GHOSTS (Partea a IV-a)

...





Privindu-se în oglindă, primarul vede cum figura i se schimonoseşte... se transformă într-o versiune hidoasă... Secvenţa aceasta îmi aminteşte de “Portretul lui Dorian Gray”. Infăţişarea monstruoasă a primarului parcă ne dezvăluie propriul caracter, hidos, mutilat, înspăimântător. Maestro le arată localnicilor cine e de fapt primarul lor: o creatură dezgustătoare. În oglindă, îşi râde de primar, întrebându-l: “Cine e de speriat acum?... Cine e anormal acum? Ciudatule! Circar amărât! Cine e înspăimântător? Ha-ha!... Cine e ciudat acum?” Parcă e vrăjitoarea din “Albă ca zăpada”: “oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară?” Evident, halul în care arată primarul acum seamănă cu împărăteasa din poveste, atunci când se transformă într-o vrăjitoare bătrână şi atât de hidoasă, încât până şi animalul ei de companie, cioara care-i ştia toate matrapazlâcurile, s-a speriat de ea. Oglinda ca simbol reprezintă reflectarea sinelui, a conştiinţei – într-un cuvânt, adevărul. Oglinda cade, spărgându-se, iar Maestro iese din primar, în acelaşi fel în care intrase, lăsându-l răvăşit, cu părul vâlvoi, hainele în dezordine şi clătinându-se. Îşi pune, cu greu, ochelarii şi îl vede pe Maestro stând în faţa lui, cu un zâmbet ironic. Îi dă târcoale primarului şi face o reverenţă.

Maestro: Aşadar… tot mai vrei să plec? [Copiii dau din cap în semn că nu.]
Primarul [furios]: Da! Da!
Maestro: Bine, voi pleca.

Maestro se lasă în genunchi, izbindu-şi de podea palmele care se sfărâmă. Apoi face acelaşi gest cu braţele, cu fruntea... În final, sub privirile triste ale copiilor, se transformă în pulbere şi dispare. Copiii rămân privind podeaua goală şi aproape că izbucnesc în lacrimi. Chiar şi părinţii lor sunt trişti.

Primarul: Ne-am descotorosit de el. Hai să mergem. [Trece printre localnici; aceştia îi fac loc, dar nu se clintesc. Când vede că nu-l urmează, primarul se întoarce spre ei] Să mergem!!

Fără tragere de inimă, oamenii îl urmează pe primar, oprindu-se de câteva ori şi privind podeaua, în locul unde îl văzuseră ultima oară pe Maestro.

Primarul: Să mergem!! [Se îndreaptă spre uşă şi pune mâna pe clanţă, bombănind:] I-am arătat eu ciudatului.




Când deschide uşa, vede în cadrul ei o faţă imensă, cea a lui Maestro din scena în care avea peste doi metri, spunându-i “Hello!” cu o tentă ghiduşă, ca şi cum i-ar fi spus: “Doar n-ai crezut că ai scăpat de mine?” Primarul o ia la fugă, îngrozit, îi împinge pe concetăţeni ca să-şi facă loc printre ei şi iese printr-un geam. Localnicii îl privesc uimiţi, apoi se întorc spre uşă şi îl văd pe Maestro, zâmbitor, sprijinit de o coloană. Apoi vine spre ei.

Maestro: V-am speriat? [Toată lumea începe sa vorbească, unii râd uşuraţi, alţii gesticulează.] Dar ne-am distrat? [Zâmbeşte larg; cetăţenii tac brusc] Hello ?!

Oamenii simt că trebuie să-l aprobe pe Maestro şi încep să vocifereze: “Da...” Maestro îi priveşte, îşi încrucişează braţele şi râde ca un copil care tocmai a dat un spectacol incredibil şi e bucuros că lumea îl apreciază.





Între timp, în spatele lui se strecoară o siluetă foarte înaltă, acoperită cu o pelerină neagră. Localnicii încremenesc brusc iar Maestro nu înţelege ce e cu ei. Una dintre femei îi arată cu degetul undeva în spatele lui. Maestro se întoarce, vede un craniu şi sare un pas înapoi. Craniul se dă la o parte şi toată lumea se lămureşte că nu erau decât doi copii, cocoţaţi unul pe umerii celuilalt, care aveau chef de glume... încă. Cel cu masca tip craniu era puştiul cel mic, care îl întreabă, şugubăţ, pe Maestro:

Puştiul: Te-am speriat?
Maestro: Nu… Ei bine, poate… ce zici de asta? Poate. [Zâmbeşte]
Puştiul [încântat]: Da!

Maestro îl dă jos pe puşti, râzând. Fratele cel mare, ca să nu fie mai prejos, îi atrage atenţia lui Maestro. Îşi ia o figură încruntată şi întreabă, serios: “Asta e înspăimântător?” Rânjeşte şi îşi apucă faţa cu mâinile, aşa cum l-am văzut pe Maestro făcând în scena în care şi-a smuls pielea ca pe o haină şi a rămas doar scheletul. Nu mai vedem ce se întâmplă, dar auzim cum toată lumea ţipă îngrozită.


––– Sfârşit –––





Este evident că în Ghosts este vorba despre Michael şi cei care îl hărţuiesc. Iar mesajul lui e: “Voi puteţi să mă hărţuiţi, iar eu pot să mă joc cu voi dacă am chef. Însă nu veţi scăpa de mine, dacă eu nu vreau asta.” De ce a ales Michael un scenariu de groază pentru a transmite acest mesaj?... Poate din cauză că felul în care îl portretizau calmoniatorii lui îl făceau să pară un ciudat, o sperietoare. Poate din cauză că i s-a părut interesantă (şi chiar e interesantă) o paralelă între bârfele din tabloide şi filmele de groază. Ambele au la bază scenarii închipuite, ambele sunt menite să impresioneze publicul slab de înger, dar ambele sunt rupte total de realitate şi în spatele ambelor nu se află nici un sâmbure de adevăr. Ca şi cum “pare îngrozitor, dar nu e decât o poveste închipuită.” Aşadar, mesajul lui Michael Jackson în filmul Ghosts e mult mai complex decât ar putea părea, la prima vedere. Ironia, parodierea, ridiculizarea primarului care întruchipează tagma celor care i-au făcut rău, toate condimentate cu demonstraţii de excepţie ale dansului său inimitabil, au reuşit să facă din Ghosts o mostră artistică nemuritoare. În ceea ce priveşte relevarea atitudinii sale reale faţă de copii, care se află la polul opus faţă de ceea ce scriau tabloidele, palma dată de Maestro mamei care şi-a lovit copilul şi faptul că ei, copiii, îl iubeau, pentru că îi distra cu jocuri magice, toate acestea sunt secvenţe strecurate subtil, ca nişte mesaje subliminale, menite să deschidă minţile celor care, până atunci, înghiţiseră poveştile fabricate de paparazzi. În interviul dat cotoroanţei de Barbara Walters în 1997, Michael a povestit cum îl distra pe Prince, pe atunci un bebeluş.

BW: Fiul tău arată că ar avea vreun talent, la 9 luni?
MJ: Păi… tot ce pot să spun e că, atunci când plânge, ca să-l fac să tacă, trebuie să fac un singur lucru.
BW: Care anume?
MJ: Trebuie să stau în faţa lui… şi să dansez.
BW: Chiar aşa?
MJ: Da. Şi se opreşte din plans. Lacrimile lui devin râsete, şi e fericit. Zâmbeşte.
BW: Faci şi moonwalk?
MJ: Mda. Fac tot felul de scheme [râde].
BW: Şi atunci el nu mai plânge?
MJ: Şi atunci el nu mai plânge!
BW: Probabil că dansezi mult pentru el.
MJ [râde]: Dansez mult, da...

