...
Capitolul 1
Câteva secunde l-am studiat pe individul din faţa mea, încercând să-i pun diagnosticul doar din atitudine şi din cele câteva cuvinte pe care le rostise. Schizofrenie?... Neh... Dincolo de barba deasă, privirea lui nu era nicidecum una apatică, dimpotrivă; avea o strălucire care denota o inteligenţă neobişnuită. Tocmai voiam să deschid gura, când tipul mi-a făcut semn să tac şi s-a apucat să caute prin încăpere: sub birou, în bibliotecă, sub fotolii... aproape că a demontat telefonul. Paranoia?... Hm... În cele din la urmă, aveam să-i pun nişte întrebări care m-ar fi ajutat să-mi dau seama cu cine am de-a face. În orice caz, ţineam degetul aproape de butonul de alarmă pentru agenţia de securitate care, din fericire, avea sediul la numai două străzi distanţă. Continuam să-l analizez, în timp ce el îşi vedea conştiincios de treabă, căutând sub covor, întorcând pe toate părţile monitorul şi unitatea PC. Situaţia începea să mă amuze. Clar, aveam în faţa mea o problemă de psihiatrie pe care trebuia s-o rezolv. După ce a terminat de scotocit peste tot, s-a aşezat din nou pe fotoliu, a scos din buzunarul trenciului o cutie mică pe care a pus-o pe masă, şi-a încrucişat mâinile şi a început să mă studieze el pe mine. Am aruncat un ochi spre ceasul de perete, sperând ca omul să aibă la el destui bani pentru a-mi plăti consultaţia. În sfârşit, a început să vorbească.
– Se pare că nu ai microfoane, dar pentru siguranţă, cutia asta emite nişte ultrasunete care ar bruia orice emisie.
Mi-am scos registrul de consultaţii şi mă pregăteam să-l supun chestionarului medical uzual: nume, prenume, vârstă, stare civilă...
– Nu e nevoie de asta. Nu am venit la tine ca pacient. Poţi să-mi spui S. Vârsta mea nu contează.
„S” de la straniu, mă gândeam, încercând să-i ghicesc vârsta după mâini. Am presupus că avea în jur de 50 de ani.
– Ştiu că îţi par ciudat, dar încearcă să faci abstracţie de asta. Am ceva important să-ţi spun.
Părea că omul îmi citea gândurile, dar deocamdată nu eram îngrijorat.
– Ştiu cine eşti, ştiu cu ce te ocupi, ce muzică asculţi, cât timp stai la duş... Ştiu cam tot despre tine.
„Hopa!... Avem un psihopat. Dar până nici eu nu mai întâlnisem până acum un nebun care să-mi cronometreze timpul petrecut sub duş.”
– Nici vorbă de aşa ceva, nu sunt un psihopat. Şi nu eu sunt cel care te-a urmărit în toţi anii ăştia.
„Hm... Un psihopat care citeşte gândurile.”
– Încetează odată cu „psihopat”, mă deranjează cuvântul. Şi nu te mai gândi atâta, că mă distragi de la subiect.
De data asta începeam să mă îngrijorez. Am pus degetul pe butonul de alarmă, gata să-l apăs.
– Nu te grăbi. Aşteaptă să-ţi spun de ce am venit. Te asigur că sunt paşnic.
„Eh... dacă mă asigură ciudatul, nu trebuie să-mi fac griji, nu-i aşa?”
– Lasă ironia şi ascultă-mă. Poţi să fii serios câteva minute?
– OK. Ascult.
– În urmă cu 20 de ani, lucram pentru o mare agenţie de spionaj.
„CIA?”, mi-a trecut prin minte întrebarea, dar tipul şi-a dus repede un deget la gură.
– Nici în gând să nu rosteşti numele ăsta. Ei au antene peste tot şi pot afla lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată... Ei bine, acum mulţi ani, am primit misiunea de a mă infiltra în anturajul starului M.
M-am holbat la el, izbit de o bănuială care aproape că mi-a despicat creierul în două.
– Despre el e vorba, da...
Doamne, cu ce greşisem eu la viaţa mea?... Am încercat să-mi refac itinerariul pământesc, de la stadiul de embrion şi până în clipa de faţă, ca să-mi descopăr păcatele pe care trebuia să le ispăşesc. Acasă aveam o iubită care plângea pentru el; în faţa mea se afla un ins care fusese în anturajul lui; pe străzi, la ştiri şi peste tot eram asaltat de imaginea lui. Era prea mult pentru mine. Dacă cineva mi-ar fi bătut piroane în ţeastă cu încetinitorul, n-aş fi simţit o durere atât de crâncenă. Am început să caut prin sertare după un pachet de ţigări, rămas de la un pacient pe care îl convinsesem că nicotina era duşmanul creierului. Dar creierul meu trebuia amorţit urgent, cu orice aş fi avut la îndemână. Prima doză de tutun inhalată cu sete, mi-a inundat plămânii, s-a plimbat prin cutia toracică în vârtejuri repezi, mi-a şfichiuit inima, după care a ieşit pe nas, într-un fum gros. Nici vorbă să-mi anestezieze ceva. Nu-i nimic, mai insist. Trag din nou din ţigară, cu atâta putere, încât jarul s-a întins către filtru şi aproape că mi-a ars degetele. Domnul S mă privea uşor amuzat. Hm... aveam senzaţia că se inversaseră rolurile şi nebunul nu mai era cel de dincolo de birou. Venise să-mi spună ceva iar acum nu se mai grăbea.
– Păi, nu mă grăbesc foarte tare. (Uitasem că individul îmi citea gândurile). După 16 ani, pot să mai aştept ceva timp... cel puţin, până îţi iese fumul pe urechi. Apropo, parcă te lăsaseşi de fumat.
De ce oare nu mă mai miram că ştie?... După a treia doză, mă mai liniştisem. Am lăsat ţigara pe marginea scumierei şi am urmărit, pentru câteva clipe, fumul care urca şerpuind spre tavan.
– Să continui... Un om de-al nostru care îi devenise deja apropiat lui M, mă introdusese şi-l convinsese să mă angajeze ca agent de securitate. Se întâmpla în anul 1990.
– Care era scopul?
– Scopul era să îl am sub ochi tot timpul pe cel mai popular om din lume, care începea să devină periculos pentru ei.
„Apropos de pericol, să-ţi spun eu ce mă paşte acum, după ce a murit.”
– Ştiu şi te înţeleg. De aceea îmi e destul de greu să-ţi spun că am nevoie de ajutorul tău.
– Ajutorul meu, pentru ce? A...
Mi-a picat o „fisă” cât roata morii. Parcă am şi auzit-o cum s-a izbit de podea, zguduind clădirea. Cutremur de gradul 6,2 pe scara Richter.
– Sper că nu...
– Ba da. Trebuie să ajung la Rhea.
– Pentru ce??
– E ciudat şi complicat dar, dacă mă asculţi, vei înţelege.
Ceva mai ciudat decât faptul că stau de vorbă cu un nebun într-o zi de august şi mai complicat decât faptul că acasă mă aştepta o discuţie cu Rhea, pentru care aş fi dat orice ca să nu aibă loc, nu-mi puteam închipui.
– Cred că întrevederea noastră trebuie să înceteze acum. Eu am nişte probleme serioase şi nu-mi permit să pierd vremea cu prostii.
– Vrei să încetezi să mai fii atât de mărginit?
Eu, mărginit?... Asta era cea mai mare jignire pe care o primisem în ultimii 11 ani. Ultima oară mă „alintase” fosta iubită cu apelativul „porc”, atunci când îşi luase catrafusele şi se mutase de la mine, pe motiv că nu aveam deloc timp pentru ea. Mă pregăteam pentru examenul de medic specialist, ar fi trebuit să mă înţeleagă. A, şi a mai fost un pacient schizofrenic care m-a făcut „tâmpit”, pentru că nu eram de acord cu teoria lui că unu plus unu egal trei; dar asta nu se pune. Eu, mărginit?... Când în faţa mea era un întreg Univers, la care mă uitam ca prostul şi nu pricepeam ce dracu’ căutam eu acolo?
– Da, eşti mărginit. Ţi-am spus că ştiu totul despre tine. Dar nu e totul pierdut. Te porţi aşa pentru că aşa te-a învăţat lumea în care trăieşti, dar fondul tău e unul bun. Brânză bună în burduf de câine, cum s-ar spune.
M-am scărpinat în cap, întrebându-mă dacă ăsta trebuia să fie un compliment ori o insultă.
– Şi nu pot să te acuz. „Ei” au grijă ca oamenii să fie ancoraţi în slujbe cronofage, obsesia de a face bani şi bucurii meschine. Ăsta e modul lor de a vă controla. Poţi să mă crezi pe cuvânt, pentru că am fost unul de-al lor.
– „Ai fost”, aham...
– Am fost, da... Acum nu mai sunt. Eram tânăr şi ignorant, am fost recrutat de pe băncile şcolii şi am lucrat pentru ei timp de aproape 20 de ani. De fapt, în ultimii zece mă detaşasem de misiunea încredinţată. Îmi dădusem seama că lucrau extrem de murdar şi n-am suportat să mai văd cum oameni nevinovaţi cădeau pradă maşinaţiunilor diabolice. În acei 20 de ani am avut ocazia să văd multe; nu cred că vrei să le afli. ...Aşadar, eram agent de securitate în garda lui M. Cu timpul, l-am cunoscut din ce în ce mai aproape şi am realizat că era un om de treabă. În final, i-am devenit prieten şi, din duşman, m-am transformat în aliatul lui. L-am urmat peste tot unde mergea, în concerte, în turnee, la spitalele de copii, pe toate continentele, l-am ocrotit cât am putut de nebunia fanilor şi de pericolele care îl pândeau...
