There Must Be More To Life Than This

...


În perioada 1981-1983, Michael Jackson s-a întâlnit cu Freddie Mercury şi au avut nişte şedinţe de înregistrări, care au inclus un demo „State Of Shock”, „Victory” şi There Must Be More To Life Than This. Niciuna dintre aceste înregistrări nu a fost lansată oficial, dar fiecare dintre cei doi au inclus unele dintre melodii pe albumele personale. Michael a înregistrat „State Of Shock” cu Mick Jagger pentru albumul „Victory” al trupei The Jacksons. Freddie a lansat versiunea solo a cântecului There Must Be More To Life Than This, pe albumul „Mr. Bad Guy”. În noiembrie 2011, Brian May (chitarisul trupei Queen), a anunţat că o serie de duete ale cleor doi artişti vor fi lansate în 2012. Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să sperăm că Brian May a vorbit serios.

Până atunci, vă propun să ascultăm There Must Be More To Life Than This, interpretat de Michael. E inutil să mai dezbat versatilitatea lui, felul incredibil în care îşi foloseşte glasul, toate modulaţiile, timbrul... abilitatea încântătoare cu care îşi dozează forţa, talentul extraordinar care nu încetează să uimească... De fiecare dată când îl ascult cântând, găsesc noi şi noi motive să-mi placă. Pop, soul, hip-hop, disco, rock... trece de la un gen la altul, cu o lejeritate pe care n-am întâlnit-o la alţi artişti. Dar de asta nu mă mir. Cum să mă mir? Doar e vorba de Michael. Doar (şi) pentru asta îl iubim. Doar (şi) pentru asta e Regele Pop. Doar (şi) pentru asta e unic.

Am ascultat aseară There Must Be More To Life Than This – pentru a mia oară, cred, dar de data asta m-a impresionat în mod special. Semnificaţia cântecului, laolaltă cu felul în care îl interpretează Michael, mi-au atins sufletul într-un mare fel. Acompaniamentul bazic, la o orgă cred, vocile din fundal, Michael încurcându-se la un moment dat – totul are un faemrc aparte. E ca o şezătoare regală: doi regi într-un studio, cântând împreună, fără reflectoare, fără public... îmi place să cred că între ei chiar exista, de-adevăratelea, comunicarea care se simte, ascultând înregistrarea.

There Must Be More To Life Than This exprimă, simplu, clar şi frumos, crezul lui Michael. Visul lui... speranţa lui... şi a noastră. Diferenţa dintre „a trăi” şi „a vieţui”... să vezi dincolo de ceea ce se află în faţa ochilor... să simţi mai mult decât decât cu simţurile uzuale... Viaţa poate să însemne mai mult decât atât... TREBUIE.

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât atât...
Cum să rezistăm, într-o lume fără iubire,
Cum să reparăm toate acele inimi sfărâmate
Şi cum să îndreptăm toate acele chipuri care plâng?

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât a ucide
Trebuie să existe o cale mai bună de a supravieţui
De ce să fie doar o chestiune de „alb sau negru”
Viaţa trebuie să fie mai mult de atât...

De ce este această lume atât de plină de ură
Oameni mor pretutindeni
Şi distrugem ceea ce tot noi am creat
Oameni luptă pentru drepturile lor
Dar noi mergem mai departe, spunând „asta e viaţa”...
Deci, asta e viaţa?...

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât a vieţui
Trebuie să fie mai mult decât ceea ce se vede
Eu trăiesc cu speranţa într-o lume plină de iubire
Atunci cu toţii vom putea trăi în pace...

Viaţa trebuie să însemne mai mult decât atât...

...

„Prietenie fatală”

...

Am văzut documentarul aseară, pe Discovery Channel. În urmă cu o săptămână, nu eram sigur că voiam să-l văd. Nici acum, nu sunt sigur că e bine că l-am văzut. În orice caz, nu mi-a îmbogăţit cunoştinţele, nici nu mi-a înfrumuseţat viaţa.

