Capitolul 2. Despre copilărie, singurătate, desene animate şi fraţi

...  


"MICHAEL JACKSON TAPES BOOK" - traducere şi adaptare în limba română de Mikael A. Dobrescu  


Capitolul 2. Despre copilărie, singurătate, desene animate şi fraţi

 

SB: A fost o vârstă anume la care ai realizat „Doamne, mi-am ratat copilăria”?  

MJ: Da, îmi amintesc clar... E ca şi cum ai fi într-o cursă din care nu poţi scăpa şi te gândeşti: „Doamne, ce am făcut?” dar eşti angajat în cursa aia şi nu poţi ieşi din ea. Am avut revelaţia asta înainte de adolescenţă. Îmi doream atât de mult să mă joc în parcul de peste drum, unde vedeam copii jucând baseball şi fotbal dar eu aveam înregistrări de făcut. Vedeam parcul, era chiar peste drum, dar eu trebuia să intru în altă clădire, şi să lucrez până noaptea târziu la albume. Stăteam acolo, uitându-mă la copii, cu lacrimile şiroind, şi mă gândeam: „Sunt prins într-o capcană şi trebuie să fac asta pentru tot restul vieţii mele. Am un contract.” Dar îmi doream enorm să merg în parc, măcar ca să îmi fac un prieten care să-mi spună „Bună.” Obişnuiam să umblu pe străzi căutând pe cineva cu care să vorbesc. Ţi-am povestit.  

SB: Câţi ani aveai?  

MJ: Era în timpul înregistrărilor pentru albumul „Thriller”.  

SB: Deci, erai cel mai mare star din lume şi...  

MJ: ...căutam oameni cu care să vorbesc. Eram atât de singur, încât plângeam în camera mea de la etaj şi mă gândeam: „Gata, nu mai rezist. Trebuie să ies de aici.” Şi ieşeam în stradă. Îmi amintesc că, efectiv, întrebam oamenii: „Vrei să fii prietenul meu?”  

SB: Probabil că erau şocaţi.  

MJ: Spuneau, uimiţi: „Michael Jackson!” Iar eu mă gândeam: „O, Doamne! Îmi vor fi prieteni doar pentru că sunt Michael Jackson? Sau pentru că sunt eu?” Şi nu-mi doream decât să vorbesc cu cineva.  

SB: Şi, ai găsit?  

MJ: Mdap... în fine, am mers în parc şi acolo erau nişte copii care se dădeau în leagăne.  

SB: Şi atunci ai decis că ei erau răspunsul – copiii. Ei sunt singurii care se poartă cu tine ca şi cu un om obişnuit?  

MJ: Mda. Ăsta e adevărul.  

SB: Aşadar, aceasta e vârsta la care ai realizat „O, Doamne. Am pierdut copilăria, pentru că aceştia sunt singurii oameni cu care mă pot identifica.”

MJ: Am suferit mult, în felul acesta. Ştiam că ceva nu era în regulă cu mine, la vremea respectivă. Dar aveam nevoie de cineva... Probabil că din cauza asta mi-am luat manechinele. Pentru că aveam nevoie de prezenţa cuiva, dar eram prea timid ca să stau în preajma oamenilor reali. Nu vorbeam cu manechinele. Nu eram ca babele alea care vorbesc cu plantele. Dar aveam nevoie să simt că cineva îmi ţinea companie. Mă întrebam şi eu „De ce am manechinele astea?” Ei sunt aproape ca nişte copii şi nişte oameni adevăraţi, şi mă fac să simt că mai e cineva în cameră cu mine.

SB: Dar de ce îţi era ruşine să vorbeşti cu oameni reali? Era din cauză că tu nu învăţaseşi să te porţi decât pe scenă, şi nu ai avut ocazia să ieşi, să te distrezi?  

MJ: Exact. Niciodată nu era timp de ieşiri prin oraş.  

SB: Acum te mai simţi singur?  

MJ: Nu în felul în care mă simţeam atunci. Nu.  

SB: Sigur, acum ai copiii tăi, ceea ce face o mare diferenţă. Dar există o parte în noi care nu e doar părinte. Există o parte în noi, care are nevoie de alte forme de interacţiune.  

MJ: Ce fel de interacţiune?  

SB: Cineva în faţa căruia să te descarci emoţional, într-un fel pe care Prince sau Paris nu ar înţelege.  

