Adevărul despre Michael Jackson - Partea I

ÎNCEPUTUL





În cele câteva zile care s-au scurs de la trecerea către Tărâmul de Dincolo a lui Michael Jackson, am acumulat mai multe informaţii despre el decât în toată viaţa mea de până acum. Nu că până acum nu m-ar fi interesat, dimpotrivă... Cu doar două săptămani înainte, le arătam celor doi copii ai mei videoclipul „We Are The World”, filmat pentru scopul caritabil intitulat „U.S.A. For Africa” şi mă bucura enorm să constat că le-a plăcut şi l-au urmărit de mai multe ori. Poate că (şi) din cauza asta m-a afectat atât de mult dispariţia lui. Poate că (şi) din cauza asta de vineri ascult încontinuu muzica lui. Şi, pe măsură ce ascult, îmi dau seama că toate informaţiile pe care le-aş fi dorit despre el, le-aş fi putut identifica fără prea mult efort în muzica lui, în cuvinte, în dans, în gesturile de pe scenă. Era atât de simplu, atât de la îndemână şi n-am ştiut să le văd, aşa cum probabil mulţi dintre noi n-am ştiut.


A fost odată un copil născut într-o familie obişnuită, aşa cum în anii ’50 era ceva obişnuit ca persoanele de culoare să nu aibă acces la multe lucruri la care albii aveau. Era perioada rock’n’roll, Disneyland, „gringos”, Martin Luther King, dar şi înflorirea comunismului, mafia, segregaţionismul şi alte asemena lucruri „minunate” de care sper din toata inima că mare parte dintre noi se ruşinează acum. Copilul despre care voi vorbi în cele ce urmează, botezat Michael Joseph, a crescut în sânul unei familii, adeptă a cultului religios Martorii lui Iehova.


Capul familiei Jackson, Joseph Walter „Blue Eyes”, este un personaj înspăimântător: un individ urât, la fel de urât precum îi e sufletul, cu un rânjet pervers şi o alură de profitor care toată viaţa a fost obsedat de ideea de a parveni cu orice chip, dar nu prin muncă, ci pe spinarea oricui – în speţă, a propriilor copii. Norocul lui a fost că acei copii chiar aveau talent. În calitate de manager, a constituit grupul „The Jackson 5” şi a sperat ca ei să-i aducă faima şi banii la care visa. Copilul Michael avea numai 5 ani pe atunci şi probabil că la început i s-a părut amuzant să fie pe scenă, în lumina reflectoarelor. La urma urmei, ce ştie un copil de 5 ani?... Numai că „tata Joseph” avea ambiţii imense şi niciun pic de afecţiune faţă de fiii săi – cel puţin, nu în sensul în care înţelegem noi, restul, această afecţiune. Hotărât să-şi ducă la îndeplinire ambiţiile de măreţie, nu s-a dat in lături de la nicio metodă, pentru a-şi perfecţiona băieţii, la mintea lui bolnavă „metodă” însemnând tot ce poate fi mai lipsit de suflet. Întrebat, mulţi ani mai târziu, despre „filosofia” sa de educaţie a copiilor, afirma: „Trebuie să fii strict cu copiii. Nu există nicio pedeapsă rea, atât timp cât ştii cum să o faci.” Iar tata Joseph ştia să pedepsească, o, da... Intr-un film făcut pe vremea când îşi „dresa” cei cinci băieţi, este evident că micul Michael se străduia cel mai mult şi acum ştiu de ce: trebuia să-i facă pe plac lui Joseph, să nu greşească nicio notă, nicio mişcare, pentru că ştia ce urmează daca se întâmpla asta. Furia lui „tata Joseph” era iadul pe pământ atunci când se declanşa. Nu am fost niciodată de acord cu principiul că „bătaia e ruptă din rai”, dar tata Joseph a împins acest dicton la paroxism. Sincer, ma mir că n-a reuşit să-şi omoare în bătaie niciunul din copii. Poate că asta i se datorează mamei, Katherine, care a avut rolul de înger păzitor al copiilor şi care îl mai înfrâna pe dement. Când am auzit că l-a agăţat pe copilul Michael de un picior şi l-a bătut cu sălbăticie, ori că a intrat noaptea peste el în cameră, în timp ce dormea, şi l-a trezit pe bietul copil în scandal, m-am îngrozit. Ce părinte e acesta?... Mult timp după aceea, copilul Michael avea coşmaruri că intră cineva peste el noaptea şi-l răpeşte. Este foarte posibil ca asta să explice obsesia de mai târziu a lui Michael de a-şi purta propriii copii cu măşti atunci când ieşeau în lume. Şi n-am înţeles niciodată, aşa cum sunt sigur că mulţi dintre noi n-am înteles, de ce îi spunea tot timpul copilului Michael că e cel mai urât dintre fiii lui şi că are un nas atât de mare, încât nu ştie de la cine l-a moşenit; când toată lumea era fascinată de băieţelul cu ochi sclipitori, cu zâmbet ghiduş şi cu o voce mult mai matură decât vârsta lui. Tachinările tatălui şi ale rudelor i-au afectat imaginea despre sine, la fel de mult cum abuzurile fizice şi emoţionale, împreună cu munca intensă de prea devreme i-au alungat copilăria.