Pentru doctorul Murray am simţit chiar un grăunte de milă. L-am ascultat şi privit cu atenţie. Şi l-am crezut. Sigur, era un om aflat în pericol de a-şi pierde cariera şi chiar libertatea. Ar fi putut să spună orice, în apărarea lui, l-aş fi înţeles oricum, dar eu cred că a spus adevărul. Nu m-a înduioşat situaţia lui în niciun fel, dar nici nu eram încrâncenat; l-am ascultat rece, fără ură şi fără idei preconcepute. Am încercat să-mi închipui, pe tot parcursul documentarului, că nu era vorba de Michael Jackson şi că Murray era un medic obişnuit, judecat pentru malpraxis. Nu mi-a fost greu – cel puţin, nu atunci când îl vedeam pe Murray sau secvenţe din proces. Atunci când arătau imagini cu Michael, mi se strângea inima. Chiar şi numai când îi auzeam numele rostit, simţeam o tristeţe similară celei din 25 iunie 2009.

Nu am aflat nimic nou. Doar ştiam, cu toţii, că Michael a făcut stop respirator în urma ciorbei de calmante pe care i-a administrat-o Murray. Că poate nu propofolul a fost cireaşa de pe tort, nici nu mai contează. E ca şi cum ai împuşca un om, l-ai strangula, l-ai arunca de pe bloc şi în final l-ai arunca în apă. Exact în ordinea asta. Iar, la proces, ai susţine, în apărarea ta, că nu a murit înecat. Ca şi cum ar mai conta...

Murray a fost şi el, totuşi, într-un fel, o victimă. Nu aş putea să decretez a cui. Poate a propriei sale lăcomii, poate a prostiei, ori poate a conjuncturii. A afirmat că nu a ştiut de la început în ce s-a băgat. A crezut că tot ce ar fi trebuit el să facă, ar fi fost să aibă grijă ca Michael şi copiii să fie bine hrăniţi, curaţi şi feriţi de curent. Cu alte cuvinte, doctorul Murray a crezut că el era angajat pe post de bonă. Sigur, nu pare un om prea inteligent, aşa că e posibil să fi fost chiar sincer atunci când a afirmat asta. Dar, atunci când a înţeles că de fapt treaba lui nu era decât să aibă grijă ca Michael să poată dormi – asta însemnând să-i administreze tranchilizante, anestezice sau ce mama naibii mai există pe piaţă în domeniu – doctorul Murray ar fi putut să refuze. Ştia foarte bine că nu avea autorizaţie să utilizeze anestezice. Ştia că era periculos să facă asta într-un dormitor. Şi mai ales, ştia că cel de care trebuia să aibă grijă nu era oricine. Ştia că responsabilitatea lui era imensă. El spune că Michael l-a tocat la cap până l-a făcut să cedeze. Nu că l-a înmuiat să-l vadă disperat de nesomn, nu că l-a înduioşat să-şi vadă prietenul în suferinţă. Nu, ci pentru că Michael l-a „stresat” cu insistenţele. După cum afirmă chiar Murray, Michael l-a considerat prieten. Dar sentimentul nu a fost, nicio clipă, nici măcar o clipă, reciproc. De fapt, ştiţi care cred eu că a fost marea greşeală a lui Murray? Că s-a apropiat prea mult de soare. A fost atât de nesăbuit (a se citi prost), încât şi-a închipuit că el e invulnerabil; că el nu se poate pârli, chiar dacă atâţia alţii au păţit-o.

Acum, nu mai contează. Au trecut aproape trei ani. Vor mai trece treizeci. Locul pe care Michael l-a lăsat gol, va rămâne aşa. Doar nu ne închipuim că Dumnezeu ne face în fiecare zi un astfel de dar. Alminteri, n-am reuşi să învăţăm nimic. Cum ar fi, de exemplu, faptul că am avut, printre noi, un miracol.






...

Michael Jackson – intervievator

...

