LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 3

...


Debbie Rowe este o persoană voluntară, căreia îi place libertatea şi care – aşa cum ea singură a recunoscut – nu are veleităţi de „casnică”, de femeie care să stea acasă şi să schimbe scutece. Nu văd nimic anormal în asta. Se întâmplă la toate nivelurile, pe scara evoluţiei vieţii pe Pământ. Instinctul matern e ceva cu care te naşti ori nu. Dar monseur Bashir a arătat, încă odată, că mintea lui cea bolnavă era fixată pe ideea de a-l umili pe Michael. Aş fi vrut să văd o discuţie între el şi Debbie Rowe, pentru că la un moment dat, am avut senzaţia că voia să o tragă de păr şi să o ducă, obligat-forţat, la coada cratiţei. Evident însă că nu e adevărat. Pe Bashir nu-l interesează absolut deloc dacă Debbie vrea să stea lângă copiii ei sau nu. Ba chiar i-a convenit de minune că ea a ales „să nu”, pentru că asta i-a alimentat campania de denigrare a lui Michael, i-a adus audienţă şi un job mult-râvnit. Poate că Debbie nu e cea mai inteligentă persoană din lume, nu e cultă şi are dificultăţi în exprimare, dar e cât se poate de sinceră în declaraţii, iar felul în care vorbeşte despre Michael poate înmuia şi munţii... mai puţin bolovanul pe care îl are Bashir în locul în care alte fiinţe au o inimă. Debbie Rowe a vrut să-i ofere lui Michael, copiii pe care el şi-i dorea atât de mult. Nu neg că a avut în vedere şi o recompensă pentru treaba asta, dar primul impuls a fost să-l răsplătească pentru generozitatea pe care i-a arătat-o de-a lungul anilor şi să-i ofere, în schimb, ceva care să-l facă fericit – iar singurul lucru pe care îl putea face erau copiii. Studiind-o cu atenţie, aş putea paria că Debbie nu şi-a dorit niciodată copii, că nu şi-a dorit să fie strigată „mamă” şi că îi era frică de naştere, ca de dracu’. Iar dacă totuşi a decis să facă asta, este evident că a făcut-o pentru Michael şi nu merită decât respect şi admiraţie. Sunt convins că Michael nu i-a interzis niciodată să se apropie de copii (aşa cum vrea să insinueze Bashir), a fost alegerea ei să stea deoparte şi nu cred că cineva din lumea asta are dreptul să o judece. “Sunt copiii lui Michael... Sunt şi ai mei, dar eu i-am făcut numai pentru că am vrut ca el să fie tată” – declaraţia aceasta spune totul, alte cuvinte sunt inutile. Cu atât mai penibile mi se par insistenţele lui Bashir şi felul lui imbecil de a încerca, efectiv şi fără vreo urmă de bun-simţ, să-i tragă, la propriu, lui Michael, pantalonii de pe el. Ceea ce a făcut Bashir nu se numeşte interviu, ci flecăreală de ţaţă. Iar “opera” lui nu e documentar, ci batjocură. Documentarul se presupune că prezintă, în mod obiectiv, nişte fapte. Eu n-am văzut absolut nimic obiectiv la Bashir. Dacă veţi fi atenţi, veţi observa, în cele două fragmente în care apare, că Michael e foarte nemulţumit. Se poate observa cum, mai intâi e surprins, apoi stânjenit, iritat şi într-un final, nervos de-a dreptul. Uitându-mă în ochii lui, am simţit că în momentele acelea şi-a dat seama ce greşeală făcuse, acceptând “interviul” cu Bashir.

În final, vă propun să ne destindem puţin şi să mai facem un exercitiu de imaginaţie: ce gândea Michael în timpul interogatoriului lui Bashir?