M-am gândit la Rhea şi la puştii pe care-i văzusem la flash-mob.
– Stai puţin... Era cel mai iubit om din lume. Ce pericole l-ar fi putut paşte?
– Nu ştii... nu ştii cum lucrează „ei”. M era mai popular decât orice altă vedetă, decât orice politician, decât orice lider religios. Dar nu asta era problema cea mai mare, ci faptul că se afla în tabăra greşită.
– Dar cine sunt, până la urmă, aceşti „ei” şi ce vor?
– Sunt o mână de oameni care conduc lumea. Îşi spun „Elita”, dar se ocupă cu tot ce poate fi mai putred şi mai întunecat. Îşi mai spun „Iluminaţi”, dar se închină unor idoli din fundul Iadului. Pretind că se folosesc de inteligenţa lor ca să aducă bunăstare lumii, dar în realitate urmăresc să o distrugă. Şi, crede-mă, nici măcar nu sunt atât de inteligenţi cum se pretind. Doar dacă îl poţi numi „inteligent” pe un individ cu creier de găină care îţi aţine calea, cu un automat în braţe, în timp ce tu ai mâinile goale. Iar organizaţia din care am făcut parte este unul dintre instrumentele lor. Puţini oameni ştiu asta dar oricum nu au puterea să facă nimic. În curând cu toţii veţi avea implantate cipuri prin care vă vor controla până şi ritmul respiraţiei.
– Cum adică „veţi avea...”? Tu nu?
– Când va veni ziua aceea, mă vor depista şi mă vor elimina. Pentru că i-am trădat, în ultimii ani am fost nevoit să mă ascund. Şi nu pentru că mi-ar fi teamă de moarte, ci pentru că am o misiune de îndeplinit. De aceea sunt aici.
– Dar nu înţeleg, ce rol are Rhea în toată povestea asta?
– În urmă cu 16 ani, s-a făcut un experiment. Un om de-al lor a fost trimis în viitor.
„Bun, deci revenim la oile noastre. Psihoză...”
– Nu râde, pentru că treaba e foarte serioasă. Şi foarte gravă. Ei au instrumente pentru a face asta, la fel de bine cum pot să declanşeze cutremure şi inundaţii. Controlează prezentul şi viitorul. În trecut nu s-au gândit încă să intervină, pentru că sunt mulţumiţi de felul în care a evoluat. Insul acela care a fost în viitor a văzut că oamenii începuseră să scape de sub controlul „lor”. Deveniseră conştienţi de faptul că, deşi nu aveau arme, erau mulţi şi inteligenţi. Şi toate acestea datorită unui singur om.
– M?
– Exact.
Înainte să-mi pun întrebarea „cum aşa?”, mi-a venit în minte imaginea cu M ţinând un speech şi convingând, fără prea mult efort, zeci de mii de oameni să se ia de mâini şi să-şi spună unul altuia „te iubesc”. Întrebarea nu şi-a mai avut rostul. Cum era posibil ca omul acela să aibă atâta putere?
– Era posibil, pentru că avea talent, frumuseţe interioară, charismă – toate în supradoză, dacă-mi permiţi să vorbesc în termeni medicali. Şi mai avea ceva.
– Mai era nevoie de ceva în plus?
– Da. O femeie care îl iubea. Ea este motivul pentru care am venit la tine.
Am simţit între coaste un cuţit cu lama lată, pe care cineva îl răsucea cu sadism. Abia am putut să murmur:
– Nu...
„În lumea asta sunt miliarde de femei, dintre care cel puţin zece procente îl iubesc pe acest M. De ce tocmai Rhea?...”
– Nu ştiu să-ţi spun de ce. Ştiu doar că ea e „aceea”.
– Eşti nebun; iar eu te întrec, pentru că stau să te ascult.
Straniul s-a căutat prin buzunare şi a scos o foaie împăturită, pe care a desfăcut-o şi mi-a pus-o pe birou. Era o pagină dintr-o revistă, care conţinea o fotografie cu M, alături de o femeie. Titlul, mare: „M şi iubita lui la ceremonia de restaurare a pădurii amazoniene.” Femeia era Rhea. Am văzut data publicaţiei: 20 august 2009. Mi s-a făcut rău.
– E singura dovadă cu care s-a întors omul acela. A păstrat-o pentru siguranţă.
– Astăzi suntem în 19 august 2009!
Straniul a zâmbit.
– Voilà!
– Nu... nu pot să cred aşa ceva... E un fals. Toată lumea ştie cât de uşor se poate falsifica o pagină de revistă.
– Nu e un fals şi tu ştii asta.
– Ei bine, cine e omul care a fost în viitor?
Straniul m-a privit într-un mod – ei da, straniu. Şi atunci mi-am dat seama.
– Tu?
– Din fericire pentru M – şi poate pentru noi toţi – trecusem deja în tabăra „celalaltă” şi nu le-am spus tot ce am văzut. Din păcate, „ei” au aflat totuşi, până la urmă; şi au luat măsurile de rigoare.
– Adică?
– Dacă eşti cu Rhea de atâţia ani şi spui că o iubeşti, ştii ce îşi dorea ea, acum zece ani?
– Stai să mă gândesc... Tocmai absolvise facultatea şi... A, voia să-şi deschidă un magazin cu obiecte de artă în Las Vegas. De fapt, totul era deja aranjat, când...
– Când?
– Când proprietarul clădirii şi furnizorii s-au răzgândit brusc.. A, şi imediat după asta Rhea a primit o slujbă la Facultatea de Arhitectură de aici. Chiar i s-a părut ciudată această ofertă, dar a acceptat-o.
– Adică Augusta, Maine; care e în capătul opus al Statelor Unite, faţă de Las Vegas. Au făcut tot posibilul ca Rhea să nu-l întâlnească pe M. În paralel, au intoxicat publicul cu ştiri despre el, care mai de care mai aberante, pentru a-l distruge. Şi, din păcate, în mare parte au reuşit.
– Vrei să spui că procesele acela oribile au fost orchestrate de ei?
– Nu. Procesele acelea au fost ideile unor indivizi dubioşi; dar le-au picat lor la fix, exact ca bomboana pe colivă. Nu cred că îl putea împiedica pe primul, dar îl putem evita pe al doilea – iar ăsta e cel care l-a distrus.
– Totuşi, nu înţeleg. De ce e nevoie de Rhea?... Nu avea prieteni?
– A avut câţiva prieteni, da. Eu am fost unul dintre ei. Dar noi toţi, împreună, nu am putut avea asupra lui puterea pe care ar fi avut-o o singură femeie, dacă femeia aia era cea potrivită. Nu l-am putut salva.
– Şi crezi că acum ai mai putea să faci ceva?
– Da. Pot să o trimit pe Rhea înapoi în 1999.
– Ca să... ce?
– Ca să refuze slujba din Augusta şi să rămână în Vegas.
Mai devreme îmi făceam procese de conştiinţă în privinţa Rheei şi a egoismului meu, dar în faţa unei asemenea „oferte” începeam să dau înapoi. Adică, recunoşteam în sinea mea că eram un porc egoist, dar preferam să rămân aşa şi să o păstrez pe Rhea.
– Problema nu e numai că trebuie să mă ajuţi să ajung la ea. Mai trebuie să mă ajuţi să o trimit înapoi în timp.
– Pentru câtă vreme?
– Păi, dacă totul decurge conform planului, pentru totdeauna.
Daca ar fi trecut peste mine, înainte si înapoi, zece betoniere încărcate, cred că nu le-as fi simţit în clipa aia.
– Auzi? Nu vrei tu să te întorci de unde ai venit şi să ne laşi pe noi în pace?... Asta-i bună, acum vrei să-ţi speli conştiinţa de spion scăpătat şi să-mi iei femeia ca să i-o dai unui tip pe care nu-l cunosc şi nu mă interesează!
– Situaţia e mai gravă decât îţi închipui. Aici nu e numai vorba de a-l salva pe M, ci de a salva lumea – pe voi, copiii voştri. Te mai las să te gândeşti. Sper că vei cugeta la discuţia noastră şi că vei lua decizia potrivită.
Straniul s-a ridicat, şi-a luat cutia de pe masă şi s-a îndreptat către uşă. Înainte de a ieşi, mi-a aruncat peste umăr:
– Apropo, mâine Statele Unite vor anunţa invadarea Iranului. Pregăteşte-te pentru tot ce poate fi mai rău.
Am rămas năuc, ca după o întâlnire cu Nichipercea în persoană. Ce zi de rahat!... Nu-mi era mie bine cu viaţa mea obişnuită, cu depresivii şi cu piromanii mei, chiar şi cu Rhea care suspina după nu ştiu care vedetă?... La urma-urmei, M era mort şi îngropat, ce pericol putea să mai reprezinte el pentru mine – asta, dacă ar fi reprezentat vreodată un pericol?... Şi dacă straniul n-a fost decât un coşmar? Dacă înnebunisem şi ajunsesem să visez cu ochii deschişi?... Mi-au căzut ochii pe foaia de revistă lăsată de S pe masă. De acolo îmi zâmbea Rhea, alături de M. Părea fericită, aşa cum n-o văzusem niciodată. N-a fost vis.
