...
27 iunie, 1999, Stadionul Olimpic din München. Concertul „Michael Jackson and friends” – pentru care Michael a reunit 30 de staruri ale momentului (precum Slash, The Scorpions, Boyz II Men, Luther Vandross, Mariah Carey, Andrea Bocelli, Luciano Pavarotti) şi a strâns un milion de lire care au fost donate către "Nelson Mandela Children's Fund", Crucea Roşie şi UNESCO – a fost un eveniment uriaş, dar numeroasele probleme tehnice care s-au ivit de-a lungul spectacolului au dezamăgit oarecum audienţa. Însă cea mai mare problemă s-a produs atunci când Michael era pe scenă.
După ce a cântat medley-ul cu marile sale hituri şi „Dangerous”, a început „Earth Song”. Michael îşi imaginase, pentru acest număr, „Podul fără întoarcere”. Până spre finalul cântecului, un pod de oţel se ridica iar Michael, în vârful lui, cânta şi se mişca până când un soldat se apropia cu o armă şi îl dădea jos de pe pod, iar numărul se termina în acelaşi fel ca în concertele din turneul „HIstory”. Aşa trebuia să se desfăşoare această secvenţă din spectacol, aşa fusese ea concepută şi exact aşa se desfăşurase în Seul, câteva zile mai devreme.
Dar în München, în timp ce Michael cânta pe acel pod, la mai mult de 18 metri înălţine, a apărut o problemă tehnică. Mecanismul de susţinere a podului a cedat; şi doar cablurile ataşate au încetinit, cât de cât, căderea liberă. Michael stătea pe podul de oţel atunci când acesta a căzut şi s-a lovit puternic de sol, sub nivelul scenei, prin trapa amenajată.
Publicul nu a observat accidentul şi a crezut că acea cădere bruscă a podului făcea parte din show. Foarte puţini au fost cei care au înţeles nenorocirea care tocmai se întâmplase.
Când podul s-a izbit de pământ, Michael era şocat. Cu toate acestea, şi-a văzut de treabă şi a continuat să cânte “Earth Song”, cu doar jumătate din trup vizibil din trapa în care căzuse. Nimeni nu şi-a dat seama că ceva nu mersese. Apoi, fără să arate vreun semn de suferinţă, Michael s-a urcat înapoi pe scenă şi a încheiat cântecul.
Câteva minute mai târziu, a început “You Are Not Alone”. Părţi din “Podul fără întoarcere” erau încă pe scenă. Tehnicienii nu au mai putut să le manevreze şi au fost nevoiţi să le lase acolo. Michael a apărut pe scenă în costumul din ‘Earth Song” – era un indiciu evident că ceva se întâmplase. Imediat ce “You Are Not Alone” s-a încheiat, Michael a părăsit scena şi stadionul. A fost dus de urgenţă la un spital din München, pentru a fi examinat. O oră mai târziu, după ce medicii au căzut de acord că Michael nu suferise răni grave, a fost externat şi condus înapoi la hotel. Din păcate, pe drumul de întoarcere a leşinat, datorită epuizării psihice, a şocului suferit, şi a stressului şi comoţiei prin care tocmai trecuse. A fost dus imediat înapoi la spital şi şi-a petrecut noaptea sub observaţie medicală.
Organizatorul concertului, Briton Rikki Patrick, a povestit: “Credem că s-a rupt un cablu sau ceva de genul. A fost înfricoşător. Publicul ţipa şi urla. Agenţii de pază alergau încolo şi încoace. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru Michael. Dar el a reuşit să se urce înapoi pe scenă. După cântec, a ieşit de pe scenă şi s-a prăbuşit pe un scaun. Se vedea că avea dureri mari şi sângera la cap. Era foarte dezorientat. Pentru câteva clipe, nu-şi dădea seama ce era cu el. Echipa nu a vrut să-l lase să continue dar nu s-a înţeles nimeni cu el. A fost foarte curajos.“
Un martor a afirmat: “Din cauză că Michael a revenit pe scenă, puţini au realizat că s-a întâmplat ceva grav.”
Un angajat al spitalului în care a fost internat a declarat: “Avea dureri foarte mari. Se simţea foarte rău.”
Karen Faye (make-up artistul lui Michael) povesteşte: “L-am întrebat: de ce ai continuat? Nu pot să cred că ai fost capabil să faci asta. Ceea ce mi-a răspuns m-a uimit. Ştii, Turkle, singurul lucru care-mi răsuna în minte a fost vocea tatălui meu spunându-mi: MICHAEL, NU-ŢI DEZAMĂGI PUBLICUL!”
„Earth Song” – München 1999
„Earth Song” – Seul 1999
...
duminică, 7 august 2011
luni, 11 iulie 2011
Din culisele unui concert privat
...
Legăturile lui Michael Jackson cu lumea musulmană bogată (a se citi: putred de bogată, nesimţit de bogată) – mai precis, cu casele regale din ţările petroliere – au debutat prin 1994, când l-a cunoscut pe prinţul Alwaleed bin Talal – nepotul regelui din Arabia Saudită – care l-a convins pe Michael să se asocieze pentru a înfiinţa, la începutul anului 1996, compania „Kingdom Entertainment”. Turneele „Bad” şi „Dangerous” nu au avut în listă niciun concert în vreuna dintre ţările eminamente musulmane, care au Islamismul declarat religie naţională (Turcia, care a fost pe lista turneului „Dangerous”, nu are o religie oficială declarată, deşi majoritatea populaţiei este de credinţă musulmană). Nu mai explic de ce, bănuiesc că toată lumea ştie. Acolo unde până şi muzica lui Beethoven e banată de către guvernanţi, cum ar fi putut Michael să aibă mai multă trecere? Brunei a fost prima ţară de acest fel în care Michael a pus piciorul. Iar asta s-a întâmplat în iulie 1996 – aşadar, la scurt timp după asocierea în afaceri cu Alwaleed. Cel care a aranjat concertul a fost prinţul Hakeem, nepotul sultanului din Brunei.
Jefri Bolkiah, tatăl lui Hakeem şi fratele mai tânăr al sultanului Hassanal Bolkiah, era ministrul de finanţe al statului Brunei şi responsabil cu gestionarea veniturilor din petrol şi gaz ale statului. Spre deosebire de fratele lui, sultanul, care era ultra-conservator şi tradiţionalist, Jefri era un playboy, dependent de lux şi amator de distracţii de toate felurile, inclusiv imorale, inclusiv ilegale. În afară de rivalitatea la tron – problema eternă din statele cu regim monarhic – între sultanul Hassanal şi fratele Jefri existau şi alte conflicte, generate în principal de diferenţele de comportament dintre cei doi (pe cât de conservator era unul, pe atât de depravat era celălalt) şi de faptul că Jefri se ocupa, printre altele, cu delapidarea multor milioane de dolari din vistieria statului, pentru a-şi subvenţiona plăcerile extravagante (ca de exemplu iahturile de lux, dintre care pe unul l-a botezat „Ţâţe”; automobilele de colecţie, vreo 2.000 la număr, bijuteriile de zeci de milioane de dolari, unele sugerând imagini erotice; precum şi femeile – tot de colecţie, cum ar fi participantele la „Miss World” sau fotomodele de top). Sultanul din Brunei a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din lume şi este şi la ora actuală în topul nababilor globali. Dacă fratele Jefri avea chef peste noapte să joace golf sau polo, zbura cu avionul personal în acel loc din lume unde se afla cel mai bun teren şi, tot peste noapte, îşi alcătuia echipa din cei mai buni jucători ai lumii – iată un exemplu despre puterea (şi mofturile) clanului din Brunei. După cum spuneam, între cei doi era o animozitate care mocnea de ceva vreme şi care s-a acutizat în momentul în care sultanul Hassanal a realizat că fratele Jefri nu reprezenta numai o ameninţare personală, ci chiar una naţională – opinie împărtăşită şi de Ministrul Educaţiei Pehin Haji Abdul Aziz, cel care era stâlpul conservatorismului din Brunei şi cel mai puternic susţinător al tradiţiei. Prinţul Jefri, mare admirator al valorilor şi obiceiurilor occidentale, dorea să creeze o breşă în tradiţionalismul (care, fie vorba între noi, aducea a Evul Mediu) din Brunei şi să impulsioneze emanciparea statului. Astfel că, datorită lui Jefri, Brunei-ul a văzut un satelit TV şi a ascultat un post de radio englezesc (postul favorit al prinţului Jefri), iar cetăţenii din Brunei puteau să asculte dimineaţa „Sunt excitat, sunt excitat!!!” (puteţi să râdeţi, asta e muzica englezească :)) cu doar câteva minute înainte de chemarea la rugăciune. Datorită lui Jefri, în Brunei s-au construit o şcoală în stil occidental, un spital modern, un parc de distracţii în stilul Disneyland (e vorba de Jerudong Park, acolo unde a susţinut Michael concertul), a modernizat reţeaua de telecomunicaţii şi începuse construcţia unei staţiuni care urma să fie un magnet irezistibil pentru turişti.