Interviul de mai jos a avut loc în iunie 2003, exact când revista „The Interview” plănuia să-i dedice o pagină lui Pharrel Williams – compozitor american, rapper, născut pe 5 aprilie 1973, care la acea vreme debutase ca producător în Virginia. În timp ce editorii pregăteau povestea despre Williams, acesta a menţionat în treacăt că întotdeauna îşi dorise să vorbească cu Michael Jackson, care tocmai era pe primele pagini ale ziarelor după ce jurnalistul englez Martin Bashir prezentare documentariul infam „Living With Michael Jackson”, care îl portretiza pe artist într-un fel extrem de bizar. Un lanţ complex de emailuri şi telefoane a fost declanşat, s-au schimbat mesaje de o parte şi de cealaltă, s-au prezentat recomandări şi câteva zile mai târziu, s-a primit de la biroul lui Jackson un telefon, care anunţa că a va acorda interviul. Materialul a fost publicat în ediţia din august 2003 a revistei "The Interview".


Michael Jackson: Salut!
Pharrell Williams: Bună! Ce faci, omule?

MJ: Trebuie să mă ierţi, dar Gregory Peck, care tocmai a murit ieri, a fost un bun prieten de-al meu, şi am ajutat-o pe soţia lui să pregătească înmormântarea şi toate cele. Aşa că iartă-mă că am întârziat cu acest telefon.
PW: Nu, ascultă-mă: nu-mi vine să cred că vorbesc cu tine la telefon.

MJ: Oh, fii binecuvântat.
PW: Mulţumesc, domnule. Şi dumneavoastră să fiţi.

MJ: Mulţumesc. Deci, îţi iau un interviu, nu? Şi cred că trebuie să-ţi pun 7 întrebari, sau ceva în genul ăsta?
PW: Bineînţeles. Oricum vrei tu.

MJ: Ok. Ce ai spune că te inspiră în muzica ta? Ce anume te inspiră să îţi creezi muzica?
PW: Este un sentiment. Tratez aerul ca o pânză şi culorile sunt sunetele care îmi ies prin degete,
din orgă. Asa că, atunci când cânt, pictez într-un fel un sentiment în aer. Ştiu că poate sună ciudat, dar....

MJ: Nu, nu. Este o analogie perfectă.
PW: Şi atunci când ştii că ai terminat, chiar ai terminat. Se aseamănă cu pictatul şi sculptura. Când o laşi baltă, o faci pentru că ştii că este gata. Şi viceversa – lucrarea îţi spune ţie "Hei, sint gata".

MJ: Da. Şi refuză să te lase să dormi până nu e gata.
PW: Exact.

MJ: Da, trec prin acelaşi fenomen [râde]. Şi ce crezi despre muzica din zilele noastre – te regăseşti în noile sunete create şi în direcţia în care se îndreaptă muzica?
PW: Ei bine... eu personal, iau lecţii de la oameni ca tine sau Stevie Wonder şi Donny Hathaway, şi fac într-un fel ceea ce simt eu că sună bine.

MJ: Da.
PW: Ştii, ca atunci când toată lumea făcea acelaşi gen de muzică şi tu ai scos "Off The Wall".

MJ: Aha [rade]
PW: Şi când toţi ceilalţi au luat altă cale în crearea muzicii, tu ai scos "Thriller". Ai făcut cum ai vrut tu. Iar eu învăţ de la oameni ca tine, lucruri cum ar fi: că nu trebuie să îţi fie frică să îţi asculţi sentimentele şi să îţi transformi aspiraţiile şi ambiţiile în realitate. Să îţi materializezi dorinţele.

MJ: Este foarte frumos, este minunat. Ai spus asta exact cum trebuia. Vroiam să te întreb – simţi ca şi mine, că a crea un cântec se aseamănă cu a naşte un copil? Să scrii un cântec este ca şi cum ai face un copil, şi odată ce cântecul este finalizat, este ca şi cum i-ai da drumul copilului în lume. Te simţi vreodată aşa, că este greu să îi dai drumul?
PW: Ştii ceva? Am făcut un interviu ieri pentru a prezenta un videoclip, şi mi-a fost teamă să îi dau drumul, să îi las pe cei de la tv să îl transmită. Aşa m-am simţit pentru un videoclip, dar videoclipul este pentru mine ca a doua parte a cântecului, pentru că este interpretarea dată într-o perspectivă vizuală. Deci, da, simt şi eu asta în totalitate. Şi uneori când prezinţi o melodie oamenilor şi ei n-o înteleg, este ca şi cum copilul tău a făcut ceva şi toată lumea îl arată cu degetul, iar tu spui ceva de genul: "Staţi! Acesta este copilul meu!". Eu încă nu sunt părinte, dar îmi imaginez că aşa m-aş simţi.