...
miercuri, 10 martie 2010
duminică, 7 martie 2010
DE 8 MARTIE
...
Pentru cele fără de care viaţa noastră ar fi lipsită de farmec, de ziua lor le urez un sincer şi călduros La Mulţi Ani!
Cu această ocazie, fac un anunţ: proiectul la care lucrez de câteva luni, este un roman. Acesta este motivul pentru care nu m-am arătat, în ultima vreme, atât cât ar fi trebuit şi cât aţi fi meritat. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa cu care mi-aţi suportat absenţele şi pentru răbdarea cu care aţi aşteptat să mai postez câte ceva ori să răspund la comentarii. Vă mulţumesc pentru că existaţi, pentru că nu m-aţi uitat şi pentru că, datorită vouă, am ajuns să scriu o a doua carte. Nu dau acum mai multe detalii, deocamdată vă spun că, cel mai probabil, se va numi „Satrange – iubita secretă a regelui”, iar mai jos vă prezint introducerea. Şi, desigur, aştept cu interes opiniile voastre :)
***
Priveam femeia din faţa mea, femeia lângă care trăiam de zece ani şi pe care credeam că o cunosc – dar pe care dintr-odată îmi dădeam seama că în realitate o cunoscusem prea puţin, în egoismul meu de bărbat profund ancorat în cotidian şi care n-a crezut niciodată în vise. Era la fel de frumoasă cum o ştiam, la fel de serioasă şi de fragilă; dar în ochii ei de culoarea nopţii apăruse o umbră pe care n-o cunoşteam şi mă întrebam dacă nu cumva umbra aceea fusese acolo dintotdeauna, doar că nu ştiusem eu să o văd. Stăteam la masa din bucătărie, faţă în faţă. Între noi erau două căni de cafea şi un munte de tăcere. Îi auzeam vocea ca printr-o sită deasă, din ce în ce mai încet, până când n-am mai auzit-o deloc. O priveam, îi urmăream buzele dar nu înţelegeam ce-mi spunea – ori nu voiam să pricep. Un scrâşnet m-a dezmeticit brusc şi m-am trezit cu toarta cănii ruptă, în mâna mea.
– Nick, te iubesc. Dar tu ştii bine că nu l-am uitat niciodată pe el.
Îmi aminteam foarte bine, da... îmi aminteam că mi-a spus cinstit, de la bun început, că marea iubire a vieţii ei era acel artist, extrem de popular. Îmi aminteam de începuturile relaţiei noastre, când se întâmpla ca, uitându-mă în ochii ei, să văd conturul unui alt bărbat... Îmi aminteam că, în timp, reuşisem să accept faptul că ea nu era numai a mea şi că, în tot restul anilor care au urmat, mă amăgisem cu gândul că oricum el era teribil de departe şi nu avea cum să-l întâlnească. Pentru o clipă, m-am mirat cât de uşor ne găsim noi înşine groapa de nisip în care să ne îndesăm capul, precum struţul care e convins că, dacă el nu vede pericolul, înseamnă că acesta nu există. Iar atunci când, în urmă cu opt săptămâni, ştirile au anunţat că el a murit, dintre toţi bărbaţii din lume care s-au simţit geloşi vreodată în viaţa lor, eu am fost cel mai uşurat. În sfârşit, pericolul trecuse şi de-acum puteam să-mi scot capul din nisip. Rhea... a suportat bine vestea, sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. N-a plâns, n-a oftat, nu a comentat absolut nimic. M-am bucurat să o văd calmă, pentru că mă temusem de o furtună devastatoare. Şi, ca un orb, n-am observat minutele lungi în care se încuia în baie şi din care ieşea cu paşi înceţi, pe întuneric, să nu-i văd ochii plânşi. N-am simţit că se scufunda într-o tristeţe din ce în ce mai adâncă; n-am realizat că, atunci când făceam dragoste, se agăţa pur şi simplu de mine ca de un colac salvator. Eu am interpretat asta, atunci, ca pe o rupere de trecut şi mă bucuram că, în sfârşit, revenise cu picioarele pe pământ.
– Nick, spune-mi ceva... Mă sperie tăcerea ta.
Pe ea o speria tăcerea mea, dar pe mine mă îngrozea să conştientizez dintr-odată că iubirea nu era aşa cum o crezusem eu; că nu se rezuma la a dormi, a mânca şi a bea cafeaua împreună. Atâţia ani mi-a fost alături, atâţia ani am stat liniştit ştiind că era suficient să întind mâna şi să o simt lângă mine; iar acum mă izbea, ca un pickamer în cap, teama că aveam sa o pierd. Afară era un soare arzător; o rază subţire a intrat pe fereastră şi s-a înfipt în mijlocul mesei. Ziua aceea de august începuse aiurea. Şi aveam sentimentul acut că avea să evolueze şi mai aiurea.
M-am ridicat brusc, mormăind ceva despre pacienţii care mă aşteptau la cabinet, căutând să fug de o discuţie mai profundă. Ştiam că eram penibil, că discuţia aceea trebuia să aibă loc odată şi-odată, dar nu mă simţeam în stare să o suport atunci. Habar n-aveam ce voia Rhea să-mi spună dar în clipa aceea chiar nu eram curios să aflu. Am sărutat-o grăbit pe frunte şi am ieşit, lăsând-o, ca un mizerabil, în ghearele demonilor, cu privirea fixată pe cana mea de cafea, cu toarta ruptă.
Pe drum spre cabinet, am încercat să-mi mut gândurile de la Rhea şi problema ei, către problemele mele profesionale. Prima pacientă programată era o depresivă care la începutul tratamentului voia să-şi vândă casa iar banii obţinuţi să-i împartă la săraci. Familia, disperată că avea să rămână pe drumuri, a adus-o la mine mai mult cu forţa. Acum eram la jumătatea terapiei, nu mai voia să vândă casa, voia să se angajeze şi să împartă salariul la săraci. Era totuşi o evoluţie. Aveam mari speranţe ca, până la sfârşitul şedinţelor de psihoterapie, pacienta mea să se rezume la a împărţi mărunţişul din portmoneu cu cerşetorii de la colţul străzii.
La semafor, un panou publicitar imens afişa prima pagină a unui ziar, cu titlul imens: „Regele a murit!” iar alături, imaginea „rivalului” meu. Mi-am mutat privirea în partea opusă, ca să nu mai văd. Dar în partea opusă, nişte puşti făceau un flash-mob, pe una dintre melodiile lui. Am început să-mi simt sângele urcând în valuri şi inundându-mi ţeasta. La radio ştiam că nu avea sens să dau drumul – de opt săptămâni nu se difuza decât muzica „lui”. Am luat un cd fără să mă uit şi am dat „play”. A început cu Daniel Bedingfield – „Nothing Hurts Like Love”. Minunat... Parcă mi-l cânta mie... Mi s-au incleştat mânile pe volan. Am fost cât pe ce să lipesc de asfalt un moş căruia-i venise ideea să traverseze pe unde n-avea voie. Am sărit la melodia următoare. Josh Groban – „Remember”: „Aminteşte-ţi, voi fi aici în continuare; atât timp cât mă vei păstra în amintire...” Ăsta era pentru Rhea şi iubitul ei din umbră. Altul la rând. Billy Joel – „Honesty”. „Nu am nevoie de o faţă drăguţă care să-mi spună lucruri drăguţe; nu am nevoie decât de cineva în care să cred...” Mi s-a pus un nod în gât. La urma-urmei, Rhea a fost sinceră cu mine întotdeauna. Nu mi-a ascuns că mai iubea şi pe altcineva şi, cât timp am fost împreună, a făcut tot posibilul să mă menajeze: nu a afişat nicăieri în casă fotografii de-ale lui; nu a ascultat muzica lui în prezenţa mea; nu vorbea despre el aproape niciodată. Şi poate că, da, se agăţase de mine ca să uite – să-l uite.
M-am simţit dintr-odată teribil de vinovat; pentru că am căutat mereu să privesc cu detaşare profesională problemele de sănătate ale pacienţilor mei, de teama de a nu o lua pe câmpii; şi n-am fost în stare să o simt pe femeia de lângă mine – cea care ar fi trebuit, într-adevăr, să mă preocupe. M-am hotărât ca, la întoarcere, să o iau de mână, să ne aşezăm din nou la masa din bucătărie şi s-o ascult, asa cum nu o făcusem niciodată în cei zece ani. Să o ascult, chiar fără să spună un cuvânt.
Am dat muzica la maximum şi astfel am supravieţuit traficului de iad, până în cvartalul unde se afla cabinetul meu închiriat. Depresiva mea tocmai avusese o nouă criză şi regresase de la împărţeala salariului la cea a banilor de pe casă. A trebuit s-o iau de la început şi să o conving că salariul e mult mai convenabil pentru toată lumea. Cu speranţa ca, cel puţin până la şedinţa următoare, să rămână la stadiul de a-şi dona leafa, am trimis-o acasă şi m-am ocupat de următorul pacient: un tânăr care îşi injectase benzină în testicule şi apucase să-i dea foc unuia. Fusese externat de curând, cu jumătate din podoabe extirpată şi trebuia să-l conving să se lase de „meseria” de piroman. Era o treabă extrem de grea, tipul era decis să nu se lase cu una-cu două. Îi puneam întrebările automat şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la faptul că dacă toţi aceşti oameni ar fi avut acasă câte o familie întreagă la cap, care să-i înţeleagă şi să-i sprijine moral, atunci eu aş fi rămas fără obiectul muncii. În schimb, îi îndopam cu antipsihotice şi anxiolitice care să-i aducă la letargie; ei se întorceau acasă iar la şedinţa următoare reveneau adeseori cu simptomele agravate. Era ca un cerc vicios: aceşti pacienţi aveau nevoie de afecţiune din partea familiei, iar familia nu o putea oferi pentru că deja era epuizată de problemele cauzate de boala lor. Piromanul a ieşit din cabinet, după ce am reuşit să-l conving să mai amâne treaba cu incinerarea celuilalt testicul. Măcar până când reuşeam eu să-l sedez bine.
