigur că de data asta a reuşit să pună mâna pe Michael Jackson, pe care îl ura încontinuu de zece ani, pe care l-a vânat ca un câine turbat şi pe care îşi făcuse un scop în viaţă să-l distrugă, pentru simplul motiv că Michael Jackson avea şi era tot cea ce el nu fusese în stare să aibă sau să fie în toată viaţa lui de limax târâtor.

În ziua de 17 august 2004 Michael Jackson a asistat la finalizarea audierilor lui Sneddon în legătură cu acuzaţiile (care fuseseră depuse de Thomas Mesereau) de proceduri ilegale şi abuzuri comise împotriva lui Michael în 2003, incluzând arestarea lui, incluzând năvala la Neverland din noiembrie 2003 şi devastarea proprietăţii, în fruntea unei armate de poliţişti, atunci când ştia că Michael şi copiii erau plecaţi de acasă pentru câteva zile. După ce au fost ascultaţi 163 de martori, pe 17 august 2004, plângerile lui Michael Jackson au fost respinse, pe motiv că nu aveau obiect.

Pe 18 august 2005 Michael Jackson (care la ora aceea era în Estul Mijlociu) a fost amendat cu 10.000 $ pentru că nu a apărut într-un proces intentat de altă râmă scurmătoare în bălegar, care a crezut că e mai tare decât Sneddon şi că are mai multe şanse decât el, aşa că l-a dat în judecată pe Michael, pretextând că fusese molestat în 1984; dar că îşi pierduse memoria subit şi nu i-a revenit decât (şi tot subit, desigur) după ce a văzut la televizor că Michael a fost arestat sub acuzaţia de molestare în 2003. Unul dintre reprezentanţii lui Michael, avocatul Charles Gay, a declarat în faţa judecătorului că Michael nu a putut să fie prezent pentru că somaţia venise în aceeaşi zi (13 iunie 2005) în care avea să se anunţe verdictul în procesul „People (aka media&Sneddon) vs Jackson” şi că, logic, Michael nu avea cum să fie prezent în două locuri simultan. Judecătorul cunoştea acest fapt; dar tot a decis ca Michael să plătească amenda.

După cum spuneam la începutul acestui articol, august e o lună cu o semnificaţie extremă: ea ni l-a dat pe Regele Pop şi tot ea ni l-a luat, ca într-o reeditare nemiloasă a strigătului trist, plin de toată dezamăgirea lumii: „Şi tu, Brutus?”

Vreau să închei cu un comentariu pe care l-am găsit sub un articol, pe undeva pe internet: Michael Joseph Jackson a fost cea mai frumoasă fiinţă umană de pe această planetă şi, datorită curvelor media CNN şi FOX News, el a devenit cea mai mare tragedie americană, şi totodată s-a dovedit, fără vreo urmă de îndoială, că Evan Chandler era un escroc ordinar şi adevăratul abuzator al lui Jordan. (în 2005 Jordan l-a dat în judecată pe Evan pentru că a încercat să-l omoare)

Cât de sub-nivelul-fundului-oceanului trebuie să fii ca să poţi acuza, de asemenea fapte odioase, un om nevinovat? Cât de cretin să fii ca, după toate dovezile care ţi s-au perindat prin fata ochilor (mă refer la cei care chiar aveau nevoie de dovezi; nu la mine sau la voi, dragi cititori), de 18 ani încoace, să continui să crezi lături ca cele pe care de-alde Oprah(matia) Winfrey, Diane „Dobitoaca Satului” Dimond, Diane „Vaca Bălţii” Sawyer, Ed „Scârmă-Adânc” Bradley, Ian „Herpes Genital” Halperin şi alte japiţe asemenea, laolaltă cu toţi pseudo-psihologii de Oteveu şi pseudo-investigatorii de radio-şanţ ai lu’ peşte le toarnă de o grămadă de vreme şi continuă să le toarne, la doi ani după ce Michael s-a dus acolo unde nu-l mai poate răni nimeni? (apropos, sper că în clipa asta râde şi le dă cu tifla mustăcioaselor şi frustraţilor care l-au hăituit). Şi, mai ales, cât de nemernic, de infam şi de sub-uman să fii, ca să îi faci aşa ceva unui om care, nu numai că n-a făcut niciun rău în viaţa lui, ci, mai mult decât atât, a făcut atâtea lucruri minunate şi căruia, atât de mulţi dintre noi, îi datorăm atât de multe?








...