MJ: Aşa e. Diferitele forme ale muzicii, ale culturii populare muzicale pe care rasa neagră a adus-o şi a format-o, de la jazz la pop şi rock-n-roll şi la hip hop, crezi că vin de la Dumnezeu?
PW: Consider că toată muzica este un dar de la Dumnezeu. Şi – [un fan îi întrerupe] Michael, poţi aştepta puţin? [Williams vorbeşte cu un fan pentru câteva secunde, după care continuă să vorbească cu Michael] – Îţi cer scuze.

MJ: [râde] Blues, rock-n-roll, toate formele muzicii pop – ca rock-n-roll-ul de exemplu... au fost inventate de Chuck Berry, Little Richard, Fats Domino...
PW: Cu siguranţă.

MJ: Chiar şi dansurile, de la cakewalk la Charleston, toate tipurile de dans. Nu crezi ca sunt un dar de la Dumnezeu?
PW: Bineînţeles. Dumnezeu ne-a dat acest dar atunci când ne-a dat darul interpretarii. Vreau să spun că atunci când îţi scrii textele, scrii cuiva sau lumii. Când cânţi, cânţi ceva pentru ca lumea să audă. Când dansezi, dansezi ca lumea să te vadă. Este doar o formă de exprimare. Şi există momente când poţi fi mai mult implicat în treaba asta, când dansezi, scrii sau cânţi pentru tine, şi n-ai idee cât de minunat este ceea ce faci, pâna când cineva îţi spune, sau până când o înregistrezi şi o priveşti sau o asculţi.

MJ: Aşa este. Care sunt artiştii mai în vârstă – nu artiştii pe care îi auzim azi la radio – care te-au inspirat când ai fost mai tânăr? Ca artiştii pe care îi asculta tatăl tău... ai învăţat câte ceva de la aceşti artişti?
PW: Bineînţeles. De la formaţia "Isley Brothers".

MJ: Da, şi eu. Îi iubesc pe cei de la "Isley Brothers". La fel şi pe "Sly & The Family Stone".
PW: Donny Hathaway, Stevie Wonder...

MJ: Toţi cei care îţi plac, îmi plac şi mie [râde].
PW: Toate armoniile astea, te transpun în altă lume.

MJ: Frumos, minunat. OK; acum unde te afli? În New York?
PW: Sunt pe plaja Virginia din statul Virginia, domnule.

MJ: Virginia! Oh, minunat. Transmiţi dragostea mea în Virginia?
PW: Da. Mulţumesc.

MJ: Şi mamei şi tatălui tău, pentru că Dumnezeu te-a binecuvântat cu daruri minunate.
PW: Mulţumesc, domnule. Vreau să spun ceva, şi nu ştiu dacă vrei să auzi asta, dar trebuie s-o spun pentru că se află în inima mea. Dar oamenii te sâcâie...


MJ: Da.
PW: Pentru că te iubesc. Ăsta este singurul motiv. Când faci ceva ce oamenii nu înţeleg neapărat, o vor transforma într-o problemă mai mare decât ar face-o în orice alt caz, pentru că esti unul dintre cele mai minunate talente pe care le-a avut omenirea. Ai realizat şi câştigat mai mult în acest secol decât oricine altcineva.

MJ: Mulţumesc foarte mult. Eşti foarte amabil.
PW: Ceea ce faci este atât de minunat! Când vei avea 100 de ani, şi încă se vor inventa lucruri despre ce ai făcut – crede-ma, că dacă ai decide că ai vrea să îţi poleieşti întreg corpul cu crom, eşti atât de minunat încât întreaga lume, indiferent de ce vor zice, va fi acolo să o vadă şi p-asta. Şi asta din cauza a ceea ce ai făcut în industria muzicală, şi pentru că ai schimbat vieţile oameniilor. Sunt persoane care fac copii pe melodiile tale. Ai influenţat întreaga lume.

