Adevărul despre Michael Jackson – partea a XVa

...



CONSPIRAŢIA (continuare)




La fel ca şi „cazurile” de molestare a copiilor, toţi cei din media se ocupă acum intens de prezentarea lui Michael ca fiind un dependent cronic de medicamente iar pe medicii săi ca pe nişte potenţiali criminali. La fel de bine cum, ceva mai devreme, îl înfăţişaseră ca fiind un pedofil şi au fost şocaţi să afle că, în 2005, juriul nu a văzut lucrurile ca ei şi l-au declarat nevinovat. Aceasta s-a întâmplat din cauză că prezentările din media nu au fost coerente şi au aruncat cu noroi la întâmplare, fără măcar să cadă de comun acord. Adevărul, neconvenabil pentru media, este că nu eşti considerat vinovat până când nu dovedeşti că eşti inocent, dar desigur eşti considerat inocent atât timp cât nu se dovedeşte că eşti vinovat. Aceasta a fost, totuşi, maniera în care media l-a linşat efectiv pe Saddam Hussein, cu hermeneutica armelor de distrugere în masă. După cum s-a aflat în 2004, totul a fost o construcţie socială a mediei, atât de bine orchestrată, încât a convins masele ca Saddam Hussein chiar a avut de-a face cu 9/11.

Presa a lucrat non-stop pentru a-l discredita pe Michael Jackson, din acelaşi motiv pentru care l-a linşat pe Saddam. Acesta a fost anatema pentru războiul strategic al Israelului, la fel cum Richard Nixon s-a temut de popularitatea lui John Lennon. Iar Michael Jackson era o persoană care ar fi putut mobiliza un semtiment anti-Israel printre tineri, în cazul cruciadei care se pregătea de către S.U.A. împreună cu Israel, împotriva Iranului. Numai o parte mică din fanii Regelui Pop ştia de convertirea lui la Islam, la sfârşitul anului 2008, dar aceasta putea avea o semnificaţie foarte importantă pentru revenirea sa pe scenă, în cadrul concertelor din Londra. Pentru cine nu ştie: în Londra există un foarte mare număr de musulmani. De fapt, populaţia musulmană din Marea Britanie a crescut de 10 ori mai mult decât restul societăţii britanice, iar acum numără 2,4 milioane de persoane. Iar, de la invazia Israelului în Fâşia Gaza din ianuarie 2009, a apărut o radicalizare a musulmanilor din Marea Britanie. În trecut, musulmanii britanici s-au răsculat în Bradford, Burnley şi Oldham. Perspectiva unei răsculări în Londra nu era deloc convenabilă politicienilor.

Nu era suficient că în 2005 Michael Jackson şi-a anunţat intenţia de a se converti, dar s-a spus că el s-a referit la politicienii evrei folosind expresia „lipitori”. In plus, a mai fost şi cântecul „They don’t Care About Us” (1996), unde la un moment dat afirmă: „Jew me, sue me, everybody do me...” Fireşte, asta nu înseamnă neapărat un atac la populaţia iudaică, ba chiar dimpotrivă; dacă luăm tot contextul în ansamblu, este chiar o declaraţie împotriva persecuţiei religioase. Iar, dacă ar fi afirmat la adresa politicienilor evrei că sunt nişte lipitori (lucru nedovedit dealtfel), vă rog să revizuiţi Partea a XIIIa din acest articol, în special povestea cu Fâşia Gaza şi atunci nu cred că vi se va mai părea neadecvat. Fireşte, politicienii sunt nişte lipitori în general, dar asta e altă poveste. În opinia neo-conservatorului Daniel Pipes, nu se convertesc la Islam decât cetăţenii de culoare care au fost acuzaţi şi eventual condamnaţi în trecut pentru fapte penale. Această tendinţă de a transfera semnificaţia criminalităţii asupra Islamului prin asociere, este tipică pentru neo-conservatori. Convertirea lui Michael Jackson valora pentru criminalitate (a se citi „a fi contra Israelului”) exact lucrul la care islamiştii erau capabili să reacţioneze. Pe scurt, Pipes era nerăbdător să-l discrediteze pe Michael Jackson. Prin reapariţia sa pe scenă în 2009 şi anunţarea că era pregătit să susţină 50 de concerte, Jackson era, potenţial, un mobilizator al sentimentului anti-război, nu numai în S.U.A., ci în întreaga lume. Michael Jackson părăsise definitiv Neverland-ul şi coborâse cu picioarele pe pământ. Ştii când întâlneşti realitatea, pentru că aceasta opune rezistenţă acţiunii. Din acest punct de vedere, Michael Jackson parcurgea un drum pe care l-a parcurs mai înainte John Lennon.