Asistenta a intrat să-mi spună că în anticameră era cineva care n-avea programare. Înainte să apuc eu să-i spun că nu mai primesc pe nimeni, persoana respectivă şi-a băgat capul pe uşă. Era un ins înalt, slăbănog, cu barbă, într-un trenci ponosit şi cu o pălărie cu boruri mici îndesată pe cap. Primul gând a fost să-l dau afară, dar ceva m-a oprit. I-am făcut semn asistentei să mă lase cu el. Omul s-a apropiat, s-a aşezat pe fotoliul din faţa mea şi, privindu-mă drept în ochi, mi-a spus, cu vocea unuia care tocmai alergase maratonul vieţii lui:
– Te caut de 16 ani.
...
Pentru cele fără de care viaţa noastră ar fi lipsită de farmec, de ziua lor le urez un sincer şi călduros La Mulţi Ani!
Cu această ocazie, fac un anunţ: proiectul la care lucrez de câteva luni, este un roman. Acesta este motivul pentru care nu m-am arătat, în ultima vreme, atât cât ar fi trebuit şi cât aţi fi meritat. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa cu care mi-aţi suportat absenţele şi pentru răbdarea cu care aţi aşteptat să mai postez câte ceva ori să răspund la comentarii. Vă mulţumesc pentru că existaţi, pentru că nu m-aţi uitat şi pentru că, datorită vouă, am ajuns să scriu o a doua carte. Nu dau acum mai multe detalii, deocamdată vă spun că, cel mai probabil, se va numi „Satrange – iubita secretă a regelui”, iar mai jos vă prezint introducerea. Şi, desigur, aştept cu interes opiniile voastre :)
***
Priveam femeia din faţa mea, femeia lângă care trăiam de zece ani şi pe care credeam că o cunosc – dar pe care dintr-odată îmi dădeam seama că în realitate o cunoscusem prea puţin, în egoismul meu de bărbat profund ancorat în cotidian şi care n-a crezut niciodată în vise. Era la fel de frumoasă cum o ştiam, la fel de serioasă şi de fragilă; dar în ochii ei de culoarea nopţii apăruse o umbră pe care n-o cunoşteam şi mă întrebam dacă nu cumva umbra aceea fusese acolo dintotdeauna, doar că nu ştiusem eu să o văd. Stăteam la masa din bucătărie, faţă în faţă. Între noi erau două căni de cafea şi un munte de tăcere. Îi auzeam vocea ca printr-o sită deasă, din ce în ce mai încet, până când n-am mai auzit-o deloc. O priveam, îi urmăream buzele dar nu înţelegeam ce-mi spunea – ori nu voiam să pricep. Un scrâşnet m-a dezmeticit brusc şi m-am trezit cu toarta cănii ruptă, în mâna mea.
– Nick, te iubesc. Dar tu ştii bine că nu l-am uitat niciodată pe el.
Îmi aminteam foarte bine, da... îmi aminteam că mi-a spus cinstit, de la bun început, că marea iubire a vieţii ei era acel artist, extrem de popular. Îmi aminteam de începuturile relaţiei noastre, când se întâmpla ca, uitându-mă în ochii ei, să văd conturul unui alt bărbat... Îmi aminteam că, în timp, reuşisem să accept faptul că ea nu era numai a mea şi că, în tot restul anilor care au urmat, mă amăgisem cu gândul că oricum el era teribil de departe şi nu avea cum să-l întâlnească. Pentru o clipă, m-am mirat cât de uşor ne găsim noi înşine groapa de nisip în care să ne îndesăm capul, precum struţul care e convins că, dacă el nu vede pericolul, înseamnă că acesta nu există. Iar atunci când, în urmă cu opt săptămâni, ştirile au anunţat că el a murit, dintre toţi bărbaţii din lume care s-au simţit geloşi vreodată în viaţa lor, eu am fost cel mai uşurat. În sfârşit, pericolul trecuse şi de-acum puteam să-mi scot capul din nisip. Rhea... a suportat bine vestea, sau cel puţin aşa mi s-a părut atunci. N-a plâns, n-a oftat, nu a comentat absolut nimic. M-am bucurat să o văd calmă, pentru că mă temusem de o furtună devastatoare. Şi, ca un orb, n-am observat minutele lungi în care se încuia în baie şi din care ieşea cu paşi înceţi, pe întuneric, să nu-i văd ochii plânşi. N-am simţit că se scufunda într-o tristeţe din ce în ce mai adâncă; n-am realizat că, atunci când făceam dragoste, se agăţa pur şi simplu de mine ca de un colac salvator. Eu am interpretat asta, atunci, ca pe o rupere de trecut şi mă bucuram că, în sfârşit, revenise cu picioarele pe pământ.
– Nick, spune-mi ceva... Mă sperie tăcerea ta.
Pe ea o speria tăcerea mea, dar pe mine mă îngrozea să conştientizez dintr-odată că iubirea nu era aşa cum o crezusem eu; că nu se rezuma la a dormi, a mânca şi a bea cafeaua împreună. Atâţia ani mi-a fost alături, atâţia ani am stat liniştit ştiind că era suficient să întind mâna şi să o simt lângă mine; iar acum mă izbea, ca un pickamer în cap, teama că aveam sa o pierd. Afară era un soare arzător; o rază subţire a intrat pe fereastră şi s-a înfipt în mijlocul mesei. Ziua aceea de august începuse aiurea. Şi aveam sentimentul acut că avea să evolueze şi mai aiurea.
M-am ridicat brusc, mormăind ceva despre pacienţii care mă aşteptau la cabinet, căutând să fug de o discuţie mai profundă. Ştiam că eram penibil, că discuţia aceea trebuia să aibă loc odată şi-odată, dar nu mă simţeam în stare să o suport atunci. Habar n-aveam ce voia Rhea să-mi spună dar în clipa aceea chiar nu eram curios să aflu. Am sărutat-o grăbit pe frunte şi am ieşit, lăsând-o, ca un mizerabil, în ghearele demonilor, cu privirea fixată pe cana mea de cafea, cu toarta ruptă.
Pe drum spre cabinet, am încercat să-mi mut gândurile de la Rhea şi problema ei, către problemele mele profesionale. Prima pacientă programată era o depresivă care la începutul tratamentului voia să-şi vândă casa iar banii obţinuţi să-i împartă la săraci. Familia, disperată că avea să rămână pe drumuri, a adus-o la mine mai mult cu forţa. Acum eram la jumătatea terapiei, nu mai voia să vândă casa, voia să se angajeze şi să împartă salariul la săraci. Era totuşi o evoluţie. Aveam mari speranţe ca, până la sfârşitul şedinţelor de psihoterapie, pacienta mea să se rezume la a împărţi mărunţişul din portmoneu cu cerşetorii de la colţul străzii.
La semafor, un panou publicitar imens afişa prima pagină a unui ziar, cu titlul imens: „Regele a murit!” iar alături, imaginea „rivalului” meu. Mi-am mutat privirea în partea opusă, ca să nu mai văd. Dar în partea opusă, nişte puşti făceau un flash-mob, pe una dintre melodiile lui. Am început să-mi simt sângele urcând în valuri şi inundându-mi ţeasta. La radio ştiam că nu avea sens să dau drumul – de opt săptămâni nu se difuza decât muzica „lui”. Am luat un cd fără să mă uit şi am dat „play”. A început cu Daniel Bedingfield – „Nothing Hurts Like Love”. Minunat... Parcă mi-l cânta mie... Mi s-au incleştat mânile pe volan. Am fost cât pe ce să lipesc de asfalt un moş căruia-i venise ideea să traverseze pe unde n-avea voie. Am sărit la melodia următoare. Josh Groban – „Remember”: „Aminteşte-ţi, voi fi aici în continuare; atât timp cât mă vei păstra în amintire...” Ăsta era pentru Rhea şi iubitul ei din umbră. Altul la rând. Billy Joel – „Honesty”. „Nu am nevoie de o faţă drăguţă care să-mi spună lucruri drăguţe; nu am nevoie decât de cineva în care să cred...” Mi s-a pus un nod în gât. La urma-urmei, Rhea a fost sinceră cu mine întotdeauna. Nu mi-a ascuns că mai iubea şi pe altcineva şi, cât timp am fost împreună, a făcut tot posibilul să mă menajeze: nu a afişat nicăieri în casă fotografii de-ale lui; nu a ascultat muzica lui în prezenţa mea; nu vorbea despre el aproape niciodată. Şi poate că, da, se agăţase de mine ca să uite – să-l uite.
M-am simţit dintr-odată teribil de vinovat; pentru că am căutat mereu să privesc cu detaşare profesională problemele de sănătate ale pacienţilor mei, de teama de a nu o lua pe câmpii; şi n-am fost în stare să o simt pe femeia de lângă mine – cea care ar fi trebuit, într-adevăr, să mă preocupe. M-am hotărât ca, la întoarcere, să o iau de mână, să ne aşezăm din nou la masa din bucătărie şi s-o ascult, asa cum nu o făcusem niciodată în cei zece ani. Să o ascult, chiar fără să spună un cuvânt.