Să revenim la prinţul Abdul Hakeem Bolkiah, fiul cel mai mare al lui Jefri şi lumina ochilor săi. Beizadeaua a respectat principiul „aşchia nu sare departe de trunchi”. La fel ca tatăl lui, adoră distracţia şi lumea show-biz-ului. La fel ca tatăl lui, are o febleţe pentru Anglia (îşi petrece timpul între reşedinţa din Londra – unde a şi studiat – şi cea din Singapore). Datorită atracţiei pentru divertisment, i-a adus în Brunei pe cei mai mari artişti ai lumii, de la Elton John la Tina Turner; de la Stevie Wonder la Sting. Când Hakeem era un puşti, tatăl lui, Jefri, i l-a adus pe Rod Stewart să-i cânte la o aniversare; iar când băiatului i-a tunat că vrea să înveţe fotbal, tăticul i-a adus urgent în Brunei (desigur că în schimbul câtorva milioane de dolari de căciulă) pe Joe Montana şi Herschel Walker (starurile Ligii Naţionale de Fotbal American) pe post de profesori. Fiidcă beizadeaua, care cântărea nu mai puţin de 150 de kile, nu era în stare să prindă mingea, cineva i-o dădea pur şi simplu în mână, iar el apoi se târa spre poartă şi marca foarte lejer, pentru că nimeni nu avea voie să atace un prinţ, nici măcar în timpul unui joc. Când beizadeaua a împlinit 18 ani, tăticul i-a dăruit un miliard de dolari (iar fiului mai mic Bahar i-a dăruit 400 milioane când a împlinit 16 ani). Aşadar, prinţul Jefri nu precupeţea niciun efort financiar pentru plăcerile sale şi ale copiilor. Să nu vă închipuiţi însă că a dat vreodată un sfanţ în scop caritabil. În anul 1996, lui Jefrie îi cam tremurau chiloţii. Ştia că „nenea” (aka fratele mai mare) îl bănuia că s-a întins mai mult decât îi era plapuma, ştia că îl spiona şi că era supravegheat. Pare logic că, în acel moment, Jefri ar fi făcut orice ca să-i reintre în graţii fratelui şi să reînvie vremurile din prima tinereţe, când făceau întrecere noaptea, fiecare cu Ferrari-ul lui, pe uliţele capitalei Bandar Seri Begawan. Şi cine ar fi putut să-l ajute mai bine în acest scop, decât fiul lui iubit Hakeem? În aprilie 1996, Hakeem reuşise să o aducă pe Tina Turner să-i cânte „La mulţi ani” nepoatei sultanului. În iunie 1996 i-a adus pe Stevie Wonder şi pe Whitney Houston să-i cânte fetei sultanului la nuntă. În iulie 1996, sultanul împlinea 50 de ani. Aşa că lui Hakeem i s-a părut o idee bună să-i facă o surpriză muzicală sultanului însuşi. Dacă pentru el a cântat Rod Stewart, iar pentru o verişoară Tina Turner, pentru sultan trebuia adus cineva pe măsură. O vedetă şi mai mare. Cea mai mare. Michael Jackson. (Fireşte, în final, asta nu l-a ajutat pe Jefri. Sultanul a angajat 200 de experţi contabili care să verifice circuitul banilor în ministerul şi în instituţiile conduse de fratele Jefri. Şi avea să afle, ulterior, că Jefri delapidase din vistieria statului „modesta” sumă de 40 de miliarde de dolari, motiv pentru care, prin 1999, i-a dat un şut atât de sănătos în dos, că l-a propulsat pe fratele Jefri dincolo de graniţele Bruneiului.) Cei care au văzut concertul integral, au observat probabil, la început, o matahală care se plimba de colo-colo cu o staţie în mână şi cu un aer important şi care întâmpina neamurile venite la concert. Ăla e Hakeem.
Alwaleed bin Talal este de asemenea unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi un obişnuit al caselor regale din lumea musulmană, inclusiv a celei din Brunei. Prin urmare, nu a fost deloc dificil pentru prinţul Hakeem (care în 1996 avea 22 de ani) să-l contacteze pe Alwaleed, despre care ştia că avea afaceri cu Regele Pop, să-l roage să intervină pe lângă Michael şi să-l convingă să dea un concert în Brunei, cu ocazia aniversării sultanului.
Până acum, totul mi se pare foarte clar. Ceea ce nu ştiu sigur (şi aş da orice ca să ştiu) este cum a reuşit Alwaleed să-l convingă pe Michael. Eu pot să mi-l imaginez supărat pe o scenă, din cauză că cei din echipă nu sunt atenţi ori nu-şi fac treaba pentru care sunt plătiţi (iar în concertul din 16 iulie 1996 au fost destule probleme de genul ăsta); pot să mi-l imaginez încruntat, mânios chiar. Mie nu mi s-a părut nimic lipsit de eleganţă în gestul lui – apropo, nu înţeleg de ce, dacă e regizat, e minunat; iar dacă nu e regizat e lipsit de eleganţă?... la urma-urmei e acelaşi gest. Şi, dacă tot suntem la capitolul ăsta: după primul refren, Michael iar era să-i sufle „porţia” Marvei, la versul „This thing can’t go wrong” pe care trebuia să-l cânte ea, a cântat şi el simultan „this th...” (minutul 2:40). Mie nu mi-e greu să realizez că e şi el un om, nu un robot care face totul, întotdeauna, perfect. Nu mi-e greu să înţeleg ceea ce el întotdeauna şi-a dorit de la noi să înţelegem: că e făcut din carne şi oase, nu din metal. Că mai oboseşte şi el, din când în când, şi că nu e un perpetuum mobile, să se învârtească la infinit fără pic de combustibil. In fine... Pot să-mi imaginez că i se poate întâmpla, din cauza oboselii, a stresului, a unor probleme de sănătate sau a schimbării de fus orar (ca fapt divers, între Los Angeles şi Brunei sunt 15 ore diferenţă), să fie pe punctul de a face o greşeală ori să aibă o ezitare. Dar nu reuşesc, în ruptul capului, să mi-l imaginez pe Michael Jackson în postura de „jucăria de ziua sultanului”. Pentru că, indiferent că unii vor să accepte sau nu, cam asta s-a întâmplat în 1996 la Brunei. A fost plătit cu vreo 17 milioane de dolari, dar sunt convins că nu pentru bani s-a dus acolo. Le-a cântat la aniversare lui Sammy Davis Jr şi lui Elizabeth Taylor, dar erau prietenii lui buni şi oameni pe care îi admira; în plus, a făcut-o în cadru organizat, alături de mulţi alti artişti, şi fără plată. A făcut-o din inimă, pentru că a considerat că meritau. A cântat la spectacolul organizat cu ocazia învestirii în funcţie a lui Bill Clinton, pentru că a avut un scop: voia să-i atragă atenţia asupra unor probleme reale; şi a cântat „Gone Too Soon” şi „Heal The World”. Dar pentru sultanul din Brunei de ce ar fi cântat? Nu-l cunoştea, nu-i spunea nimic numele lui; şi, în plus, stăpânea o ţară în care muzica şi dansul lui erau prohibite. De ce s-ar fi dus Michael Jackson să-i cânte sultanului din Brunei? Mă îndoiesc că l-ar fi impresionat averea sau puterea lui, la fel de bine cum mă îndoiesc că a făcut-o cu plăcere. Ca să nu mai spun că sărbătoritul nici măcar nu a catadicsit să se arate. Nu-i nimic, Michael oricum nu a cântat pentru el, nici pentru cei 4.000 de invitaţi „speciali” (constând în neamuri şi prieteni), ci pentru cei 60.000 de oameni simpli care umpluseră parcul. Dar ceva îl nemulţumea totuşi; şi asta s-a văzut cam pe tot parcursul concertului. Poate că aţi observat, unii dintre voi, că atunci când faci ceva fără tragere de inimă, parcă toate ţi se pun împotrivă (exemplu: nu ai niciun chef să conduci 300 km într-o noapte, dar trebuie să o faci, şi, parcă tocmai ca să te enerveze definitiv, ţi se pun tot felul de piedici: ba plouă torenţial de nu mai vezi pe unde mergi, ba pe traseu a fost un accident şi e blocată circulaţia ore bune; ba pe altă bucată se lucrează şi se circulă pe o singură bandă etc). Cine a văzut documentarul „The Secret” (sau a citit cartea) înţelege ce spun. Până şi cablul de la microfon îl deranja, îl tot dădea peste umăr, ca şi cum nu era montat cum trebuie sau ca şi cum era prima oară când folosea un astfel de echipament. Dar sigur că nu era prima oară, microfon wireless folosea de ani buni, aşadar avea destulă experienţă, nu-i aşa? Şi totuşi, cablul ăla chiar îl incomoda. Sau şi asta era „regizată”, poate... Dar şuviţa rebelă, care făcea parte din stilul lui, pe care a avut-o tot turneul „Dangerous” şi tot turneul „HIstory”dar care, doar aici, în 16 iulie 1966, în Brunei, părea că îl incomodează şi o tot dădea cu mâna la o parte? La concertul din 31 decembrie 1966, tot în Brunei (de data aceasta ca parte din turneul „HIstory”) toate problemele astea nu au mai apărut.
Legat de Marva Hicks, deşi mi-a plăcut mult mai mult decât Siedah Garrett, nelămurirea mea era legată de fapt de traiectoria ei. Eu ştiam că postura de „backing” e o rampă de lansare către cariera solo, nu invers. Marva Hicks a cântat pe cont propriu, şi-a lansat primul album în 1991 şi în 1996 cânta iar în „backing”? Cred că Siedah a fost prima alegere pentru turneul „HIstory” dar ea lucra la propriul album la acea vreme; şi nu e singura care l-a refuzat pe Michael pentru acest turneu. Greg Phillinganes, care a fost directorul muzical în „Dangerous”, era şi el implicat în alte proiecte în 1996. Trecând peste faptul că, într-adevăr, la melodia dinainte („Smooth Criminal”) sunetul mitralierei a pornit după o perioadă de latenţă care pentru public nu a însemnat mare lucru dar care probabil pe Michael l-a înnebunit, cei care au greşit la „IJCSLY” (respectiv Marva şi Brad) sunt fix persoane „noi”, care nu mai lucraseră cu Michael în concerte şi care acum o făceau pentru prima oară. Revin la ideea de mai la deal, aceea cu puterea psihicului şi cu faptul că ceea ce gândeşti îţi atrage ceea ce ţi se întâmplă, după legea cauzei şi efectului. Eu cred că Michael a fost foarte dezamăgit că o parte dintre cei cu care colaborase în turneul anterior, şi cu care era obişnuit, pe care îi cunoştea şi pe care se baza, l-au lăsat baltă la „HIstory”. Dacă ţinem cont şi de faptul că în ultimii trei ani avusese de îndurat nişte acuzaţii de molestare care au fost cât pe-aci să-i distrugă cariera şi demnitatea; o internare pentru dependenţă de analgezice şi eşecul unei căsnicii în care crezuse, plus regimul sciento-cretinoido-ilogic la care-l supusese prea-iubita lui soţie, şi în urma căruia ajunsese, la un moment dat, piele pe os; la care se adaugă deja planificatul turneu „HIstory” pe care ar fi dat orice ca să nu-l facă dar a fost nevoit, pentru că trebuia să repare ceea ce distrusese Chandler – aşadar, dacă ţinem cont de toate acestea, cred că avem o paletă de circumstanţe mai mult decât atenuante, care ne pot ajuta să ne facem o idee despre felul în care se simţea Michael în 1996 şi despre istoricul pe care s-au mulat problemele de la concertul din Brunei.
