GHOSTS (Partea a IIa)

...






Maestro, împreună cu familia, încep un dans uimitor, extrem de ritmat, care debutează cu un beatboxing imitând răsuflări fantomatice, cu paşi sacadaţi, cu strigătele lui Michael... Strigătele lui Michael... ori de câte ori le aud, mă fac să realizez cât era de special. Un om atât de delicat, de blând şi de manierat în viaţa de zi cu zi, devenea atât de tumultuos atunci când dansa. Ca şi cum era posedat de spiritul dansului şi se lăsa total în voia lui. Ca şi cum acesta era felul său de a-şi echilibra trăirile, contrabalansând timiditatea şi calmul din viaţa de zi cu zi, cu răbufnirile pe care şi le putea permite în timpul performanţelor. Neavând nimic în comun cu violenţa, Michael a ales să se exteriorizeze prin dans. În afara scenei era reţinut, modest şi aproape vulnerabil. Pe scenă era aprig, elastic şi năvalnic – într-un cuvânt, incredibil.

Secvenţa în care au tuşit cu toţii la unison, iar unul dintre zombi a avut un acces prelungit de tuse, care i s-a oprit brusc la un semn, dă o notă de umor care întrerupe, pentru o clipă, seriozitatea ameninţătoare a grupului de fantome, tulburate de primar şi de intruşii localnici. Întreruperile din timpul melodiei, în care, fără muzică, Maestro şi familia fac gesturi bruşte şi paşi de dans neobişnuiţi accentuează sumbrul situaţiei, arătându-ne că, deşi unele momente par nostime, Maestro nu are nicio intenţie să glumească.

2 Bad, compus de Michael Jackson (lansat pe albumul “HIStory”, disc 2, în 1995; şi produs împreună cu Jimmy Jam & Terry Lewis, Bruce Swedien şi René Moore), este prima melodie din filmul Ghosts.

Mi s-a spus că te porţi urât;
ia nu mai face tu pe cetăţeanul îngrijorat
şi nu mai crea alarme false;
nu eşti decât un laş

După mine, nu ai făcut suficient,
mă dezguşti,
tot ce te preocupă e să mă distrugi,
mă dezguşti;
nu vrei decât să-ţi faci reclamă pe spinarea mea
dar îmi pare rău...

2 Bad, un cântec hip-hop, rap şi urban, are la bază ritmul dintr-un marş arhicunoscut al puşcaşilor marini din Armata SUA. Cadenţa e mult stilizată aici, iar versurile exprimă riposta lui Michael la adresa primarului din film, dar mai ales la adresa celor care l-au rănit, în viaţa reală.

Ia uite cine tocmai a venit
morţii putrezi sunt în faţa ta;
ia poftim cine stă în picioare,
deşi ai încercat să mă îngenunchezi

îmi pare rău pentru asta
de ce nu strigi, de ce nu ţipi?
îmi pare foarte rău –
de ce nu ţipi, pur şi simplu?

În Ghosts cântecul 2 Bad nu apare integral, dar îl voi traduce aici, aşa cum e pe albumul “HIStory”. Michael e supărat pe toţi cei care l-au subminat şi le atrage atenţia că nu are de gând să cedeze în fata presiunilor lor de a-l distruge. Strofa rap interpretată de Shaquille O’Neal e elocventă:

Viaţa e un vis
sunt de neînvins atunci când MJ e de partea mea
e vorba de realism
e un om cu trup de oţel,
nu e unul ca toţi ceilalţi, nu e acaparator ca albii
în ’95, Shaq(uille) prezintă cu Thriller (MJ)
mă apuc de scrot, îmi răsucesc genunchiul,
şi atunci sunt gata;
Mike e rău, eu sunt rău,
tu cine eşti?

E interesant jocul de cuvinte “too bad” e folosit, şi în realitate şi în cântec, atât cu sensul de “păcat”, “îmi pare rău pentru tine”, cât şi cu sensul “prea rău” (paralelă cu celălalt cântec, “Bad”).

Tăceţi dracului, voi ăştia din lumea voastră de carton
care vă lăudaţi că aveţi totul;
vă furişaţi de prin grote prăfuite
şi transmiteţi bârfe pe care le-aţi auzit de la alţii

Ce vreţi de la mine?
am obosit să mă tot vânaţi
tot ce vă preocupă e să mă distrugeţi
mă dezgustaţi,
vă excită să mă vedeţi sângerând
dar, îmi pare rău...



