29 august va rămâne pentru totdeauna ziua în care Dumnezeu ne-a arătat că ne iubeşte… şi ni l-a dat pe Michael Jackson.

...





Voiam să schimb lumea, aşa că m-am trezit într-o dimineaţă şi m-am uitat in oglindă. Cel care mă privea a spus: „Nu mai e mult timp. Pământul e împânzit de durere. Copii mor de foame. Naţiuni rămân fărâmiţate de neîncredere şi ură. Peste tot aerul şi apa sunt murdărite, aproape ireversibil. Fă ceva!”

Acela din oglindă părea foarte supărat şi disperat. Totul arăta ca o mare dezordine, o tragedie, un dezastru. Am decis că el avea dreptate. Nu mă simţeam şi eu la fel de rău, în privinţa acelor lucruri, exact ca şi el? Planeta părea că fusese folostă şi apoi aruncată de-o parte. Imaginându-mi cum va arăta viaţa pe pământ după numai o generaţie, m-a făcut să simt panică.

Nu a fost greu să găsesc oameni care doreau să rezolve problemele planetei. Ascultându-le soluţiile, m-am gândit: „E atât de multă bunăvoinţă acolo, atât de multă preocupare.” Noaptea, înainte să merg la culcare, acela din oglindă mă privea serios: „Acum vom rezolva ceva”, a declarat. „Dacă fiecare işi face treaba.”

Dar nu şi-a făcut treaba fiecare. Unii, da; dar puteau ei să oprească tăvălugul? Unde au fost soluţionate durerea, foametea, ura şi poluarea? Doar dorindu-ne, nu rezolvăm nimic – ştiam asta. Când m-am trezit în dimineaţa următoare, acela din oglindă părea confuz. „Poate că nu există speranţă”, a murmurat. Apoi, în ochi i-a apărut o undă mucalită şi a ridicat din umeri. „Dar tu şi cu mine vom supravieţui. Cel puţin, noi suntem bine.”

M-am simţit ciudat când a spus asta. Era ceva foarte greşit acolo. O vagă îndoială mi-a încolţit, una pe care n-o mai simţisem atât de clar până atunci. Dacă acela din oglindă nu eram eu? El simte altfel. El vede problemele „de acolo” care trebuiesc rezolvate. Poate că vor fi rezolvate, poate că nu. El va merge mai departe. Dar eu nu simt aşa – acele probleme nu sunt „de acolo”. Eu le simt înăuntrul meu. Un copil plângând în Etiopia, un pescăruş zbătându-se într-o pată de ulei revărsat, o gorilă de munte vânată fără milă, un soldat adolescent tremurând de frică atunci când aude avioane zburând pe deasupra – nu sunt toate acestea lucruri care se întâmplă în mine, atunci când le văd şi aud despre ele?

Data următoare când m-am privit, acela din oglindă a început să se estompeze. Până la urmă, nu era decât o imagine. Mi-a arătat o persoană solitară închisa într-un pachet ordonat de piele şi oase. „Am crezut vreodată că tu eşti eu?” am început să mă întreb. Eu nu sunt atât de izolat şi de temător. Durerea vieţii mă mişcă, dar bucuria vieţii e mult mai puternică, şi numai ea singură poate vindeca. Viaţa este cea care vindecă viaţa şi cel mai bun lucru pe care-l pot face pentru Pământ este să fiu copilul său iubitor.

Acela din oglindă a tresărit. El nu se gândise atât de mult la iubire. Îi era mult mai uşor să vadă problemele, pentru că iubirea însemna să fie pe deplin sincer cu el însuşi. Ouch!

„Oh, prietene”, i-am şoptit; „tu crezi că există ceva care poate rezolva problemele fară iubire?” Acela din oglindă nu era sigur. Fiind singur atâta vreme, neîncrezându-se în alţii şi neavând parte de încrederea altora, ajunsese să se detaşeze de realitatea vieţii. „E iubirea mai reală decât durerea?” a întrebat. „Nu-ţi pot garanta asta. Dar s-ar putea. Hai să aflăm”, i-am spus. Am atins oglinda cu un zâmbet. „Hai sa nu mai fim singuri. Vrei să fii partenerul meu? Aud un dans care începe. Haide.” Acela din oglindă a zâmbit timid. Începea să realizeze că puteam fi prieteni buni. Puteam fi mai paşnici, mai iubitori şi mai cinstiţi unul cu celălalt, în fiecare zi.

Ar putea asta să schimbe lumea? Eu cred că da, pentru că Mama Terra vrea să fim fericiţi şi să o iubim, aşa cum ne îngrijim de nevoile ei. Ea are nevoie de oameni neînfricaţi de partea ei, oameni al căror curaj vine din faptul că ei fac parte din ea, la fel cum un copil e suficient de curajos sa meargă pentru că mama îşi ţine braţele întinse, ca să-l prindă. Când acela din oglindă e plin de iubire pentru mine şi pentru el, nu e loc de teamă. Când suntem înfricoşaţi şi panicaţi, încetăm să ne mai iubim propria viaţă şi planeta. Suntem deconectaţi. Cum ar putea cineva să alerge să ajute planeta, dacă se simte rupt de ea? Poate că planeta ne spune ce vrea şi, neascultând-o, cădem înapoi în propria teamă şi în propria panică.

Un lucru ştiu: niciodată nu mă simt singur, atunci când sunt copilul planetei. Nu am nevoie să mă agăţ de ideea de supravieţuire, atâta timp cât realizez, zi de zi, că toată viaţa e înăuntrul meu. Copiii şi durerea lor; copiii şi bucuria lor. Oceanul unduindu-se sub soare; oceanul plângând cu lacrimi de păcură. Animalele vânate, înfricoşate; animalele zburdând cu bucuria completă de a trăi.

Acest sens de „lumea din mine” este felul în care am vrut intotdeauna să simt. Acela din oglindă îşi are îndoielile sale, uneori. Aşa că sunt afectuos cu el. În fiecare dimineaţă ating oglinda şi murmur: „Oh, prietene, aud un dans. Vrei să fii partenerul meu? Haide.”


“That One In The Mirror” – Michael Jackson

(“Dancing The Dream”, 1992)





...