Revenind la oile noastre, nu am reuşit să aflu ce anume l-a convins pe Michael să-i cânte lui Hassanal Bolkiah. Dar îmi vin în minte nişte explicaţii posibile. După cum am mai spus, până atunci nu mai cântase într-o ţară atât de puritană şi poate s-a gândit (sau i s-a sugerat) că ar fi o ocazie bună de a sparge gheaţa (ce-i drept, în turneul „HIstory” a avut concerte în Tunisia, Malaezia, şi din nou în Brunei). O altă explicaţie posibilă ar fi aceea că spectacolul a fost gratuit pentru cetăţenii obişnuiţi din Brunei, şi mi se pare în firea lui Michael să nu le refuze atâtor oameni nevinovaţi (60.000 la număr), să-l vadă pe Regele Pop, pentru prima oară, live şi gratis. Apoi, cu ocazia acestui concert a cântat pentru prima oară live două dintre melodiile care făceau parte din albumul „HIstory: Past, Present and Future” şi din turneul care urma să înceapă – respectiv „You Are Not Alone” şi „Earth Song” – şi ar fi putut să se gândească (sau să i se fi sugerat) că ar fi fost o ocazie bună să testeze cum vor fi primite de public, în timpul turneului. Nu vreau ca cineva să creadă că l-aş subestima în vreun fel (îl admir şi îl respect prea mult, nu aş face niciodată asta) şi nici că aş insinua că Michael era uşor de manipulat. Nici vorbă; nu. În condiţii normale, nu. Dar acuzaţiile lui Chandler, susţinute şi amplificate de media; şi percheziţia aceea corporală umilitoare, l-au demoralizat şi au făcut să i se clatine pământul sub picioare. Mi s-a întâmplat odată să fiu acuzat de ceva infinit mai benign (era ceva legat de serviciu) şi, ştiind că nu eram vinovat cu nimic, m-am simţit ca şi cum am fost aruncat brusc de o parte a universului iar tot restul lumii rămăsese de cealaltă parte. Şi nu aş vrea să ştiu cum s-a simţit Michael. Nici nu încerc. Dar asta nu mă poate împiedica să înţeleg. Fiind atât de vulnerabil, o mână întinsă cu amabilitate a însemnat pentru el o rază de soare. Din cauză că era vulnerabil a acceptat să cânte de ziua sultanului, tot aşa cum, din cauză că era vulnerabil a acceptat să se asocieze cu Alwaleed. În alte condiţii cred că le-ar fi dat tuturor un flit regal. Tot aşa, din cauză că era vulnerabil, a plecat în 2005 în Bahrein – şi ştiţi bine că nici povestea asta nu s-a încheiat frumos. Din cauză că era vulnerabil a acceptat în preajmă indivizi mai mult sau mai putin dubioşi, care nu urmăreau decât să profite de pe urma lui sau să se fălească cu el, aşa cum s-ar făli cu o bijuterie extravagantă, rarisimă şi foarte scumpă. La fel, cei care l-au convins să susţină 10-25-50 de concerte în Londra, l-au prins într-un moment vulnerabil. Iar cei care trăiesc, fix ca nişte căpuşe, pe spinarea altora, ştiu întotdeauna care e momentul cel mai bun ca să atace. Din păcate, acesta e adevărul. Nu l-am inventat eu şi nu l-am descoperit acum. E dintotdeauna şi va fi întotdeauna. Şi Michael o ştia. De aceea nu avea încredere în adulţi.
Probabil că absenţa sultanului din Brunei la concertul din 16 iulie 1996, a reprezentat un refuz ostentativ, din partea lui, de a face pace cu fratele Jefri. Dacă e aşa, atunci e cu atât mai trist. Michael a căzut la mijloc, între doi nababi putrezi de bogaţi şi cu mari lacune la capitolul „maniere”, care au impresia că banii lor pot cumpăra orice şi că banii lor îi scutesc de obligativitatea de a avea măcar un dram de bun-simţ.
Una peste alta, că i-a plăcut sau nu lui Michael să cânte pe 16 iulie 1996 în Brunei, realitatea este că a făcut o treabă extraordinară, că a fost, ca întotdeauna, Regele Pop; că norocoşii care au fost acolo au ce să-şi amintească, iar restul lumii are cu ce să-şi bucure ochii, văzând spectacolul filmat. Văzându-l în acest concert, am simţit artistul dându-şi sufletul pe scenă. Iar finalul de la „Earth Song”... a fost excepţional, excepţional...
Ştiu că pe internet se comentează fel şi fel de situaţii, în fel şi chip. Eu încerc totuşi să mă documentez bine înainte să mă exprim, pentru că obişnuiesc să am păreri proprii. ...Şi cam astea sunt părerile mele. Mi se pare normal ca nu toată lumea să aibă aceleaşi păreri, dar data trecută am greşit, neoferind detalii. Am crezut că toată lumea ştie ce ştiu şi eu, sau că gândeşte ca mine, şi că ar fi fost inutil să-mi şi explic concluziile. Iaca, acum am făcut-o :)
P.S. În „This is It”, la „IJCSLY” se întâmplă, într-adevăr, din nou; la acelaşi vers Michael cântă peste parteneră. Mie însă nici aici nu mi s-a părut nimic „regizat”. A fost, pur şi simplu, un moment de neatenţie din partea lui. Nu s-a încruntat la Judith (ba dimpotrivă, zâmbea), pentru că era doar o repetiţie şi era suficient de relaxat ca să-şi dea seama foarte repede că a greşit. Dar secvenţa cu „IJCSLY” e singura din tot filmul „This Is It” în care eu l-am simţit pe Michael oarecum distrat şi parcă nu era în elementul lui. Putea fi din cauza lui Judith (lângă aşa o fată frumoasă şi talentată, oricine s-ar emoţiona :) Cel puţin, aşa mi-ar plăcea mie să cred.
...
Legăturile lui Michael Jackson cu lumea musulmană bogată (a se citi: putred de bogată, nesimţit de bogată) – mai precis, cu casele regale din ţările petroliere – au debutat prin 1994, când l-a cunoscut pe prinţul Alwaleed bin Talal – nepotul regelui din Arabia Saudită – care l-a convins pe Michael să se asocieze pentru a înfiinţa, la începutul anului 1996, compania „Kingdom Entertainment”. Turneele „Bad” şi „Dangerous” nu au avut în listă niciun concert în vreuna dintre ţările eminamente musulmane, care au Islamismul declarat religie naţională (Turcia, care a fost pe lista turneului „Dangerous”, nu are o religie oficială declarată, deşi majoritatea populaţiei este de credinţă musulmană). Nu mai explic de ce, bănuiesc că toată lumea ştie. Acolo unde până şi muzica lui Beethoven e banată de către guvernanţi, cum ar fi putut Michael să aibă mai multă trecere? Brunei a fost prima ţară de acest fel în care Michael a pus piciorul. Iar asta s-a întâmplat în iulie 1996 – aşadar, la scurt timp după asocierea în afaceri cu Alwaleed. Cel care a aranjat concertul a fost prinţul Hakeem, nepotul sultanului din Brunei.
Jefri Bolkiah, tatăl lui Hakeem şi fratele mai tânăr al sultanului Hassanal Bolkiah, era ministrul de finanţe al statului Brunei şi responsabil cu gestionarea veniturilor din petrol şi gaz ale statului. Spre deosebire de fratele lui, sultanul, care era ultra-conservator şi tradiţionalist, Jefri era un playboy, dependent de lux şi amator de distracţii de toate felurile, inclusiv imorale, inclusiv ilegale. În afară de rivalitatea la tron – problema eternă din statele cu regim monarhic – între sultanul Hassanal şi fratele Jefri existau şi alte conflicte, generate în principal de diferenţele de comportament dintre cei doi (pe cât de conservator era unul, pe atât de depravat era celălalt) şi de faptul că Jefri se ocupa, printre altele, cu delapidarea multor milioane de dolari din vistieria statului, pentru a-şi subvenţiona plăcerile extravagante (ca de exemplu iahturile de lux, dintre care pe unul l-a botezat „Ţâţe”; automobilele de colecţie, vreo 2.000 la număr, bijuteriile de zeci de milioane de dolari, unele sugerând imagini erotice; precum şi femeile – tot de colecţie, cum ar fi participantele la „Miss World” sau fotomodele de top). Sultanul din Brunei a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din lume şi este şi la ora actuală în topul nababilor globali. Dacă fratele Jefri avea chef peste noapte să joace golf sau polo, zbura cu avionul personal în acel loc din lume unde se afla cel mai bun teren şi, tot peste noapte, îşi alcătuia echipa din cei mai buni jucători ai lumii – iată un exemplu despre puterea (şi mofturile) clanului din Brunei. După cum spuneam, între cei doi era o animozitate care mocnea de ceva vreme şi care s-a acutizat în momentul în care sultanul Hassanal a realizat că fratele Jefri nu reprezenta numai o ameninţare personală, ci chiar una naţională – opinie împărtăşită şi de Ministrul Educaţiei Pehin Haji Abdul Aziz, cel care era stâlpul conservatorismului din Brunei şi cel mai puternic susţinător al tradiţiei. Prinţul Jefri, mare admirator al valorilor şi obiceiurilor occidentale, dorea să creeze o breşă în tradiţionalismul (care, fie vorba între noi, aducea a Evul Mediu) din Brunei şi să impulsioneze emanciparea statului. Astfel că, datorită lui Jefri, Brunei-ul a văzut un satelit TV şi a ascultat un post de radio englezesc (postul favorit al prinţului Jefri), iar cetăţenii din Brunei puteau să asculte dimineaţa „Sunt excitat, sunt excitat!!!” (puteţi să râdeţi, asta e muzica englezească :)) cu doar câteva minute înainte de chemarea la rugăciune. Datorită lui Jefri, în Brunei s-au construit o şcoală în stil occidental, un spital modern, un parc de distracţii în stilul Disneyland (e vorba de Jerudong Park, acolo unde a susţinut Michael concertul), a modernizat reţeaua de telecomunicaţii şi începuse construcţia unei staţiuni care urma să fie un magnet irezistibil pentru turişti.
