Adevărul despre Michael Jackson – Partea a IXa

...


ŞI TOTUŞI...






„Uneori mi-e greu să privesc în ochi femeile cu care mă întâlnesc, chiar dacă le cunosc bine. Relaţiile mele nu au avut sfârşitul fericit pe care îl caut. Lucrurile pe care le împart cu milioane de oameni nu sunt genul de lucruri pe care le împarţi cu o singură persoană. Multe femei vor să ştie ce anume mă face să reacţionez – de ce trăiesc aşa cum trăiesc sau de ce fac lucrurile pe care le fac – încercând să-mi pătrundă în minte. Ele vor să mă salveze de singurătate, dar o fac în aşa fel încât îmi dau impresia că de fapt nu vor decât să ia parte la singurătatea mea – ceea ce nu doresc nimănui, pentru că eu cred că sunt cel mai singur om de pe pământ.” (Michael Jackson – „Moon Walk”, 1988)



Vorbeam despre mai multe feluri de iubire. Filosofii consideră că sunt trei mari categorii: iubirea filiatică, iubirea erotică şi iubirea divină. Michael Jackson a mai avut parte de iubirea fanilor, pe care nu ştiu unde s-o încadrez în această clasificare. A mai fost iubirea pentru lucrurile simple, dezbrăcate de învelişul poleit, la care au mai mult acces oamenii obişnuiţi. Şi a mai fost o iubire imensă, pătimaşă, devoratoare, care nu l-a trădat niciodată şi care ne-a dezvăluit altă o latură a lui, total diferită de celelalte.





Câţi dintre noi s-au întrebat vreodată de ce Michael era AŞA pe scenă ?... Câţi dintre noi ne-am uitat cu atenţie la gesturile lui ?... Câţi dintre noi au studiat cu atenţie grimasele, mişcările, respiraţia, inflexiunile vocii lui ?... Celor care nu au făcut-o încă, le recomand să o facă, pentru că vor descoperi lucruri interesante.

Voi începe prin a descrie un bărbat in timpul unei secvenţe erotice (no offence, o fac în scop nobil :): începe lin, cu mişări lente, sacadate, vocea îi e aproape şoptită – în orice caz destul de calmă – şi, pe măsură ce se apropie de momentul culminant, respiraţia i se precipită, mişcările devin mai repezi, mai ample... apoi se prăbuşeşte istovit, strigând. După câteva clipe de linişte incep să se audă scâncete uşoare, ca un plâns abţinut.









Acum vă recomand să urmăriţi şi să ascultaţi cu maximă atenţie unele cântece ale lui Michael (în special în variantele live, acolo unde este posibil), precum: „Dirty Diana” (după părerea mea, de departe cel mai sexy cântec), „On The Line”, „Blood On The Dance floor”, „The Way You Make me Feel”, „In The Closet”, „Billie Jean”, „Black Or White”, „Man In The Mirror”, „Beat It”, „Another Part Of Me”, „Jam”, „Working Day And Night”. "We've Had Enough", "Invincible", "Give in To Me".





Am observat cu toţii că, atunci când apărea pe scenă, stătea câteva clipe nemişcat, după care era suficient să facă o mişcare din cap şi fanii înnebuneau. Dar nu ştiu câţi dintre noi au conştientizat amploarea erotismului pe care îl emana Michael. Atunci când, privind un film romantic, simţi cum secvenţele erotice (fie vorba şi numai de un simplu sărut) te înfioară şi îţi fac pielea de găină, asta se întâmplă pentru că între parteneri există o chimie şi dincolo de camera de filmat. Dacă nu există acea chimie, secvenţele respective produc dezgust, oricât de talentaţi ar fi actorii.

Michael avea acest gen de relaţie cu muzica. Toate gesturile erotice, de la alunecarea mâinii de-a lungul trupului, la plesnirea şoldului, ruperea tricoului, dezgolirea unui umăr sau atingerea zonelor intime, sunt spontane, fireşti, pentru că vin dinăuntru, ca urmare a abandonului în braţele muzicii. Ceva asemănător am văzut şi la Elvis, dar Michael era mai dezinhibat pe scenă. Oare de ce numai ei doi au primit supranumele „The King ?”...









Pe scenă, Michael ne-a arătat cele mai expresive, cele mai fierbinţi şi mai impresionante scene de dragoste. Poate pentru că ştia că muzica îl accepta exact aşa cum era el, că nu avea ochi să-i vadă defectele fizice care il complexau şi nu o speria singurătatea lui. Poate pentru că, în faţa muzicii, nu se simţea nevoit să se ascundă absolut deloc. Cineva dintre cunoscuţi se întreba ieri dacă Michael o fi făcut sex vreodată. I-am răspuns: „Păi eu sunt convins că n-a făcut.” Am lăsat persoana respectivă să se holbeze la mine câteva secunde, apoi am adăugat: „...El a făcut dragoste.” Michael nu era genul care să facă sex ca un exerciţiu. Dacă nu iubea, nu exista nici apropiere intimă. Punct. Iar muzica i-a oferit cea mai pătimaşă apropiere intimă care poate exista. Muzica a suplinit nevoia pe care orice om normal de pe lumea asta o simte, aceea de a se contopi – şi cu trupul şi cu sufletul – cu altcineva. Îmi aduc aminte că, atunci când l-am văzut pentru prima oară atingându-se, aveam vreo 11 ani – vârsta la care numai ideea de erotism îmi părea ceva scabros de-a dreptul – dar ştiu că primul meu gând a fost: „Doamne, ce curaj are să facă asta în public !” Nu părea nimic nelalocul lui, nimic vulgar – incitant de indecent, da; dar nu vulgar.





Am ascultat „Dirty Diana” de nenumărate ori, după ce am realizat toate astea. Subiectul cântecului tratează contactul unui rocker cu o „groupie”, care reuşeşte să-l ademenească, deşi el era hotărât să o refuze. Momentul în care, pe fundalul muzical ajuns la apogeu, strigă: „Dia-ia-ia-ia-iana!” este intens ca un foc de artificii; imediat după, muzica revine brusc la ritmul molcom de început iar el, prăbuşit în genunchi, se aude suspinând încet, ca şi cum se zbate între extaz şi agonie – exact senzaţia istovitoare de după un act erotic.





Hotărât lucru, Michael a fost un geniu neînţeles, singur şi trist. Dar a existat totuşi ceva care l-a făcut să simtă fericirea: muzica. Şi ce poate fi mai divin decât să faci dragoste cu o muză ?...






VA URMA



....