MJ: Îţi mulţumesc foarte mult. Este cam aşa: cu cât o stea este mai mare, cu atât va fi mai mare şi ţinta. Ştii când eşti în vârf, pentru că atunci vor începe să tragă cu săgeţi în tine. Chiar şi Iisus a fost crucificat. Oamenii care aduc lumina în lume, de la Mahatma Gandhi la Martin Luther King şi până la Iisus, chiar şi eu. Şi motto-ul meu a fost "Salvaţi lumea", "Noi suntem lumea", "Cântecul Pământului", "Salvaţi copiii noştri", "Ajutaţi planeta noastră". Iar oamenii vor să mă pedepsească pentru asta, dar nu doare niciodată, pentru că fanii devin din ce în ce mai puternici. Sunt puternic, am o piele de rinocer. Nimic nu mă poate răni. Nimic.
PW: Chiar asta vreau să zic. Vreau să îţi spun cât de minunat eşti. Ceea ce ai facut şi faci în muzică, de la "Billie Jean" la "That`s What You Get [For Being Polite]" – [cântă "That's What You Get (For Being Polite)"]

MJ: Oh, o ştii pe asta? [râde]
PW: [cântă "Jack still sits all alone"]

MJ: Ia uite, le ştii pe toate.
PW: Când cânţi, o faci pentru întreaga lume [continuă să cânte "Jack still sits all alone"]

MJ: [imită o notă de chitară]
PW: Dacă nu voi lucra niciodată cu tine, să ştii că eşti de neoprit. De aceea am spus că atunci când vei avea 100 de ani şi vei decide să-ţi poleieşti întregul trup cu crom, chiar daca vor spune unele lucruri – şi nu îmi pasă ce spun despre tine – vor fi acolo să vada cum vei face asta.

MJ: Există multă gelozie pe lume. Iubesc toate rasele, iubesc toţi oamenii, dar uneori există ceva rău în oameni, şi devin geloşi. De fiecare dată când există cineva care merge mai departe de înţelegerea unui om, acesta tinde să devină gelos şi să-l dărâme. Dar cu mine nu vor putea face asta pentru ca sunt foarte, foarte puternic [râde] Ei nu ştiu asta, însă.
PW: Ştiu! Crede-mă că ştiu!

MJ: Oricine altcineva ar fi fost distrus până acum; pe mine nu mă pot distruge. Sunt foarte puternic.
PW: Bineînţeles. N-au putut să te distrugă când aveai 10 ani, pentru că tu întreceai oameni în toată firea care făceau ce făceai şi tu, cu talentul şi vocea ta. Şi când aveai 20 de ani, depăşeai oameni care făceau muzică de 20-30 de ani. Şi în zilele noastre, ei încă aşteaptă să vadă unde poţi ajunge. Pâna unde poţi merge. Vor să-ţi vada copiii, vor să vadă lumea în care trăieşti. Eşti minunat, şi am vrut să-ţi spun asta. Şi mai sper că toate astea vor fi publicate pentru că sunt foarte importante pentru mine. Sper că voi putea fi la fel de puternic ca tine, într-o zi.

MJ: Oh, Dumnezeu să te binecuvânteze. Şi tu eşti minunat. Îţi multumesc foarte mult. Să ai o zi minunată.
PW: Mulţumesc, domnule. Şi dumneavoastră la fel.

MJ: Îţi mulţumesc. La revedere.
PW: La revedere.

...

Give Love On Christmas Day!

...

Sărbători Fericite tuturor, cu bucurie şi căldură în suflete!





Oameni făcând liste, cumpărând cadouri deosebite,
făcându-şi timp să fie amabili cu ceilalţi –
e acel moment din an când prietenii buni sunt aproape
şi îţi doreşti să poţi oferi mai mult
decât nişte obiecte cumpărate dintr-un magazin.

De ce nu dăruieşti iubire în ziua de Crăciun?
chiar şi omul care are totul
ar fi atât de fericit dacă i-ai oferi
iubire, în ziua de Crăciun –
nu există un cadou mai frumos decât iubirea.

Oameni, nu ştiţi că zâmbetul şi un semn de salut
se simt peste tot, în bucuria Crăciunului?...
e singura dată din an când lumea e sinceră
şi ţi-ar plăcea să găseşti o cale să arăţi
lucruri pe care cuvintele nu le pot exprima.