Acesta e Michael Jackson. Iar cine ţine morţiş să nu vadă asta, habar n-are cât pierde.





Michael Jackson – Making of Ghosts


Am vrut să facem un film foarte înspăimântător, dar în acelaşi timp amuzant… ştii, să râzi şi să te sperii în acelaşi timp… E vorba despre un tip căruia chiar nu-i place să facă rău cuiva şi nici să ofenseze, dar ei îl consideră ciudat, un excentric...

Îl ştiu pe Stan Winston de când aveam 16 ani; el a făcut efectele speciale în filmul “The Wiz”, în care am jucat rolul Sperietoarei.

[Machiat şi îmbrăcat ca primarul] Nu mai râdeţi de mine. Sunt tot Michael Jackson.

Îmi place să fiu primarul. Nu mai mersesem cu mama în maşină de mulţi ani. Şi am mers, pe scaunul din faţă, până acasă. Nimeni nu s-a uitat la mine. Nu pot face asta nicăieri. Am coborât din maşină, m-am plimbat, nimeni nu m-a observat.

Ceea ce astăzi pare ieşit din tipare, mâine devine clasic. Asta înseamnă să ai dorinţa de a face artă. Dacă toată lumea spune “nu”, tu spui “da”.

Sper să vă placă. Sper să inspire mulţi oameni. Şi, desigur, sper să vă sperie :) Sper să vă facă să râdeţi şi să plângeţi.





...

GHOSTS (Partea a III-a)

...





Scheletul îl trage de cravată pe primar şi îl îndepărtează de concetăţeni, aducându-l către mijlocul sălii în care se desfăşoară acţiunea. Dalele albe şi negre sunt la fel de sugestive, ca tot ce e legat de acest film: reprezintă confruntarea bun-rău, sinceritate-ipocrizie, curaj-laşitate... yin-yang care zace in fiecare dintre noi, în proporţii diferite. De undeva de sus, scheletul strigă cu membrele ridicate, râde sardonic, iar zombii mimează atacuri către primarul înspăimântat. Ca la un semn, se prăbuşesc cu toţii la podea, apoi încep să lovească în dale cu tocurile pantofilor, într-un zgomot asurzitor. Treptat, loviturile în podea devin cadenţate... urmează câteva clipe de tăcere bruscă, apoi zombii încep să danseze, pe un ritm electro-pop. Cetăţenii uită de spaima de mai devreme şi îi privesc încântaţi. Doar primarul rămâne înspăimântat, iar groaza lui se amplifică atunci când, la un semn al scheletului, zombii îl înconjoară şi încep un dans al nebunilor în jurul primarului şocat de-a dreptul. În ciuda atitudinii lor ameninţătoare, zombii nu-l atacă totuşi... e ca un fel de şicană a copiilor cu personalitate faţă de cei pe care îi simt mai slabi, în curtea şcolii. Nu-l rănesc, vor doar să-l sperie. Nu-l lovesc, vor doar să-i arate cine e şeful.

Scheletul face din nou un gest şi zombii se opresc brusc din hărmălaie, privindu-şi leaderul. Într-o piruetă rapidă, scheletul coboară lângă primar şi se transformă într-un Maestro de peste doi metri, încruntat şi cu trăsături foarte dure. (Cred că Michael a vrut să arate înspăimântător aici, dar eu unul nu pot să mă detaşez de gândul că în spatele acelai măşti e el aşa ca nu prea reuşesc să mă sperii :)



Felul în care are părul aranjat, e inspirat din peruca lui Dracula din filmul cu acelaşi nume. Maestro se apleacă spre primar şi, cu un rânjet, îl întreabă: „nu eşti încă speriat?”, îi trage capul spre spate, de păr şi într-o clipă, devine o ectoplasmă care intră în corpul acestuia, prin gură. Primarul simte cum propriul trup începe să schiţeze mişcări de dans, cărora încearcă să li se împotrivească dar nu reuşeşte. Se străduieşte din răsputeri să-şi păstreze sobrietatea dar corpul, membrele, nu-l mai ascultă. E posedat de Maestro, care de-acum face cu el ce vrea. Se aud primele acorduri ale melodiei Ghosts. Zombii, în jurul primarului-Maestro, fac galerie.

E o nălucă jos în hol,
e un vampir pe pat;
e ceva în pereţi,
e sânge pe trepte
şi pluteşte prin încăpere
şi nu e ceva ce pot vedea
şi ştiu că e real
pentru că acum e înăuntrul meu

Nu înţeleg, hei;
nu înţeleg!

Ghosts, care face parte din albumul “Blood On The Dance Floor” şi a fost lansat şi ca single, în acelaşi an cu albumul (1997), e un cântec din genul new jack swing (despre care am mai vorbit), rezultat al colaborării cu Teddy Riley; dar are şi influenţe hip-hop, house, funk şi pop. Nu a fost primit cu entuziasm de criticii muzicali, dar asta nu e o surpriză. Comentariile vomate prin revistele de profil din SUA nu le redau aici, că nu dau doi bani pe ele. Oricum, single-ul Ghosts/HIstory a fost destulă vreme în Top 10 şi Top 20 în multe ţări, iar filmul Ghosts nu a fost lansat niciodată în SUA, aşa că nu ştiu cui i-a păsat ce au scris ziarele americane.

E o crestătură în podea,
un scârţâit în spatele uşii;
scaunul se balansează,
dar nu e nimeni aşezat acolo;
e un miros fantomatic în jur
dar nu găsesc pe nimeni;
un tuşit şi un căscat –
unde se duce un suflet fără odihnă?

Nu înţeleg!




Ghosts are un joc de cuvinte din care cu greu îţi poţi da seama dacă Michael se pune în postura cetăţeanului bântuit de o fantomă, sau a fantomei însăşi. Primarul dansează ca Maestro, face întocmai gesturile lui, într-un penibil perfect – şi asta pentru că aşa a vrut Michael. Am mai văzut oameni graşi dansând, care nu arătau atât de penibil, ba chiar era plăcut să-i priveşti. Dar de data asta intenţia lui Michael a fost să-l ridiculizeze la maxim. Paşii de dans ostentativi, exageraţi, îl fac pe primar să pară un munte de rânză care face balet. Când îşi apucă cu dinţii buza de jos (gestul lui Michael), pare un pervers ordinar. Când se apucă de scrot, e penibil ca dracu’. Când face piruete, parcă e o păpuşă gonflabilă umflată până aproape să crape. Am văzut macarale mai graţioase decât el. Când face moonwalk, deja devine film de groază :) Şi nu pot să nu mă gândesc că prin secvenţa asta, Michael nu îl ridiculizează numai pe primar (aka Sneddon, tabloidele şi pe toţi cei care l-au hăituit), ci şi pe imitatorii lui. Nu l-am văzut declarând niciodată asta în mod făţiş, dar ştiu că detesta imitatorii. Şi părerea mea e că toţi, absolut toţi, sunt la fel de penibili ca primarul nostru din Ghosts. Sunt patetici, pur şi simplu; cu hainele lor ieftine imitându-le pe ale lui Michael, cu perucile şi cu machiajul (în general exagerat) care să-i facă să semene cu el, dar mie îmi evocă al dracului de clar nimic altceva decât imaginea unor Onnagata (bărbaţi care joacă roluri de femei în teatrul japonez Kabuki) – puteţi vedea mostre aici şi aici. Comparaţi-le, vă rog cu imaginea asta, asta sau asta. Pentru mine, nu e nicio diferenţă între ele. Dar, dicolo de aspectul lor de un caricatural hidos, ceea ce mă nedumereşte pe mine cel mai tare la imitatorii ăştia e altceva: cum dracu’ se face că toţi, absolut toţi, arată ca nişte gay penibili? E logic că Michael se simţea jignit de ei, de înfăţişările lor şi de tot ceea ce sunt şi reprezintă. Eu m-aş simţi la fel de jignit. Nu insist mai mult pe tema asta, pentru că intenţionez să scriu, la un moment dat, un articol despre ce înseamnă imitatorii şi despre părerea lui Michael referitoare la ei. Veţi vedea că, deşi a acceptat existenţa lor, a fost numai la vedere şi pentru că unele dintre marile lui calităţi erau eleganţa şi politeţea, dar în realitate îi considera exact ceea ce sunt: nişte măscărici ieftini, frustraţi şi mai ales penibili.