Am dat muzica la maximum şi astfel am supravieţuit traficului de iad, până în cvartalul unde se afla cabinetul meu închiriat. Depresiva mea tocmai avusese o nouă criză şi regresase de la împărţeala salariului la cea a banilor de pe casă. A trebuit s-o iau de la început şi să o conving că salariul e mult mai convenabil pentru toată lumea. Cu speranţa ca, cel puţin până la şedinţa următoare, să rămână la stadiul de a-şi dona leafa, am trimis-o acasă şi m-am ocupat de următorul pacient: un tânăr care îşi injectase benzină în testicule şi apucase să-i dea foc unuia. Fusese externat de curând, cu jumătate din podoabe extirpată şi trebuia să-l conving să se lase de „meseria” de piroman. Era o treabă extrem de grea, tipul era decis să nu se lase cu una-cu două. Îi puneam întrebările automat şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la faptul că dacă toţi aceşti oameni ar fi avut acasă câte o familie întreagă la cap, care să-i înţeleagă şi să-i sprijine moral, atunci eu aş fi rămas fără obiectul muncii. În schimb, îi îndopam cu antipsihotice şi anxiolitice care să-i aducă la letargie; ei se întorceau acasă iar la şedinţa următoare reveneau adeseori cu simptomele agravate. Era ca un cerc vicios: aceşti pacienţi aveau nevoie de afecţiune din partea familiei, iar familia nu o putea oferi pentru că deja era epuizată de problemele cauzate de boala lor. Piromanul a ieşit din cabinet, după ce am reuşit să-l conving să mai amâne treaba cu incinerarea celuilalt testicul. Măcar până când reuşeam eu să-l sedez bine.
Asistenta a intrat să-mi spună că în anticameră era cineva care n-avea programare. Înainte să apuc eu să-i spun că nu mai primesc pe nimeni, persoana respectivă şi-a băgat capul pe uşă. Era un ins înalt, slăbănog, cu barbă, într-un trenci ponosit şi cu o pălărie cu boruri mici îndesată pe cap. Primul gând a fost să-l dau afară, dar ceva m-a oprit. I-am făcut semn asistentei să mă lase cu el. Omul s-a apropiat, s-a aşezat pe fotoliul din faţa mea şi, privindu-mă drept în ochi, mi-a spus, cu vocea unuia care tocmai alergase maratonul vieţii lui:
– Te caut de 16 ani.
...
luni, 1 martie 2010
MĂRŢIŞOR
...
...pentru toate doamnele şi domnişoarele, împreună cu urarea de La Mulţi Ani şi o primăvară minunată.
You Are My Life
Odată, de unul singur,
eram pierdut într-o lume de străini
cu nimeni în care să am încredere;
eram de unul singur –
Tu ai apărut dintr-odată,
înainte era înnorat dar acum e senin;
tu mi-ai alungat teama
şi m-ai adus înapoi la viaţă.
Eşti soarele, mă faci să strălucesc
mai mult decât stelele care licăresc în noapte;
eşti luna care-mi luminează inima,
eşti ziua mea, noaptea mea,
lumea mea –
tu eşti viaţa mea.
Acum, mă trezesc în fiecare zi
cu un zâmbet pe faţă –
s-au dus lacrimile, s-a dus durerea,
pentru că tu mă iubeşti,
tu mă ajuţi să înţeleg
că iubirea e răspunsul pentru tot ceea ce sunt
iar eu sunt un bărbat mai bun –
m-ai învăţat asta, împărţindu-ţi viaţa cu mine.
Eşti soarele, mă faci să strălucesc
mai mult decât stelele care licăresc în noapte;
eşti luna care-mi luminează inima,
eşti ziua mea, noaptea mea,
lumea mea –
tu eşti viaţa mea
Mi-ai dat putere, atunci când nu eram puternic;
mi-ai dat speranţă, atunci când toate speranţele-mi erau pierdute;
mi-ai deschis ochii, atunci când nu puteam să văd
că iubirea a fost mereu aici, aşteptându-mă...
Tu eşti viaţa mea...
...
...pentru toate doamnele şi domnişoarele, împreună cu urarea de La Mulţi Ani şi o primăvară minunată.
You Are My Life
Odată, de unul singur,
eram pierdut într-o lume de străini
cu nimeni în care să am încredere;
eram de unul singur –
Tu ai apărut dintr-odată,
înainte era înnorat dar acum e senin;
tu mi-ai alungat teama
şi m-ai adus înapoi la viaţă.
Eşti soarele, mă faci să strălucesc
mai mult decât stelele care licăresc în noapte;
eşti luna care-mi luminează inima,
eşti ziua mea, noaptea mea,
lumea mea –
tu eşti viaţa mea.
Acum, mă trezesc în fiecare zi
cu un zâmbet pe faţă –
s-au dus lacrimile, s-a dus durerea,
pentru că tu mă iubeşti,
tu mă ajuţi să înţeleg
că iubirea e răspunsul pentru tot ceea ce sunt
iar eu sunt un bărbat mai bun –
m-ai învăţat asta, împărţindu-ţi viaţa cu mine.
Eşti soarele, mă faci să strălucesc
mai mult decât stelele care licăresc în noapte;
eşti luna care-mi luminează inima,
eşti ziua mea, noaptea mea,
lumea mea –
tu eşti viaţa mea
Mi-ai dat putere, atunci când nu eram puternic;
mi-ai dat speranţă, atunci când toate speranţele-mi erau pierdute;
mi-ai deschis ochii, atunci când nu puteam să văd
că iubirea a fost mereu aici, aşteptându-mă...
Tu eşti viaţa mea...
...
sâmbătă, 27 februarie 2010
"WE ARE THE WORLD" - Youtube edition
...
Vreau să vedeti şi să ascultaţi cu toţii acest minunat tribut, cel mai frumos pe care l-am văzut în viaţa mea şi care m-a impresionat până la lacrimi. Sunt nişte oameni foarte talentaţi, dar pe care nu-i vedem la televizor sau pe rastelurile din magazinele de muzică. Versiunea „youtube” a melodiei „We Are The World” depăseşte cu mult remake-ul făcut de cei de la „WATW 25”. E părerea mea şi nu accept să fiu contrazis :)
Mulţumesc, Nina, mi-ai înseninat week-end-ul ăsta mohorât :)
Iată lista cu participanţii:
Troye Sivan
Melissa Polinar
Ben Sharkey
Iann Guérin
Bruce & Daniel
Mishal Moore
Ahmir
Blair Perkins
Lyne Sullivan
Lois Mahalia
Chris Cendana
Jumoke
JRice
Luna Mae
SamDaSinga
Anhayla
Maria Zouroudis
Lisa Lavie
David Choi
Richard Rick Rose
Nick Pitera
Aj Rafael
Lucas Teague
Jessica Sanchez
Thia Megia
Shan Malaika
Airto
Emmanuelle Auger
Laura Broad
BeeKay
Sheena Melwani
Dan Talevski
Frank Bell
Orlando Dixon
Iman Crosson
JR Aquino
Eric Arceneaux
Stacy Dudero
Meghan Tonjes
James Dupre
Heidi Jutras
Anna Moya
Laura Song
Renee Thomas
Jon McSingee
Laurence
Nick Gardner
Jon Cahlander
Julie Corrigan
Vreau să vedeti şi să ascultaţi cu toţii acest minunat tribut, cel mai frumos pe care l-am văzut în viaţa mea şi care m-a impresionat până la lacrimi. Sunt nişte oameni foarte talentaţi, dar pe care nu-i vedem la televizor sau pe rastelurile din magazinele de muzică. Versiunea „youtube” a melodiei „We Are The World” depăseşte cu mult remake-ul făcut de cei de la „WATW 25”. E părerea mea şi nu accept să fiu contrazis :)
Mulţumesc, Nina, mi-ai înseninat week-end-ul ăsta mohorât :)
Iată lista cu participanţii:
Troye Sivan
Melissa Polinar
Ben Sharkey
Iann Guérin
Bruce & Daniel
Mishal Moore
Ahmir
Blair Perkins
Lyne Sullivan
Lois Mahalia
Chris Cendana
Jumoke
JRice
Luna Mae
SamDaSinga
Anhayla
Maria Zouroudis
Lisa Lavie
David Choi
Richard Rick Rose
Nick Pitera
Aj Rafael
Lucas Teague
Jessica Sanchez
Thia Megia
Shan Malaika
Airto
Emmanuelle Auger
Laura Broad
BeeKay
Sheena Melwani
Dan Talevski
Frank Bell
Orlando Dixon
Iman Crosson
JR Aquino
Eric Arceneaux
Stacy Dudero
Meghan Tonjes
James Dupre
Heidi Jutras
Anna Moya
Laura Song
Renee Thomas
Jon McSingee
Laurence
Nick Gardner
Jon Cahlander
Julie Corrigan
luni, 15 februarie 2010
Michael Jackson – „Ultima lacrimă”
...
Cuvintele tale mi-au străpuns inima, şi am plâns lacrimi de durere.
„Ieşi!” am strigat. „Acestea sunt ultimele lacrimi pe care le voi vărsa vreodată pentru tine.” Aşa că ai plecat.
Am aşteptat ore în şir, dar nu te-ai întors. În noaptea aceea, de unul singur, am plâns lacrimi de frustrare.