Coregrafia e fantastică. Zombi mergând lejer pe pereţi şi pe tavan; dansul în care toţi, inclusiv Maestro, par că plutesc; localnicii privind uimiţi – când încântaţi, când şocaţi... Unii paşi de dans ai zombi-lor lui Michael au fost preluaţi mai târziu de coregraful Wade Robson pentru dansul “Ramalama (Bang Bang)” (cu care a câştigat în 2007 premiul Emy pentru coregrafie). Wade Robson a fost dealtfel, de mic copil, un fan dedicat şi un admirator înfocat al lui Michael şi a avut şansa să fie în preajma lui, în adolescenţă. Michael i-a intuit şi i-a apreciat talentul; şi l-a ales să apară în videoclipurile “Black Or White”, “Jam” şi “Heal The World”.

Ia uite cine tocmai a primit o palmă peste faţă
şi a rămas lat
eu sunt exact acolo unde vreau să fiu
şi rămân în picioare, chiar dacă mă loveşti

îmi pare rău pentru asta
de ce nu strigi, de ce nu ţipi?
îmi pare foarte rău –
de ce nu ţipi, pur şi simplu?



Dansul se încheie cu zombii plutind, pe o muzică aproape nepământeană, lăsând localnicii cu gurile căscate la propriu, iar pe primar intrigat. Apoi, ca să nu lase atmosfera să devină siropoasă, pentru că nu asta era intenţia, Maestro îşi smulge hainele şi rămâne doar scheletul, care dansează pe refrenul melodiei Is It Scary.

E o nălucă afară, în hol
e un vampir sub pat
ba vine prin pereţi
ba vine în jos, pe scări

Apoi se aude un ţipăt în întuneric
se aude bătaia inimii lui
îl poţi simţi în aer?
fantome se ascund peste tot

Voi fi exact ce vrei tu să vezi
tu mă vânezi
tu mă provoci
să fiu necunoscutul din viaţa ta

Is It Scary, compus şi produs de Michael Jackson, Jimmy Jam şi Terry Lewis, e un mix de genuri muzicale gotic, soul, pop-opera, funk rock, iar melodia, deşi concepută în 1993, a fost lansată abia în 1997, pe albumul „Blood On The Dance Floor”.

Te amuz?
sau doar te zăpăcesc?
sunt bestia pe care o vizualizai?...
şi dacă vrei să vezi excentricităţi,
voi fi o imagine grotescă în faţa ochilor tăi...
fie să se materializeze totul...

E înspăimântător pentru tine, iubito?
sunt suficient de înfricoşător?...

Ştii că necunoscutul eşti de fapt tu –
nu te sperie asta?

La fel ca 2 Bad, şi Is It Scary se adresează celor care l-au jignit pe Michael, în special tabloidelor, care l-au portretizat monstruos şi înspăimântător, cu superficialitatea lor caracteristică; şi care nu se obosesc să cunoască oamenii, cât de puţin, înainte de a-i cataloga.

E un scârţâit sub podea,
altul după uşă;
scaunul se leagănă
dar nu şade nimeni pe el;
e un miros fantomatic în jur
dar nu vezi pe nimeni
auzi un tuşit şi un căscat –
unde se opreşte un suflet fără odihnă?

Voi fi exact ce vrei tu să vezi,
ai venit la mine
să-ţi vezi fanteziile desfăşurându-se
chiar înaintea ochilor

Scheletul dansator e în acelaşi timp amuzant şi grotesc, Michael reuşeşte perfect să ilustreze ridicolul în care se scaldă jurnaliştii lu’ peşte şi, laolaltă cu ei, toţi detractorii lui, care în loc să-i analizeze creaţia artistică, se preocupă de viaţa lui intimă despre care dealtfel nu au niciun fel de informaţii, dar le inventează cu sârg. E un fel de: „vreţi subiect de bârfă?... luaţi de-aici!” trântit cu ironie inteligentă şi bine plasată.

O ameninţare din partea unei fantome, care te bântuie –
şiretlicul prostesc
şi spirite dansând în lumină

dar dacă reuşeşti să vezi
adevărul, puritatea –
ele sunt aici,
înăuntrul unei inimi singuratice

Prin urmare, să înceapă reprezentaţia...
e înspăimântător pentru tine, iubito?
sunt suficient de înfricoşător?...
spune-mi, te sperii?
spune-mi, ţi se pare o nebunie?

E o palmă grea, dată de Michael celor care judecă fără să aibă vreun drept, care văd scama din ochiul altora (adesea inexistentă) dar nu se împiedică de ditamai bârna din ochii lor; care aruncă pietre cu nesimţirea şi ipocrizia ce le sunt caracteristice unui anumit gen (din păcate, din ce în ce mai numeros) de indivizi.