Revenind la Ghosts, refrenul melodiei, care mie mi se pare fantastic, ne arată un Maestro stăpân pe teritoriul său, leader al familei proprii (de zombi, în cazul ăsta), supărat pe curioşii intriganţi care i-au tulburat liniştea, care îl acuză de lucruri pe care nu le-a făcut, care se arată deranjaţi de existenţa lui, deşi el nu deranjase pe nimeni.

Şi cine ţi-a dat ţie dreptul să-mi zdruncini familia?
cine ţi-a dat dreptul să-mi zgudui iubita? ea are nevoie de mine;
cine ţi-a dat dreptul să-mi scuturi arborele familial?
cine ţi-a dat dreptul să pătrunzi aici, să mă vezi?
mi-ai înfipt un cuţit în spate,
ai tras cu o săgeată în mine –
spune-mi, eşti fantoma geloziei?
o nenorocită de fantomă a geloziei?
Fir-ar să fie!

Termenul “gelozie” este utilizat aici cu sensul de “invidie”. Maestro se izolase într-un domeniu propriu, înconjurat de entităţi loiale şi supuse, care nu aveau să-l dezamăgească; şi trăia aşa, într-un surghiun autoimpus, sperând că, dacă nu-i tulbură pe localnici, aceştia la rândul lor nu-l vor deranja. Dar lucrurile nu stăteau întocmai cum a sperat el. E de fapt povestea lui Michael, spusă într-un cântec. E de fapt suferinţa lui; crucea lui, pe care a fost nevoit să o poarte, din cauza unui mare păcat uman ancestral: invidia. Am găsit o definiţie foarte elocventă a invidiei, nu cunosc autorul: “Prapastia dintre ceea ce eşti şi ceea ce nu crezi că poţi să fii, deşi ai vrea; şi atunci demolezi pe celălalt şi ce a construit el, crezând că astfel poţi să fii mai aproape.” Un alt citat, la fel de ilustrativ, e din Harry Potter: “Măreţia inspiră invidie, invidia dă naştere la pizmă; pizma depune icrele minciunilor.” Cât de corect, nu-i aşa?



Momentul în care primarul îşi ridică haina, dezvelindu-şi dosul imens, pe care îl scutură de zor, e hilar. Apoi imită ţopăiala unei maimuţe, în timp ce, zombii de o parte, iar concetăţenii de cealaltă parte, chibiţează amuzaţi. Într-un final, primarul reuşeşte să pună frână dansului grotesc şi să strige, disperat: “Stoooop!” Imediat, zombii, speriaţi parcă, se transformă în bule ectoplasmice şi se întorc în locurile din care ieşiseră. Se lasă linişte şi, brusc, din abdomenul primarului iese o mână (mâna lui Maestro, după mâneca albă a cămăşii), ţinând o oglindă, pe care i-o împinge în faţă...




Stephen King povestind despre lucrul alături de Regele Pop pentru videoclipul Ghosts


“Stephen?... Stephen King?... Sunt... ă… Michael… Michael Jackson…” Vocea e puternică, neliniştită, plină de speranţă, încântată, semănând cu cea a unui spiriduş. “Sunt – o, Doamne – sunt un mare fan!” L-am asigurat că sentimentul era reciproc, dar în principal eu eram perplex. Era 1993, lucram la miniserialul “The Stand” şi dintr-o dată cineva mi-a inmânat receptorul în care am auzit pe cineva spunând că el era Michael Jackson şi dorea ca eu să-i scriu scenariul pentru cel mai de groază videoclip din lume, intitulat Ghosts. Urma să fie ca vechile filme cu Frankenstein, îmi spunea, doar că mai de groază! Înfricoşător! “Stephen – mi-a spus – trebuie sa facem asta. Vom şoca lumea.”

Am făcut tot ce am putut, nu pentru că el era Michael Jackson şi nici pentru că aveam să şocăm lumea, ci pentru că mi-a plăcut întotdeauna să încerc ceva nou, iar pentru mine, să scriu un minimuzical chiar era ceva nou. Ideea pe care mi-a descris-o în ziua aceea se referea la un grup de orăşeni furioşi – nişte conservatori din suburbie, nu ţărani torţionari – care voiau ca “ciudatul” care locuia într-un castel din vecinătate să părăsească oraşul; pentru că, spuneau ei, el avea o influenţă nefastă asupra copiilor. Am asociat imaginea asta cu cea a părinţilor care îşi ţineau, copiii departe de rock & roll, pe vremuri. Nu ştiam de zvonurile care începuseră să circule despre Jackson şi abuzurile asupra copiilor, dar probabil că dacă aş fi ştiut, m-ar fi determinat să lucrez cu mai mult spor. Când eşti faimos, toată lumea te acuză de toate cele, de la mâncătorie meschină şi până la asasinarea lui John Lennon.

S-a lucrat la film timp de trei săptămâni, apoi a fost lăsat baltă timp de trei ani. Probabil că am ştiut pe vremuri care au fost motivele; dar chiar dacă le-am ştiut, nu mi le mai amintesc. Amicul meu vechi (şi regizorul serialului “The Stand”) Mick Garris făcuse filmările iniţiale. Cu o zi înainte de pre-producţie, eram într-o şedinţă în care se discuta despre coregrafie, şi Michael adormise. Altă dată, mi-a sunat soţia, cerându-i un număr de telefon unde mă putea găsi. Ea i l-a dat, iar după cinci minute, Michael a sunat-o din nou, aproape plângând, să-i spună că nu avusese un creion la îndemână şi încercase să scrie numărul cu degetul pe covor, dar nu l-a mai putut desluşi. Soţia mea i-a dat din nou numărul de telefon şi Michael i-a mulţumit mult... dar nu m-a sunat.

Filmările la videoclipul Ghosts al lui Michael Jackson au reînceput la fel de brusc cum se opriseră. Mick îşi aminteşte că a fost sunat de Michael în 1996: “Mick, se va realiza! Trebuie să credem că se va realiza!” S-a realizat, dar fără Mick în spatele camerei. El lucra la miniserialul “The Shining” pe vremea aceea, iar Stan Winston a preluat frâiele regizorale. Povestea s-a îndepărtat de scenariul meu original, dar nu contează. Ceea ce contează este că videoclipul conţine unele dintre cele mai bune şi mai inspirate dansuri din cariera lui Jackson. Dacă le priviţi, cred că veţi înţelege de ce Fred Astaire a spus despre el că e un “dansator al dracului de bun”. Veţi înţelege de asemenea tristeţea lui Michael şi dorinţa aproape dureroasă de a plăcea. “Da, sunt straniu – parcă spun ochii lui – dar fac tot ce pot şi vreau să vă fac fericiţi. Ce e rău în asta?”