Să revenim la prinţul Abdul Hakeem Bolkiah, fiul cel mai mare al lui Jefri şi lumina ochilor săi. Beizadeaua a respectat principiul „aşchia nu sare departe de trunchi”. La fel ca tatăl lui, adoră distracţia şi lumea show-biz-ului. La fel ca tatăl lui, are o febleţe pentru Anglia (îşi petrece timpul între reşedinţa din Londra – unde a şi studiat – şi cea din Singapore). Datorită atracţiei pentru divertisment, i-a adus în Brunei pe cei mai mari artişti ai lumii, de la Elton John la Tina Turner; de la Stevie Wonder la Sting. Când Hakeem era un puşti, tatăl lui, Jefri, i l-a adus pe Rod Stewart să-i cânte la o aniversare; iar când băiatului i-a tunat că vrea să înveţe fotbal, tăticul i-a adus urgent în Brunei (desigur că în schimbul câtorva milioane de dolari de căciulă) pe Joe Montana şi Herschel Walker (starurile Ligii Naţionale de Fotbal American) pe post de profesori. Fiidcă beizadeaua, care cântărea nu mai puţin de 150 de kile, nu era în stare să prindă mingea, cineva i-o dădea pur şi simplu în mână, iar el apoi se târa spre poartă şi marca foarte lejer, pentru că nimeni nu avea voie să atace un prinţ, nici măcar în timpul unui joc. Când beizadeaua a împlinit 18 ani, tăticul i-a dăruit un miliard de dolari (iar fiului mai mic Bahar i-a dăruit 400 milioane când a împlinit 16 ani). Aşadar, prinţul Jefri nu precupeţea niciun efort financiar pentru plăcerile sale şi ale copiilor. Să nu vă închipuiţi însă că a dat vreodată un sfanţ în scop caritabil. În anul 1996, lui Jefrie îi cam tremurau chiloţii. Ştia că „nenea” (aka fratele mai mare) îl bănuia că s-a întins mai mult decât îi era plapuma, ştia că îl spiona şi că era supravegheat. Pare logic că, în acel moment, Jefri ar fi făcut orice ca să-i reintre în graţii fratelui şi să reînvie vremurile din prima tinereţe, când făceau întrecere noaptea, fiecare cu Ferrari-ul lui, pe uliţele capitalei Bandar Seri Begawan. Şi cine ar fi putut să-l ajute mai bine în acest scop, decât fiul lui iubit Hakeem? În aprilie 1996, Hakeem reuşise să o aducă pe Tina Turner să-i cânte „La mulţi ani” nepoatei sultanului. În iunie 1996 i-a adus pe Stevie Wonder şi pe Whitney Houston să-i cânte fetei sultanului la nuntă. În iulie 1996, sultanul împlinea 50 de ani. Aşa că lui Hakeem i s-a părut o idee bună să-i facă o surpriză muzicală sultanului însuşi. Dacă pentru el a cântat Rod Stewart, iar pentru o verişoară Tina Turner, pentru sultan trebuia adus cineva pe măsură. O vedetă şi mai mare. Cea mai mare. Michael Jackson. (Fireşte, în final, asta nu l-a ajutat pe Jefri. Sultanul a angajat 200 de experţi contabili care să verifice circuitul banilor în ministerul şi în instituţiile conduse de fratele Jefri. Şi avea să afle, ulterior, că Jefri delapidase din vistieria statului „modesta” sumă de 40 de miliarde de dolari, motiv pentru care, prin 1999, i-a dat un şut atât de sănătos în dos, că l-a propulsat pe fratele Jefri dincolo de graniţele Bruneiului.) Cei care au văzut concertul integral, au observat probabil, la început, o matahală care se plimba de colo-colo cu o staţie în mână şi cu un aer important şi care întâmpina neamurile venite la concert. Ăla e Hakeem.
Alwaleed bin Talal este de asemenea unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi un obişnuit al caselor regale din lumea musulmană, inclusiv a celei din Brunei. Prin urmare, nu a fost deloc dificil pentru prinţul Hakeem (care în 1996 avea 22 de ani) să-l contacteze pe Alwaleed, despre care ştia că avea afaceri cu Regele Pop, să-l roage să intervină pe lângă Michael şi să-l convingă să dea un concert în Brunei, cu ocazia aniversării sultanului.
Până acum, totul mi se pare foarte clar. Ceea ce nu ştiu sigur (şi aş da orice ca să ştiu) este cum a reuşit Alwaleed să-l convingă pe Michael. Eu pot să mi-l imaginez supărat pe o scenă, din cauză că cei din echipă nu sunt atenţi ori nu-şi fac treaba pentru care sunt plătiţi (iar în concertul din 16 iulie 1996 au fost destule probleme de genul ăsta); pot să mi-l imaginez încruntat, mânios chiar. Mie nu mi s-a părut nimic lipsit de eleganţă în gestul lui – apropo, nu înţeleg de ce, dacă e regizat, e minunat; iar dacă nu e regizat e lipsit de eleganţă?... la urma-urmei e acelaşi gest. Şi, dacă tot suntem la capitolul ăsta: după primul refren, Michael iar era să-i sufle „porţia” Marvei, la versul „This thing can’t go wrong” pe care trebuia să-l cânte ea, a cântat şi el simultan „this th...” (minutul 2:40). Mie nu mi-e greu să realizez că e şi el un om, nu un robot care face totul, întotdeauna, perfect. Nu mi-e greu să înţeleg ceea ce el întotdeauna şi-a dorit de la noi să înţelegem: că e făcut din carne şi oase, nu din metal. Că mai oboseşte şi el, din când în când, şi că nu e un perpetuum mobile, să se învârtească la infinit fără pic de combustibil. In fine... Pot să-mi imaginez că i se poate întâmpla, din cauza oboselii, a stresului, a unor probleme de sănătate sau a schimbării de fus orar (ca fapt divers, între Los Angeles şi Brunei sunt 15 ore diferenţă), să fie pe punctul de a face o greşeală ori să aibă o ezitare. Dar nu reuşesc, în ruptul capului, să mi-l imaginez pe Michael Jackson în postura de „jucăria de ziua sultanului”. Pentru că, indiferent că unii vor să accepte sau nu, cam asta s-a întâmplat în 1996 la Brunei. A fost plătit cu vreo 17 milioane de dolari, dar sunt convins că nu pentru bani s-a dus acolo. Le-a cântat la aniversare lui Sammy Davis Jr şi lui Elizabeth Taylor, dar erau prietenii lui buni şi oameni pe care îi admira; în plus, a făcut-o în cadru organizat, alături de mulţi alti artişti, şi fără plată. A făcut-o din inimă, pentru că a considerat că meritau. A cântat la spectacolul organizat cu ocazia învestirii în funcţie a lui Bill Clinton, pentru că a avut un scop: voia să-i atragă atenţia asupra unor probleme reale; şi a cântat „Gone Too Soon” şi „Heal The World”. Dar pentru sultanul din Brunei de ce ar fi cântat? Nu-l cunoştea, nu-i spunea nimic numele lui; şi, în plus, stăpânea o ţară în care muzica şi dansul lui erau prohibite. De ce s-ar fi dus Michael Jackson să-i cânte sultanului din Brunei? Mă îndoiesc că l-ar fi impresionat averea sau puterea lui, la fel de bine cum mă îndoiesc că a făcut-o cu plăcere. Ca să nu mai spun că sărbătoritul nici măcar nu a catadicsit să se arate. Nu-i nimic, Michael oricum nu a cântat pentru el, nici pentru cei 4.000 de invitaţi „speciali” (constând în neamuri şi prieteni), ci pentru cei 60.000 de oameni simpli care umpluseră parcul. Dar ceva îl nemulţumea totuşi; şi asta s-a văzut cam pe tot parcursul concertului. Poate că aţi observat, unii dintre voi, că atunci când faci ceva fără tragere de inimă, parcă toate ţi se pun împotrivă (exemplu: nu ai niciun chef să conduci 300 km într-o noapte, dar trebuie să o faci, şi, parcă tocmai ca să te enerveze definitiv, ţi se pun tot felul de piedici: ba plouă torenţial de nu mai vezi pe unde mergi, ba pe traseu a fost un accident şi e blocată circulaţia ore bune; ba pe altă bucată se lucrează şi se circulă pe o singură bandă etc). Cine a văzut documentarul „The Secret” (sau a citit cartea) înţelege ce spun. Până şi cablul de la microfon îl deranja, îl tot dădea peste umăr, ca şi cum nu era montat cum trebuie sau ca şi cum era prima oară când folosea un astfel de echipament. Dar sigur că nu era prima oară, microfon wireless folosea de ani buni, aşadar avea destulă experienţă, nu-i aşa? Şi totuşi, cablul ăla chiar îl incomoda. Sau şi asta era „regizată”, poate... Dar şuviţa rebelă, care făcea parte din stilul lui, pe care a avut-o tot turneul „Dangerous” şi tot turneul „HIstory”dar care, doar aici, în 16 iulie 1966, în Brunei, părea că îl incomodează şi o tot dădea cu mâna la o parte? La concertul din 31 decembrie 1966, tot în Brunei (de data aceasta ca parte din turneul „HIstory”) toate problemele astea nu au mai apărut.
Legat de Marva Hicks, deşi mi-a plăcut mult mai mult decât Siedah Garrett, nelămurirea mea era legată de fapt de traiectoria ei. Eu ştiam că postura de „backing” e o rampă de lansare către cariera solo, nu invers. Marva Hicks a cântat pe cont propriu, şi-a lansat primul album în 1991 şi în 1996 cânta iar în „backing”? Cred că Siedah a fost prima alegere pentru turneul „HIstory” dar ea lucra la propriul album la acea vreme; şi nu e singura care l-a refuzat pe Michael pentru acest turneu. Greg Phillinganes, care a fost directorul muzical în „Dangerous”, era şi el implicat în alte proiecte în 1996. Trecând peste faptul că, într-adevăr, la melodia dinainte („Smooth Criminal”) sunetul mitralierei a pornit după o perioadă de latenţă care pentru public nu a însemnat mare lucru dar care probabil pe Michael l-a înnebunit, cei care au greşit la „IJCSLY” (respectiv Marva şi Brad) sunt fix persoane „noi”, care nu mai lucraseră cu Michael în concerte şi care acum o făceau pentru prima oară. Revin la ideea de mai la deal, aceea cu puterea psihicului şi cu faptul că ceea ce gândeşti îţi atrage ceea ce ţi se întâmplă, după legea cauzei şi efectului. Eu cred că Michael a fost foarte dezamăgit că o parte dintre cei cu care colaborase în turneul anterior, şi cu care era obişnuit, pe care îi cunoştea şi pe care se baza, l-au lăsat baltă la „HIstory”. Dacă ţinem cont şi de faptul că în ultimii trei ani avusese de îndurat nişte acuzaţii de molestare care au fost cât pe-aci să-i distrugă cariera şi demnitatea; o internare pentru dependenţă de analgezice şi eşecul unei căsnicii în care crezuse, plus regimul sciento-cretinoido-ilogic la care-l supusese prea-iubita lui soţie, şi în urma căruia ajunsese, la un moment dat, piele pe os; la care se adaugă deja planificatul turneu „HIstory” pe care ar fi dat orice ca să nu-l facă dar a fost nevoit, pentru că trebuia să repare ceea ce distrusese Chandler – aşadar, dacă ţinem cont de toate acestea, cred că avem o paletă de circumstanţe mai mult decât atenuante, care ne pot ajuta să ne facem o idee despre felul în care se simţea Michael în 1996 şi despre istoricul pe care s-au mulat problemele de la concertul din Brunei.