MJ: Mmm... prieteni şi anumiţi oameni în care să te încrezi... Elizabeth [Taylor], sau, ştiu eu... Mac [Macaulay Culkin], Shirley Temple, oameni care au trecut prin ce am trecut şi eu.  

SB: Deci, întotdeauna e vorba de oameni care au trecut prin ce ai trecut şi tu – toţi acei copii-vedete?  

MJ: Toată lumea spune: „Mdap, înţeleg ce vrei să zici”, dar nu înţeleg. Doar încearcă să fie de acord cu tine.  

SB: Discuţi cu prietenii care au fost copii-vedete, despre lucruri care li s-au întâmplat? Sau nu e nevoie, pentru că înţelegi totul?

MJ: Ştii, e ca în telepatie. Aş fi vrut să ne vezi, pe mine şi pe Shirley Temple. [Cu doar câteva săptămâni înainte de această conversaţie, Michael se întâlnise cu Shirley Temple în San Francisco.]  

SB: Mai păstrezi legătura cu ea?  

MJ: Vreau să o sun. Trebuie să o sun din nou. Îi tot mulţumeam şi m-a întrebat „De ce?” iar eu i-am răspuns: „Pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine.”  

SB: Îi vei dedica vreodată un cântec?  

MJ: Mi-ar plăcea mult să fac asta.  

SB: Deci, nu e nevoie ca Macaulay Culkin să-ţi spună „Eram la filmări şi, uite ce am păţit cu tatăl meu.” Nu aveţi conversaţii de genul acesta?  

MJ: Oh, da. Macaulay Culkin are un suflet minunat şi copilăros, se întreabă: „Cum am ajuns să fiu prins în asta? Eu nu am vrut niciodată să fiu actor.” El întotdeauna a vrut să scape. Să-l fi văzut, atunci când nu-l mai suporta pe tatăl lui, cum izbucnea, avea o energie fantastică. Mă vedeam pe mine, în locul lui. „Mac, treci aici!” – strigătul acela...

SB: Deci, asta îţi reaminteşte prin ce ai trecut tu? Şi el a făcut nişte alegeri asemănătoare cu ale tale. A încercat să rămână copil cât a putut de mult. Dar sunt alţi copii-vedete care nu au făcut asta, cum ar fi Brooke Shields, de care ai fost apropiat cândva. Cum a reuşit cineva ca ea – care la fel, nu pare că a avut de ales în copilărie – dar nu a încercat să-şi redescopere copilăria? Crezi că are un preţ? Crezi că Macaulay Culkin, tu şi alţii, vă puteţi menţine echilibrul, pentru că înţelegeţi ceea ce v-a lipsit şi încercaţi să compensaţi?  
MJ: Ştii, nu se aplică tuturor. Brooke Shields a început ca model, aşa că nu a stat la filmări non-stop. Ea făcea modelling. Nu a fost star de cinema până când a jucat în „Pretty Baby” cred; şi a jucat rolul unei prostituate la vârsta de... cred că avea doisprezece ani. A făcut o mulţime de fotografii, dar nu a muncit ca noi, zilnic, din zori şi pănă noaptea târziu. Probabil că oamenii sunt afectaţi în mod diferit, dar e acelaşi lucru. Ea e foarte drăguţă şi deşteaptă. Nu e prostuţă. Chiar e deşteaptă. Multă lume crede că atunci când cineva e frumos, nu prea-l duce capul. Dar ea e deşteaptă.  

SB: Cu ce alţi copii-vedete ai mai fost apropiat?  

MJ: Puţini dintre ei au mai rămas. Asta e înspăimântător. Mulţi s-au distrus singuri.  

SB: La treisprezece ani ai devenit personaj într-un serial animat. A fost dificil?  

MJ: Mă trezeam în fiecare duminică dimineaţa, abia aşteptam.

 SB: Ca să urmăreşti „The Jacksons”?  

MJ: Ca să urmăresc desnul animat cu „The Jackson 5”. Mă simţeam foarte onorat, că fusesem transformat într-un desen animat. Nu ai idee cât de fericit eram. Nu trebuia să facem nimic. Erau vocile altora. Ne-au animat şi au folosit cântece de pe albumele noastre, iar serialul acesta s-a difuzat ani la rând. Îmi amintesc că eram în Brunei, ca să dau un spectacol pentru sultanul de acolo; şi am fost la spital. Era cel mai frumos spital pe care l-am văzut în viaţa mea. Stăteam în pat şi când am văzut desenul animat cu „The Jackson 5” la televizor, nu mi-a venit să cred. Îl difuzează mereu. Serialul „The Jackson 5” e creat de aceaşi companie care a creat „The Beatles” şi „The Osmonds”.  