În perioada alegerilor prezidenţiale din 1972, John Lennon anunţa că intenţionează să facă un tur naţional, lucru care l-a alarmat pe Preşedintele Nixon, care la vremea aceea tocmai căuta să utilizeze legile imigraţiei, la presiunea senatorului Carolinei de Nord, ca să-l deporteze pe Lennon. John Lennon, ca şi Michael Jackson, nu era numai un star rock, ci devenise un leader spiritual al mişării anti-război. Imnul lui „Give Peace A Chance” era precursorul melodiei „We Are The World” a lui Michael.

Bineînţeles că ideea de pace nu rezona cu un stat american militarizat, dar rezona cu un număr mare de tineri din lumea largă. Daca războiul însemna ceva pentru S.U.A., era marea afacere în care erau implicaţi politicieni, anteprenori şi personal militar. Prin urmare, FBI-ul a întocmit un dosar complex împotriva fostului membru Beatle şi intenţiona sa se folosească de condamnarea anterioară pentru utilizare de marijuana ca să-l declare indezirabil pentru Statele Unite. Motivul real era însă acela de a reduce la tăcere dezacordurile privind politica eşuată din Vietnam, la fel de bine cum antipatia crescândă a lui Michael Jackson faţă de evrei şi convertirea lui la Islam punea în primejdie politica neo-conservatorilor – şi în special regimul schimbărilor din Iran. Mai recent, legea imigraţiei a fost utilizată pentru a-l deporta pe cântăreţul şi compozitorul Cat Stevens, pe motiv ca reprezenta un risc naţional. Stevens se convertise la Islam şi îşi luase numele de Yusuf Islam. Cum a aterizat Yusuf pe lista de terorişti nu ne-a răspuns nimeni dintre oficialii responsabili cu securitatea patriei.


Amintiţi-vă că la spectacolul de comemorare al lui Michael Jackson, un congressman din Texas pe numei Sheila Jackson Lee, a afirmat că vrea să introducă o rezoluţie prin care să-l declare pe Michael „o legendă a Americii, un simbol muzical şi un umanitsrist internaţional.” Ei bine, rezoluţia a fost pur si simplu strivită de Nancy Pelosi, care este o apropiată a AIPAC (Comitetul pentru Probleme Publice Americano-Israelian) – atât de apropiată, încât a „dezbrăcat-o” pe Cynthia McKinney de calitatea de senior atunci când aceasta şi-aa câştigat realegerea în camera reprezentativă din Senat în 2004. McKinney este o femeie de culoare foarte critică la adresa politicii israeliene şi a susţinut palestinienii, adică Islamismul. În acel an (2004), Israelul a arestat-o pe McKinney împreună cu Mairead Maguire (deţinătoarea premiului Nobel pentru Pace din 1977) şi alte 19 persoane care au transportat ajutoare umanitare în Fâşia Gaza. La vremea respectivă, presa din S.U.A. a omis să raporteze că un fost congressman a fost luat prizonier de către Israel, numai ca să nu trebuiască să menţioneze şi numele lui Mairead Maguire.
In timpul războiului din Vietnam ori în Irak, s-au infiltrat în grupurile anti-război cu intenţia de a le împiedica până şi să se înscrie la cursuri universitare. Soldaţii care au”câştigat” călătoria în Vietnam au înţeles cu toţii, foarte bine, că sentimentul anti-război se împacă perfect cu un efort de război. Pe măsură ce înainta în vârstă, Michael Jackson nu mai era acel Peter Pan pe care detractorii lui înşişi l-au făcut să fie. Munca lui şi sensibilitatea l-au maturizat şi l-au făcut să devină critic în privinta problemelor de mediu şi în special a războiului. Acest lucru a fost evident în „Earth Song”, lansat pe albumul History (1995):

What about sunrise
What about rain
What about all the things
That you said we were to gain.. .
What about killing fields
Is there a time
What about all the things
That you said was yours and mine...
Did you ever stop to notice
All the blood we've shed before
Did you ever stop to notice
The crying Earth the weeping shores?