Mascaradă a sentimentelor
e culmea sufletelor bântuite
nu e ceea ce căutai la mine –
poate inima să-ţi dezvăluie dovada,
aşa cum oglinda dezvăluie adevărul?
vezi? tu eşti cea rea

E înspăimântător pentru tine, iubito?
sunt suficient de înfricoşător?
spune-mi, te sperii?...
am obosit să fiu insultat
să ştii că şi tu mă sperii pe mine
eu văd că tu eşti cea rea
nu ţi se pare înfiorător, iubito?

„Iubito” e o adresare ironică pentru media şi pentru toţi cei care o alimentează. La final, scheletul se îndreaptă spre primarul şocat, cu părul ridicat de groază şi îl trage de cravată...



(va urma)







Shaquille O'Neal (2010)


La fel ca mulţi alţii din generaţia mea, am crescut idolatrizându-i pe Michael Jackson şi The Jackson Five. Mişcările lor de dans, costumele afro şi hip – tot ce era legat de ei – erau cele mai tari chestii pe care eu şi prietenii mei le văzusem vreodată. Vreau să spun, cine n-ar vrea o jachetă roşie din piele ca a lui Michael din „Thriller”? Eu unul ştiu sigur că aş vrea. Chiar atunci când familia mea a petrecut o grămadă de vreme în Germania anilor ’80, unde tata era militar, nu exista să nu-l pomenesc pe Michael sau mănuşa lui strălucitoare ori dansul său faimos, moonwalk. Eram cel mai bun la moonwalk din clasă, când eram în Germania. Lumea l-a iubit – şi eu la fel.

Când ne-am întors în SUA, pe la mijlocul anilor ’80, Michael era Regele incontestabil al muzicii pop, iar fraţii, surorile mele şi cu mine am mâncat asta pe pâine. Îi urmăream fiecare dintre viodeclipurile de pe albumul „Thriller” cu ochi de vulturi, analizându-i fiecare mişcare, ca să o putem reproduce în sufrageria noastră. „Beat It” – atât l-am ascultat şi l-am cântat, încât a fost ca şi imnul familiei noastre. După ce am intrat în NBA şi am fost cooptat în echipa Orlando Magic, am vrut să-mi cumpăr o casă în Florida. Agentul imobiliar mi-a spus că a găsit casa perfectă pentru mine, pe care şi Michael Jackson era interesat să o cumpere. Sigur că am cumpărat-o.

Într-o bună zi, cineva mi-a ciocănit la uşă, şi când am deschis-o, m-am trezit faţă-n faţă cu Regele Pop, în gloria sa. Rareori rămân mut, dar atunci mi s-a întâmplat. Voia să vadă cum am aranjat casa (lol), aşa că i-am arătat. După cum era de aşteptat, i-a plăcut mult studioul meu de înregistrări şi l-a surprins patul meu imens (n.t. Shaquille O’Neal are 2,16m şi cca 150kg), în care încăpeau lejer 45 de persoane. A zis că era cel mai tare lucru pe care l-a văzut vreodată. Apucasem şi eu să gust faima, fiind jucător de baschet, dar am fost surprins de-a binelea să văd cât de normal şi de amabil era Michael. Pot să vă spun că îi plăcea mult să iasă în oraş şi să vorbească cu mine despre baschet şi alte lucruri care mă preocupau. Îşi dorea să fie un om obişnuit, măcar pentru câteva momente.

Pentru că era atât de amabil, l-am rugat să stea cu noi încă puţin, pentru ca sora mea mai mică Ayesha să apuce să-l întâlnească. Ea îl iubea pe Michael la un cu totul alt nivel şi m-ar fi ucis dacă nu aş fi reuşit să-l fac să stea până când venea ea. El a rămas şi cred că ziua aia a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa noastră. A mai venit odată în vizită, cu Lisa Marie Presley. Şi ei i-a plăcut patul meu de Superman! După vreo doi ani, eram în echipa Lakers din Los Angeles şi Michael m-a invitat la Neverland într-o zi. Din nou, am rămas mut. Să merg acasă la cineva, care avea grădină zoologică şi montagne russe, era fantastic. Am fost mai încântat decât oricare dintre copiii pe care i-am văzut acolo.

Carierea mea devenea mai palpitantă şi nu mai era uşor să petrec timpul cu el, dar am păstrat legătura peste ani, prin intermediul prietenilor şi asociaţilor. Dispariţia lui ne-a lovit foarte tare, pe mine şi familia mea, pentru că el a făcut parte din viaţa noastră atât de mult, încă dinainte să-l cunoaştem în persoană. Fiul meu cel mic, Shaquir, care nu are decât 7 ani, a plâns mult când a auzit că a murit. Michael a fost cel mai uluitor performer pe care l-am văzut în viaţa mea şi, pentru mine, personal, a fost o sursă de inspiraţie şi un prieten.


...