SB: Deci, acesta e unul dintre lucrurile care ţi-au plăcut cel mai mult?  

MJ: Oh, adoram asta.  

SB: Te-a făcut să te simţi mai conectat cu copiii din toată lumea? Pentru că, ştii, copiii sunt cei care se uită cel mai mult la desene animate, nu?  

MJ: Iubesc asta. Mă plasează într-o altă lume. Mă gândeam: „Doamne, sunt în altă lume!” Mă simţeam special. Cred că m-a făcut să mă simt mult mai special, asta, decât hiturile şi concertele şi toate celelalte. Asta m-a impresionat, mai mult decât orice altceva.


.  

SB: Acum, dintre toţi fraţii, tu ai avut parte de cea mai multă atenţie. Erai pe cale să devii star, încă dinainte să te desprinzi şi să urmezi o carieră solo. A fost greu pentru fraţii tăi? Există vreo analogie cu povestea din Biblie despre Iosif, care primea mai multă atenţie decât fraţii lui şi aceştia s-au răzbunat?  

MJ: Nu m-am gândit la asta şi nici nu am observat, până mai târziu. Mama mea văzuse, dar nu mi-a spus. Însă cred că soţiile i-au instigat, într-un fel. Asta ne-a dezbinat ca grup. Soţiile sunt cele care i-au despărţit pe Beatles. Asta i-a despărţit pe Dean Martin şi Jerry Lewis. Tot asta a distrus toate marile spectacole. Soţiile se implică şi apoi încep să-i bage în cap unuia dintre membri: „Tu eşti starul. El are nevoie de tine, nu tu de el.” Apoi, el vine la muncă a doua zi umflat de mândrie şi începe să se certe cu partenerul de scenă. Asta s-a întâmplat cu mine şi fraţii mei. Chiar aşa au făcut [soţiile lor]. Am văzut cum s-a întâmplat.  

SB: Asta te-a făcut să fii un pic împotriva căsătoriei?  

MJ: Chiar aşa. Mi-am spus: „Nu vreau să am parte din aşa ceva. Eu n-o să mă căsătoresc.” Şi m-a ţinut ani de zile.  

SB: Ar fi fost vreo cale să opreşti asta? Nu ai fi putut să le spui fraţilor tăi: „Priviţi! Ce se întâmplă cu noi?” Ai fi putut să opreşti totul? Fraţii tăi s-au căsătorit foarte tineri. Poate că şi ei se simţeau singuri.  

MJ: Ei s-au căsătorit de tineri ca să scape de tata, să plece de acasă. I-am implorat să nu se căsătorească, dar tot au făcut-o.  

SB: Dar tu de ce ai mai stat acasă?  

MJ: Eram în culmea gloriei cu „Thriller”, dar încă mă consideram un copil. Simţeam că nu-mi venise timpul să plec. Eram încă un băiat. Nu-mi venise vremea să plec de acasă. Aşa simţeam, în inima mea.  

SB: Şi totuşi, încă îţi era teamă de tatăl tău. Cum vine asta?  

MJ: Deja nu mai era impresarul meu, dar primea drepturi de autor. Era ceva mai calm, şi se mândrea cu mine. Chiar dacă n-o spunea niciodată.  

SB: Ţi-ai dorit să-l auzi spunând că era mândru de tine?  

MJ: Aveam nevoie de asta.  

SB: Mai mult decât orice pe lume?  

MJ: Mdap.  

SB: Şi totuşi, nu a spus-o niciodată. Crezi că ştie că eşti cel mai mare star din lume, sau crezi că în mintea lui încă nu concepe asta?  

MJ: Ştie, dar îi e foarte greu să facă un compliment, iar faptul că m-am străduit mereu să-l impresionez, m-a făcut să devin un perfecţionist. Era în public, şi făcea o faţă ca asta. Făcea [Michael imită, adoptând o grimasă] şi te îngrozea efectiv, şi te gândeai „Nu trebuie să greşesc. Ne va ucide.” Toată lumea aplauda iar el arăta ca şi cum „O să ţi-o iei rău pe coajă. Să nu îndrăzneşti să greşeşti.” Iar eu mă gândeam „Doamne, o să dau de belea după spectacol.”  