What have we done to the world
Look what we've done
What about all the peace
That you pledge your only son...
What about flowering fields
Is there a time
What about all the dreams
That you said was yours and mine...
Did you ever stop to notice
All the children dead from war
Did you ever stop to notice
The crying Earth the weeping shores

I used to dream
I used to glance beyond the stars
Now I don't know where we are
Although I know we've drifted far

Hey, what about yesterday
What about the seas
The heavens are falling down
I can't even breathe
What about the bleeding Earth
Can't we feel its wounds
What about nature's worth
It's our planet's womb
What about animals
We've turned kingdoms to dust
What about elephants
Have we lost their trust
What about crying whales
We're ravaging the seas
What about forest trails
Burnt despite our pleas
What about the holy land
Torn apart by creed
What about the common man
Can't we set him free
What about children dying
Can't you hear them cry
Where did we go wrong
Someone tell me why
What about babies
What about the days
What about all their joy
What about the man
What about the crying man
What about Abraham
What about death again
Do we give a damn


(Michael Jackson – „Earth Song” – 1995)





Marea chestiune aici este că, pentru a reduce sentimentul anti-război printre tineri, S.U.A. a apelat la orice mod de recrutare a voluntarilor pentru armată. Armata S.U.A. nu avea nevoie de o altă icoană pop ca John Lennon care ar putea să influenţeze înrolarea soldaţilor. Într-un videoclip al lui Michael Jackson, un copil întinde o floare către un soldat care apoi îşi lasă arma şi îl îmbrăţişează pe copil. La ultima numărătoare, vânzările albumului „Thriller” ajunseseră la 109 milioane exemplare. Michael era în lumea întreagă un exemplu de urmat şi, în plus, de-acum era musulman. În ceea ce priveşte Armata Americană, este la limita spargerii. Dacă neo-conservatorii vor să reuşească in ceea ce şi-au propus, tinerii americani trebuie să se înroleze şi să moară pentru interesele lor (ale neo-conservatorilor adicătelea). Într-un sondaj recent făcut de „U.S.A. Today”, 46% dintre americani ar susţine un război împotriva Iranului. Dar această susţinere ar cădea dacă S.U.A. ar trebui să ocupe efectiv Iranul. Imaginaţi-vă că ar apărea grupuri anti-război care, în numele Musulmanului Michael Jackson, ar chema lumea să protesteze împotriva războiului – aceştia nu ar mai putea fi controlaţi de israeliţi.

Cadrul oficial al morţii lui John Lennon constă în faptul că el a fost împuşcat de un individ pe nume Mark David Chapman. Chapman este descris de presă ca fiind un ciudat, iar asasinarea ca o crimă fără sens. Interesant este că NYPD n-a făcut nicio investigaţie amănunţită în privinţa morţii lui Lennon din 1980. Cel care l-a arătat pe Chapman cu degetul ca fiind asasinul lui Lennon, este Jose Perdomo, un ins care mai era cunoscut şi sub numele de Joaquin Sanjenis. Sanjenis se întâmplă să fie un exilat cubanez care a participat la invazia din Golful Porcilor în 1961. Ca membru al Brigadei 2506, Sanjenis avea conexiuni cu CIA, cea care a planificat şi executat invazia (informaţii publicate de scriitorul James R. Gaines în „In The Shadows a Killer Waited”, 1987). Detectivul NYPD Arthur O’Connor, care l-a interogat pe Chapman în noaptea asasinatului, a făcut aceste observaţii: „Este absolut ilogc să spui că Chapman a comis o crimă numai ca să ajungă faimos. El nu a vrut să vorbească cu presa, din prima clipă. Este posibil ca Mark să fi fost folosit de cineva. L-am vazut în nopatea crimei. L-am studiat intens. Arăta ca şi cum fusese programat.”