***

Bashir: Când vorbeam cu Prince, într-o zi, mi-a spus că el nu are mamă.
Michael: A spus că nu are mamă? [Ce-o fi vrând ăsta?]
Bashir: Da. L-am întrebat: “Prince, unde e mămica ta?” Iar el mi-a răspuns: “Eu nu am mamă.”
Michael: E adevărat. [Aşa, şi?]
Bashir: Tu i-ai zis să spună aşa?
Michael: Nu. [Ce întrebare idioată!]
Bashir: Ce crezi că a vrut să spună atunci când a zis: “Eu nu am mamă”?
Michael: Exact ce a spus, că nu are mamă. [OMG, ăsta vrea să-i traduc din engleză în engleză...]

***

Michael: Primii doi, Prince şi Paris, copiii lui Debbie... au fost concepuţi natural.
Bashir: Ai făcut sex cu Debbie?
Michael: Da. [WTF??... Ăsta nu pricepe ce înseamnă “concepuţi natural”?]
Bashir: E dificil pentru mine, pentru că te văd atât de stânjenit...
Michael: [Lasă vrăjeala, se vede din avion că eşti mai curios ca o ţaţă...]
Bashir: Chiar ai făcut sex cu Debbie cand aţi conceput acei copii?
Michael: Da, da. [OMG, sper că n-o să mă pună să-i desenez...]





...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 2

...

Iertaţi-mă, dar nu pot să nu comentez puţin. Mai întâi, pentru cine nu ştie, vreau să exprim nişte definiţii:

Chiloţar = psihopat obsedat să adulmece (şi la propriu şi la figurat) chiloţii vedetelor.

Psihopat = persoană care suferă de tulburări de afectivitate, comportament şi/sau caracter; termen generic pentru cineva care prezintă ciudăţenii în comportare.

Bashir s-a milogit de Michael să facă interviul şi l-a păcălit să-l accepte, sub pretextul că va prezenta lumii adevărul. Michael ştia bine care e adevărul, iar Bashir ştia bine că nu voia decât faimă şi rating. L-a făcut pe Michael să promită că nu va ascunde nimic, pentru că el nu a urmărit, de la bun început, decât să-i dea lovitura de graţie. Bashir s-a comportat exact ca un psihopat, care se insinuează în viaţa unui om cu scopul de a-i da cu ranga în cap. După ce că Michael a acceptat cu greu să-i deschidă porţile Neverland şi ale inimii sale (ştia el de ce şi-mi pare nespus de rău că nu şi-a ascultat instinctele), psihopatul a mai avut şi pretenţii. Cum de a fost Michael de acord cu asta, nu pot să-mi explic. Iar întrebările despre viaţa intimă, sincer, chiar nu-şi aveau rostul. Ce importanţă avea pentru tot restul lumii dacă Michael a făcut sex cu Debbie sau nu? Am avut, efectiv, imaginea lui Bashir încercând să-l dezbrace pe Michael cu forţa, ca să-i adulmece lenjeria intimă. Îl vedeam studiindu-i cu lupa cearşafurile şi hainele din maşina de spălat. Mie asta mi-a sugerat tot „interviul” lui. Şi, ori de câte ori îl aud pe chiloţar întrebând ceva, am în minte aceeaşi imagine, pentru că, evident, monseur Bashir nu se gândeşte decât la asta, pentru că e un pervers ordinar. S-a văzut clar că, din capul locului, pe Bashir nu l-au interesat munca lui Michael, realizările lui, generozitatea şi geniul care i-au definit caracterul – nuuu, pe monseur Bashir nu l-au interesat decât rufele murdare. La toate discuţiile purtate în interior, îl văd pe Michael nervos, din ce în ce mai nervos. Ştiu că, atunci când bâţâie din picior, e furios de-a dreptul. Şi l-am văzut făcând asta, la fiecare întrebare legată de aspectele intime din viaţa lui, despre care nu i-a plăcut niciodată să vorbească. Şi de fiecare dată îmi închipui cum ar arăta talpa bocancului meu lipită de faţa lui Bashir. Pentru halul ăsta de „interviu”, nu era nevoie să stea pe lângă Michael, ca o căpuşă infectă, timp de 8 luni. Michael i-a arătat tot, iar Bashir n-a prezentat la televizor decât... „chiloţi”. Evident, pentru că pe monseur numai asta îl pasionează.

