DEEPAK CHOPRA: “Un tribut pentru prietenul meu, Michael Jackson”

...

(26 iunie 2009)


Michael Jackson va rămâne în amintirea multora ca o icoană frântă, un geniu pop transformat într-un mutant al faimei. Dar eu nu mi-l voi aminti astfel. Combinaţia lui – de mister, izolare, indulgenţă, incredibilă faimă la nivel global şi singurătate – mi-a fost cunoscută îndeaproape. Timp de douăzeci de ani am observat fiecare aspect şi, la cât de uşor era să-l iubeşti pe Michael – şi să-ţi doreşti să-l protejezi – dispariţia lui prematură pare aproape predestinată.

Cu două zile înainte, mă sunase, era optimist şi exaltat şi-mi lăsase un mesaj în care spunea: “Am nişte veşti tare bune pe care vreau să ţi le împărtăşesc.” Compunea un cântec despre mediu şi voia să-mi ceară părerea în privinţa versurilor, aşa cum mai făcuse în alte dăţi. Când am încercat să-l sun, am constatat că numărul fusese deconectat. (exasperat de agresiunea celor din presă, îşi schimba des numărul de telefon.) Prin urmare, nu am mai avut şansa să vorbesc cu el, iar demo-ul pe care mi-l trimisese stă pe noptiera mea, ca un simbol dureros al unei vieţi neterminate.

Când ne-am cunoscut, prin 1988, am fost frapat de combinaţia de charismă şi suferinţă care îl înconjurau pe Michael. El putea să fie atacat de roiuri de oameni la aeroport, să susţină un show epuizant de trei ore, şi apoi să stea în spatele scenei, aşa cum am făcut împreună într-o noapte în Bucureşti, bând apă imbuteliată, discutând despre poezia Sufi şi meditând.

Acea persoană, pe care eu am considerat-o (cu riscul de a fi ridiculizat) foarte pură, a supravieţuit – el citea poemele lui Rabindranath Tagore atunci când am vorbit ultima dată, acum două săptămâni. Michael exemplifică paradoxul multor artişti cunoscuţi, fiind esenţialmente timid, un introvertit care venea la mine acasă şi petrecea mare parte a serilor stând într-un colţ, singur cu copiii lui. Nu l-am văzut niciodată altfel decât ca pe un părinte iubitor, atunci când erau împreună (şi mă întreb, acum, ce se va întâmpla cu ei.)

Reticenţa lui Michael în privinţa maturizării era o altă faţetă a paradoxului. Copiii mei îl adorau iar el le răspundea în acelasi fel, copilăros. A afirmat adeseori, aşa cum fac mulţi dintre copiii-vedete, că a fost lipsit de copilărie. Datorită valorii exagerate, monstruoase, pe care societatea noastră o conferă celebrităţii (şi care l-a învăluit pe Michael dincolo de limite), publicul era insensibil la suferinţele lui personale şi foarte reale, poreclindu-l Jacko şi portretizându-l ca pe un ciudat.

Nu e treaba mea să comentez problemele legale cu care s-a confruntat Michael în trecut şi care au fost apoi amplificate de unele alegeri greşite pe care le-a făcut în viaţă. A fost înconjurat de oportunişti, inclusiv o grămadă de medici din Los Angeles şi din alte părţi care l-au aprovizionat cu reţete pentru medicamente. Ori de câte ori recunoştea sincer că avea o problemă, conversaţia sfârşea invariabil prin devierea subiectului şi prin negare. Acum, în timp ce scriu, pe toate canalele de ştiri se discută dependenţa lui de medicamente. În clipa în care am aflat de dispariţia lui, am avut sentimentul acut că prescripţia de medicamente a avut un rol-cheie.

Probabil că cel mai mult ne-am apropiat atunci când Michael a avut nevoie de o carte care să se pună în vânzare ca suvenir pentru concert şi care urma să conţină fotografii pentru fani, dar şi nişte fabule scurte. Am stat cu el ore în şir, în timp ce el selecta povestiri despre animale, în stilul lui Esop, le combina cu versuri despre muzică şi despre dragostea lui faţă de tot ceea ce era legat de muzică. Acest proiect a devenit “Dancing The Dream”, după ce am adunat toate textele şi le-am potrivit, pentru el. Atunci m-am convins de modul de viaţă pe care Michael şi-l alcătuise singur: pentru a contracara laţul puternic al stresului care acompaniază statutul de megastar, el şi-a construit un loc privat, într-o lume a fanteziei, unde nori roz ascundeau tristeţea adâncă iar Peter Pan era un erou, nu o patologie.

Acest compromis cu realitatea a devenit treptat nesustenabil; iar el a forţat limitele pentru a-l conserva. Privilegiul nelimitat a devenit o altă forţă toxică şi distructivă. Ceea ce începuse ca o idiosincrazie, timiditate şi vulnerabilitate, a fost devastat de obsesiile lui privitoare la sănătate, securitate şi o izolare care s-au amplificat până la un nivel periculos. Atunci când Michael mi-a trimis melodia pentru ultimul lui cântec, acela care se află acum pe noptiera mea, aşteptându-şi cuvintele potrivite, tot procesul a semănat cu o operaţiune secretă a CIA.

Amintirile mele despre Michael Jackson vor fi la fel de complexe şi de confuze ca ale oricui. Prietenii lui cei mai apropiaţi vor face tot posibilul să se asigure că lucrurile bune vor rămâne, după el. Dacă vom reuşi să-i reabilităm imaginea, după atâţia ani în care media l-a prezentat distorsionat, nimeni nu poate şti. Eu am vrut doar să menţionez unele lucruri, în apărarea lui. Fiul meu Gotham a călătorit cu Michael în turneul “Dangerous”, pe când avea 17 ani. Va conta, vreodată, că Michael s-a comportat extrem de disciplinat şi impecabil de manierat în prezenţa fiului meu?

Dădaca copiilor lui, Grace Rwaramba, e ca o fiică pentru mine. I-am prezentat-o lui Michael atunci când era o fată frumoasă şi inimoasă de 18 ani, din Rwanda. Ea a stat cu ochii pe Michael pentru mine şi mă anunţa ori de câte ori el era la pământ sau pe muchia prăpastiei. Şi totuşi, nici instinctele protectoare, nici devotamentul, nu au putut preveni tragedia acelei zile. Iar eu nu mai pot acum decât să scriu acest scurt text, în tristeţe. Dar atunci când şocul se va atenua şi mii de voci îi vor inventaria traiectoria strălucitoare, plină de bucurie, bătăioasă, enigmatică; sper că „plin de bucurie” este expresia care se va ridica din cenuşă şi va străluci, aşa cum a făcut-o Michael.


sursa: www.huffingtonpost.com

...