De ce nu dăruieşti iubire, în ziua de Crăciun?
omul de pe stradă şi perechea de la etajul de sus,
toţi au nevoie să ştie că există cineva căruia îi pasă;
dăruieşte iubire în ziua de Crăciun,
pentru că iubirea e cel mai frumos cadou.

Ceea ce-i trebuie lumii e iubirea;
da, lumea are nevoie de mai multă iubire.

De ce nu dăruieşti iubire in ziua de Crăciun?
fiecare copilaş de pe genunchii lui Moş Crăciun
are un loc, sub pomul lui, pentru iubirea ta;
oferă iubire de Crăciun –
nu există dar mai de preţ decât iubirea.

...

„Dacă mor mâine, să-ţi aminteşti întotdeauna ce ţi-am spus.”

...

Diseară, la „The Ellen Show” în S.U.A., va fi difuzat un interviu cu Paris Jackson. Până când vom avea şansa să îl vedem şi noi integral (pentru cine nu ştie, „The Ellen Show” se difuzează pe Euforia tv de luni până vineri la ora 00:00), am găsit pe internet un fragment.


Paris Jackson despre tatăl ei Michael

Ellen: Aşadar, o să apari într-un film. E ceva ce îţi doreai?
Paris: Da, îmi place să joc.
Ellen: Îţi place să joci? Când ti-ai dat seama că vrei să fii actriţă?
Paris: Când eram foarte mică. Tata a jucat în filmul „Moonwalker”. Ştiam că el cânta foarte bine dar nu ştiusem că putea şi să joace. Am văzut filmul şi mi-am spus „wow, vreau să fiu ca el”.
Ellen: Câţi ani aveai pe atunci?
Paris: Eram mică. Eram mai mică decât e Blanket acum.
Ellen:. Chiar aşa? I-ai spus? I-ai spus tatălui tău că vrei să joci?
Paris: Da... noi improvizam împreună. El ne dădea mici scenarii. Spunea „OK, în scena asta vei începe să plângi” şi plângeam instantaneu.
Ellen: Puteai să plângi la comandă?
Paris: Da.
Ellen: Asta e impresionant. Asa poţi să obţii tot felul de lucruri. Iar el nu mai ştia dacă plângeai cu adevărat sau doar jucai un rol.
Paris: Se pare că „m-am prefăcut” mult la vremea aceea.


Paris despre „şansa de a fi normală”

Ellen: Îţi place la şcoală?
Paris: Mult. E, categoric, o experienţă diferită.
Ellen: Se poartă cu tine diferit? Simţi că ai o copilărie obişnuită?
Paris: Chiar am o copilărie obişnuită. Adică, sunt tratată ca oricare copil. Când am venit la Buckley [şcoala la care Paris învaţă acum], nu ştia nimeni cine sunt şi mi-am spus „ce bine, am şansa să fiu normală”.
Ellen: Ei nu ştiau cine eşti din cauza acelor măşti pe care le purtai – pentru că, sigur, tatăl tău dorea să te protejeze şi să-ţi ofere sansa ca mai târziu să poţi ieşi în lume şi să poţi avea o viaţă normală – dar te-ai gândit vreodată, în timp ce le purtai, „asta e oarecum ciudat”?
Paris: Mda, mă gândeam ceva d egenul „e o prostie, de ce port o mască?” Dar am înţeles mai târziu că el nu dorea decât să ne protejeze şi ne-a şi explicat asta.


Momente memorabile cu Michael

Ellen: Care a fost cel mai memorabil lucru pe care ţi l-a spus tatăl tău?
Paris: Mi-a spus: „Dacă mor mâine, întotdeauna să-ţi aminteşti ce ţi-am spus.” Am ascultat sfatul lui şi am ţinut minte absolut tot ce mi-a spus.





...

THRILLER 29

...