Iată cam ce îmi imaginez eu că gândea Michael, în timpul „interviului” lu’ peşte:

Bashir: Tu nu vrei să creşti?
Michael: Nu, eu sunt Peter Pan. [Pfff... ce întrebări retardate îmi pune ăsta... şi se laudă că e jurnalist...]
Bashir: Ba nu, tu eşti Michael Jackson.
Michael: Sunt Peter Pan în adâncul inimii. [Bre, ăsta ori e prost, ori se face. Şi de ce-mi vorbeşte atât de insinuat, se crede psihiatru?]






...

LIVING WITH MICHAEL JACKSON - Partea 1

...

Unii dintre voi şi-au exprimat dorinţa de a vedea documentarul “Living With Michael Jackson – The Footage You Were Never Meant To See” cu traducere în limba română. Am reuşit, într-un final glorios, să aflu cum se editează şi cum se adaugă o subtitrare, iar în seara aceasta mă bucur să vă pot prezenta prima parte a documentarului, care are în total 9 părţi. Nu a fost o muncă uşoară, mi-au trebuit ţîşpe softuri pentru chestia asta; dar nu o spun cu dorinţa mascată (şi, evident, tembelă :) de a mi se ridica statuie, ci doar ca să vă pun în gardă, că procesul va dura ceva mai mult, că nu ştiu când voi termina de subtitrat toate cele 9 părţi, aşa încât va trebui să apelez la răbdarea voastră şi nu-mi rămâne decât să sper că aşteptarea va merita.

Cu tristeţe am constatat că informatiile despre acest documentar sunt extrem de rare şi de sărace şi nu am găsit pe toată tarlaua lui Google transcriptul în engleză – lucru care m-ar fi ajutat enorm. Prin urmare, e posibil ca, pe ici-pe colea, traducerea să nu fie cea mai exactă (e vorba de cuvinte, nu de fraze întregi, nu vă speriaţi :) din cauză că în câteva locuri nu se înţelege foarte bine şi toată strădania mea nu m-a ajutat prea mult.

De asemenea, vreau să vă mărturisesc că mi-a fost extrem de greu să mă abţin de la anumite paranteze conţinând comentarii “de dulce” la adresa chiloţarului Bashir (şi nu pentru că Postul Paştelui bate la uşă sau pentru că azi e miercuri :), dar am depus eforturi supra-extra-ultra-mega-omeneşti de a respecta etica şi deontologia profesională (lol).

A, era sa uit: din păcate, toate cele ţîşpe softuri pe care le-am folosit în procesul de producţie, nu m-au putut ajuta să pun diacritice, aşa că vă cer scuze pentru acest impediment. Trag nădejde ca, până ajung la partea a 9-a, să rezolv această problemă :)


P.S. Deşi documentarul este conform cu realitatea şi prezintă cu acurateţe interviul Regelui Pop, tot ceea ce simt e o amărăciune profundă, pentru că îl văd pe Michael aproape lipsit de speranţă, vocea lui e resemnată iar ochii îi sunt trişti. Dacă nu ar fi existat acea dezamăgire, acea resemnare şi acea tristeţe, el nu ar fi acceptat în vecii vecilor să stea de vorbă cu psihopatul de bashir. Şi nu mă pot opri să mă gândesc: “într-adevăr, acest film nu trebuia să-l vedem... niciodată.”




...

T-Pain: “A fost cu adevărat o onoare să-l cunosc pe Michael Jackson”

...

Am avut bucuria să-l cunosc pe Michael Jackson şi a fost o experienţă uimitoare. Eram în Los Angeles şi am primit un telefon de la avocatul lui Michael şi bunul său prieten Peter Lopez* care mi-a spus: “Hei, omule, Michael vrea să te întâlnească.”