Am aşteptat săptămâni, dar nu aveai nimic să-mi spui. Cu gândul la vocea ta, am plâns lacrimi de singurătate.
Am aşteptat luni de zile, dar nu ai lăsat niciun semn pentru mine. În adâncul inimii, am plâns lacrimi de disperare.
Cât de ciudat e că toate acestea nu au putut să-mi spele rana!
Apoi un singur gând de iubire mi-a perforat amărăciunea. Mi-am amintit de tine în lumina soarelui, cu un zâmbet la fel de dulce ca vinul de mai. O lacrimă de recunoştinţă a început să alunece în jos, şi în mod miraculos te-ai întors. Degete delicate mi-au atins obrazul şi te-ai înclinat pentru un sărut.
„Ai venit?” am murmurat.
„Ca să-ţi şterg ultima lacrimă”, ai răspuns. „Aceasta era cea pe care ai păstrat-o pentru mine.”
(Michael Jackson - "The Last Tear", "Dancing The Dream", 1992)
...
Cuvintele tale mi-au străpuns inima, şi am plâns lacrimi de durere.
„Ieşi!” am strigat. „Acestea sunt ultimele lacrimi pe care le voi vărsa vreodată pentru tine.” Aşa că ai plecat.
Am aşteptat ore în şir, dar nu te-ai întors. În noaptea aceea, de unul singur, am plâns lacrimi de frustrare.
Am aşteptat săptămâni, dar nu aveai nimic să-mi spui. Cu gândul la vocea ta, am plâns lacrimi de singurătate.
Am aşteptat luni de zile, dar nu ai lăsat niciun semn pentru mine. În adâncul inimii, am plâns lacrimi de disperare.
Cât de ciudat e că toate acestea nu au putut să-mi spele rana!
Apoi un singur gând de iubire mi-a perforat amărăciunea. Mi-am amintit de tine în lumina soarelui, cu un zâmbet la fel de dulce ca vinul de mai. O lacrimă de recunoştinţă a început să alunece în jos, şi în mod miraculos te-ai întors. Degete delicate mi-au atins obrazul şi te-ai înclinat pentru un sărut.
„Ai venit?” am murmurat.
„Ca să-ţi şterg ultima lacrimă”, ai răspuns. „Aceasta era cea pe care ai păstrat-o pentru mine.”
(Michael Jackson - "The Last Tear", "Dancing The Dream", 1992)
...
marți, 9 februarie 2010
"Wanna Be Startin’ Something"
...
– Am spus că vrei să începi ceva,
trebuie să începi ceva;
e prea sus ca să urci deasupra,
prea jos ca să intri dedesubt;
eşti blocat la mijloc
iar durerea e crâncenă.
Wanna Be Startin' Something este un cântec compus de Michael Jackson şi inclus în albumul “Thriller” (1982). Lansat ca al patrulea single al albumului în mai 1983, a atins locul 5 în topul de single-uri Billboard 100, locul 8 în UK Singles Chart şi de asemenea a intrat în topurile americane Hot Black Singles şi Hot Dance Club Songs.
Wanna Be Startin' Something este o răbufnire a lui Michael Jackson la adresa zvonurilor lipsite de raţiune şi de bun-simţ răspândite despre el în media, dar şi la atitudinea nesănătoasă a amatorilor de bârfe.
– Mi-am dus iubita la doctor
cu febră, dar nu i-a găsit nimic;
înainte să se ducă vestea,
au zis că ea a avut o cădere.
Cineva încearcă mereu să-mi facă iubita să plângă
vorbind, ţipând, minţind,
spunând: “tu chiar trebuie să începi ceva.”
Wanna Be Startin’ Something nu a beneficiat de un videoclip, dar artistul l-a inclus în toate turneele sale, chiar la începutul spectacolelor, pentru mesajul pe care îl transmite precum şi pentru ritmul molipsitor.
Referirea la aberaţiile media este evidentă. Cântecul este o critică la adresa exagerărilor, zvonisticii, răutăţilor, ipocriziei:
– Adori să pretinzi că eşti bun
când de fapt tu mereu cauţi să faci lucruri care nu sunt bune;
tu chiar nu poţi să-l faci să o urască pe ea
şi atunci limba ta devine ca un brici.
Întotdeauna există cineva care vrea
ca iubita mea să plângă mereu –
într-un mod perfid, viclean, depravat,
ai reuşit să-mi faci iubita să plângă.
Melodia a atins o mare popularitate, rivalizând cu celelalte compoziţii de pe albumul “Thriller”. Michael nu a ales o rutină specifică de dans pentru Wanna Be Startin’ Something, aşa cum a făcut-o pentru Billie Jean, Thriller sau Beat It, ci a preferat o coregrafie mult mai flexibilă.
Menţiunea referitoare la Billie Jean întăreşte opiniile exprimate în cântecul care-i poartă numele:
– Billie Jean vorbeşte întruna
când nimeni altcineva nu vorbeşte
spunând minciuni şi frecându-şi umerii*
aşa încât au spus că gura ei e o “moară stricată”.
Cineva încearcă mereu să-mi facă iubita să plângă
vorbind, ţipând, spionând,
spunând “tu chiar trebuie să începi ceva.”
Copilul din strofa a patra simbolizează ceea ce este artistul, nevoile şi dorinţele sale în stare pură, dorinţe care se manifestă prin atitudinea copilului – care, în acest caz, plânge. Ideea de a încerca să oprească plânsul copilului “furând, minţind” şi nu oferindu-i hrana de care acesta are nevoie (hrana reprezentând în acest caz liniştea, dragostea), este un alt simbol, dintre cele multe utilizate de Michael Jackson în opera sa.
– (Ce) dacă tu nu poţi să-ţi hrăneşti copilul,
ei nu au un copil
şi nici să nu te gândeşti că poate
nu poţi să-ţi hrăneşti copilul.
Vei încerca mereu
să opreşti acel copil din plâns
agitându-te, furând, minţind –
acum copilul moare încet.
Artistul se simte încolţit de ura din partea mass-mediei. “Eşti o legumă” (lipsită de personalitate şi care practic nu reprezintă un pericol), ei te servesc la masă (se folosesc de tine, sunt conştienţi că obţin anumite avantaje exploatându-te) “şi totuşi te urăsc” – pentru că ai calităţi pe care ei nu le vor avea niciodată şi, de ce nu?, pentru că ai îndrăznealea de a-i ignora.
– Am spus că vrei să începi ceva,
trebuie să începi ceva;
e prea sus ca să urci deasupra,
prea jos ca să intri dedesubt;
eşti blocat la mijloc
iar durerea e crâncenă.
Eşti o legumă, eşti o legumă
şi totuşi ei te urăsc
eşti doar un aperitiv
cu care ei se îndoapă.
În performanţele live există două aspecte remarcabile, în timpul interpretării acestei melodii, cu tehnica de dans complicată de tip “stop/start” care îi aduce pe Michael Jackson şi pe dansatorii săi în poziţie imobilă şi momentul în care artistul e acompaniat de audienţă în timpul pasajului muzical.
Cântecul se încheie cu un refren repetat "Mama-se, mama-sa, ma-ma-coo-sa". De origine cameruniană, “makossa” este numele unui dans tradiţional. “Makossa” înseamnă “eu dansez” în dialectul populaţiei Duala (un grup etnic din Camerun).
În final, Michael se adresează tuturor celor care i-au împărtăşit, într-o formă sau alta, suferinţa, îndemnându-i să înfrunte rautăţile lumii cu demnitate, pentru că adevărul e de partea lor.
– Ridică-ţi capul sus
şi strigă la lume
“ştiu că sunt cineva”
şi lasă adevărul să fie dezvăluit;
nimeni nu te poate răni acum,
pentru că ştii ce e adevărat;
da, eu am încredere în mine,
deci şi tu să ai încredere în tine;
ajută-mă să cânt asta:
Ma ma se, ma ma sa, ma ma coo sa
Ma ma se, ma ma sa, ma ma coo sa…
Cântă lumii, cântă toată noaptea…
Eu cred însă că acest ultim îndemn, Michael Jackson şi-l adresează mai degrabă sie însuşi, pentru a se încuraja. Faptul că Wanna Be Startin’ Something a fost pe lista tuturor turneelor sale, de la “Victory” şi până la “This is It”, arată că acest cântec reprezintă mai mult decât o răbufnire, mai mult decât o exteriorizare a sentimentului de frustrare al artistului în faţa caracatiţei mass-media. Wanna Be Startin’ Something este de fapt o radiografie a geniului exilat într-o lume a celor anoşti şi mici la suflet.
*a-şi freca umerii/coatele (de cineva) = a fi (excesiv de) prietenos, a se băga în seamă (în jargon)
...
– Am spus că vrei să începi ceva,
trebuie să începi ceva;
e prea sus ca să urci deasupra,
prea jos ca să intri dedesubt;
eşti blocat la mijloc
iar durerea e crâncenă.
Wanna Be Startin' Something este un cântec compus de Michael Jackson şi inclus în albumul “Thriller” (1982). Lansat ca al patrulea single al albumului în mai 1983, a atins locul 5 în topul de single-uri Billboard 100, locul 8 în UK Singles Chart şi de asemenea a intrat în topurile americane Hot Black Singles şi Hot Dance Club Songs.
Wanna Be Startin' Something este o răbufnire a lui Michael Jackson la adresa zvonurilor lipsite de raţiune şi de bun-simţ răspândite despre el în media, dar şi la atitudinea nesănătoasă a amatorilor de bârfe.
