DE 8 MARTIE

...


Pentru cele fără de care viaţa noastră ar fi lipsită de farmec, de ziua lor le urez un sincer şi călduros La Mulţi Ani!






Cu această ocazie, fac un anunţ: proiectul la care lucrez de câteva luni, este un roman. Acesta este motivul pentru care nu m-am arătat, în ultima vreme, atât cât ar fi trebuit şi cât aţi fi meritat. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa cu care mi-aţi suportat absenţele şi pentru răbdarea cu care aţi aşteptat să mai postez câte ceva ori să răspund la comentarii. Vă mulţumesc pentru că existaţi, pentru că nu m-aţi uitat şi pentru că, datorită vouă, am ajuns să scriu o a doua carte. Nu dau acum mai multe detalii, deocamdată vă spun că, cel mai probabil, se va numi „Satrange – iubita secretă a regelui”, iar mai jos vă prezint introducerea. Şi, desigur, aştept cu interes opiniile voastre :)


***

Priveam femeia din faţa mea, femeia lângă care trăiam de zece ani şi pe care credeam că o cunosc – dar pe care dintr-odată îmi dădeam seama că în realitate o cunoscusem prea puţin, în egoismul meu de bărbat profund ancorat în cotidian şi care n-a crezut niciodată în vise. Era la fel de frumoasă cum o ştiam, la fel de serioasă şi de fragilă; dar în ochii ei de culoarea nopţii apăruse o umbră pe care n-o cunoşteam şi mă întrebam dacă nu cumva umbra aceea fusese acolo dintotdeauna, doar că nu ştiusem eu să o văd. Stăteam la masa din bucătărie, faţă în faţă. Între noi erau două căni de cafea şi un munte de tăcere. Îi auzeam vocea ca printr-o sită deasă, din ce în ce mai încet, până când n-am mai auzit-o deloc. O priveam, îi urmăream buzele dar nu înţelegeam ce-mi spunea – ori nu voiam să pricep. Un scrâşnet m-a dezmeticit brusc şi m-am trezit cu toarta cănii ruptă, în mâna mea.

– Nick, te iubesc. Dar tu ştii bine că nu l-am uitat niciodată pe el.

Îmi aminteam foarte bine, da... îmi aminteam că mi-a spus cinstit, de la bun început, că marea iubire a vieţii ei era acel artist, extrem de popular. Îmi aminteam de începuturile relaţiei noastre, când se întâmpla ca, uitându-mă în ochii ei, să văd conturul unui alt bărbat... Îmi aminteam că, în timp, reuşisem să accept faptul că ea nu era numai a mea şi că, în tot restul anilor care au urmat, mă amăgisem cu gândul că oricum el era teribil de departe şi nu avea cum să-l întâlnească. Pentru o clipă, m-am mirat cât de uşor ne găsim noi înşine groapa de nisip în care să ne îndesăm capul, precum struţul care e convins că, dacă el nu vede pericolul, înseamnă că acesta nu există. Iar atunci când, în urmă cu opt săptămâni, ştirile au anunţat că el a murit, dintre toţi bărbaţii din lume care s-au simţit geloşi vreodată în viaţa lor, eu am fost cel mai uşurat. În sfârşit, pericolul trecuse şi de-acum puteam să-mi scot capul din nisip. Rhea... a suportat bine vestea, sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. N-a plâns, n-a oftat, nu a comentat absolut nimic. M-am bucurat să o văd calmă, pentru că mă temusem de o furtună devastatoare. Şi, ca un orb, n-am observat minutele lungi în care se încuia în baie şi din care ieşea cu paşi înceţi, pe întuneric, să nu-i văd ochii plânşi. N-am simţit că se scufunda într-o tristeţe din ce în ce mai adâncă; n-am realizat că, atunci când făceam dragoste, se agăţa pur şi simplu de mine ca de un colac salvator. Eu am interpretat asta, atunci, ca pe o rupere de trecut şi mă bucuram că, în sfârşit, revenise cu picioarele pe pământ.

– Nick, spune-mi ceva... Mă sperie tăcerea ta.

Pe ea o speria tăcerea mea, dar pe mine mă îngrozea să conştientizez dintr-odată că iubirea nu era aşa cum o crezusem eu; că nu se rezuma la a dormi, a mânca şi a bea cafeaua împreună. Atâţia ani mi-a fost alături, atâţia ani am stat liniştit ştiind că era suficient să întind mâna şi să o simt lângă mine; iar acum mă izbea, ca un pickamer în cap, teama că aveam sa o pierd. Afară era un soare arzător; o rază subţire a intrat pe fereastră şi s-a înfipt în mijlocul mesei. Ziua aceea de august începuse aiurea. Şi aveam sentimentul acut că avea să evolueze şi mai aiurea.

M-am ridicat brusc, mormăind ceva despre pacienţii care mă aşteptau la cabinet, căutând să fug de o discuţie mai profundă. Ştiam că eram penibil, că discuţia aceea trebuia să aibă loc odată şi-odată, dar nu mă simţeam în stare să o suport atunci. Habar n-aveam ce voia Rhea să-mi spună dar în clipa aceea chiar nu eram curios să aflu. Am sărutat-o grăbit pe frunte şi am ieşit, lăsând-o, ca un mizerabil, în ghearele demonilor, cu privirea fixată pe cana mea de cafea, cu toarta ruptă.