Eram pur şi simplu năucit. Habar n-aveam ce să fac. În loc să mă bucur, mă tot întrebam: de ce ar vrea Michael să se întâlnească cu mine?” LOL. Mă simţeam onorat. Aşa că în ziua respectivă, după-amiază, am mers la el acasă. Am intrat şi am fost condus într-o încăpere care arăta ca un cazino, cu o mulţime de automate şi mese de blackjack ca cele din cazinourile din Las Vegas. Era cel mai uimitor lucru pe care l-am văzut vreodată.

Majordomul lui a venit şi mi-a spus: “Hei, Michael vrea să vă întâlniţi în Camera Aurie.” Asa că am mers acolo şi, într-adevăr, îşi merita numele: totul era auriu, de la canapele până la ramele tablourilor. Avea monede aurii pe masă, era o nebunie! Am vorbit ore în şir, pentru că aveam multe în comun. Amândoi iubeam desenele animate. Michael mi-a spus că melodia lui preferată era “Bartender”, o melodie foarte haioasă.

Partea nebună a fost că, în mijlocul conversaţiei, auzeam autocarele afară şi oameni care vorbeau in microfoane: “Hei, toată lumea, aceasta este casa lui Michael Jackson!”. Michael mi-a spus: “E o nebunie, aşa e în fiecare zi. Oamenii nu vor să mă lase în pace. Nu pot nici măcar să ies in propria mea curte.” Pot să spun că îi era foarte greu să se împace cu asta. Era un stress foarte mare pentru el.”

Întâlnirea noastră s-a sfârşit într-o notă plăcută, până la urmă; şi am plănuit să intrăm împreună în studio şi să înregistrăm. Dar asta nu s-a mai întâmplat, din păcate. A fost o mare onoare pentru mine să-l întâlnesc pe cel mai mare artist al lumii iar ziua aceea o voi păstra cu drag în amintire, toată viaţa mea.



[*Peter Lopez, un tip de o înaltă ţinută morală, un avocat de succes, specializat în probleme legate de industria show-business-ului, despre care toţi cei cu care a lucrat au numai cuvinte de laudă, a fost avocatul mai multor artişti, printre care şi Michael Jackson. Peter Lopez a fost găsit, pur şi simplu, împuşcat în cap, în locuinţa sa din Encino, California, pe data de 30 aprilie 2010. În august 2009 afirmase la un post de televiziune, într-un interviu, că moartea lui Michael e suspectă şi că, până la urmă, se va afla ce s-a întâmplat cu adevărat. Lângă el a fost găsit un bilet de adio, în care îşi cerea iertare pentru gestul său dar nu dădea nicio explicaţie privind motivul pentru care s-ar fi decis să-şi ia viaţa (oare pentru că nu ar fi existat vreun motiv??) Poliţia a declarat că Peter Lopez s-a sinucis iar cazul a fost clasat.]





...

Pledoarie pentru eroi

...