– Mi-am dus iubita la doctor
cu febră, dar nu i-a găsit nimic;
înainte să se ducă vestea,
au zis că ea a avut o cădere.
Cineva încearcă mereu să-mi facă iubita să plângă
vorbind, ţipând, minţind,
spunând: “tu chiar trebuie să începi ceva.”
Wanna Be Startin’ Something nu a beneficiat de un videoclip, dar artistul l-a inclus în toate turneele sale, chiar la începutul spectacolelor, pentru mesajul pe care îl transmite precum şi pentru ritmul molipsitor.
Referirea la aberaţiile media este evidentă. Cântecul este o critică la adresa exagerărilor, zvonisticii, răutăţilor, ipocriziei:
– Adori să pretinzi că eşti bun
când de fapt tu mereu cauţi să faci lucruri care nu sunt bune;
tu chiar nu poţi să-l faci să o urască pe ea
şi atunci limba ta devine ca un brici.
Întotdeauna există cineva care vrea
ca iubita mea să plângă mereu –
într-un mod perfid, viclean, depravat,
ai reuşit să-mi faci iubita să plângă.
Melodia a atins o mare popularitate, rivalizând cu celelalte compoziţii de pe albumul “Thriller”. Michael nu a ales o rutină specifică de dans pentru Wanna Be Startin’ Something, aşa cum a făcut-o pentru Billie Jean, Thriller sau Beat It, ci a preferat o coregrafie mult mai flexibilă.
Menţiunea referitoare la Billie Jean întăreşte opiniile exprimate în cântecul care-i poartă numele:
– Billie Jean vorbeşte întruna
când nimeni altcineva nu vorbeşte
spunând minciuni şi frecându-şi umerii*
aşa încât au spus că gura ei e o “moară stricată”.
Cineva încearcă mereu să-mi facă iubita să plângă
vorbind, ţipând, spionând,
spunând “tu chiar trebuie să începi ceva.”
Copilul din strofa a patra simbolizează ceea ce este artistul, nevoile şi dorinţele sale în stare pură, dorinţe care se manifestă prin atitudinea copilului – care, în acest caz, plânge. Ideea de a încerca să oprească plânsul copilului “furând, minţind” şi nu oferindu-i hrana de care acesta are nevoie (hrana reprezentând în acest caz liniştea, dragostea), este un alt simbol, dintre cele multe utilizate de Michael Jackson în opera sa.
– (Ce) dacă tu nu poţi să-ţi hrăneşti copilul,
ei nu au un copil
şi nici să nu te gândeşti că poate
nu poţi să-ţi hrăneşti copilul.
Vei încerca mereu
să opreşti acel copil din plâns
agitându-te, furând, minţind –
acum copilul moare încet.
Artistul se simte încolţit de ura din partea mass-mediei. “Eşti o legumă” (lipsită de personalitate şi care practic nu reprezintă un pericol), ei te servesc la masă (se folosesc de tine, sunt conştienţi că obţin anumite avantaje exploatându-te) “şi totuşi te urăsc” – pentru că ai calităţi pe care ei nu le vor avea niciodată şi, de ce nu?, pentru că ai îndrăznealea de a-i ignora.
– Am spus că vrei să începi ceva,
trebuie să începi ceva;
e prea sus ca să urci deasupra,
prea jos ca să intri dedesubt;
eşti blocat la mijloc
iar durerea e crâncenă.
Eşti o legumă, eşti o legumă
şi totuşi ei te urăsc
eşti doar un aperitiv
cu care ei se îndoapă.
În performanţele live există două aspecte remarcabile, în timpul interpretării acestei melodii, cu tehnica de dans complicată de tip “stop/start” care îi aduce pe Michael Jackson şi pe dansatorii săi în poziţie imobilă şi momentul în care artistul e acompaniat de audienţă în timpul pasajului muzical.
Cântecul se încheie cu un refren repetat "Mama-se, mama-sa, ma-ma-coo-sa". De origine cameruniană, “makossa” este numele unui dans tradiţional. “Makossa” înseamnă “eu dansez” în dialectul populaţiei Duala (un grup etnic din Camerun).
În final, Michael se adresează tuturor celor care i-au împărtăşit, într-o formă sau alta, suferinţa, îndemnându-i să înfrunte rautăţile lumii cu demnitate, pentru că adevărul e de partea lor.
– Ridică-ţi capul sus
şi strigă la lume
“ştiu că sunt cineva”
şi lasă adevărul să fie dezvăluit;
nimeni nu te poate răni acum,
pentru că ştii ce e adevărat;
da, eu am încredere în mine,
deci şi tu să ai încredere în tine;
ajută-mă să cânt asta:
Ma ma se, ma ma sa, ma ma coo sa
Ma ma se, ma ma sa, ma ma coo sa…
Cântă lumii, cântă toată noaptea…
Eu cred însă că acest ultim îndemn, Michael Jackson şi-l adresează mai degrabă sie însuşi, pentru a se încuraja. Faptul că Wanna Be Startin’ Something a fost pe lista tuturor turneelor sale, de la “Victory” şi până la “This is It”, arată că acest cântec reprezintă mai mult decât o răbufnire, mai mult decât o exteriorizare a sentimentului de frustrare al artistului în faţa caracatiţei mass-media. Wanna Be Startin’ Something este de fapt o radiografie a geniului exilat într-o lume a celor anoşti şi mici la suflet.
*a-şi freca umerii/coatele (de cineva) = a fi (excesiv de) prietenos, a se băga în seamă (în jargon)
...
vineri, 5 februarie 2010
J. Randy Taraborrelli – Unde se termină magia şi unde începe nebunia
...
Am citit, în sfârşit, cartea care a făcut atâta vâlvă în lunile de după dispariţia Regelui Pop, la îndemnul unor prieteni care m-au asigurat că aceasta conţine informaţii concrete care îmi vor folosi pentru un proiect la care lucrez acum. Au avut dreptate. Detaliile legate de copilăria, familia şi cariera lui Michael Jackson sunt documentate, credibile, suficient de detaliate şi prezentate în ordine cronologică, incluzând informaţii relevante despre persoanele din anturajul lui Michael, cele care i-au influenţat, într-o formă sau alta, unele decizii şi poate chiar viaţa. Mi-a plăcut cum au fost prezentate mama Katherine şi prietena Elizabeth Taylor; sunt de acord şi cu felul în care o descrie pe Lisa-Marie Presley – asta nu a făcut decât să-mi confirme ceea ce intuisem despre ea, numai văzând-o în interviul dat Dianei Sawyer şi citindu-i declaraţiile; deşi admit că Taraborrelli e destul de părtinitor cu Lisa, probabil fiindcă speră că, la un moment dat, va colabora cu ea la editarea unei biografii. Taraborrelli e corect şi faţă de John Branca, avocatul şi negociatorul genial care i-a fost alături lui Michael până la capăt; inclusiv faţă de Debbie Rowe, femeia care a ieşit din anonimat numai fiindcă s-a oferit să-i facă lui Michael copii (deşi sunt convins că, în orice clipă, milioane de femei din lumea asta ar fi făcut acelasi lucru şi în aceiaşi termeni). Dar de pe la jumătatea cărţii am simţit o schimbare in tonul autorului.
Se laudă că îl ştie pe Michael de când erau amândoi copii şi se mai laudă că i-a fost prieten, ca şi cum în CV-ul lui de scriitor asta e o chestie relevantă pentru calităţile literare, ca şi cum asta ar fi ceva care garantează faptul că e un scriitor cu talent. Hm... Poate că au fost oarecum apropiaţi într-o perioadă. Dar până la urmă Taraborelli nu e decât un jurnalist amărât, care a ştiut pe lângă cine să se dea ca să-şi poată scoate nişte cărţi. Iar toată lumea ştie că Michael nu a putut fi niciodată prieten cu un jurnalist. Totuşi... probabil că la început monseur Taraborrelli a crezut că e prietenul lui Michael. Iar apoi, cam după 1988, şi-a dat seama că nu era deloc aşa, motiv pentru care cartea lui conţine nişte comentarii ireverenţioase şi nişte opinii personale defavorabile lui Michael, care mie unul mi-au dezvăluit o frustrare adâncă a autorului şi o dorinţă de răzbunare. „Magia” pe care o resimţise în preajma lui Michael în primii ani ai relaţionării lor începe să fie înlocuită treptat de „nebunia” furibundă determinată de conştientizarea faptului că Michael nu i-a fost niciodată prieten, de fapt.
Am căutat informaţii despre acest „scriitor” şi nu am putut găsi nimic legat de viaţa sa personală. Se afişează ca un tip singuratic, dar, aşa cum el însuşi sugerează în carte, nu există „tip singuratic” – sau, dacă există, probabil e gay (sau pedofil). Sincer, nu m-ar mira ca Taraborrelli să fie gay. I-am studiat privirea din fotografii, părul vopsit acaju şi rânjetul – toate mi-au inspirat repulsie, ca atunci când priveşti ceva pervers. La urma-urmei, de ce n-ar fi posibil ca Taraborrelli să fi nutrit faţă de Michael sentimente ascunse? După părerea mea, în a doua parte a cărţii se comportă ca un iubit gelos – lipsit de inteligenţă, e adevărat, dar şi cumplit de gelos.