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la lansarea albumului cu care Michael a intrat, pentru totdeauna, în istoria muzicii, care l-a propulsat pe culmile succesului şi l-a făcut megastar: „Thriller”. Dintre cele 9 melodii incluse pe album, 3 au fost compuse de Michael (Wanna Be Startin’ Somethin’, Beat It şi Billie Jean), iar una a fost compusă în colaborare (The Girl Is Mine, cu Paul McCartney). Thriller este opera prolificului şi excelentului compozitor Rod Temperton, cu care Michael a colaborat foarte bine.

Sesiunile de înregistrări au avut loc între 14 aprilie – 8 noiembrie 1982, la Westlake Recording Studios din Los Angeles, California, sub îndrumarea producătorului Quincy Jones, care a avut la dispoziţie un buget de 750.000 USD. S-a muncit la 30 de cântece, iar dintre ele au fost alese, cu mare atenţie, cele 9 care au compus albumul. În afară de Baby Be Mine şi The Lady In My Life, toate melodiile de pe album au fost lansate ca single şi toate au ajuns în top 10 pe lista „Billboard Hot 100”.

În numai un an de zile, „Thriller” a devenit – şi a rămas în continuare – cel mai bine vândut album din toate timpurile şi a obţinut 8 premii Grammy în 1984. În acelaşi an, tot „Thriller” i-a adus lui Michael 8 premii AMA (American Music Awards), un premiu pentru merite speciale şi 3 premii MTV Video Music Awards. „Thriller” i-a permis lui Michael să facă o breşă serioasă în bariera rasială, atunci când videoclipurile pentru Thriller, Billie Jean şi Beat It au fost difuzate regulat la MTV, un post considerat leader de opinie pe piaţa muzicală şi care avea pretenţii elitiste şi rasiste la acea vreme.

Videoclipul Thriller a fost pus la păstrare în Biblioteca Congresului American şi notat în Registrul Naţional de Înregistrări, pentru că s-a stabilit că are semnificaţie culturală.

Anii dintre „Off The Wall” şi „Thriller” au fost o perioadă de tranziţie pentru Michael, un răstimp în care el şi-a revendicat din ce în ce mai clar şi mai răspicat, independenţa. Imediat cum a împlinit 21 de ani, devenind major, şi-a angajat propriul manager (pe John Branca) şi i-a spus hotărât că vrea să devină cel mai mare star din showbusiness şi cel mai bogat. Nu era doar un vis de puşti ambiţios, nici un moft de grandomaniac, nicidecum. Michael era extrem de serios atunci când a afirmat asta şi avea un scop bine determinat. Voia, din tot sufletul, să „vindece lumea” – de rasism, de violenţă, de foamete, de discriminare. Iar pentru asta ştia că avea nevoie de bani. Şi era perfect conştient că, pe lângă bani, avea nevoie de notorietate. Şi-a promis lui însuşi să facă tot ce-i va sta în puteri ca să schimbe în bine unele lucruri de pe lumea asta. Şi, după cum bine ştim, s-a ţinut de promisiune, din plin. Chiar dacă a avut de înfruntat nişte ziduri groase şi nişte prejudecăţi bine înrădăcinate, a ieşit victorios din toate înfruntările de acest fel. În 1980 l-a întrebat pe publicistul revistei „Rolling Stones” daca l-ar interesa să facă o copertă cu el. Nu l-a interesat, iar Michael a ripostat: „Mi se spune mereu şi mereu că o revistă cu negri pe copertă nu se vinde... Ei bine, o să vină o zi când aceste reviste mă vor implora să le dau un interviu. Poate că le voi da unul. Sau poate nu.” Şi Michael a avut dreptate. La scurtă vreme după refuz, mai exact după ce „Thriller”, abia lansat, urcase vertiginos în topuri şi nu părea că avea de gând să se oprească prea curând, dintr-odată negrii pe copertă vindeau extraordinar de bine. Mai precis, unul anume: Michael Jackson. În februarie 1983, coperta Rolling Stones avea o poză mare cu Michael, iar în interior au pus un interviu pe 8 pagini pe care îl luaseră în 1982, înainte de lansarea albumului, dar nu găsiseră, vezi-Doamne, momentul să-l publice până atunci (adică până când „Thriller” a dominat topurile).