Când suntem copii, credem în eroi. Ne îndrăgostim de Superman, Spiderman sau Hercule şi ne dorim să fim ca ei. Prin adolescenţă, modelele noastre devin Winnetou, Robin Hood, D’Artagnan, Zorro; apoi comisarul Moldovan, doctorul Mark Sloan, detectivul Mac Taylor ori vreun alt justiţiar, mult mai uman, dar la fel de inteligent şi de brav. Apoi ne maturizăm, ne alegem o profesie şi devenim simple unităţi sociale, părţi infime ale colosului brut, lipsit de sensibilitate, care nu dă doi bani pe vise şi care se numeşte sistem. Eroii noştri din copilărie sunt abandonaţi undeva, într-un raft al sufletului, pe care se aşterne praful. M-am întrebat adeseori de ce, deşi cu toţii ne dorim iniţial să schimbăm lumea asta într-una mult mai frumoasă, mai curată şi mai paşnică, până la urmă ajungem invariabil să facem nişte compromisuri jalnice cu sistemul. De ce se întâmplă asta? De ce urâm nedreptatea, dar ajungem să facem parte din ea? De ce detestăm felul în care ne-au tratat părinţii noştri, dar la maturitate ajungem să ne comportăm exact ca ei, cu propriii noştri copii? De ce ne dăm seama ce am avut abia atunci când e prea târziu? De ce, deşi ştim care vor fi consecinţele, ne lăsăm de fiecare dată minţiţi – şi ne minţim, de fiecare dată, pe noi înşine? Şi de ce ne lăsăm manipulaţi, distruşi pe dinăuntru, de mereu acelaşi sistem nedrept? Sunt întrebări la care e greu să găsim răspunsuri – asta, în cazul în care chiar există răspunsuri şi întrebările acestea nu sunt doar retorice. De ce, de la Robin Hood din copilărie ajungem la cine ştie ce cocalar de Dorobanţi, iar de la Albă ca Zăpada ajungem să ne mulţumim cu vreo piţipoancă scăpătată şi asezonată cu multe kilograme de silicon? Unde dispar eroii noştri?... Probabil că în acelaşi loc în care ne dispare şi inocenţa. Dar, dacă fiecare lucru de pe pământul ăsta îşi are rostul lui, atunci motivul pentru care ne naştem este să transformăm lumea noastră într-un loc mai bun. Doar că... pe parcursul vieţii noastre, din diverse motive, acest scop este deturnat cu până la 180 de grade, iar noi nu facem – din păcate – nimic pentru a schimba asta.

Şi totuşi... oamenii mai cred în eroi. Iar ăsta e un lucru bun. Pentru că, fără eroi, lumea asta ar fi mult mai anostă.

Indiferent că recunoaştem sau nu, avem nevoie de eroi. Şi, când nu-i găsim, îi inventăm. Pentru că eroul redeşteaptă copilul din noi, acela care are nevoie să creadă în forţa binelui sau în cineva care o deţine şi care ne-o poate insufla.

Dar eroii sunt printre noi. Şi nu e neapărat nevoie să poarte arme ori să ştie să se bată. De fapt, care ar fi calităţile care fac, dintr-un om obişnuit, un erou? Frumusete interioară, charismă, generozitate, dăruire şi poate, mai ales, puterea de a sădi în semeni germenii conştiinţei. Michael Jackson are toate aceste calităţi. Michael Jackson a încercat, prin tot ceea ce a făcut, să ne trezească din somnul raţiunii, să nu lase sa moară ceea ce e bun şi frumos din noi, să nu lase să ne pierdem inocenta şi credinta in eroi. Michael Jackson este un erou. Un exemplu demn de urmat, atât prin el însuşi, cât şi prin toată munca lui de-o viaţă. Şi o dovadă vie a faptului că eroii există... şi sunt printre noi.





Coloana sonoră:

HERO

(Chad Kroeger)



Sunt atât de sus, încât pot să aud Paradisul
dar Paradisul nu mă aude pe mine…

Şi se spune că un erou ne poate salva,
iar eu nu pot să stau aici şi să aştept;
voi apuca strâns aripile vulturilor,
priviţi-ne cum zburăm împreună.

Cineva mi-a spus că iubirea ne-ar putea salva pe toţi,
dar cum va reuşi asta?
uitaţi-vă ce ne-a dat iubirea –
o lume plină de crime, de vărsare de sânge,
lumea pe care o aşteptam noi nu a venit.

Şi se spune că un erou ne poate salva,
iar eu nu pot să stau aici şi să aştept;
voi apuca strâns aripile vulturilor,
priviţi-ne cum zburăm împreună.

Dar, fiindcă lumea nu s-a sfârşit încă, tot ce vă dăruiesc eu e iubire;
nu e iubirea unui erou, de aceea mi-e teamă că nu va schimba lumea

Şi se spune că un erou ne poate salva,
eu nu am de gând să stau aici şi să aştept;
voi apuca strâns aripile vulturilor,
priviţi-ne cum zburăm împreună.