Şi au mai fost lucruri care nu mi-au plăcut, în special unele opinii personale care se bat cap în cap. Pe undeva afirmă într-o paranteză că Michael habar n-avea să cânte la pian, iar în ziua căsătoriei cu Debbie tot autorul scrie nonşalant că Michael s-a aşezat la pian şi a inceput sa cânte. (Acum fac şi eu o paranteză: l-am văzut în reclama Pepsi, aşezat la pian, şi i-am urmărit degetele. Poate că nu era Franz Liszt, dar în mod cert putea să interpreteze foarte ok). În altă parte, afirmă că Michael a vrut să-şi albească pielea cu nişte creme, la care autorul nostru s-a apucat să ne reproducă prospectul. La un moment dat se spunea: „se aplică în strat subţire, pe zonele afectate”. Care zone afectate, neică? Pănă la acel capitol, nu pomenise de vitiligo; insista cu ideea că Michael n-avea nici pe dracu’ şi doar voia să devină alb.
În afară de asta, mie mi s-a părut evident că monseur Taraborrelli confundă copiii lui Michael între ei. E posibilă o asemenea gafă, când spui că i-ai fost „prieten din copilărie” şi mai ales „confident”? Ca să nu mai spun că nici măcar nu trebuie sa fii confidentul lui Michael ca să ştii cum arată copiii lui. Pentru Taraborrelli însă, Prince Michael I are „părul negru şi ochii căprui închis”, iar Prince Michael II e „foarte blond”. What??
Şi, nu în ultimul rand, cum naiba poţi să spui că e zgârcit, despre un om care a donat câştigul din munca lui, depusă pentru turneele istovitoare “Victory”, “Dangerous” şi “History” (ca să menţionez doar o fărâmă din generozitatea lui)? În a doua parte a cărţii cred că am citit de zeci de ori cuvântul “zgârcit” alături de numele lui Michael Jackson.
Pentru mine, cartea lui Taraborrelli pare eclectică, lipsită de consecvenţă în idei. Dacă în prima parte îl descrie pe Michael într-o lumină destul de obiectivă, în cea de-a doua parte îl prezintă ca pe un tip bizar, labil şi extrem de dificil. Dacă în prima parte descrie în detaliu aspectele legate de viaţa sa profesională, în cea de-a doua insistă pe bârfele şi speculaţiile media – sincer, de aici nu am aflat nimic nou, nimic demn de atenţie. Şi concluzia mea este că „magie şi nebunie” nu se referă la Michael Jackson, ci la Taraborrelli. Pentru că, orice ar face, nu va fi niciodată altceva decât un reporter amărât şi frustrat care, deşi nu merita, a avut ocazia, la un moment dat, să simtă magia din preajma Regelui... şi apoi nebunia de a fi respins.
În ultimul capitol, Taraborrelli spune: „Nu îmi pot imagina o lume fără Michael Jackson.” Ei bine, nici eu. Dar îmi pot imagina, desigur, o lume fără monseur Taraborrelli şi fără alţii ca el. Şi, ştiţi ceva? E foarte mişto.
...
Am citit, în sfârşit, cartea care a făcut atâta vâlvă în lunile de după dispariţia Regelui Pop, la îndemnul unor prieteni care m-au asigurat că aceasta conţine informaţii concrete care îmi vor folosi pentru un proiect la care lucrez acum. Au avut dreptate. Detaliile legate de copilăria, familia şi cariera lui Michael Jackson sunt documentate, credibile, suficient de detaliate şi prezentate în ordine cronologică, incluzând informaţii relevante despre persoanele din anturajul lui Michael, cele care i-au influenţat, într-o formă sau alta, unele decizii şi poate chiar viaţa. Mi-a plăcut cum au fost prezentate mama Katherine şi prietena Elizabeth Taylor; sunt de acord şi cu felul în care o descrie pe Lisa-Marie Presley – asta nu a făcut decât să-mi confirme ceea ce intuisem despre ea, numai văzând-o în interviul dat Dianei Sawyer şi citindu-i declaraţiile; deşi admit că Taraborrelli e destul de părtinitor cu Lisa, probabil fiindcă speră că, la un moment dat, va colabora cu ea la editarea unei biografii. Taraborrelli e corect şi faţă de John Branca, avocatul şi negociatorul genial care i-a fost alături lui Michael până la capăt; inclusiv faţă de Debbie Rowe, femeia care a ieşit din anonimat numai fiindcă s-a oferit să-i facă lui Michael copii (deşi sunt convins că, în orice clipă, milioane de femei din lumea asta ar fi făcut acelasi lucru şi în aceiaşi termeni). Dar de pe la jumătatea cărţii am simţit o schimbare in tonul autorului.
Se laudă că îl ştie pe Michael de când erau amândoi copii şi se mai laudă că i-a fost prieten, ca şi cum în CV-ul lui de scriitor asta e o chestie relevantă pentru calităţile literare, ca şi cum asta ar fi ceva care garantează faptul că e un scriitor cu talent. Hm... Poate că au fost oarecum apropiaţi într-o perioadă. Dar până la urmă Taraborelli nu e decât un jurnalist amărât, care a ştiut pe lângă cine să se dea ca să-şi poată scoate nişte cărţi. Iar toată lumea ştie că Michael nu a putut fi niciodată prieten cu un jurnalist. Totuşi... probabil că la început monseur Taraborrelli a crezut că e prietenul lui Michael. Iar apoi, cam după 1988, şi-a dat seama că nu era deloc aşa, motiv pentru care cartea lui conţine nişte comentarii ireverenţioase şi nişte opinii personale defavorabile lui Michael, care mie unul mi-au dezvăluit o frustrare adâncă a autorului şi o dorinţă de răzbunare. „Magia” pe care o resimţise în preajma lui Michael în primii ani ai relaţionării lor începe să fie înlocuită treptat de „nebunia” furibundă determinată de conştientizarea faptului că Michael nu i-a fost niciodată prieten, de fapt.
Am căutat informaţii despre acest „scriitor” şi nu am putut găsi nimic legat de viaţa sa personală. Se afişează ca un tip singuratic, dar, aşa cum el însuşi sugerează în carte, nu există „tip singuratic” – sau, dacă există, probabil e gay (sau pedofil). Sincer, nu m-ar mira ca Taraborrelli să fie gay. I-am studiat privirea din fotografii, părul vopsit acaju şi rânjetul – toate mi-au inspirat repulsie, ca atunci când priveşti ceva pervers. La urma-urmei, de ce n-ar fi posibil ca Taraborrelli să fi nutrit faţă de Michael sentimente ascunse? După părerea mea, în a doua parte a cărţii se comportă ca un iubit gelos – lipsit de inteligenţă, e adevărat, dar şi cumplit de gelos.
Şi au mai fost lucruri care nu mi-au plăcut, în special unele opinii personale care se bat cap în cap. Pe undeva afirmă într-o paranteză că Michael habar n-avea să cânte la pian, iar în ziua căsătoriei cu Debbie tot autorul scrie nonşalant că Michael s-a aşezat la pian şi a inceput sa cânte. (Acum fac şi eu o paranteză: l-am văzut în reclama Pepsi, aşezat la pian, şi i-am urmărit degetele. Poate că nu era Franz Liszt, dar în mod cert putea să interpreteze foarte ok). În altă parte, afirmă că Michael a vrut să-şi albească pielea cu nişte creme, la care autorul nostru s-a apucat să ne reproducă prospectul. La un moment dat se spunea: „se aplică în strat subţire, pe zonele afectate”. Care zone afectate, neică? Pănă la acel capitol, nu pomenise de vitiligo; insista cu ideea că Michael n-avea nici pe dracu’ şi doar voia să devină alb.
În afară de asta, mie mi s-a părut evident că monseur Taraborrelli confundă copiii lui Michael între ei. E posibilă o asemenea gafă, când spui că i-ai fost „prieten din copilărie” şi mai ales „confident”? Ca să nu mai spun că nici măcar nu trebuie sa fii confidentul lui Michael ca să ştii cum arată copiii lui. Pentru Taraborrelli însă, Prince Michael I are „părul negru şi ochii căprui închis”, iar Prince Michael II e „foarte blond”. What??
Şi, nu în ultimul rand, cum naiba poţi să spui că e zgârcit, despre un om care a donat câştigul din munca lui, depusă pentru turneele istovitoare “Victory”, “Dangerous” şi “History” (ca să menţionez doar o fărâmă din generozitatea lui)? În a doua parte a cărţii cred că am citit de zeci de ori cuvântul “zgârcit” alături de numele lui Michael Jackson.
Pentru mine, cartea lui Taraborrelli pare eclectică, lipsită de consecvenţă în idei. Dacă în prima parte îl descrie pe Michael într-o lumină destul de obiectivă, în cea de-a doua parte îl prezintă ca pe un tip bizar, labil şi extrem de dificil. Dacă în prima parte descrie în detaliu aspectele legate de viaţa sa profesională, în cea de-a doua insistă pe bârfele şi speculaţiile media – sincer, de aici nu am aflat nimic nou, nimic demn de atenţie. Şi concluzia mea este că „magie şi nebunie” nu se referă la Michael Jackson, ci la Taraborrelli. Pentru că, orice ar face, nu va fi niciodată altceva decât un reporter amărât şi frustrat care, deşi nu merita, a avut ocazia, la un moment dat, să simtă magia din preajma Regelui... şi apoi nebunia de a fi respins.
În ultimul capitol, Taraborrelli spune: „Nu îmi pot imagina o lume fără Michael Jackson.” Ei bine, nici eu. Dar îmi pot imagina, desigur, o lume fără monseur Taraborrelli şi fără alţii ca el. Şi, ştiţi ceva? E foarte mişto.
...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)