SB: Având în vedere că în viaţă există două forţe motrice, frica şi iubirea, crezi că ai fi ajuns şi mai departe, dacă motivaţia ta ar fi fost iubirea? Cum ar fi fost, dacă tatăl tău ţi-ar fi spus „Michael, eu te voi iubi indiferent ce-ar fi, dar poţi să faci asta”? Sigur, acum poţi să condamni frica pe tatăl tău ţi-a băgat-o în oase. Dar chestia e că uite, ai devenit cel mai mare star din lume. Deci, poate că frica e o motivaţie mai bună decât iubirea. Sincer, eu nu cred asta; dar nu cumva exemplul tău o confirmă?

MJ: Eu cred că există o balanţă. A meritat să renunţe la a fi părinte? A meritat să renunţe la toată iubirea pe care i-aş fi acordat-o, la prietenia pe care am fi simţit-o uitându-ne unul în ochii celuilalt, la plimbările prin parc, ţinându-ne de mână? Eu nu cred că a meritat să renunţe la toate acestea. Îmi pare rău. Lucrurile acestea sunt nepreţuite.  

SB: Dacă, pentru a fi un părinte bun, cariera ta ar avea de suferit, eşti pregătit să accepţi preţul ăsta?  

MJ: Nu, nu sunt pregătit pentru asta. Pot să le fac pe amândouă. Simt că n-am încotro.  

SB: Simţi că Dumnezeu ţi-a dat acest potenţial, acest dar, şi trebuie să-l foloseşti?  

MJ: Trebuie. Tata a făcut o treabă extraordinară cu mine, pregătindu-mă pentru scenă, ca artist, dar a fost extrem de sever. Nu-mi place să-l judec, dar sunt multe lucruri pe care eu le-aş fi făcut altfel, ca părinte. Nu am simţit niciodată iubire pentru el. ă iubire pentru el. Când mergeam cu avionul, trebuia să fiu ţinut în braţe pentru că mi-era frică de turbulenţe, ţipam şi mă zbăteam de teamă că o să ne prăbuşim. Îmi amintesc foarte clar. El niciodată nu m-a îmbrăţişat, nici măcar nu m-a atins, trebuiau să vină stewardesele să mă ţină de mână şi să mă liniştească.  

SB: Era un om mânios?  

MJ: Cred că era aspru. Nu ştiu de ce. Omule, acum nu mai e aşa, dar pe atunci era foarte dur. Cel mai dur ins pe care l-am cunoscut în viaţa mea.  

SB: Dar dacă cineva ţi-ar spune: „Uite, Michael, ai de ales, ori una ori alta. El a fost un manager excelent, dar nu un părinte cald şi iubitor. Te-a învăţat să te mişti şi te-a învăţat disciplina.” Ai fi dispus să renunţi la titlul de cel mai mare entertainer din lume, în schimbul unei copilării pline de iubire? Ori simţi că nu ar fi nevoie să alegi, că ai fi ajuns oricum unde eşti acum?  

MJ: Ar fi putut să facă toate aceste lucruri cu mine şi să-şi găsească timp să mai fie şi tată, uneori – să ne jucăm un joc, să prindem o minge. Ţi-am povestit că odată că m-a pus pe un ponei. Nu cred că a realizat vreodată cât de mult m-a marcat acest gest.  

SB: Aceea a fost una dintre cele mai emoţionante povestiri despre ideea de a fi părinte, pa cer am auzit-o vreodată. Că un singur gest din partea unui tată, pentru fiul său, ar putea avea un asemenea efect, este uimitor şi foarte emoţionant.  

MJ: Mă gândesc azi la asta şi-mi doresc să fi făcut puţin mai mult, doar puţin mai mult. Aş fi avut cu totul alte sentimente.

SB: Şi poate că nu ai fi fost atât de încrâncenat să fii cel mai bun. Dacă ai fi primit multă iubire atunci când erai copil, poate că nu ai fi avut nevoie ca lumea să te iubească şi nu nu ai fi ajuns un superstar. Ai renunţa la asta, în schimbul iubirii din copilărie?  

MJ: Nu. Nu aş renunţa niciodată. Asta e meseria mea. Mi-a fost dată cu un motiv. Chiar cred în asta şi o simt...  

SB: ...că Dumnezeu te-a ales, dându-ţi acest dar special...  

