Secvenţe din viaţa de după

...

Este a doua oară când, în loc să-l sărbătorim pe Michael Jackson, îl comemorăm. Este al doilea 29 august „de după”. Chiar dacă nu îl vedeam şi chiar dacă şansele de a fi lângă el erau mai mici decât cele de a câştiga la loterie – ştiam că era pe aici, pe undeva, printre noi, respira, vorbea, îşi făcea planuri... şi poate gusta dintr-o felie de tort aniversar. Chiar dacă, poate, nu era chiar fericit, pentru că jumătate din viaţa lui era scena şi, după 2005, acea jumătate îi fusese distrusă – poate că, totuşi, de ziua lui, zâmbea în mijlocul familiei şi al prietenilor, desfăcând amuzat panglicile cadourilor. Gândindu-mă la toate acestea, am reflectat la ce înseamnă „viaţa de după”. Pentru a o putea defini, însă, a trebuit ca mai întâi să ştiu exact ce e cu viaţa „de dinainte” – aceea în care Michael făcea turnee, lansa albume, compunea şi înregistra; iar între timp organiza acţiuni caritabile şi primea premii. Limita dintre viaţa „de dinainte” şi cea „de după” e aproape imperceptibilă, ca un văl diafan, pentru că Michael alesese să se retragă din viaţa publică, de câţiva ani. Pentru un om care trăise practic pe scenă patru decenii, era ca şi cum i se tăiaseră aripile. Nu vreau să-i amintesc pe cei care i-au tăiat aripile; nu e locul, nici momentul şi oricum îi ştim prea bine, cu toţii. Iar, dacă nu ar fi fost acea planificare pentru revenirea care trebuia să fie spectacolul mileniului, am fi trăit încă viaţa „de dinainte”. Dacă era bună sau rea, n-aş putea să spun cu certitudine. Doar că... Pentru mine era OK să ştiu că era aici, cu noi, că treceau şi peste el primăveri şi veri, toamne şi ierni, că îi era foame şi sete, că obosea şi fredona, din când în când, „Smile... what’s the use of crying? You’ll find that life is still worthwhile, if you just smile...” Lucrurile acestea, pe care le avea în comun cu noi, creau, într-un fel, senzaţia de apropiere, de intimitate chiar. Ca şi cum, dacă ne-am fi intersectat vreodată pe stradă, i-am fi putut striga: „Ia uite, şi tu respiri! Ai doi ochi, două urechi, un nas şi o gură... Vino încoace, fratele meu!!!!” (ca în bancul cu puiul de arici şi cactusul).

Viaţa „de după” e o încercare grea. Şi mai greu este să o gestionăm. Pentru că, iată, suntem la al doilea 29 august „de după” şi amintirea lui e mai vie ca niciodată... la fel ca gheara care ne-a strâns inimile pe 25 iunie 2009. Dar, din păcate, dintre toate lucrurile care există pe lumea asta, timpul e singurul pe care nu-l putem avea înapoi.

Şi nu ne rămâne decât să ne gândim la toată bucuria pe care Michael ne-a oferit-o; să ne amintim clipele când îl vedeam pe scenă, când îi ascultam vocea şi cântam pe stadioane, împreună cu el... Şi nu ne rămâne decât să sperăm, din toată inima, că acum e într-un loc unde nu-l mai poate atinge nimeni şi nimic, şi unde i s-a permis să fie fericit, în sfârşit. Altminteri... viaţa asta „de după” ar fi cumplit de tristă.





Prima oară când ţi-am văzut chipul,
am crezut că soarele a răsărit în ochii tăi
iar luna şi stelele erau darurile pe care le-ai oferit
întunericului şi cerurilor goale.

Prima oară când ţi-am auzit vocea,
am simţit pământul mişcându-se în mâinile mele,
ca inima tremurândă a unei păsări captive
care venise acolo la chemarea mea.

Iar prima oară când am cântat împreună cu tine,
ţi-am simţit inima atât de aproape de a mea,
şi am ştiut că bucuria noastră va umple pământul
şi va dura, va dura, va dura... până la sfârşitul timpului.



(Cântecul este compus de compozitorul englez Ewan MacColl, în 1957. Am adaptat două dintre versuri pentru a se potrivi în context, iar pentru asta a trebuit să înregistrez o versiune interpretată de sora mea.)

...