În 1997, doi agenţi ai Mossad-ului au fost capturaţi după ce au încercat să-l asasineze, printr-o injecţie otrăvită, pe Khaled Mashaal, un leader politic Hamas. Mai recent, Mossad-ul a început să ia drept ţintă de asasinat pe oricine consideră ei că poate fi o ameninţare pentru statul Israel. Agenţii din CIA, Mossad, Serviciul Secret Rus şi MI6 sunt cu toţii antrenaţi să utilizeze otrăvuri care nu lasă urme, pentru a-şi neutraliza ţintele. Astfel de asasinate sunt prin definiţie foarte greu de rezolvat. Otrăvurile nedetectabile pot fi utilizate de asemenea pentru a distruge drogurile psihoactive şi a le masca prezenţa. Unele precum succinilcolina simulează stopul cardiac, deşi in realitate ucid persoana prin paralizia muşchilor respiratori. Succinilcolina mai produce simptome de respiraţie scurtă şi greoaie, care poate fi diagnosticată eronat ca fiind emfizem. Dar, cel mai important, succinilcolina este metabolizată repede în organism, ceea ce o face practic nedetectabilă. Sincer, dacă lui Michael i s-a administrat un astfel de relaxant muscular, nimeni şi nimic nu l-ar fi putut resuscita. Important a fost să se planteze în mintea populaţiei ideea că el suferea de o boală de plămâni pentru a masca crima, aproape complet. Dacă Michael nu a murit accidental (că de moarte naturală nu mai poate fi vorba, cel puţin nu acum, după ultimele declaraţii ale medicilor legişti, care au afirmat că toate organele lui erau sănătoase), ci a fost asasinat, acest lucru îi va transmite un puternic avertisment lui Barack Obama, care tocmai a presionat israelienii să stopeze colonizarea din West Bank. Ar demonstra puterile acelei agenţii, oricine ar fi ea, care a condus operaţiunea.

Iaca, avem un coşmar al relaţiilor publice pentru Israel: Mikaeel Jackson Martir. Mikaeel este numele pe care el şi l-a ales întru convertirea sa la Islam. Ucis pentru credinţa lui că nu există zeu, ci Dumnezeu, iar Mohamed este mesagerul lui Dumnezeu. Asta l-ar califica pentru martiriu, pentru că s-a luptat pentru acest adevăr, adevărul care ar putea însemna chiar propria sa moarte. De notat, totodată, că în nebunia de ştiri legate de Michael după moartea sa, nu se pomeneşte despre convertire (decât tangenţial şi se trece repede peste). Voi vorbi însă, mai pe larg despre asta, ceva mai târziu.

Pe scurt, moartea lui Michael Jackson este primul glonte tras în războiul cu Iran-ul. Rapoartele arată că Israelul a intrat deja în Marea Roşie, în pregătirile pentru ostilităţi. Secretarul de Stat Hillary Clinton a spus pe data de 16 iulie 2009, în faţa CFR: „S.U.A. nu va ezita să-şi utilizeze forţele armate pentru a ne apăra prietenii.” Putem prevedea acum cum vor fi atrase Statele Unite într-un asemenea conflict, din moment ce războiul care se anunţă nu va fi deloc unul defensiv, iar un alt aspect este „buna prietenie” a S.U.A. cu Israelul. S.U.A. (adică neo-conservatorii precum Hillary Clinton, Joe Bidden, Nancy Pelosi, Jane Harman, AIPAC, JINSA, CFR, Goldman Sachs) nu au nevoie si nu vor tolera un alt John Lennon care să ghideze oamenii ca în războiul din Vietnam. Cât despre Michael Jackson... ei bine, el va rămâne în amintire ca un alt Arhiduce Franz Ferdinand, daca e să ne luăm după pseudo-predicţiile autointitulatului biograf (neautorizat) Ian Halperin.

Ca fapt divers, Halperin s-a lăudat în gura mare că el a prezis moartea lui Michael pe baza deficitului de alfa-1 antitripsină, o boală genetică de plămâni. Monseur Halperin nu e medic. Ar fi corect ca măcar să spună din ce sursă a luat acest diagnostic. Niciun membru al familiei Jackson nu a cofirmat vreodată un astfel de diagnostic. În mod sigur, nici prietenii apropiaţi ai lui Michael, precum Lou Ferrigno care era antrenorul său personal şi care pe 30 iunie 2009 a declarat la „Good Morning America”, că Michael era „în formă”. Iar fimările de la repetiţii nu lasă să se întrevadă prognoza că Michael ar fi fost pe patul de moarte.
Pe scurt: în noiembrie 2008 Michael se converteşte la Islam. Apoi, în decembrie 2008, monseur Halperin prezice moartea lui Michael peste 6 luni (adică fix în iunie 2009), iar în iulie 2009 Israelul intră în Marea Roşie pentru a se pregăti de atacarea Iranului. Eu unul mi-aş dori să-l iau la întrebări pe „doctorul” în baza căruia Halperin a făcut aşa o prognoză precisă.