Tristeţea asta e obişnuită la oamenii care posedă un talent atât de mare, încât pentru ei devine o povară, în loc să le fie o binecuvântare. Deşi extraordinar de frumos, Jackson era dureros de sfios, şi era dificil (uneori imposibil) să-i vorbeşti; dar ori de câte ori privesc acest videoclip, mă face fericit... şi nu, nu e nimic rău în asta.

Nu contează că el nu a fost niciodată condamnat de nimic la Curtea Penală – şi, când l-am întrebat pe Mick (care ieşea cu Michael ocazional), el era categoric în credinţa că Michael Jackson era într-adevăr nevinovat de acuzaţiile de abuz care îi fuseseră aduse – în procesul opiniei publice, totuşi, el a fost găsit vinovat de “ciudăţenie de gradul întâi” şi a sfârşit izolându-se în casteluri bântuite, unul după altul. În final, a murit într-unul din ele. Un om straniu. Un om pierdut. Şi nu a fost unic prin felul în care s-a dus. La fel ca James Dean, Elvis Presley, Kurt Cobain, Heath Ledger şi ca mulţi alţii, el a părăsit clădirea mult prea devreme.

Pentru că, mamă-mamă, tipul ăsta chiar ştia să danseze...


...

GHOSTS (Partea a IIa)

...






Maestro, împreună cu familia, încep un dans uimitor, extrem de ritmat, care debutează cu un beatboxing imitând răsuflări fantomatice, cu paşi sacadaţi, cu strigătele lui Michael... Strigătele lui Michael... ori de câte ori le aud, mă fac să realizez cât era de special. Un om atât de delicat, de blând şi de manierat în viaţa de zi cu zi, devenea atât de tumultuos atunci când dansa. Ca şi cum era posedat de spiritul dansului şi se lăsa total în voia lui. Ca şi cum acesta era felul său de a-şi echilibra trăirile, contrabalansând timiditatea şi calmul din viaţa de zi cu zi, cu răbufnirile pe care şi le putea permite în timpul performanţelor. Neavând nimic în comun cu violenţa, Michael a ales să se exteriorizeze prin dans. În afara scenei era reţinut, modest şi aproape vulnerabil. Pe scenă era aprig, elastic şi năvalnic – într-un cuvânt, incredibil.

Secvenţa în care au tuşit cu toţii la unison, iar unul dintre zombi a avut un acces prelungit de tuse, care i s-a oprit brusc la un semn, dă o notă de umor care întrerupe, pentru o clipă, seriozitatea ameninţătoare a grupului de fantome, tulburate de primar şi de intruşii localnici. Întreruperile din timpul melodiei, în care, fără muzică, Maestro şi familia fac gesturi bruşte şi paşi de dans neobişnuiţi accentuează sumbrul situaţiei, arătându-ne că, deşi unele momente par nostime, Maestro nu are nicio intenţie să glumească.

2 Bad, compus de Michael Jackson (lansat pe albumul “HIStory”, disc 2, în 1995; şi produs împreună cu Jimmy Jam & Terry Lewis, Bruce Swedien şi René Moore), este prima melodie din filmul Ghosts.

Mi s-a spus că te porţi urât;
ia nu mai face tu pe cetăţeanul îngrijorat
şi nu mai crea alarme false;
nu eşti decât un laş

După mine, nu ai făcut suficient,
mă dezguşti,
tot ce te preocupă e să mă distrugi,
mă dezguşti;
nu vrei decât să-ţi faci reclamă pe spinarea mea
dar îmi pare rău...

2 Bad, un cântec hip-hop, rap şi urban, are la bază ritmul dintr-un marş arhicunoscut al puşcaşilor marini din Armata SUA. Cadenţa e mult stilizată aici, iar versurile exprimă riposta lui Michael la adresa primarului din film, dar mai ales la adresa celor care l-au rănit, în viaţa reală.

Ia uite cine tocmai a venit
morţii putrezi sunt în faţa ta;
ia poftim cine stă în picioare,
deşi ai încercat să mă îngenunchezi

îmi pare rău pentru asta
de ce nu strigi, de ce nu ţipi?
îmi pare foarte rău –
de ce nu ţipi, pur şi simplu?

În Ghosts cântecul 2 Bad nu apare integral, dar îl voi traduce aici, aşa cum e pe albumul “HIStory”. Michael e supărat pe toţi cei care l-au subminat şi le atrage atenţia că nu are de gând să cedeze în fata presiunilor lor de a-l distruge. Strofa rap interpretată de Shaquille O’Neal e elocventă:

Viaţa e un vis
sunt de neînvins atunci când MJ e de partea mea
e vorba de realism
e un om cu trup de oţel,
nu e unul ca toţi ceilalţi, nu e acaparator ca albii
în ’95, Shaq(uille) prezintă cu Thriller (MJ)
mă apuc de scrot, îmi răsucesc genunchiul,
şi atunci sunt gata;
Mike e rău, eu sunt rău,
tu cine eşti?

E interesant jocul de cuvinte “too bad” e folosit, şi în realitate şi în cântec, atât cu sensul de “păcat”, “îmi pare rău pentru tine”, cât şi cu sensul “prea rău” (paralelă cu celălalt cântec, “Bad”).

Tăceţi dracului, voi ăştia din lumea voastră de carton
care vă lăudaţi că aveţi totul;
vă furişaţi de prin grote prăfuite
şi transmiteţi bârfe pe care le-aţi auzit de la alţii

Ce vreţi de la mine?
am obosit să mă tot vânaţi
tot ce vă preocupă e să mă distrugeţi
mă dezgustaţi,
vă excită să mă vedeţi sângerând
dar, îmi pare rău...



Coregrafia e fantastică. Zombi mergând lejer pe pereţi şi pe tavan; dansul în care toţi, inclusiv Maestro, par că plutesc; localnicii privind uimiţi – când încântaţi, când şocaţi... Unii paşi de dans ai zombi-lor lui Michael au fost preluaţi mai târziu de coregraful Wade Robson pentru dansul “Ramalama (Bang Bang)” (cu care a câştigat în 2007 premiul Emy pentru coregrafie). Wade Robson a fost dealtfel, de mic copil, un fan dedicat şi un admirator înfocat al lui Michael şi a avut şansa să fie în preajma lui, în adolescenţă. Michael i-a intuit şi i-a apreciat talentul; şi l-a ales să apară în videoclipurile “Black Or White”, “Jam” şi “Heal The World”.

Ia uite cine tocmai a primit o palmă peste faţă
şi a rămas lat
eu sunt exact acolo unde vreau să fiu
şi rămân în picioare, chiar dacă mă loveşti

îmi pare rău pentru asta
de ce nu strigi, de ce nu ţipi?
îmi pare foarte rău –
de ce nu ţipi, pur şi simplu?



Dansul se încheie cu zombii plutind, pe o muzică aproape nepământeană, lăsând localnicii cu gurile căscate la propriu, iar pe primar intrigat. Apoi, ca să nu lase atmosfera să devină siropoasă, pentru că nu asta era intenţia, Maestro îşi smulge hainele şi rămâne doar scheletul, care dansează pe refrenul melodiei Is It Scary.