Revenind la oile noastre, nu am reuşit să aflu ce anume l-a convins pe Michael să-i cânte lui Hassanal Bolkiah. Dar îmi vin în minte nişte explicaţii posibile. După cum am mai spus, până atunci nu mai cântase într-o ţară atât de puritană şi poate s-a gândit (sau i s-a sugerat) că ar fi o ocazie bună de a sparge gheaţa (ce-i drept, în turneul „HIstory” a avut concerte în Tunisia, Malaezia, şi din nou în Brunei). O altă explicaţie posibilă ar fi aceea că spectacolul a fost gratuit pentru cetăţenii obişnuiţi din Brunei, şi mi se pare în firea lui Michael să nu le refuze atâtor oameni nevinovaţi (60.000 la număr), să-l vadă pe Regele Pop, pentru prima oară, live şi gratis. Apoi, cu ocazia acestui concert a cântat pentru prima oară live două dintre melodiile care făceau parte din albumul „HIstory: Past, Present and Future” şi din turneul care urma să înceapă – respectiv „You Are Not Alone” şi „Earth Song” – şi ar fi putut să se gândească (sau să i se fi sugerat) că ar fi fost o ocazie bună să testeze cum vor fi primite de public, în timpul turneului. Nu vreau ca cineva să creadă că l-aş subestima în vreun fel (îl admir şi îl respect prea mult, nu aş face niciodată asta) şi nici că aş insinua că Michael era uşor de manipulat. Nici vorbă; nu. În condiţii normale, nu. Dar acuzaţiile lui Chandler, susţinute şi amplificate de media; şi percheziţia aceea corporală umilitoare, l-au demoralizat şi au făcut să i se clatine pământul sub picioare. Mi s-a întâmplat odată să fiu acuzat de ceva infinit mai benign (era ceva legat de serviciu) şi, ştiind că nu eram vinovat cu nimic, m-am simţit ca şi cum am fost aruncat brusc de o parte a universului iar tot restul lumii rămăsese de cealaltă parte. Şi nu aş vrea să ştiu cum s-a simţit Michael. Nici nu încerc. Dar asta nu mă poate împiedica să înţeleg. Fiind atât de vulnerabil, o mână întinsă cu amabilitate a însemnat pentru el o rază de soare. Din cauză că era vulnerabil a acceptat să cânte de ziua sultanului, tot aşa cum, din cauză că era vulnerabil a acceptat să se asocieze cu Alwaleed. În alte condiţii cred că le-ar fi dat tuturor un flit regal. Tot aşa, din cauză că era vulnerabil, a plecat în 2005 în Bahrein – şi ştiţi bine că nici povestea asta nu s-a încheiat frumos. Din cauză că era vulnerabil a acceptat în preajmă indivizi mai mult sau mai putin dubioşi, care nu urmăreau decât să profite de pe urma lui sau să se fălească cu el, aşa cum s-ar făli cu o bijuterie extravagantă, rarisimă şi foarte scumpă. La fel, cei care l-au convins să susţină 10-25-50 de concerte în Londra, l-au prins într-un moment vulnerabil. Iar cei care trăiesc, fix ca nişte căpuşe, pe spinarea altora, ştiu întotdeauna care e momentul cel mai bun ca să atace. Din păcate, acesta e adevărul. Nu l-am inventat eu şi nu l-am descoperit acum. E dintotdeauna şi va fi întotdeauna. Şi Michael o ştia. De aceea nu avea încredere în adulţi.
Probabil că absenţa sultanului din Brunei la concertul din 16 iulie 1996, a reprezentat un refuz ostentativ, din partea lui, de a face pace cu fratele Jefri. Dacă e aşa, atunci e cu atât mai trist. Michael a căzut la mijloc, între doi nababi putrezi de bogaţi şi cu mari lacune la capitolul „maniere”, care au impresia că banii lor pot cumpăra orice şi că banii lor îi scutesc de obligativitatea de a avea măcar un dram de bun-simţ.
Una peste alta, că i-a plăcut sau nu lui Michael să cânte pe 16 iulie 1996 în Brunei, realitatea este că a făcut o treabă extraordinară, că a fost, ca întotdeauna, Regele Pop; că norocoşii care au fost acolo au ce să-şi amintească, iar restul lumii are cu ce să-şi bucure ochii, văzând spectacolul filmat. Văzându-l în acest concert, am simţit artistul dându-şi sufletul pe scenă. Iar finalul de la „Earth Song”... a fost excepţional, excepţional...
Ştiu că pe internet se comentează fel şi fel de situaţii, în fel şi chip. Eu încerc totuşi să mă documentez bine înainte să mă exprim, pentru că obişnuiesc să am păreri proprii. ...Şi cam astea sunt părerile mele. Mi se pare normal ca nu toată lumea să aibă aceleaşi păreri, dar data trecută am greşit, neoferind detalii. Am crezut că toată lumea ştie ce ştiu şi eu, sau că gândeşte ca mine, şi că ar fi fost inutil să-mi şi explic concluziile. Iaca, acum am făcut-o :)
P.S. În „This is It”, la „IJCSLY” se întâmplă, într-adevăr, din nou; la acelaşi vers Michael cântă peste parteneră. Mie însă nici aici nu mi s-a părut nimic „regizat”. A fost, pur şi simplu, un moment de neatenţie din partea lui. Nu s-a încruntat la Judith (ba dimpotrivă, zâmbea), pentru că era doar o repetiţie şi era suficient de relaxat ca să-şi dea seama foarte repede că a greşit. Dar secvenţa cu „IJCSLY” e singura din tot filmul „This Is It” în care eu l-am simţit pe Michael oarecum distrat şi parcă nu era în elementul lui. Putea fi din cauza lui Judith (lângă aşa o fată frumoasă şi talentată, oricine s-ar emoţiona :) Cel puţin, aşa mi-ar plăcea mie să cred.
...
luni, 4 iulie 2011
Cum arată Michael Jackson atunci când e supărat :)
...
În 16 iulie 1996, cu doar câteva săptămâni înainte de a începe turneul „History”, Michael Jackson a susţinut, în faţa a 60.000 de persoane, un concert în Brunei, la invitaţia Casei Regale, cu ocazia aniversării sultanului local. Concertul, cântecele interpretate şi outfitul lui Michael au respectat în mare parte rutina din turneul „Dangerous”, pentru că detaliile legate de turneul „History”, care urma să demareze în curând, nu trebuiau să fie dezvăluite încă.
Secvenţele din clipul de mai jos reprezintă înregistrarea cântecului „I Just Can’t Stop Loving You”, interpretat la Brunei, de Michael împreună cu Marva Hicks. Cine şi de ce a ales-o pe Marva Hicks, nu am reuşit să aflu. O explicaţie ar fi aceea că Marva era unul din membrii trupei de Backing vocals pregătiţi pentru turneul „HIstory” – cu alte cuvinte, era la îndemână. Evident că s-au făcut repetiţii, ca întotdeauna. Fiecare îşi învăţase temeinic rolul şi fiecare ştia perfect ce avea de făcut. Numai că, în timpul spectacolului, s-a întâmplat ceva şi lucrurile nu au ieşit aşa cum fuseseră planificate.
De fapt, cu acel concert au fost mai multe probleme. În primul rând, încă dinainte de concert, unii membri ai echipei l-au lăsat baltă pe Michael. În al doilea rând, sultanul, respectiv sărbătoritul, cel în cinstea căruia venise Michael acolo, nu a fost prezent la concert. Asta e ca şi cum s-ar face o nuntă fără mireasă – deşi, vorba unui fan, „Regele a fost acolo! Cui îi pasă de sultan?”. În al treilea rând, lui Michael i s-a cerut să renunţe la gesturile şi mişcările senzuale, dat fiind faptul că Brunei e un stat eminamente musulman şi în consecinţă foarte reticent la „exhibiţionismul” occidental; cu atât mai mult cu cât chiar familia regală (mai puţin sultanul, fireşte) a fost acolo, cu căţel şi cu purcel, inclusiv cu copiii şi nepoţii. Pe tot parcursul spectacolului, am văzut un Michael concentrat la maxim, tensionat şi parcă nemulţumit din cauza faptului că nu se putea desfăşura liber, aşa cum era obişnuit, ba mai trebuia şi să fie atent la fiecare gest. Ca şi cum nu era suficient, responsabilii cu orchestra şi cu sunetul au avut „scăpări” de câteva ori.
Să revenim la „I Just Can’t Stop Loving you” şi la clipul de mai jos. La momentul 0:52 pe Michael l-a deranjat ceva, probabil un sunet, venind dinspre dreapta lui; motiv pentru care a avut o mică ezitare în voce, în timp ce cânta. Prima problemă, prima încruntare. Culmea e că Michael tocmai cânta „This thing can’t go wrong” şi parcă cineva a ţinut morţiş să-i dovedească fix contrariul. Dar Michael şi-a impus să nu se enerveze şi, la versul următor („Your love's got me high...”) s-a întors către public şi părea că a uitat (sau încerca să uite) incidentul. În momentul în care Marva a apărut pe scenă şi a început să cânte, Michael era totuşi nemulţumit de ceva. Faptul că a introdus-o (prin braţul întins către partea ei de scenă) mult mai evident decât am văzut în turneul „Dangerous” (ca şi cum i-ar fi spus „Abia acum e rândul tău!”), plus încruntarea lui de mai devreme, mă fac să bănuiesc că duduia încercase să cânte peste el. Eu nu am auzit nimic suspect la 0:52, dar înregistrarea nu excelează din punctul de vedere al calităţii, şi în plus eu nu am nici pe departe urechea lui Michael; însă, după felul în care s-a încruntat, în timp ce privea spre dreapta, este evident că a auzit ceva ce n-ar fi trebuit să se audă. Marva îşi cântă strofa, conştiincioasă, şi se apropie de Michael, el îi întoarce spatele, ostentativ. Şi mai şi face câţiva paşi, către partea opusă celei din care venea Marva. În clipa în care se întoarce totuşi spre ea (minutul 1:28), o face pentru că e rândul lui să cânte. Dar, surprirză! Marva nu se opreşte. Eu nu pot să descriu surpriza de pe chipul lui Michael, dar puteţi să priviţi singuri :) Traducerile posibile ar fi: „Ce naiba face?”, „Cine se crede?”, „La naiba!” „Nu pot să cred că mi se întâmplă asta!” etc.etc. Şi totuşi... Marva nu a greşit!!! Era strofa ei! Dar Michael, deja enervat din cauza greşelii din minutul 0:52, parcă a căutat un motiv în plus să se enerveze pe partenera lui, şi inconştient şi-a furnizat singur motive. E o chestiune psihologică, destul de des întâlnită.
Aşadar, Michael a crezut că Marva i-a „furat” versurile dar, după câteva secunde (1:38), la versul „I just can’t go wrong”, a zâmbit – probabil şi-a dat seama că biata Marva nu greşise. Ca să nu-l dezamăgească, totuşi, Marva a zbârcit-o la final când şi-a ratat ieşirea din scenă (4:49) şi când, deşi lumina s-a stins, ea a continuat să cânte. La 4:52 Michael era deja foc şi pară. A mai cântat şi el un vers, fără niciun chef („I just can’t stop...”), după care s-a întors spre locul unde ştia că se afla Brad Buxer (directorul muzical), respectiv cu spatele spre public şi implicit spre cinstitele feţe regale – lol) şi, tot cântând, i s-a adresat direct: „Brad, what ya gonna do?... what are ya gonna do?” („Brad, ce naiba ai de gând?” – traducere liberă – lol)) şi a adăugat un „Yeah, yeah” specific lui Michael şi bine ţintit, care ar fi înmuiat şi pietrele – în orice caz, l-a trezit pe Brad din somnul de veci şi acesta a oprit, în sfârşit, muzica iar Marva a trebuit să tacă.