MJ: Chiar cred în asta. Dacă ai putea să vezi chipurile oamenilor din toată lumea, şi unii care spun „Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, pentru că ne-ai salvat viaţa, mie şi copiilor mei. Pot să te ating?” şi apoi încep să plângă. E ca şi cum ai avea puteri de vindecător. Primim asta cu un scop. .. să ajutăm oamenii.  

SB: Deci, ceea ce a făcut Shirley Temple pentru tine, prin acele postere pe care le aveai pe pereţi în camera de hotel, ca să te simţi în siguranţă, faci tu pentru oameni din toată lumea, şi la un nivel mai mare.  

MJ: O, da. Aşa e; şi am vrut neapărat să-i mulţumesc lui Shirley Temple pentru că mi-a insuflat nădejde în momentele grele; dar am început să plâng aşa de tare că nu puteam rosti cuvintele; iar ea mi-a luat mâna şi mi-a mângâiat-o, uite aşa.  

SB: Prin urmare, Michael, atunci când nu ştiai dacă puteai să mergi mai departe, şi apoi îi priveai fotografiile sau filmele de pe vremea când era copil, ce anume te înfrângea? Ce era? Josnicia pe care o vedeai la oameni? Sau faptul că tu întotdeauna a trebuit să munceşti din greu ca să fii cel mai bun? Sau toate astea?  

MJ: Să muncesc din greu, fără să mă pot opri ca să mă joc şi să mă distrez. Am avut parte de puţină distracţie, în acele hoteluri – câte o bătaie cu pernele, cu fraţii mei şi lucruri din astea, sau aruncam lucruri pe fereastră. Dar am avut parte şi de multă suferinţă. Odată, ne pregăteam să mergem în America de Sud, imi amintesc că trebuia să plecăm iar eu, în casă, am început să plâng foarte tare şi să spun: „Nu vreau decât să fiu la fel ca toţi ceilalţi. Nu vreau decât să fiu normal.” M-am ascuns, dar tata m-a găsit şi m-a obligat să mă urc în maşină, pentru că aveam un concert de suţinut. Apoi, cunoşti oameni pe drum, îi inviţi la tine, şi ştii că trebuie să profiţi cât poţi, de fiecare moment petrecut cu ei, pentru că nu îi vei mai vedea niciodată, iar asta e dureros. Ştii că prietenia aceasta nu va dura. Genul acesta de lucruri doare foarte tare, mai ales când eşti copil.  

SB: Toată viaţa ta, a trebuit să-ţi pui cariera înaintea relaţiilor afective. Dar astăzi, există ceva afectiv în viaţa ta? O maşină nu poate merge fără combustibil, iar tu nu poţi merge mai departe fără să primeşti iubire. Nu poţi, pur şi simplu, doar să oferi iubire, fără să şi primeşti înapoi. Iar, să spui că o primeşti de la fani, nu e suficient, Michael, pentru că ei te iubesc pentru ceea ce faci şi nu pentru ceea ce eşti. Ei te iubesc pentru electricitatea şi pentru încântarea pe care le aduci în vieţile lor.  

MJ: O primesc înapoi, prin fericirea şi bucuria pe care le văd în ochii copiilor. Ei mi-au salvat viaţa, aşa că vreau să le ofer ceva în schimb [aici Michael începe să plângă.] Ei m-au salvat. Nu glumesc. Doar fiind lângă ei, doar văzându-i. Chiar aşa e.

SB: Când ai crescut, ţi s-a întâmplat să simţi că cineva a încălcat promisiuni pe care ţi le făcuse?  

MJ: Tata a încălcat una foarte mare, pentru care sunt supărat şi azi. M-a manipulat să semnez un contract cu Columbia, când aveam optsprezece ani, promiţându-mi că voi lua cina cu Fred Astaire. Tata ştia că îl iubeam pe Fred din toată inima. Ştia că aş fi semnat contractul cu ochii închişi, şi aşa am făcut, iar el a plecat fericit şi nu a făcut nimic ca să-şi ţină promisiunea. Apoi a spus că îi pare rău sau ceva de genul. Mi-a frânt inima că a făcut asta. M-a înşelat.  

SB: I-ai spus vreodată cât de tare te-a supărat?  

MJ: Nu. Nici până în ziua de azi nu ştie cât am suferit. De aceea, eu nu fac promisiuni pe care să nu le respect.

...