E o nălucă afară, în hol
e un vampir sub pat
ba vine prin pereţi
ba vine în jos, pe scări

Apoi se aude un ţipăt în întuneric
se aude bătaia inimii lui
îl poţi simţi în aer?
fantome se ascund peste tot

Voi fi exact ce vrei tu să vezi
tu mă vânezi
tu mă provoci
să fiu necunoscutul din viaţa ta

Is It Scary, compus şi produs de Michael Jackson, Jimmy Jam şi Terry Lewis, e un mix de genuri muzicale gotic, soul, pop-opera, funk rock, iar melodia, deşi concepută în 1993, a fost lansată abia în 1997, pe albumul „Blood On The Dance Floor”.

Te amuz?
sau doar te zăpăcesc?
sunt bestia pe care o vizualizai?...
şi dacă vrei să vezi excentricităţi,
voi fi o imagine grotescă în faţa ochilor tăi...
fie să se materializeze totul...

E înspăimântător pentru tine, iubito?
sunt suficient de înfricoşător?...

Ştii că necunoscutul eşti de fapt tu –
nu te sperie asta?

La fel ca 2 Bad, şi Is It Scary se adresează celor care l-au jignit pe Michael, în special tabloidelor, care l-au portretizat monstruos şi înspăimântător, cu superficialitatea lor caracteristică; şi care nu se obosesc să cunoască oamenii, cât de puţin, înainte de a-i cataloga.

E un scârţâit sub podea,
altul după uşă;
scaunul se leagănă
dar nu şade nimeni pe el;
e un miros fantomatic în jur
dar nu vezi pe nimeni
auzi un tuşit şi un căscat –
unde se opreşte un suflet fără odihnă?

Voi fi exact ce vrei tu să vezi,
ai venit la mine
să-ţi vezi fanteziile desfăşurându-se
chiar înaintea ochilor

Scheletul dansator e în acelaşi timp amuzant şi grotesc, Michael reuşeşte perfect să ilustreze ridicolul în care se scaldă jurnaliştii lu’ peşte şi, laolaltă cu ei, toţi detractorii lui, care în loc să-i analizeze creaţia artistică, se preocupă de viaţa lui intimă despre care dealtfel nu au niciun fel de informaţii, dar le inventează cu sârg. E un fel de: „vreţi subiect de bârfă?... luaţi de-aici!” trântit cu ironie inteligentă şi bine plasată.

O ameninţare din partea unei fantome, care te bântuie –
şiretlicul prostesc
şi spirite dansând în lumină

dar dacă reuşeşti să vezi
adevărul, puritatea –
ele sunt aici,
înăuntrul unei inimi singuratice

Prin urmare, să înceapă reprezentaţia...
e înspăimântător pentru tine, iubito?
sunt suficient de înfricoşător?...
spune-mi, te sperii?
spune-mi, ţi se pare o nebunie?

E o palmă grea, dată de Michael celor care judecă fără să aibă vreun drept, care văd scama din ochiul altora (adesea inexistentă) dar nu se împiedică de ditamai bârna din ochii lor; care aruncă pietre cu nesimţirea şi ipocrizia ce le sunt caracteristice unui anumit gen (din păcate, din ce în ce mai numeros) de indivizi.

Mascaradă a sentimentelor
e culmea sufletelor bântuite
nu e ceea ce căutai la mine –
poate inima să-ţi dezvăluie dovada,
aşa cum oglinda dezvăluie adevărul?
vezi? tu eşti cea rea

E înspăimântător pentru tine, iubito?
sunt suficient de înfricoşător?
spune-mi, te sperii?...
am obosit să fiu insultat
să ştii că şi tu mă sperii pe mine
eu văd că tu eşti cea rea
nu ţi se pare înfiorător, iubito?

„Iubito” e o adresare ironică pentru media şi pentru toţi cei care o alimentează. La final, scheletul se îndreaptă spre primarul şocat, cu părul ridicat de groază şi îl trage de cravată...



(va urma)







Shaquille O'Neal (2010)


La fel ca mulţi alţii din generaţia mea, am crescut idolatrizându-i pe Michael Jackson şi The Jackson Five. Mişcările lor de dans, costumele afro şi hip – tot ce era legat de ei – erau cele mai tari chestii pe care eu şi prietenii mei le văzusem vreodată. Vreau să spun, cine n-ar vrea o jachetă roşie din piele ca a lui Michael din „Thriller”? Eu unul ştiu sigur că aş vrea. Chiar atunci când familia mea a petrecut o grămadă de vreme în Germania anilor ’80, unde tata era militar, nu exista să nu-l pomenesc pe Michael sau mănuşa lui strălucitoare ori dansul său faimos, moonwalk. Eram cel mai bun la moonwalk din clasă, când eram în Germania. Lumea l-a iubit – şi eu la fel.

Când ne-am întors în SUA, pe la mijlocul anilor ’80, Michael era Regele incontestabil al muzicii pop, iar fraţii, surorile mele şi cu mine am mâncat asta pe pâine. Îi urmăream fiecare dintre viodeclipurile de pe albumul „Thriller” cu ochi de vulturi, analizându-i fiecare mişcare, ca să o putem reproduce în sufrageria noastră. „Beat It” – atât l-am ascultat şi l-am cântat, încât a fost ca şi imnul familiei noastre. După ce am intrat în NBA şi am fost cooptat în echipa Orlando Magic, am vrut să-mi cumpăr o casă în Florida. Agentul imobiliar mi-a spus că a găsit casa perfectă pentru mine, pe care şi Michael Jackson era interesat să o cumpere. Sigur că am cumpărat-o.

Într-o bună zi, cineva mi-a ciocănit la uşă, şi când am deschis-o, m-am trezit faţă-n faţă cu Regele Pop, în gloria sa. Rareori rămân mut, dar atunci mi s-a întâmplat. Voia să vadă cum am aranjat casa (lol), aşa că i-am arătat. După cum era de aşteptat, i-a plăcut mult studioul meu de înregistrări şi l-a surprins patul meu imens (n.t. Shaquille O’Neal are 2,16m şi cca 150kg), în care încăpeau lejer 45 de persoane. A zis că era cel mai tare lucru pe care l-a văzut vreodată. Apucasem şi eu să gust faima, fiind jucător de baschet, dar am fost surprins de-a binelea să văd cât de normal şi de amabil era Michael. Pot să vă spun că îi plăcea mult să iasă în oraş şi să vorbească cu mine despre baschet şi alte lucruri care mă preocupau. Îşi dorea să fie un om obişnuit, măcar pentru câteva momente.

Pentru că era atât de amabil, l-am rugat să stea cu noi încă puţin, pentru ca sora mea mai mică Ayesha să apuce să-l întâlnească. Ea îl iubea pe Michael la un cu totul alt nivel şi m-ar fi ucis dacă nu aş fi reuşit să-l fac să stea până când venea ea. El a rămas şi cred că ziua aia a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa noastră. A mai venit odată în vizită, cu Lisa Marie Presley. Şi ei i-a plăcut patul meu de Superman! După vreo doi ani, eram în echipa Lakers din Los Angeles şi Michael m-a invitat la Neverland într-o zi. Din nou, am rămas mut. Să merg acasă la cineva, care avea grădină zoologică şi montagne russe, era fantastic. Am fost mai încântat decât oricare dintre copiii pe care i-am văzut acolo.