Permiteţi-mi să vă reamintesc cum a fost purtat panarama aia de război din Irak. Mai întâi, administraţia lui Bush a lăsat să se scurgă informaţii către jurnalişti precum Judith Miller (de la „New York Times”), informaţii care spuneau că Irakul a importat tuburi de aluminiu care urmau să fie utilizate pentru centrifugile de îmbogăţire a uraniului. Sigur că nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Expertul nuclear David Aldridge a punctat că tuburile de aluminiu nu sunt deloc potrivite pentru astfel de scopuri. Cu toate acestea, „The New York Times” publică fabulaţia lui Judith Miller, care mai apoi este preluată cu sârg de alte agenţii de presă. Ceea ce era ficţiune fără substanţă a devenit, cel puţin pentru popor, un fapt de necontestat. „Sursele de încredere” ale lui Miller s-au dovedit a fi indivizi ca Irv Libby, mesagerul lui „Tricky” (n.m. şarlatanul) Dick Cheney. Cum a fost posibil ca aşa un nonsens să se împrăştie ca vâlvătaia ?... Ei bine, guriştii administraţiei au distribuit mai departe şi au bombardat circuitul talk-show-urilor, citând din maculatura lui Miller, ca dovezi că Saddam avea un program de arme nucleare. Fără supărare, monseur Halperin, dar dă-ne sursa care a afirmat că Michael mai avea 6 luni de trăit. Îţi imaginezi că vreo companie de asigurare e atât de proastă încât să-l declare pe Michael Jackson sănătos la un examen medical şi la scurt timp să piardă zeci de milioane de lire ?.. Ori cumva medicii care l-au examinat timp de peste 4 ore, au minţit cu toţii ?... Ei bine, cineva totusi a minţit. Ori matale, ori medicul care e sursa matale (respectiv cel care a plantat informaţia), ori medicii care l-au exminat înainte de concertele de la O2. Păi, să vedem: dacă matale ai făcut predicţia în decembrie 2008, crezi că medicii de la Lloyd’s (Londra) nu au verificat ipoteza matale în 2009 ?... Iar dacă erai atât de sigur de diagnosticul matale, posibilitatea ca seria de concerte să fie amânată era mult prea mare, iar argumentul că plănuiai să-ţi publici maculatura aia de carte în momentul începerii concertelor se cam ducea pe apa sâmbetei. Meritul real al predicţiei matale a fost, desigur, să o arunci pur şi simplu în ochii lumii şi să faci cunoscut faptul că Michael era bolnav. O tactică similară a fost utilizată de fostul salahor din Ierusalim Wolf Blitzer, care a trotilat buletinele de ştiri de la CNN cu zvonul că în Irak s-au descoperit laboratoare mobile de cercetare, chimice şi biologice, pentru ca mai apoi să arunce că raportările s-au dovedit a fi false. Ceea ce publicul tinde să-şi amintească este desigur raportul iniţial alarmist, la fel ca şi prognosticul matale. Michael Jackson era pe patul de moarte. Discursul matale va face lumea să creadă că Michael a murit de moarte naturală sau poate de complicaţiile abuzului de medicamente.

Totuşi, îmi scot pălăria în faţa matale, monseur Halperin. Nu numai că ai fost extraordinar de ager în predicţii, dar te-a mai şi lovit în freză un noroc chior. Ceva în genul comercianţilor israelieni care şi-au anulat zborurile cu United Airlines şi American Airlines taman înainte de 9/11. Ai grijă, monseur Halperin. Eşti veriga slabă. Eşti ca Warren Buffet, „Oracolul din Omaha”, care înoată gol şi fericit, dar nu-şi dă seama că mareea s-a retras deja.





Michael Jackson & Carlos Santana – „Whatever Happens’





VA URMA



...