Cu toate astea, însă, biata Marva nu cred că a gresit, nici la final. Mie mi se pare că ea nu a uitat momentul când trebuia să se oprească, dar dacă Brad adormise în front şi nu a dat „stop” orchestrei, normal că ea a trebuit să continue, altfel ar fi fost şi mai nasol momentul.
În concluzie: nu ştiu pe cine s-a supărat Michael atât de rău; pentru că, atât Brad cât şi Marva au rămas angajaţi, în continuare, şi au participat în turneul HIstory. Dar, deşi momentul mi-a plăcut (la fel ca şi tuturor fanilor care l-au văzut), iar Michael a fost extrem de simpatic în aceste secvenţe, un lucru ştiu sigur: nu aş fi vrut, pentru nimic în lume, ca privirile acelea să fie îndreptate spre mine :) Perfecţionistul Michael nu era omul pe care să-ţi permiţi să-l superi. Am eu, aşa, un feeling :)
...
În 16 iulie 1996, cu doar câteva săptămâni înainte de a începe turneul „History”, Michael Jackson a susţinut, în faţa a 60.000 de persoane, un concert în Brunei, la invitaţia Casei Regale, cu ocazia aniversării sultanului local. Concertul, cântecele interpretate şi outfitul lui Michael au respectat în mare parte rutina din turneul „Dangerous”, pentru că detaliile legate de turneul „History”, care urma să demareze în curând, nu trebuiau să fie dezvăluite încă.
Secvenţele din clipul de mai jos reprezintă înregistrarea cântecului „I Just Can’t Stop Loving You”, interpretat la Brunei, de Michael împreună cu Marva Hicks. Cine şi de ce a ales-o pe Marva Hicks, nu am reuşit să aflu. O explicaţie ar fi aceea că Marva era unul din membrii trupei de Backing vocals pregătiţi pentru turneul „HIstory” – cu alte cuvinte, era la îndemână. Evident că s-au făcut repetiţii, ca întotdeauna. Fiecare îşi învăţase temeinic rolul şi fiecare ştia perfect ce avea de făcut. Numai că, în timpul spectacolului, s-a întâmplat ceva şi lucrurile nu au ieşit aşa cum fuseseră planificate.
De fapt, cu acel concert au fost mai multe probleme. În primul rând, încă dinainte de concert, unii membri ai echipei l-au lăsat baltă pe Michael. În al doilea rând, sultanul, respectiv sărbătoritul, cel în cinstea căruia venise Michael acolo, nu a fost prezent la concert. Asta e ca şi cum s-ar face o nuntă fără mireasă – deşi, vorba unui fan, „Regele a fost acolo! Cui îi pasă de sultan?”. În al treilea rând, lui Michael i s-a cerut să renunţe la gesturile şi mişcările senzuale, dat fiind faptul că Brunei e un stat eminamente musulman şi în consecinţă foarte reticent la „exhibiţionismul” occidental; cu atât mai mult cu cât chiar familia regală (mai puţin sultanul, fireşte) a fost acolo, cu căţel şi cu purcel, inclusiv cu copiii şi nepoţii. Pe tot parcursul spectacolului, am văzut un Michael concentrat la maxim, tensionat şi parcă nemulţumit din cauza faptului că nu se putea desfăşura liber, aşa cum era obişnuit, ba mai trebuia şi să fie atent la fiecare gest. Ca şi cum nu era suficient, responsabilii cu orchestra şi cu sunetul au avut „scăpări” de câteva ori.
Să revenim la „I Just Can’t Stop Loving you” şi la clipul de mai jos. La momentul 0:52 pe Michael l-a deranjat ceva, probabil un sunet, venind dinspre dreapta lui; motiv pentru care a avut o mică ezitare în voce, în timp ce cânta. Prima problemă, prima încruntare. Culmea e că Michael tocmai cânta „This thing can’t go wrong” şi parcă cineva a ţinut morţiş să-i dovedească fix contrariul. Dar Michael şi-a impus să nu se enerveze şi, la versul următor („Your love's got me high...”) s-a întors către public şi părea că a uitat (sau încerca să uite) incidentul. În momentul în care Marva a apărut pe scenă şi a început să cânte, Michael era totuşi nemulţumit de ceva. Faptul că a introdus-o (prin braţul întins către partea ei de scenă) mult mai evident decât am văzut în turneul „Dangerous” (ca şi cum i-ar fi spus „Abia acum e rândul tău!”), plus încruntarea lui de mai devreme, mă fac să bănuiesc că duduia încercase să cânte peste el. Eu nu am auzit nimic suspect la 0:52, dar înregistrarea nu excelează din punctul de vedere al calităţii, şi în plus eu nu am nici pe departe urechea lui Michael; însă, după felul în care s-a încruntat, în timp ce privea spre dreapta, este evident că a auzit ceva ce n-ar fi trebuit să se audă. Marva îşi cântă strofa, conştiincioasă, şi se apropie de Michael, el îi întoarce spatele, ostentativ. Şi mai şi face câţiva paşi, către partea opusă celei din care venea Marva. În clipa în care se întoarce totuşi spre ea (minutul 1:28), o face pentru că e rândul lui să cânte. Dar, surprirză! Marva nu se opreşte. Eu nu pot să descriu surpriza de pe chipul lui Michael, dar puteţi să priviţi singuri :) Traducerile posibile ar fi: „Ce naiba face?”, „Cine se crede?”, „La naiba!” „Nu pot să cred că mi se întâmplă asta!” etc.etc. Şi totuşi... Marva nu a greşit!!! Era strofa ei! Dar Michael, deja enervat din cauza greşelii din minutul 0:52, parcă a căutat un motiv în plus să se enerveze pe partenera lui, şi inconştient şi-a furnizat singur motive. E o chestiune psihologică, destul de des întâlnită.
Aşadar, Michael a crezut că Marva i-a „furat” versurile dar, după câteva secunde (1:38), la versul „I just can’t go wrong”, a zâmbit – probabil şi-a dat seama că biata Marva nu greşise. Ca să nu-l dezamăgească, totuşi, Marva a zbârcit-o la final când şi-a ratat ieşirea din scenă (4:49) şi când, deşi lumina s-a stins, ea a continuat să cânte. La 4:52 Michael era deja foc şi pară. A mai cântat şi el un vers, fără niciun chef („I just can’t stop...”), după care s-a întors spre locul unde ştia că se afla Brad Buxer (directorul muzical), respectiv cu spatele spre public şi implicit spre cinstitele feţe regale – lol) şi, tot cântând, i s-a adresat direct: „Brad, what ya gonna do?... what are ya gonna do?” („Brad, ce naiba ai de gând?” – traducere liberă – lol)) şi a adăugat un „Yeah, yeah” specific lui Michael şi bine ţintit, care ar fi înmuiat şi pietrele – în orice caz, l-a trezit pe Brad din somnul de veci şi acesta a oprit, în sfârşit, muzica iar Marva a trebuit să tacă.
Cu toate astea, însă, biata Marva nu cred că a gresit, nici la final. Mie mi se pare că ea nu a uitat momentul când trebuia să se oprească, dar dacă Brad adormise în front şi nu a dat „stop” orchestrei, normal că ea a trebuit să continue, altfel ar fi fost şi mai nasol momentul.
În concluzie: nu ştiu pe cine s-a supărat Michael atât de rău; pentru că, atât Brad cât şi Marva au rămas angajaţi, în continuare, şi au participat în turneul HIstory. Dar, deşi momentul mi-a plăcut (la fel ca şi tuturor fanilor care l-au văzut), iar Michael a fost extrem de simpatic în aceste secvenţe, un lucru ştiu sigur: nu aş fi vrut, pentru nimic în lume, ca privirile acelea să fie îndreptate spre mine :) Perfecţionistul Michael nu era omul pe care să-ţi permiţi să-l superi. Am eu, aşa, un feeling :)
...
sâmbătă, 25 iunie 2011
Dragă Michael...
...
...te rog să mă ierţi pentru că astăzi nu sunt în stare să mă exprim. De obicei am cuvintele la mine, dar astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat, că nu le mai găsesc. Şi ar fi atâtea de spus... despre câte s-au întâmplat în aceşti doi ani... despre cum ţi-am dus noi dorul... despre dragostea şi îmbrăţişările noastre, pe care ţi le-am trimis, ori de câte ori ne-am gândit la tine... Dragă Michael, ziua asta era, până în urmă cu doi ani, o zi ca oricare alta, care nu ne spunea nimic şi care trecea neobservată. Dar acum ea a devenit ziua în care ne gândim la tine. Nu că nu am face-o în fiecare zi, doar că... ziua asta, 25 iunie, a devenit ziua infamă care ni te-a luat. De fiecare dată când vine 25 iunie, eu retrăiesc cu aceeaşi intensitate joia tristă din 2009. Şi atunci, dacă în tot restul anului mai pot să zâmbesc, astăzi nu pot să o fac, cu niciun chip. Nu astăzi. Sunt alte 364 de zile în care pot să fac asta; şi mi se pare suficient. Azi trebuie să fie altfel. Nu e nici mai bine, nici mai rău decât în alte zile. Doar că astăzi las tristeţea să mă îmbrăţişeze. Tristeţea şi tăcerea. Chiar dacă ar fi atâtea de spus... şi te rog să mă ierţi că nu reuşesc... dragă Michael...
Nu sunt perfect, niciodată nu am fost
şi probabil că nici nu voi fi vreodată,
dar poate că nu îndrăznesc prea mult, dacă cer
aripi de înger pentru el.
...
...te rog să mă ierţi pentru că astăzi nu sunt în stare să mă exprim. De obicei am cuvintele la mine, dar astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat, că nu le mai găsesc. Şi ar fi atâtea de spus... despre câte s-au întâmplat în aceşti doi ani... despre cum ţi-am dus noi dorul... despre dragostea şi îmbrăţişările noastre, pe care ţi le-am trimis, ori de câte ori ne-am gândit la tine... Dragă Michael, ziua asta era, până în urmă cu doi ani, o zi ca oricare alta, care nu ne spunea nimic şi care trecea neobservată. Dar acum ea a devenit ziua în care ne gândim la tine. Nu că nu am face-o în fiecare zi, doar că... ziua asta, 25 iunie, a devenit ziua infamă care ni te-a luat. De fiecare dată când vine 25 iunie, eu retrăiesc cu aceeaşi intensitate joia tristă din 2009. Şi atunci, dacă în tot restul anului mai pot să zâmbesc, astăzi nu pot să o fac, cu niciun chip. Nu astăzi. Sunt alte 364 de zile în care pot să fac asta; şi mi se pare suficient. Azi trebuie să fie altfel. Nu e nici mai bine, nici mai rău decât în alte zile. Doar că astăzi las tristeţea să mă îmbrăţişeze. Tristeţea şi tăcerea. Chiar dacă ar fi atâtea de spus... şi te rog să mă ierţi că nu reuşesc... dragă Michael...
