To Whom It May Concern

...


Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Nu l-am întâlnit niciodată, nu am stat în faţa lui şi nu l-am privit în ochi în timp ce ne vorbeam. Nu l-am văzut acasă, nici în parc, nici muncind ori jucându-se cu copiii. Nu ştiu cum dormea, cum mânca ori râdea. Nu-l cunosc pe Michael Jackson şi nu ştiu de ce a compus un anumit cântec sau altul, ce anume a vrut să ne spună prin acel cântec sau cum a decurs procesul creaţiei.

Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar nici pe cei din jurul meu – cei lângă care trăiesc de ani de zile, pe care îi văd constant şi alături de care am trăit, de-a lungul timpului, diferite experienţe – nu îi cunosc mai bine. Poate că cel mai bine mă cunosc pe mine însumi, dar nici măcar pe mine nu pot să mă laud că mă cunosc „ca-n palmă”. De fapt, nici măcar palma nu mi-o ştiu pe dinafară, aşa cum aş şti o poezie învaţată. Nu-mi privesc palma în fiecare zi, dar sunt convins că, dacă aş face-o, aş descoperi de fiecare dată câte o linie pe care n-o văzusem înainte. Singurele lucruri pe care le cunosc despre mine, de care sunt sigur şi pe care le-aş recita fără greş, chiar dacă aş fi întrebat în somn, sunt datele din buletin: numele, data naşterii, sexul şi starea civilă... cam atât...

Nu-l cunosc pe Michael Jackson, aşa cum nu cunosc niciun om care gândeşte, simte şi reacţionează. În realitate, atât timp cât nu pot şti niciodată cu precizie ce voi gândi, simţi sau cum voi reacţiona eu în diferite situaţii, ar fi absurd sa afirm că aş cunoaşte o altă persoană. Aşadar, nu pot să afirm una ca asta – şi nici n-o fac. Dar sunt semne care mă pot ajuta să-mi dau seama de multe lucruri, în legătură cu o persoană: atitudinea, gesturile, timbrul vocii, privirea, cuvintele pe care le spune şi felul în care le rosteşte. Şi, mai important decât toate acestea, este ceea ce face o persoană, ceea ce creează şi ceea ce realizează în timpul vieţii sale – acestea sunt lucrurile care contează cu adevărat şi pe baza cărora îţi poţi da seama cam ce fel de om este (sau a fost).

Ştefan Luchian a pictat în ultimii ani ai vieţii numai natură moartă cu flori, din cauza bolii paralizante (scleroză multiplă), care l-a ţintuit în fotoliu. Creaţiile lui Van Gogh îi reflectă perfect frământările interioare şi îi oglindesc schizofrenia şi tulburarea bipolară de care suferea. Antonio Gaudi a suferit de reumatism articular (consecinţă a scarlatinei făcute în copilărie) şi, petrecând foarte mult timp în natură, de unul singur, în adolescenţă şi tinereţe (parte din tratamentul bolii), acest lucru l-a inspirat în creaţia sa de mai târziu şi l-a făcut să încorporeze formele şi temele naturii în operele sale arhitectonice. Pablo Picasso, cunoscut pentru aventurile sale amoroase fară număr, are nenumărate pânze cu femei. Şi exemplele pot continua, la nesfârşit. Nimeni dintre criticii de artă de astăzi nu i-a cunoscut personal pe aceşti artişti, dar asta nu-i împiedică să le comenteze creaţiile. Câţi dintre noi l-au cunoscut pe Eminescu?... Deoarece nu am citit pe nicăieri că s-ar fi brevetat elixirul nemuririi, îndrăznesc să presupun (cu riscul de a fi acuzat că „mă dau mare” şi că le ştiu pe toate) că niciunul. Şi totuşi, ani la rând, în şcoală, i-am disecat opera, i-am analizat poeziile, am făcut comparaţii şi am utilizat metafore, în general pentru a răspunde la întrebarea: „ce a vrut poetul să transmită?” Foloseam drept modele lecţiile din carte, ne inspiram din cărţi de analiză literară şi profitam de sugestiile profesorilor de limba română, ca să facem comentarii din care să reiasă – cu argumente, obligatoriu – ce a vrut să ne transmită autorul prin opera respectivă. Nici autorii manualelor, nici criticii lirerari şi nici profesorii de limba română nu au băut şpriţ şi n-au împărţit aceeaşi odaie cu autorii, dar asta nu înseamnă că ceea ce spun ei nu e adevărat. Şi dacă totuşi (presupunând că unii dintre noi au fost maeştri ai interpretărilor) părerea noastră diferea, pe alocuri, cu cea a criticilor sau a profesorului, nu se supăra nimeni. Doar că, evident, şi această părere diferită trebuia argumentată – şi nu numai atât: mai trebuia şi să fie exprimată politicos. Altminteri, nu e o „părere diferită”, ci o manifestare grosolană, necenzurată, a lipsei de educaţie şi a inculturii – lucru care se găseşte, din abundenţă, în faţa şatrei sau în Piaţa Obor. Nu poţi să intri în casa unui om, să-i spui că nu şi-a pus bine vopseaua pe tavan şi gata, îi trânteşti mucii-n fasole, completând cu expresii de genul „ce te dai mare ca te pricepi la estetică, mă boule.” Nu se face aşa. Dacă tu consideri că vopseaua nu e bine aleasă ori nu e bine întinsă şi dacă de asemenea consideri că eşti mai priceput în domeniu, îi expui calm, politicos, unde şi de ce a greşit, neapărat cu argumente – şi abia la finalul demonstraţiei, dacă ţii morţiş, iar omul îţi e prieten de ani de zile (ori nu vezi prin zonă vreo rangă pe care sa o poată apuca rapid), adaugi, suav: „mă boule.” Eventual, ca să te asiguri că nu se supără şi că îţi înţelege intenţia, care dealtfel colcăie de sentimentele cele mai bune, completezi, la fel de politicos: „doar e dreptul meu să îmi exprim părerea... dar dacă nu primeşti păreri opuse, pune un banner în faţa casei ca să ştiu; şi îţi las spaţiul liber pentru nevastă, copii, căţel, prieteni şi alţii pe care nu îi deranjează vopseaua ta de pe tavan.” A, şi nu uita apoteotica, mirobolanta, veşnic prezenta încheiere – la fel de nelipsită precum punctul din propoziţie, căciula de pe ă sau Nuţi Udrea din Ministerul Turismului – rostită solemn, cu aceeaşi graţie care te-a caracterizat întotdeauna: „mă boule.” Aşadar...

Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar tot ceea ce a creat a izvorât din trăirile sale interioare, din experienţele şi din observaţiile sale. A compus „Heal The World” inspirat de frumuseţea planetei noastre; „Little Susie” şi „Gone Too Soon” sunt poveştile unor copii; „D.S.” e dedicat procurorului Sneddon; „Earth Song” e inspirat de distrugerea masivă şi necugetată a naturii; „Stranger In Moscow” e compus chiar la Moscova, imediat după ce a aflat că Chandler a depus plângere penală împotriva lui; „They Don’t Care About Us” a izvorât din suferinţele îndurate în timpul acestui scandal; „You Are My Life” e compus după ce i s-a născut primul copil; „Speechless” i-a fost inspirat de o bătaie copilărească, cu baloanele de apă; etcetera, etcetera... Nu mai înşir melodiile în care îşi exprimă dispreţul faţă de media – sunt nenumărate. Având în vedere toate aceste fapte – care sunt eminamente corecte, din moment ce le-a afirmat însuşi artistul – orice om, care e în stare să lege două vorbe într-un mod coerent, poate fi capabil şi are dreptul să-i analizeze cântecele. Nu e nicio filosofie în asta şi nimic ruşinos, jignitor sau care să sugereze că omul respectiv suferă de grandomanie – aka să se dea mare şi să pretindă că le ştie pe toate. Ei, şi omul respectiv, care simte nevoia să facă astfel de analize şi să le împărtăşească mirenilor, le expune pe blog. Nimeni nu a pretins ca eventualele comentarii să fie musai unele de prosternare în faţa inteligenţei sau a talentului autorului, nici vorbă. Cel care îşi expune creaţiile – dacă a depăşit, din punct de vedere intelectual, stadiul râmei – o face tocmai cu intenţia de a genera nişte dezbateri, opinii, discuţii şi pro şi contra, pentru că asftel de discuţii sunt constructive, ne ajută pe toţi să evoluăm, să ne dezvoltăm mental şi chiar spiritual, pentru că până la urmă ăsta e rostul nostru, al oamenilor raţionali; pentru asta comunicăm, nu doar ca să ne aflăm în treabă, aşa ca orice ţaţă cu două clase şi-un trimestru. Doar că, aşa cum am mai spus – şi repet, nu pentru toată lumea, ci numai pentru râmele cu mintea odihnită care s-ar nimeri prin zonă şi ar avea curiozitatea să citească ce trăncănesc eu aici – părerile, fie ele pro sau contra, trebuiesc exprimate calm, fără jigniri şi fără să fie asociate cu muci întinşi pe pereţi – ori, mai rău, în fasole. Numai râmele consideră că jignirea e esenţială într-o exprimare, că ea întăreşte şi sprijină afirmaţia. Numai râmele au nevoie de un astfel de întăritor, numai lor le e absolut necesară insulta – această Viagra a cuvintelor, acest Ecstasy al substantivelor rătăcite pe la antipozi, acest Duracell din fundul iepuraşilor verbali. Ei bine, eu nu scriu pentru astfel de fiinţe. Totuşi, dacă aceste fiinţe insistă să-mi confunde blogul cu boscheţii care substituie un WC public, eu nu am cum să le împiedic. Validez comentariile, ca să se bucure toată lumea de emanaţiile lor geniale. Dar le avertizez: mă pot insulta pe mine, am trecut de mult botezul focului şi jur că n-o să leşin; dar nu dau voie nimănui să-mi jignească cititorii. Sunt oameni care mi-au fost alături continuu, de un an şi jumătate; pe care îi consider prieteni dragi, care au mult bun-simţ şi care nu merită să fie insultaţi de nimeni. Comentariile care vor conţine exprimări ireverenţioase la adresa oricăruia dintre ei, vor fi gratulate cu skip, fără explicaţii.

Nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar ceea ce scriu are în spate mii de pagini citite, mii de zile de muzică ascultată, mii de ore de videoclipuri şi de interviuri vizionate. Acolo unde am declarat ceva răspicat, am adus argumente; acolo unde ceea ce am afirmat a fost doar opinia mea, am specificat acest lucru. Nu cred că e nepotrivit să analizez o melodie, nu cred că nu am dreptul să-mi exprim părerile la mine acasă şi nu cred că m-am exprimat vreodată indecent.

Nu, nu-l cunosc pe Michael Jackson. Dar nici voi, cei care mă insultaţi pe mine sau îmi insultaţi prietenii, nu mă cunoaşteţi. Aşa că vă cer, în numele bunului-simţ: scutiţi-ne de imprecaţii! Chiloţărelile sunt bine-venite în milioane de alte locuri. Aici am creat, împreună, o oază a decenţei. Şi aşa vreau să rămână. Cer prea mult?



...