Iar ei ne privesc,
ne urmăresc cum ne înălţăm în zbor...


...

Au fost odată nişte cretini...

...



... care habar n-am ce competenţe au (dacă or avea vreuna), care îşi ascund numele în spatele unui SRL (nu-i mai dau numele ca să nu-mi boicoteze şi postarea asta) şi cărora le-a căşunat pe articolul meu intitulat “Kepp Your Head Up!” În trei săptămâni, am primit trei notificări cu acuzaţii de încălcare a dreptului de autor. După prima notificare, am scos cântecul, după a doua am scos şi conţinutul articolului, la a treia am fost nevoit – deşi fierb de mânie – să las articolul acolo unde mi l-au trimis, adică în “draft”.

Ştiu că li s-a întâmplat şi altora, nu sunt eu victima secolului, dar am sperat că voi fi scutit de asemenea “dulcegării”, nu pentru că aş fi rudă cu mama Omida şi aş avea tupeul să consider ca tot prostul că mie nu mi se poate intâmpla aşa ceva, ci pur şi simplu pentru că blogul acesta chiar nu conţine documente sau afirmaţii pe care “jmecherii lu’ peşte” le-ar putea considera ameninţări la adresa lor sau a planurilor murdare şi oculte – sau, cel puţin aşa cred, că eu nu am cum să fiu o ameninţare pentru ei. Şi totuşi...

Au fost odată nişte cretini, care în lipsă de ocupaţie, între o despăduchere şi un scărpinat în fund, îşi bat joc de câte un ciumpalac care şi-a facut şi el un blog. Altfel decât bătaie de joc nu pot să calific chestia asta.

Încă nu am dat în paranoia. Încă mai consider că nimeni nu are nimic cu mine şi că toată povestea asta nu e decât o distracţie idioată a unor cretini – nişte cretini care îşi justifică într-un mod patetic, jalnic, banii pe care îi încasează; nişte cretini la fel cu cretinii care au tăiat din salarii şi pensii pe motiv că asta salvează tara de la ruină şi de altminteri cu nimic mai prejos decât cretinii care dirijează lumea asta cu tot ce se întâmplă prin ea. Mi se pare evident că îmi sunt încălcate nişte drepturi elementare şi sunt extrem de frustrat din cauza neputinţei – de a riposta, de a mi le revendica, de a cere explicaţii – pentru că nu am cui (a cere explicaţii unor macaci cu creierul în putrefacţie e ca şi cum ai striga la lună, adica inutil).

Eu nu am vrut decât să creez un colţ virtual dedicat unui om care merită toate onorurile lumii. Nu am vrut decât să îi descriu munca, talentul şi dăruirea cu care a încercat să facă din lumea asta a noastră de KKO, un loc mai bun. Dar… au fost odată nişte cretini cărora probabil că nu le place asta. Sau poate nu le place numele meu, sau al blogului – sau dracu’ să-i pieptene ce nu le-o plăcea. Problema e că e posibil ca la un moment dat acest colţ virtual să dispară în neantul din care a fost creat. Numai şi numai pentru că... au fost odată nişte cretini. Şi mai sunt încă.


...

În loc de “Un an nou fericit!”

...



Lumeeee, lumeee!



“Slave To The Rhythm” – un cântec nou, abia “dezlegat” prin grădina internetului şi care m-a făcut să jur că primul club care îl va difuza mă va convinge să-i calc pragul :) Se pare că a fost înregistrat prin 1998-1999, în timpul pregătirilor pentru albumul “Invincible”. Cine are mai multe detalii, îl/o rog să ni le împărtăşească.

Sper să-l puteţi asculta cât mai mulţi dintre voi, înainte sa mă prindă coţohârlele de la web sheriff :)

Mii de mulţumiri Dianei N., care mi-a făcut o surpriză extraordinară acum, la început de an, cu această melodie. Iar eu vreau să-mi împart bucuria cu voi. Nu pot altfel :)

A, era să uit: aştept impresii. Evident :)






...