Nu sunt perfect, niciodată nu am fost
şi probabil că nici nu voi fi vreodată,
dar poate că nu îndrăznesc prea mult, dacă cer
aripi de înger pentru el.
...
luni, 30 mai 2011
„Smooth Criminal” la două violoncele
...
Stjepan Hauser (Croaţia) şi Luka Šulić (Slovacia) ne arată ce înseamnă talent, pasiune, artă şi, nu în ultimul rând, impactul lui Michael Jackson asupra generaţiei tinere de muzicieni. Vă invit să ascultaţi un tribut excepţional adus Regelul Pop, Rock&Soul”.
...
Stjepan Hauser (Croaţia) şi Luka Šulić (Slovacia) ne arată ce înseamnă talent, pasiune, artă şi, nu în ultimul rând, impactul lui Michael Jackson asupra generaţiei tinere de muzicieni. Vă invit să ascultaţi un tribut excepţional adus Regelul Pop, Rock&Soul”.
...
joi, 19 mai 2011
You Rock My World
...
You Rock My World (albumul „Invincible”, 2001), este unul dintre foarte puţinele cântece ale lui Michael Jackson centrate pe ideea de a cuceri o fată.
Dialogul iniţial dintre Michael şi Chris Tucker e inedit şi foarte inspirat, dezvăluind, chiar dacă secvenţial, talentul actoricesc al Regelui Pop. Sunt două versiuni ale acestui intro, una pe album şi alta în videoclip; mie îmi place mult prima.
Chris: Fata aia... moaamă... ah... uite la fata aia! Ce bucăţică... ah... fata aia e mişto, omule! Uită-te la ea! Ohh, e prea mişto... şi ea ştie că e mişto.
Michael: Da... e foarte frumoasă.
Chris: Oh, e seducătoare!
Michael: Arată bine [râde]. Ai dreptate.
Chris: Ah ah ah... Pun pariu că nimeni nu poate să pună mâna pe ea.
Michael: Chris, eu pot.
Chris: Nu poţi să pui mâna pe fata aia! Doamne... îţi garantez că nu poţi să o cucereşti!
Michael: Priveşte-mă cum o cuceresc.
Chris: Pun rămăşag că n-o să reuşeşti în vecii vecilor.
Michael: Ba o să reuşesc.
Chris: Bine... ia arată-mi. Haide, arată-mi!
Michael: Priveşte...
Dialogul din videoclip conţine referinţe la alte single-uri ale lui Michael: în restaurantul chinezesc, Chris Tucker observă că tânăra e foarte drăguţă („Pretty Young Thing”) şi afirmă că „fata e a mea” („The Girl Is Mine”); după ce intră în club, în urmărirea fetei, Tucker începe să se teamă şi-i recomandă lui Michael să o şteargă de-acolo („Beat It”), pentru că are un presentiment negativ („Bad” feeling) şi că fata e periculoasă („Dangerous”).
Localul în care au intrat cei doi e un club populat de nişte indivizi periculoşi, obişnuiţi să-şi facă singuri legile, cu armele şi pumnii şi, privindu-i, ne devine evident motivul temerii lui Chris Tucker. În videoclip apar nume mari, de la Marlon Brando, Michael Madsen, şi până la Billy Drago, toţi alesi pe sprânceană, toţi cu experienţe în roluri de “duri”.
Viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel
pentru că, fato, ai venit şi ai schimbat
felul în care merg,
felul în care vorbesc;
Nu pot explica ceea ce simt pentru tine
dar fato ştii că e adevărat;
stai cu mine, voi face tot ce trebuie
şi voi fi tot ce vei avea tu nevoie.
Ca şi cum nu era suficient faptul că erau nişte intruşi în clubul acela de şmecheri, Michael mai are şi tupeul să rivalizeze cu unul dintre ei pentru a intra în graţiile tinerei. Doar că, aşa cum suntem obişnuiţi, Michael o face în felul său specific: la atitudinile ameninţătoare ale „durilor”, el răspunde cu paşi de dans; la etalarea armelor răspunde cântând. Afirmaţia lui Billy Drago: „cred că vrea să moară” îşi găseşte imediat sensul, atunci când Michael o curtează pe frumoasa Kishaya Dudley, dându-i târcoale într-un fel care aminteşte de un alt videoclip, „The Way You Make Me Feel”. Este momentul în care Madsen se enervează, aruncă ţigara şi îşi asmute locotenenţii asupra „rivalului”. Michael însă îşi vede de treabă, în timp ce Tucker încearcă să treacă neobservat, în mijlocul unui grup de clienţi care dansează.
E atât de bine,
am căutat toată viaţa dragostea perfectă;
acum simt că am găsit-o, în sfârşit,
dragostea perfectă e a mea.
Tu mă înnebuneşti, ştii că e aşa,
şi îţi voi dărui tot ce am;
iubirea inseamnă
să găsesc pe cineva ca tine şi să fii a mea.
Înfruntarea dintre cele două „găşti”, a lui Michael şi a lui Madsen, debutează cu o secvenţă ritmică, produsă de îmbinarea ingenioasă a unor sunete obişnuite – picăturile de apă scurse dintr-un robinet, o mătură pe podea, un inel lovind paharul, o perie pe pantofi, tocuri pe asfalt etc. – urmată de câteva mişcări de dans agresive, apoi de rânjetul ironic al lui Billy Drago: „Asta e tot ce poţi?... Asta e nimic. Tu eşti un nimic.” şi declanşarea adevăratului scandal, în genul foarte des întâlnit în barurile din sudul Statelor Unite. Printre scaune izbite de pereţi şi beligeranţi doborâţi la pământ, Michael continuă să cânte, detaşat, şi să-i facă fetei declaraţii.
De data aceasta,
am ştiut că dragostea îmi va aduce fericire
am încercat să-mi păstrez minţile,
am aşteptat răbdător
Ştii, fato, viaţa mea e completă acum,
iubirea noastră e reală datorită ţie.
Fato, ştiu că asta e iubire,
simt magia peste tot, în aer,
Fato, niciodată nu mă voi sătura,
de aceea am nevoie mereu să-mi fii alături.
Tu îmi faci lumea,
prin felul în care-mi vorbeşti,
prin felul în care mă iubeşti,
prin felul în care mi te dăruieşti...
Este al doilea videoclip, după „Black Or White”, în care Michael ne arată o latură cu care nu suntem familiarizaţi: răbufnirea, momentul în care se urcă pe tejghea şi aruncă cu sticle în pereţi, nu par a se potrivi cu felul în care ne-am obişnuit noi să-l vedem pe Michael Jackson. Însă, contrastul dintre conţinutul cântecului (un bărbat atras de o tânără, pe care îşi doreşte să o cucerească prin dans şi declaraţii poetice, pe un ritm R&B – prin excelenţă un ritm sexy) şi violenţa scenariului, nu mi se pare deloc neobişnuit, atunci când e vorba de Michael Jackson. În primul rând, este imposibil să nu sesizezi nuanţa ironică ce străbate întreg scenariul, de la prima scenă (cea din restaurant, discuţia între cei doi şi bucătarul chinez strigând după ei, că nu şi-au plătit consumaţia), continuând cu mişcările de dans ale lui Michael în jurul fetei, care seamănă cu un ritual de împerechere; apoi expresiile bandiţilor – care par desprinşi dintr-o comedie; şeful Marlon Brando care, în ciuda staturii impunătoare şi a rolului de „tartorul băieţilor răi” construieşte origami în timp ce fluieră un cântecel naiv; confruntarea dintre gaşca lui Michael şi cea a lui Madsen – care mie mi s-a părut un moment de mare efect, în genul: „în ce vrei să ne măsurăm, în săbii să ne tăiem, în luptă să ne luptăm... sau mai bine în dans să ne concurăm?” – şi, în sfârşit, ultima scena, în care Michael se sărută cu fata, printre flăcări, apoi fug împreună în maşina condusă de Chris Tucker, ca într-un „Happy End” clişeistic al filmelor hollywoodiene. Totul, absolut totul în acest videoclip, musteşte de ironie – una rafinată, subtilă, dar suficient de vizibilă încât nu ai cum să o ratezi. În altă ordine de idei, felul în care Michael o curtează pe tânără aduce cu ideea din videoclipul „The Way You Make Me Feel” – doar că, la o distanţă de 14 ani, personajul nostru este evident mai experimentat şi mai sigur pe el. În „The Way You Make Me Feel” Michael avea 29 de ani şi era un tânăr total diferit de comunitatea în care încerca să se integreze, şi care îl respingea, tocmai din cauză că era diferit. În „You Rock My World”, Michael e un bărbat matur, de 43 de ani, care între timp a acceptat faptul că e diferit şi nu-şi mai doreşte să se integreze, dimpotrivă; e încrezător în forţele sale şi îşi etalează nonşalant toate caracteristicile care îl pun în opoziţie faţă de comunitatea ignorantă, primitivă şi mânată de instincte, cu care are de-a face. Pe undeva, eu cred că şi aici (ca şi în alte ocazii), Michael a simţit nevoia să „le dea cu tifla” (evident în felul său specific, elegant, demn, jucăuş şi ritmat) tuturor celor care l-au criticat fără să-l asculte şi l-au judecat fără să-l înţeleagă, societăţii care a încercat să-l marginalizeze, începând cu media, şi terminând cu decidenţii de la Sony (cu care, la momentul realizării videoclipului, era în plin conflict). În lumina acestei scurte analize, nimic nu pare neconcordant sau nepotrivit în videoclipul „You Rock My World”, care rămâne, după părerea mea, o piesă de rezistenţă în portofoliul artistic al Regelui Pop, o mărturie la fel de elocventă, ca toate celelalte, a talentului său de geniu şi o parte semnificativă din moştenirea pe care, cu atâta generozitate, a avut grijă să ne-o lase.
...
You Rock My World (albumul „Invincible”, 2001), este unul dintre foarte puţinele cântece ale lui Michael Jackson centrate pe ideea de a cuceri o fată.
Dialogul iniţial dintre Michael şi Chris Tucker e inedit şi foarte inspirat, dezvăluind, chiar dacă secvenţial, talentul actoricesc al Regelui Pop. Sunt două versiuni ale acestui intro, una pe album şi alta în videoclip; mie îmi place mult prima.
Chris: Fata aia... moaamă... ah... uite la fata aia! Ce bucăţică... ah... fata aia e mişto, omule! Uită-te la ea! Ohh, e prea mişto... şi ea ştie că e mişto.
Michael: Da... e foarte frumoasă.
Chris: Oh, e seducătoare!
Michael: Arată bine [râde]. Ai dreptate.