Carierea mea devenea mai palpitantă şi nu mai era uşor să petrec timpul cu el, dar am păstrat legătura peste ani, prin intermediul prietenilor şi asociaţilor. Dispariţia lui ne-a lovit foarte tare, pe mine şi familia mea, pentru că el a făcut parte din viaţa noastră atât de mult, încă dinainte să-l cunoaştem în persoană. Fiul meu cel mic, Shaquir, care nu are decât 7 ani, a plâns mult când a auzit că a murit. Michael a fost cel mai uluitor performer pe care l-am văzut în viaţa mea şi, pentru mine, personal, a fost o sursă de inspiraţie şi un prieten.


...

Monumentul dedicat lui Michael Jackson

...


În sfârşit, avem certificatul de urbanism pentru monumentul dedicat lui Michael, pe care îl postez aici, împreună cu imaginile care ne prezintă cum va arăta monumentul. Mie-mi place mult, sper că şi vouă.


Felicitări tuturor celor care au pus suflet, timp şi răbdare pentru realizarea acestui proiect. De acum, iată că avem ceva concret. Depinde de noi, ceilalţi, să se finalizeze. Primăria Bucureşti a semnat documentele, s-a arătat încântată de idee, dar cred că e inutil să ne aşteptăm să se implice material în vreun fel. Va trebui să ridicăm acest monument prin forţele noastre. Şi poate că e mai bine aşa. Va fi monumentul nostru, al tuturor.

RO23BTRL04701201W41368XX

Banca Transilvania sucursala Pantelimon Bucuresti, pe numele Stanciu Laura












Certificat urbanism pagina 1:




Certificat urbanism pagina 2:




Certificat urbanism pagina 3:



...

GHOSTS (Partea I)

...





Ghosts este un scurt film muzical, conceput de Michael Jackson, împreună cu scenaristul Mick Garris şi scriitorul Stephen King şi regizat de specialistul în efecte speciale Stan Winston. Conţinând trei melodii, în ordine: “2 Bad”, “Ghosts” şi “Is It Scary”, filmul, lansat în 1996, are o durată de aproape 40 minute şi ni-l prezintă pe Michael în toată splendoarea talentului său, atât de solist şi dansator, cât şi de actor.

Un ţinut înfricoşător, deprimant şi întunecos, a cărui linişte nu e tulburată decât de ţipătul unui corb, se află la marginea unei comunităţi, al cărei nume se vede pe o plăcuţă de lemn scorojită pe care scrie: “Welcome to Normal Valley” (“Bine aţi venit în Valea Normală”) , iar dedesubt: “Regular people” (“oameni obişnuiţi”). Un grup de “oameni obişnuiţi”, în frunte cu primarul, vine hotărât, în toiul nopţii, cu torţe aprinse, dinspre Valea Normală, îndreptându-se către casa mare, plasată în mijlocul terenului înconjurat de ceva care seamănă cu un cimitir părăsit. Pe zidul casei, în loc de număr, scrie “Someplace else” – cu alte cuvinte, oriunde altundeva în afară de “Valea Normală”. Se opresc în faţa porţii; un puşti întreabă: “De ce nu-l lăsăm în pace?” iar altul: “Nu a făcut rău nimănui; n-ar fi mai bine să plecăm?” Fratele lui mai mare îi dă o palmă în cap şi îi spune să-şi ţină gura. Mama lor îl loveşte, cu acelaşi gest, pe fratele cel mare şi îl admonestează. Secvenţa asta trebuie reţinută, pentru că se va repeta mai târziu, în faţa lui Michael. Ca de obicei, atunci când e vorba de Michael şi de creaţiile sale, totul este extrem de bine gândit, scenariul e impecabil, despre regie nu am cuvinte; fiecare gest, fiecare replică, fiecare lucru e la locul lui şi fiecare dintre ele are o semnificaţie. Nimic nu e întâmplător, nimic nu e de umplutură. Dispreţuitor şi arogant, primarul răspunde: “E un nebun periculos. Nu are ce căuta în oraşul ăsta, unul ca el.” “Nebunul periculos” e Maestro Michael Jackson, care trăieşte solitar în casa mare şi veche din acel ţinut părăginit.

Nu ştiu câtă lume cunoaşte faptul că Michael a început lucrul pentru Ghosts încă din 1993, iniţial colaborând numai cu scenaristul Mick Garris. Îşi dorea să reitereze ideea din “Thriller” şi să creeze un nou videoclip, mai grandios şi mai interesant – pentru că, nu-i aşa, “următorul trebuie să fie mai bun decât precedentul”, după cum afirma el însuşi, foarte corect, dealtfel. Ghosts trebuia să fie un film care să promoveze lung-metrajul “Valorile Familei Addams” (lansat în 1993), dar după izbucnirea scandalului Chandler, producătorii nu au mai vrut să asocieze imaginea filmului cu cea a lui Michael Jackson. Apucaseră să filmeze două săptămâni şi nu ajunseseră la părţile muzicale, când au întrerupt lucrul la Ghosts. După o vreme, Michael s-a întors la Ghosts, i-a cooptat pe Stephen King şi pe Stan Winston şi împreună au dus proiectul la capăt. Varianta finală diferă de cea iniţială, evident; pentru că între timp Michael fusese umilit, rănit, târât într-un scandal josnic, amplificat până dincolo de limita suportabilului de către media, care a culminat cu un proces pe măsură şi din care Michael a ieşit achitat, dar cu sufletul fărâme. Nu ştiu cum arăta Ghosts în varianta din 1993, dar cea finală este o replică usturătoare dată celor care l-au acuzat, bârfit, hăituit degeaba; o palmă grea peste obrazul gros al ipocriţilor şi al bigoţilor care pozează în cetăţeni onorabili, cinstiţi şi credincioşi, dar în realitate sunt fix pe dos. Primarul din Ghosts este reprezentantul sistemului şi corespondentul procurorului districtual Tom Sneddon. Cred că toată lumea şi-a dat seama că de el e vorba. De ce Michael a ales să joace rolul primarului, ar putea avea mai multe explicaţii plauzibile. Îi plăceau deghizările, îl amuza să fie transformat în diferite personaje, adora să nu fie recunoscut (şi, într-adevăr, machiajul e fantastic de bine realizat). Apoi, l-a ridiculizat atât de mult, încât, faptul că în spatele primarului alb, arţăgos şi penibil, se afla un afro-american, a mai atenuat din eventualele porniri rasiste. Şi, nu în ultimul rând, cred că lui Michael i-a făcut plăcere să-l maimuţărească el însuşi pe primarul-Sneddon. A fost felul lui de a se răzbuna.

Primarul, laolaltă cu cei câţiva adulţi care intră pe poarta casei lui Maestro, vor să-l alunge din zonă. De fapt, cel care îl vrea plecat e primarul, ceilalţi nu par a fi mai mult decât nişte marionete fără voinţă, târâte în povestea asta de domnu’ primar, care nu-şi doreşte decât să fie încoronat erou pentru că reuşeşte să scape oraşul de o ameninţare care nu există decât în capul lui cel pătrat. Maestro era un tip singuratic, excentric dar inofensiv, care nu-şi părăsea teritoriul, dar care îi amuza, din când în când, pe copiii care îl vizitau, curioşi, cu diverse trucuri nevinovate. Unul dintre copii i-a povestit mamei, care i-a spus primarului, iar acesta (simţindu-şi, probabil, ameninţată poziţia de leader local), a organizat la repezeală o mobilizare de forţe, cu scopul declarat de a-l alunga pe Maestro din oraş.