„Când oamenii m-au văzut prima oară la televizor, pe când aveam 8 sau 9 ani, au văzut un băiat cu un zâmbet larg şi au presupus că acel băiat zâmbea pentru că era vesel, cânta pentru că era fericit şi dansa cu o energie inepuizabilă, pentru că n-avea nicio grijă. Dar în timp ce cântam şi dansam, tot ce îmi doream mai mult erau acele două lucruri care fac copilăria cea mai frumoasă parte din viaţă: să mă joc şi să mă simt liber. Publicul trebuie să înţeleleagă presiunea la care te supune celebritatea obţinută în copilărie şi care, deşi pare încântătoare, ea are întotdeauna un preţ foarte mare.

Mai mult decât orice, îmi doream să fiu un băiat normal. Voiam să-mi construiesc case în copaci şi să merg la petreceri pe role. Dar aceste lucruri au devenit imposibile, mult prea devreme. A trebuit să accept că, pentru mine, copilăria este diferită faţă de majoritatea celorlalţi. Şi asta mă face să mă întreb cum ar fi de fapt o copilărie obişnuită.”

(Michael Jackson – „My Childhood, My Sabbath, My Freedom” – eseu)



Michael Jackson a rămas, până la sfârşit, un suflet de copil închistat într-un trup care îmbătrânea. Un Richie Rich care, izolat între zidurile castelului său, îşi dorea să aibă tovarăşi de joacă, prieteni alături de care să se simtă liber să facă tot ce-i trece prin cap. Sigur că, pentru toată lumea, pare nefiresc ca un adult să adune în jurul lui copii, să se distreze cu ei, să se dea în carusel ori să se bată cu pernele în dormitor. Dar dacă analizăm puţin situaţia lui, faptul că i-a fost răpită copilăria şi că a îndurat suferinţe greu de închipuit, am putea să înţelegem ceea ce de fapt au afirmat medicii psihiatri după ce l-au consultat, în timpul primului proces din 1993: Michael Jackson a rămas, psihic, la stadiul unui copil de 10 ani. Având o minte de copil şi dorind cu ardoare să-şi recupereze anii aceia pe care i-a pierdut, el nu vedea nicio problemă în toate astea şi nu i se părea nimic nepotrivit în a face tot ceea ce fac copiii.



„Have you seen my Childhood?
I'm searching for the world that I come from
'Cause I've been looking around
In the lost and found of my heart...
No one understands me
They view it as such strange eccentricities...
'Cause I keep kidding around
Like a child, but pardon me...

People say I'm not okay
'Cause I love such elementary things...
It's been my fate to compensate,
for the Childhood
I've never known...

Have you seen my Childhood?
I'm searching for that wonder in my youth
Like pirates in adventurous dreams,
Of conquest and kings on the throne...

Before you judge me, try hard to love me,
Look within your heart then ask,
Have you seen my Childhood?

People say I'm strange that way
'Cause I love such elementary things,
It's been my fate to compensate,
for the Childhood (Childhood) I've never known...

Have you seen my Childhood?
I'm searching for that wonder in my youth
Like fantastical stories to share
But the dreams I would dare, watch me fly...

Before you judge me, try hard to love me.
The painful youth I've had

Have you seen my Childhood....”

(Michael Jackson – Childhood – 1995)






VA URMA

...