Pe 30 noiembrie 1982 Michael Jackson a dovedit, industriei muzicale şi publicului, că este un artist complet, cu abilităţi excepţionale de a se reinventa mereu şi mereu, şi care îşi merita cu prisosinţă locul în istoria muzicii şi tronul de Rege al Muzicii. Acolo unde, dealtfel, este şi astăzi. La mulţi ani, „Thriller”!


La mulţi ani tuturor celor care astăzi îşi serbează numele!

...

De Sf. Michael, pentru Michael – şi pentru voi toţi

...

Pentru astăzi nu am decât un poem, publicat în 1998 (într-un volum intitulat „Soul Cries”) de un scriitor american contemporan despre care nu ştiu decât că se semnează cu pseudonimul Lastmanout (originalul în engleză, „He Waits”, îl găsiţi pe www.soulcries.com). Mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut potrivit într-o astfel de zi, aşa încât l-am tradus ca să-l împart cu voi. Din clipa în care l-am citit, m-a făcut să mă gândesc la Michael. Parcă e scris pentru el.



El aşteaptă


El aşteaptă... nu mai ştie de ce,
ştie doar că trebuie să aştepte aici,
în acest loc unde nu există nici timp, nici spaţiu,
şi care aşteaptă să se umple din nou,
pentru ca golurile să dispară
şi căutările să nu-şi mai aibă rostul;
nesfârşite cicluri de lumină – intuneric, lumină – întuneric
aşteaptă în tăcere ceva ce pare a fi veşnicia
golită de toate sensurile, de atingere, de căldură, de frig –
de toate, în afară de speranţă şi de iubire,
pentru că înăuntru, mai adânc decât esenţa-i,
un tăciune indefinit arde,
arde cu atâta intensitate
că nimeni şi nimic nu-l poate sfărâma;
cu toată durerea, întunecarea, singurătatea şi răutatea care-l înconjoară
încearcă să-şi împiedice lumina să atingă pământul;
aceasta îi rămâne ca o ultimă rezervă
de nemişcat, de neoprit, de nestins.
El îşi ridică, încet, capul
ochii încep să-şi elibereze întunecarea;
în adâncul lor o scânteie de râset licăreşte
simţind adierea vântului –
vântul făcut de aripile îngerilor care se întorc, în sfârşit,
îl înconjoară încet cu iubire şi pace
răsuflarea lor asupra scânteii din urmă –
pe care el n-a abandonat-o nicicând –
o fac să devină incandescentă.
El zâmbeşte liniştit, bucuros, ştiind
că iar va merge mai departe
şi iar îşi va dărui inima, lumina, propriul suflet, altora,
pentru ca şi ei să cunoască puterea speranţei şi a iubirii
şi să ştie că, şi în întunericul lor cel mai adânc, există lumină.
El ştie că se va întoarce în acest loc din nou şi din nou,
şi că, fără un scop anunţat, îşi va tot dărui din lumină
până când va înceta, treptat, să mai fie...
El zâmbeşte, împlinit:
e suficient.





Sper să vă placă, atât poemul cât şi clipul pe care l-am ales pentru voi, din sutele de tributuri frumoase de pe youtube. Dacă poemul de mai sus poate fi gândul nostru comun îndreptat către Michael, prin versurile acestui cântec parcă însuşi Michael ni se adresează fiecăruia dintre noi.


Departe, într-o lume pierdută,
Îţi aud vocea strigând după Paradis
Naufragiat, încătuşat în amintiri
Trebuie să crezi că iubirea va răzbate

Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând, lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.

Vine o zi când inima îţi e pusă la încercare
Când toată credinţa ta pare să se fi pierdut
Dar mergi pe drumul tău, şi vei găsi
Un tărâm al speranţei
Un tărâm de vis

Şi când pierzi totul
Şi nimic nu merge bine
Caută să ţii aproape de mine

Voi fi îngerul tău
În noaptea ta cea mai întunecată
Voi fi destinul tău
Aşteptând lângă tine
Voi fi raza ta de soare
Atunci când vei fi trist
Sunt aici, mereu,
Pentru tine.



La mulţi ani celor care poartă numele Sfinţilor Mihail şi Gavril şi tuturor prietenilor de pe blog!


...