Pe drum spre cabinet, am încercat să-mi mut gândurile de la Rhea şi problema ei, către problemele mele profesionale. Prima pacientă programată era o depresivă care la începutul tratamentului voia să-şi vândă casa iar banii obţinuţi să-i împartă la săraci. Familia, disperată că avea să rămână pe drumuri, a adus-o la mine mai mult cu forţa. Acum eram la jumătatea terapiei, nu mai voia să vândă casa, voia să se angajeze şi să împartă salariul la săraci. Era totuşi o evoluţie. Aveam mari speranţe ca, până la sfârşitul şedinţelor de psihoterapie, pacienta mea să se rezume la a împărţi mărunţişul din portmoneu cu cerşetorii de la colţul străzii.

La semafor, un panou publicitar imens afişa prima pagină a unui ziar, cu titlul imens: „Regele a murit!” iar alături, imaginea „rivalului” meu. Mi-am mutat privirea în partea opusă, ca să nu mai văd. Dar în partea opusă, nişte puşti făceau un flash-mob, pe una dintre melodiile lui. Am început să-mi simt sângele urcând în valuri şi inundându-mi ţeasta. La radio ştiam că nu avea sens să dau drumul – de opt săptămâni nu se difuza decât muzica „lui”. Am luat un cd fără să mă uit şi am dat „play”. A început cu Daniel Bedingfield – „Nothing Hurts Like Love”. Minunat... Parcă mi-l cânta mie... Mi s-au incleştat mânile pe volan. Am fost cât pe ce să lipesc de asfalt un moş căruia-i venise ideea să traverseze pe unde n-avea voie. Am sărit la melodia următoare. Josh Groban – „Remember”: „Aminteşte-ţi, voi fi aici în continuare; atât timp cât mă vei păstra în amintire...” Ăsta era pentru Rhea şi iubitul ei din umbră. Altul la rând. Billy Joel – „Honesty”. „Nu am nevoie de o faţă drăguţă care să-mi spună lucruri drăguţe; nu am nevoie decât de cineva în care să cred...” Mi s-a pus un nod în gât. La urma-urmei, Rhea a fost sinceră cu mine întotdeauna. Nu mi-a ascuns că mai iubea şi pe altcineva şi, cât timp am fost împreună, a făcut tot posibilul să mă menajeze: nu a afişat nicăieri în casă fotografii de-ale lui; nu a ascultat muzica lui în prezenţa mea; nu vorbea despre el aproape niciodată. Şi poate că, da, se agăţase de mine ca să uite – să-l uite.

M-am simţit dintr-odată teribil de vinovat; pentru că am căutat mereu să privesc cu detaşare profesională problemele de sănătate ale pacienţilor mei, de teama de a nu o lua pe câmpii; şi n-am fost în stare să o simt pe femeia de lângă mine – cea care ar fi trebuit, într-adevăr, să mă preocupe. M-am hotărât ca, la întoarcere, să o iau de mână, să ne aşezăm din nou la masa din bucătărie şi s-o ascult, asa cum nu o făcusem niciodată în cei zece ani. Să o ascult, chiar fără să spună un cuvânt.

Am dat muzica la maximum şi astfel am supravieţuit traficului de iad, până în cvartalul unde se afla cabinetul meu închiriat. Depresiva mea tocmai avusese o nouă criză şi regresase de la împărţeala salariului la cea a banilor de pe casă. A trebuit s-o iau de la început şi să o conving că salariul e mult mai convenabil pentru toată lumea. Cu speranţa ca, cel puţin până la şedinţa următoare, să rămână la stadiul de a-şi dona leafa, am trimis-o acasă şi m-am ocupat de următorul pacient: un tânăr care îşi injectase benzină în testicule şi apucase să-i dea foc unuia. Fusese externat de curând, cu jumătate din podoabe extirpată şi trebuia să-l conving să se lase de „meseria” de piroman. Era o treabă extrem de grea, tipul era decis să nu se lase cu una-cu două. Îi puneam întrebările automat şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la faptul că dacă toţi aceşti oameni ar fi avut acasă câte o familie întreagă la cap, care să-i înţeleagă şi să-i sprijine moral, atunci eu aş fi rămas fără obiectul muncii. În schimb, îi îndopam cu antipsihotice şi anxiolitice care să-i aducă la letargie; ei se întorceau acasă iar la şedinţa următoare reveneau adeseori cu simptomele agravate. Era ca un cerc vicios: aceşti pacienţi aveau nevoie de afecţiune din partea familiei, iar familia nu o putea oferi pentru că deja era epuizată de problemele cauzate de boala lor. Piromanul a ieşit din cabinet, după ce am reuşit să-l conving să mai amâne treaba cu incinerarea celuilalt testicul. Măcar până când reuşeam eu să-l sedez bine.

Asistenta a intrat să-mi spună că în anticameră era cineva care n-avea programare. Înainte să apuc eu să-i spun că nu mai primesc pe nimeni, persoana respectivă şi-a băgat capul pe uşă. Era un ins înalt, slăbănog, cu barbă, într-un trenci ponosit şi cu o pălărie cu boruri mici îndesată pe cap. Primul gând a fost să-l dau afară, dar ceva m-a oprit. I-am făcut semn asistentei să mă lase cu el. Omul s-a apropiat, s-a aşezat pe fotoliul din faţa mea şi, privindu-mă drept în ochi, mi-a spus, cu vocea unuia care tocmai alergase maratonul vieţii lui:

– Te caut de 16 ani.




...