Poarta imensă se deschide singură. Oamenii sunt înfricoşaţi. Puştiul cel mic spune că acolo sunt fantome. Fratele mai mare iar îi trage una în cap şi-i spune că nu există fantome. Mama îl trosneşte pe fratele mai mare şi-i spune să nu mai dea în cel mic. Primarul e de aceeaşi părere cu fratele mai mare şi, când unul dintre copii afirmă că el crede în fantome, îi spune: “Îţi voi dovedi, copile.” Uşile din interiorul casei se deschid pe rând, iar localnicii ajung, în sfârşit, în faţa “Monstrului”. Îmbrăcat într-o pelerină neagră, cu glugă şi faţa acoperită de o mască stil craniu, Maestro apare din umbră, îngrozindu-i pe cetăţeni. Când îşi ia masca de pe faţă şi văd că arată ca un om normal, localnicii răsuflă uşuraţi.



Maestro: V-am speriat? [Oamenii dau din cap, îngânând că da. Puştiul cel mic, care l-a recunoscut, îi face semn cu mâna: “Salut!”]
Primarul: Pe mine nu m-ai speriat. Poate că i-ai speriat pe ei, dar pe mine nu.
Maestro: [cu o ironie fină] Ce păcat, nu-i aşa? Cred că data viitoare va trebui să mă străduiesc mai mult.
Primarul: Nu va exista “data viitoare”.
Maestro: Nu zău?
Primarul: Zău.
Maestro: Şi de ce, mă rog?
Primarul: Vrem să te cari din oraş. Noi avem un oraş frumos, normal, cu oameni normali, copii normali... Nu avem nevoie de ciudaţi ca tine care să spună poveşti cu fantome.
Maestro: Aşadar, nu crezi în fantome?
Un puşti: Eu cred.
O femeie: Şi eu.
Altă femeie [către Maestro, dojenitoare]: Vezi ce-ai făcut? Nu ţi-e ruşine? Tinerii sunt uşor de impresionat.
Puştiul cel mic: Arată-ne nişte trucuri!
Fratele mai mare: Ţine-ţi gura! Asta trebuia să fie secret. [îi trage una în cap]
Mama: Nu-ţi lovi fratele! [îl pocneşte pe fratele mai mare şi imediat după aceea, ea e lovită de o palmă nevăzută]


În acest prim dialog, avem câteva elemente-cheie:

1. Primarul îl vrea pe Michael afară din oraş (aceeaşi poveste ca şi cu procurorul Sneddon, căruia Michael i-a stat în coastă, de când a cumpărat Neverland).

2. Trucurile magice pe care Michael le arată copiilor sunt un secret care nu trebuie dezvăluit părinţilor, la fel ca jocurile inocente cărora adulţii, rupţi definitiv de farmecul copilăriei, le-ar altera sensul şi pe care le-ar face sa pară prosteşti (paralela cu relaţia dintre Michael şi Chandler).

3. Mama care îşi loveşte copilul e altoită (e atenţionarea lui Michael, că nu accepta să vadă copiii răniţi, în niciun fel, de adulţi).




Primarul: Eşti nebun. Eşti ciudat. Şi nu-mi placi. Sperii copiii ăştia, trăind aici, de unul singur.
Maestro: Nu sunt singur… Ai dreptate, îmi place să sperii oamenii, dar e numai o distracţie. Vouă, copii, nu vă place când eu... ştiţi voi... [copiii dau din cap că da]
Primarul: Ei bine, distracţia s-a terminat. Du-te înapoi la circ, ciudatule! Fă-ţi un bine şi nu ne obliga sa folosim forţa, OK? Pentru că o vom face, dacă va trebui.
Maestro: Încerci să mă sperii, nu-i aşa? Uite cum facem: vom juca un joc. Vă plac jocurile? Alo! E timpul pentru jocuri! [copiii se bucură] Primul dintre noi care se sperie, va trebui să plece, de acord?
O femeie: Eu plec de-acuma!
Primarul: Nu mă joc cu ciudaţii.
Maestro: Nu e nevoie să fii grosolan.
O femeie: Sunt de acord, nu trebuie să fim grosolani, ai o casă foarte drăguţă, noi am venit să-ţi urăm bun-venit în oraş, iar acum trebuie să plecăm, aşa că, te rog, putem să plecăm? [Maestro face un semn şi femeia tace]
Primarul: Ai de gând să te cari, sau e nevoie să te oblig?
Maestro: Tu chiar încerci să mă sperii... Cred că nu am de ales. Cred că va trebui să te sperii eu pe tine. Ia spune, asta ţi se pare înspăimântător? [se strâmbă, aşa cum face atunci când îi amuză pe copii; puştii încep sa râdă, pentru că ştiu trucul]
Primarul: E ridicol! Nu e amuzant!
Maestro: Bine, bine... dar asta? [se strâmbă din nou] Te-am speriat?
Primarul: Ai auzit ce-am spus? Ciudatule… e timpul să pleci de-aici.
Maestro: Dar asta, te sperie? [Îşi apucă faţa şi o trage cu degetele, ca şi cum ar fi din gumă. Toată lumea e îngrozită, inclusiv copiii, care nu văzuseră încă trucul ăsta. Maestro îşi scoate faţa, ca şi cum ar fi o mască, şi rămâne doar craniul. Oamenii se bulucesc spre uşă, dar aceasta li se închide în nas. Maestro îşi sparge craniul cu pumnii şi îşi recapătă faţa. Deja e enervat. Un adult, mai slab de înger, începe să plângă].
Maestro: Aveţi de gând să plecaţi undeva?.. Alo!.. E prea târziu. Sunteti oaspeţii mei. Apropo, v-am spus că nu sunt singur? Faceţi cunoştinţă cu familia. [Începe să arunce nişte mingi lichefiate spre colţurile încăperii, din care apar, pe rând, un grup de zombi îmbrăcaţi în costume de epocă, care fac câte o reverenţă şi-şi ocupă poziţia. De acum, începe aventura propriu-zisă]



(va urma)





Vreau să închei această primă parte cu o parte din interviul dat de scenaristul Mick Garris în iulie 2009:

Mi-a frânt inima să văd ce s-a întâmplat cu el. A fost întotdeauna foarte fragil, avea probleme mari cu somnul. Mă făcea să mă gândesc la cântecul lui Don McLean despre Vincent Van Gogh. Lumea poate fi dezgustătoare, rea, iar Michael nu avea nici măcar o sămânţă de răutate în el. Era foarte sensibil şi plăcut. Şi ceea ce multă lume nu realizează, este cât de isteţ era şi mai ales cât de amuzant putea fi. Era un tip foarte spiritual şi cu un talent exploziv.

Una dintre primele mele întâlniri cu el a fost în New York, unde avea un penthouse în Turnurile Trump. Era foarte singuratic. M-a dus la fereastră, mi-a arătat Fifth Avenue care se întindea jos şi mi-a spus că ar da orice ca să se poată plimba, pur şi simplu, pe acolo şi să intre în magazine. Apoi l-am vizitat în Orlando şi am fost surprins să văd că eram singurul din preajma lui, în afară de angajaţi. Am fost numai eu cu el timp de două zile. Nu cred că avea prea mulţi prieteni apropiaţi, adică oameni care să nu vrea ceva de la el.

Amintirea mea cea mai profundă despre el este legată de momentele când râdea. Când Michael râdea, când obţineai de la el mai mult decât un chicot ascuns cu palma, era grozav. Adora să râdă, şi era nostim să-l tachinezi cu eleganţă. Cred că una dintre amintirile favorite este din perioada când pregăteam Ghosts. Filmam o scenă şi, dacă voiam să mai tragem o dublă, îi spuneam “De data asta o să iasă”, imitându-l pe Bullwinkle (n.t. un elan, personaj de desen animat). Prima oară când am făcut asta, el a râs şi a râs... Apoi îmi cerea mereu, chiar dacă scenele ieşeau bine: “Mick, fă ca Bullwinkle!” Aşa mi-l amintesc eu pe Michael.