Chris: Ah ah ah... Pun pariu că nimeni nu poate să pună mâna pe ea.
Michael: Chris, eu pot.
Chris: Nu poţi să pui mâna pe fata aia! Doamne... îţi garantez că nu poţi să o cucereşti!
Michael: Priveşte-mă cum o cuceresc.
Chris: Pun rămăşag că n-o să reuşeşti în vecii vecilor.
Michael: Ba o să reuşesc.
Chris: Bine... ia arată-mi. Haide, arată-mi!
Michael: Priveşte...
Dialogul din videoclip conţine referinţe la alte single-uri ale lui Michael: în restaurantul chinezesc, Chris Tucker observă că tânăra e foarte drăguţă („Pretty Young Thing”) şi afirmă că „fata e a mea” („The Girl Is Mine”); după ce intră în club, în urmărirea fetei, Tucker începe să se teamă şi-i recomandă lui Michael să o şteargă de-acolo („Beat It”), pentru că are un presentiment negativ („Bad” feeling) şi că fata e periculoasă („Dangerous”).
Localul în care au intrat cei doi e un club populat de nişte indivizi periculoşi, obişnuiţi să-şi facă singuri legile, cu armele şi pumnii şi, privindu-i, ne devine evident motivul temerii lui Chris Tucker. În videoclip apar nume mari, de la Marlon Brando, Michael Madsen, şi până la Billy Drago, toţi alesi pe sprânceană, toţi cu experienţe în roluri de “duri”.
Viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel
pentru că, fato, ai venit şi ai schimbat
felul în care merg,
felul în care vorbesc;
Nu pot explica ceea ce simt pentru tine
dar fato ştii că e adevărat;
stai cu mine, voi face tot ce trebuie
şi voi fi tot ce vei avea tu nevoie.
Ca şi cum nu era suficient faptul că erau nişte intruşi în clubul acela de şmecheri, Michael mai are şi tupeul să rivalizeze cu unul dintre ei pentru a intra în graţiile tinerei. Doar că, aşa cum suntem obişnuiţi, Michael o face în felul său specific: la atitudinile ameninţătoare ale „durilor”, el răspunde cu paşi de dans; la etalarea armelor răspunde cântând. Afirmaţia lui Billy Drago: „cred că vrea să moară” îşi găseşte imediat sensul, atunci când Michael o curtează pe frumoasa Kishaya Dudley, dându-i târcoale într-un fel care aminteşte de un alt videoclip, „The Way You Make Me Feel”. Este momentul în care Madsen se enervează, aruncă ţigara şi îşi asmute locotenenţii asupra „rivalului”. Michael însă îşi vede de treabă, în timp ce Tucker încearcă să treacă neobservat, în mijlocul unui grup de clienţi care dansează.
E atât de bine,
am căutat toată viaţa dragostea perfectă;
acum simt că am găsit-o, în sfârşit,
dragostea perfectă e a mea.
Tu mă înnebuneşti, ştii că e aşa,
şi îţi voi dărui tot ce am;
iubirea inseamnă
să găsesc pe cineva ca tine şi să fii a mea.
Înfruntarea dintre cele două „găşti”, a lui Michael şi a lui Madsen, debutează cu o secvenţă ritmică, produsă de îmbinarea ingenioasă a unor sunete obişnuite – picăturile de apă scurse dintr-un robinet, o mătură pe podea, un inel lovind paharul, o perie pe pantofi, tocuri pe asfalt etc. – urmată de câteva mişcări de dans agresive, apoi de rânjetul ironic al lui Billy Drago: „Asta e tot ce poţi?... Asta e nimic. Tu eşti un nimic.” şi declanşarea adevăratului scandal, în genul foarte des întâlnit în barurile din sudul Statelor Unite. Printre scaune izbite de pereţi şi beligeranţi doborâţi la pământ, Michael continuă să cânte, detaşat, şi să-i facă fetei declaraţii.
De data aceasta,
am ştiut că dragostea îmi va aduce fericire
am încercat să-mi păstrez minţile,
am aşteptat răbdător
Ştii, fato, viaţa mea e completă acum,
iubirea noastră e reală datorită ţie.
Fato, ştiu că asta e iubire,
simt magia peste tot, în aer,
Fato, niciodată nu mă voi sătura,
de aceea am nevoie mereu să-mi fii alături.
Tu îmi faci lumea,
prin felul în care-mi vorbeşti,
prin felul în care mă iubeşti,
prin felul în care mi te dăruieşti...
Este al doilea videoclip, după „Black Or White”, în care Michael ne arată o latură cu care nu suntem familiarizaţi: răbufnirea, momentul în care se urcă pe tejghea şi aruncă cu sticle în pereţi, nu par a se potrivi cu felul în care ne-am obişnuit noi să-l vedem pe Michael Jackson. Însă, contrastul dintre conţinutul cântecului (un bărbat atras de o tânără, pe care îşi doreşte să o cucerească prin dans şi declaraţii poetice, pe un ritm R&B – prin excelenţă un ritm sexy) şi violenţa scenariului, nu mi se pare deloc neobişnuit, atunci când e vorba de Michael Jackson. În primul rând, este imposibil să nu sesizezi nuanţa ironică ce străbate întreg scenariul, de la prima scenă (cea din restaurant, discuţia între cei doi şi bucătarul chinez strigând după ei, că nu şi-au plătit consumaţia), continuând cu mişcările de dans ale lui Michael în jurul fetei, care seamănă cu un ritual de împerechere; apoi expresiile bandiţilor – care par desprinşi dintr-o comedie; şeful Marlon Brando care, în ciuda staturii impunătoare şi a rolului de „tartorul băieţilor răi” construieşte origami în timp ce fluieră un cântecel naiv; confruntarea dintre gaşca lui Michael şi cea a lui Madsen – care mie mi s-a părut un moment de mare efect, în genul: „în ce vrei să ne măsurăm, în săbii să ne tăiem, în luptă să ne luptăm... sau mai bine în dans să ne concurăm?” – şi, în sfârşit, ultima scena, în care Michael se sărută cu fata, printre flăcări, apoi fug împreună în maşina condusă de Chris Tucker, ca într-un „Happy End” clişeistic al filmelor hollywoodiene. Totul, absolut totul în acest videoclip, musteşte de ironie – una rafinată, subtilă, dar suficient de vizibilă încât nu ai cum să o ratezi. În altă ordine de idei, felul în care Michael o curtează pe tânără aduce cu ideea din videoclipul „The Way You Make Me Feel” – doar că, la o distanţă de 14 ani, personajul nostru este evident mai experimentat şi mai sigur pe el. În „The Way You Make Me Feel” Michael avea 29 de ani şi era un tânăr total diferit de comunitatea în care încerca să se integreze, şi care îl respingea, tocmai din cauză că era diferit. În „You Rock My World”, Michael e un bărbat matur, de 43 de ani, care între timp a acceptat faptul că e diferit şi nu-şi mai doreşte să se integreze, dimpotrivă; e încrezător în forţele sale şi îşi etalează nonşalant toate caracteristicile care îl pun în opoziţie faţă de comunitatea ignorantă, primitivă şi mânată de instincte, cu care are de-a face. Pe undeva, eu cred că şi aici (ca şi în alte ocazii), Michael a simţit nevoia să „le dea cu tifla” (evident în felul său specific, elegant, demn, jucăuş şi ritmat) tuturor celor care l-au criticat fără să-l asculte şi l-au judecat fără să-l înţeleagă, societăţii care a încercat să-l marginalizeze, începând cu media, şi terminând cu decidenţii de la Sony (cu care, la momentul realizării videoclipului, era în plin conflict). În lumina acestei scurte analize, nimic nu pare neconcordant sau nepotrivit în videoclipul „You Rock My World”, care rămâne, după părerea mea, o piesă de rezistenţă în portofoliul artistic al Regelui Pop, o mărturie la fel de elocventă, ca toate celelalte, a talentului său de geniu şi o parte semnificativă din moştenirea pe care, cu atâta generozitate, a avut grijă să ne-o lase.
...
marți, 17 mai 2011
APEL
...
primit de la Clubul Megaheart4MJ
Chemăm toţi fanii Regelui Pop să voteze în Billboard Music Awards – Fan Favorite Award. Rezultatele se vor afişa pe 22 mai 2011, aşa că nu mai avem decât 5 zile ca să votăm. Michael a fost omis în listă, dar putem să-l includem şi chiar sa-l aducem in fruntea listei, dacă ne unim forţele. Astfel putem să arătăm lumii că Michael Jackson are cei mai mulţi fani.
Tot ce aveţi de făcut este să intraţi aici, să bifaţi “Other”, să scrieti numele lui Michael Jackson în căsuţa de dedesubt şi apoi să apăsati pe butonul SUBMIT. Se pare că putem vota de mai multe ori.
De asemenea, clubul Megaheart4MJ promovează o campanie de comemorare a Regelui Pop care are drept scop acumularea, până la 29 august, a 500 milioane vizionări ale videoclipului “Hold My Hand” pe youtube, aici.
Campania este promovată pe situl: www.operation500m4mj.webs.com.
Vă rog să transmiteţi mai departe acest mesaj. Haideţi să contracarăm toate speculaţiile şi controversele din jurul numelui Regelui Pop. Haideţi să le reamintim oamenilor care este moştenirea lăsată nouă de Michael Jackson şi să-i punem muzica acolo unde îi este locul. Este datoria noastră să protejăm şi să menţinem vie amintirea Regelui Pop.
...
primit de la Clubul Megaheart4MJ
Chemăm toţi fanii Regelui Pop să voteze în Billboard Music Awards – Fan Favorite Award. Rezultatele se vor afişa pe 22 mai 2011, aşa că nu mai avem decât 5 zile ca să votăm. Michael a fost omis în listă, dar putem să-l includem şi chiar sa-l aducem in fruntea listei, dacă ne unim forţele. Astfel putem să arătăm lumii că Michael Jackson are cei mai mulţi fani.
Tot ce aveţi de făcut este să intraţi aici, să bifaţi “Other”, să scrieti numele lui Michael Jackson în căsuţa de dedesubt şi apoi să apăsati pe butonul SUBMIT. Se pare că putem vota de mai multe ori.
De asemenea, clubul Megaheart4MJ promovează o campanie de comemorare a Regelui Pop care are drept scop acumularea, până la 29 august, a 500 milioane vizionări ale videoclipului “Hold My Hand” pe youtube, aici.
Campania este promovată pe situl: www.operation500m4mj.webs.com.
Vă rog să transmiteţi mai departe acest mesaj. Haideţi să contracarăm toate speculaţiile şi controversele din jurul numelui Regelui Pop. Haideţi să le reamintim oamenilor care este moştenirea lăsată nouă de Michael Jackson şi să-i punem muzica acolo unde îi este locul. Este datoria noastră să protejăm şi să menţinem vie amintirea Regelui Pop.
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)