Sper ca Ghosts să fie lansat pe DVD acum. A costat mult, şi nu a fost lansat niciodată în SUA. A plătit şi Michael pentru el, din buzunarul propriu, aşa că nu ştiu cine are acum drepturile de autor. Dar cred că publicului i-ar plăcea filmul. S-au făcut multe modificări, de la perioada în care am lucrat eu la el (1993) şi până când a fost terminat (1996), dar chiar e o realizare. Mi-ar plăcea să-l văd în standuri. Singura copie pe care o am, e de la un magazin de muzică din Hong Kong şi e în formatul vechi, VCD. Ghosts merită mai mult de atât.

(Mick Garris, 2009)


...

Interviu cu Ian “Molly” Meldrum

...


19 noiembrie 1996, Australia




Molly: Ei bine, Michael, în sfârşit pot să-ţi urez bun-venit în Australia şi, fie că-ţi place sau nu, ca Rege Pop şi cel mai mare artist de muzică din lume, care este filosofia ta pentru a rămâne în top?

MJ: Cred că să fii recunoscător şi să crezi în tine însuţi şi să simţi în inimă iubire adevărată pentru lume, să încerci cu adevărat sa ajuţi oamenii prin versurile pe care le cânţi, să iubeşti muzica şi dansul... pentru că într-adevăr iubesc oamenii atât de mult.

Molly: Dar nu simţi că asta te obligă mult?

MJ: Ba da, întotdeauna.

Molly: ...dar şi fac să fii apreciat în continuare.

MJ: Păi, întotdeauna se întâmplă aşa. Următorul album trebuie să fie mai bun decât precedentul [râde].

Molly: Dar cu te descurci cu toată isteria? Vreau să spun, oriunde mergi, indiferent că e Londra, Munchen, New York, Bangkok, indiferent că mergi în japonia sau chiar aici, în Australia, cum te descurci cu isteria care te însoţeşte peste tot?

MJ: Ă.. ştiu că totul e din dragoste, aşa că mă face foarte fericit, şi îmi doresc să dau înapoi ceva, oricât, din ceea ce primesc, şi când văd toţi copiii, adolescentii şi adulţii, mă luminez şi zâmbesc. Ei mă fac foarte fericit, îi iubesc, îmi iubesc toţi fanii, foarte mult.

Molly: Eu n-aş putea să mă descurc... când văd toată nebunia asta, presa devenind absolut maniacală... Pot să te întreb dacă tu te relaxezi vreodată? Michael Jackson se destinde vreodată? Pentru că ştiu că eşti dependent de muncă.

MJ: [zâmbeşte] Da, sunt dependent de muncă. Uh, nu mă destind cu uşurinţă. Nu dorm prea mult, pentru că mintea mea nu se odihneşte niciodată. Creez continuu. Nu mă opresc niciodată.Dar, îmi place o bătaie bună cu baloane cu apă sau, ştii, să mă joc Nintendo sau Arcade, să las grijile deoparte pentru o zi.

Molly: Acum, Michael, trebuie sa te întreb ceva. Fiind probabil cel mai cunoscut din lume, ă, cred că doar prinţesa Diana se mai poate compara cu tine în privinţa asta – ai citit toate acele poveşti trăznite care se scriu despre Michael Jackson. Citeşti că Michael Jackson e un ciudat, citeşti că Michael Jackson e bizar, citeşti că a făcut asta sau ailaltă. Acum, ştiu că unele dintre aceste poveşti nu sunt adevărate, pentru că şi despre mine însumi s-a scris că am fost prezent la căsătoriaa ta – şi ştiu că nu e adevărat. Dar, cum te descurci tu, ce simţi când auzi de lucrurile care se scriu despre tine?

MJ: E foarte trist. Eu vreau doar ca fanii să ştie şi să înţeleagă că nu sunt adevărate. 99,9% din din ceea ce se scrie sunt minciuni. Nu le citiţi, nu le credeţi, sunt gunoaie. Sunt mizerii de tabloide, adică ei le inventează pur şi simplu din lăcomie, pentru bani. Aşa că, vă rog, nu ascultaţi ce spun, e maculatură.

Molly: Acum, mai am o întrebare, pe care trebuie să o pun. E vorba despre un prieten de-al tău. Dar trebuie să-ţi pun această întrebare.

[Michael l-a privit sever. Molly obţinuse acest interviu cu condiţia ca Michael să aprobe dinainte întrebările, iar aceasta evident nu fusese aprobată.]

Molly: Sunt înnebunit după Stephen King, am toate cărţile…

[Michael începe să râdă]

Molly: pe care le-a scris vreodată. Şi ştiu că ai făcut “Ghosts” cu el şi consider că e o creaţie senzaţională.

MJ: Mulţumesc.

Molly: Ţi-a făcut plăcere să faci asta?

MJ: Foarte mult, da.

Molly: Vreau să spun, scheletul acela m-a făcut să sar din scaun…

MJ: Ai fost la premieră?

Molly: Nu, dar l-am văzut acasă.

MJ: Aham.

Molly: E pur şi simplu uimitor. Pot să te întreb cum e Stephen King?

MJ: Stephen King e un bărbat foarte de treabă şi amabil… adică, profilul pe care-l vedem noi… cărţile, munca lui… el nu e deloc aşa, în realitate. E foarte modest.

Molly: Corect.

MJ: Ah... multă lume mă judecă şi pe mine, în acelaşi fel. Sunt destul de simplu... Iubesc să creez. Iubesc să fac lucruri magice. Iubesc să creez lucruri neaşteptate. Ştii. Iar Stephen e minunat, nu e bizar, nici ciudat, nici straniu. E o persoană sensibilă.

Molly: Şi cu care e grozav să lucrezi?

MJ: Cu care e grozav să lucrezi. Am scris “Ghosts” împreună şi ne-am distrat făcând asta.

Molly: În regulă, acum, ascultă, în mod normal nu cer autografe. Dar aceasta este o carte a lui Stephen King, “Insomnia”, şi pot să spun că în ultima săptămână nu am dormit...

[Michael râde]

Molly: …din cauza emoţiilor legate de venirea ta în Australia. Poţi să semnezi pentru mine, pe această carte a lui Stephen King?

MJ: Sigur. [Ia cartea şi o semnează]

Molly: Mulţam foarte mult.

MJ: Şi eu îţi mulţumesc, Molly.

Molly: Distracţie plăcută în Australia.

MJ: Mulţumesc.

Molly: Şi aşteptăm cu nerăbdare alte realizări ale lui Michael Jackson, alte înregistrări...

MJ: Mulţumesc.

Molly: ...şi să rămâi în continuare cel mai mare artist, şi să te vedem cu toţii în spectacole.

MJ: Vă transmit tuturor toată dragostea mea; mulţumesc.

Molly: Mulţumesc.




















...

TRIBUT 29 AUGUST 2010

...


Cu scuzele de rigoare pentru întârziere, fiindcă am o perioadă foarte încărcată şi stau rău de tot cu timpul, postez cele două tributuri la care au participat fetele noastre de pe blog, cu ocazia aniversării Regelui Pop, Rock & Soul, Michael Jackson. Vă felicit încă odată pentru tot ceea ce aţi făcut.



Florile pentru Michael şi tortul pentru copiii de la orfelinat:






Dancing The Drill:





...