GHOSTS (Partea I)

...





Ghosts este un scurt film muzical, conceput de Michael Jackson, împreună cu scenaristul Mick Garris şi scriitorul Stephen King şi regizat de specialistul în efecte speciale Stan Winston. Conţinând trei melodii, în ordine: “2 Bad”, “Ghosts” şi “Is It Scary”, filmul, lansat în 1996, are o durată de aproape 40 minute şi ni-l prezintă pe Michael în toată splendoarea talentului său, atât de solist şi dansator, cât şi de actor.

Un ţinut înfricoşător, deprimant şi întunecos, a cărui linişte nu e tulburată decât de ţipătul unui corb, se află la marginea unei comunităţi, al cărei nume se vede pe o plăcuţă de lemn scorojită pe care scrie: “Welcome to Normal Valley” (“Bine aţi venit în Valea Normală”) , iar dedesubt: “Regular people” (“oameni obişnuiţi”). Un grup de “oameni obişnuiţi”, în frunte cu primarul, vine hotărât, în toiul nopţii, cu torţe aprinse, dinspre Valea Normală, îndreptându-se către casa mare, plasată în mijlocul terenului înconjurat de ceva care seamănă cu un cimitir părăsit. Pe zidul casei, în loc de număr, scrie “Someplace else” – cu alte cuvinte, oriunde altundeva în afară de “Valea Normală”. Se opresc în faţa porţii; un puşti întreabă: “De ce nu-l lăsăm în pace?” iar altul: “Nu a făcut rău nimănui; n-ar fi mai bine să plecăm?” Fratele lui mai mare îi dă o palmă în cap şi îi spune să-şi ţină gura. Mama lor îl loveşte, cu acelaşi gest, pe fratele cel mare şi îl admonestează. Secvenţa asta trebuie reţinută, pentru că se va repeta mai târziu, în faţa lui Michael. Ca de obicei, atunci când e vorba de Michael şi de creaţiile sale, totul este extrem de bine gândit, scenariul e impecabil, despre regie nu am cuvinte; fiecare gest, fiecare replică, fiecare lucru e la locul lui şi fiecare dintre ele are o semnificaţie. Nimic nu e întâmplător, nimic nu e de umplutură. Dispreţuitor şi arogant, primarul răspunde: “E un nebun periculos. Nu are ce căuta în oraşul ăsta, unul ca el.” “Nebunul periculos” e Maestro Michael Jackson, care trăieşte solitar în casa mare şi veche din acel ţinut părăginit.

Nu ştiu câtă lume cunoaşte faptul că Michael a început lucrul pentru Ghosts încă din 1993, iniţial colaborând numai cu scenaristul Mick Garris. Îşi dorea să reitereze ideea din “Thriller” şi să creeze un nou videoclip, mai grandios şi mai interesant – pentru că, nu-i aşa, “următorul trebuie să fie mai bun decât precedentul”, după cum afirma el însuşi, foarte corect, dealtfel. Ghosts trebuia să fie un film care să promoveze lung-metrajul “Valorile Familei Addams” (lansat în 1993), dar după izbucnirea scandalului Chandler, producătorii nu au mai vrut să asocieze imaginea filmului cu cea a lui Michael Jackson. Apucaseră să filmeze două săptămâni şi nu ajunseseră la părţile muzicale, când au întrerupt lucrul la Ghosts. După o vreme, Michael s-a întors la Ghosts, i-a cooptat pe Stephen King şi pe Stan Winston şi împreună au dus proiectul la capăt. Varianta finală diferă de cea iniţială, evident; pentru că între timp Michael fusese umilit, rănit, târât într-un scandal josnic, amplificat până dincolo de limita suportabilului de către media, care a culminat cu un proces pe măsură şi din care Michael a ieşit achitat, dar cu sufletul fărâme. Nu ştiu cum arăta Ghosts în varianta din 1993, dar cea finală este o replică usturătoare dată celor care l-au acuzat, bârfit, hăituit degeaba; o palmă grea peste obrazul gros al ipocriţilor şi al bigoţilor care pozează în cetăţeni onorabili, cinstiţi şi credincioşi, dar în realitate sunt fix pe dos. Primarul din Ghosts este reprezentantul sistemului şi corespondentul procurorului districtual Tom Sneddon. Cred că toată lumea şi-a dat seama că de el e vorba. De ce Michael a ales să joace rolul primarului, ar putea avea mai multe explicaţii plauzibile. Îi plăceau deghizările, îl amuza să fie transformat în diferite personaje, adora să nu fie recunoscut (şi, într-adevăr, machiajul e fantastic de bine realizat). Apoi, l-a ridiculizat atât de mult, încât, faptul că în spatele primarului alb, arţăgos şi penibil, se afla un afro-american, a mai atenuat din eventualele porniri rasiste. Şi, nu în ultimul rând, cred că lui Michael i-a făcut plăcere să-l maimuţărească el însuşi pe primarul-Sneddon. A fost felul lui de a se răzbuna.

Primarul, laolaltă cu cei câţiva adulţi care intră pe poarta casei lui Maestro, vor să-l alunge din zonă. De fapt, cel care îl vrea plecat e primarul, ceilalţi nu par a fi mai mult decât nişte marionete fără voinţă, târâte în povestea asta de domnu’ primar, care nu-şi doreşte decât să fie încoronat erou pentru că reuşeşte să scape oraşul de o ameninţare care nu există decât în capul lui cel pătrat. Maestro era un tip singuratic, excentric dar inofensiv, care nu-şi părăsea teritoriul, dar care îi amuza, din când în când, pe copiii care îl vizitau, curioşi, cu diverse trucuri nevinovate. Unul dintre copii i-a povestit mamei, care i-a spus primarului, iar acesta (simţindu-şi, probabil, ameninţată poziţia de leader local), a organizat la repezeală o mobilizare de forţe, cu scopul declarat de a-l alunga pe Maestro din oraş.

Poarta imensă se deschide singură. Oamenii sunt înfricoşaţi. Puştiul cel mic spune că acolo sunt fantome. Fratele mai mare iar îi trage una în cap şi-i spune că nu există fantome. Mama îl trosneşte pe fratele mai mare şi-i spune să nu mai dea în cel mic. Primarul e de aceeaşi părere cu fratele mai mare şi, când unul dintre copii afirmă că el crede în fantome, îi spune: “Îţi voi dovedi, copile.” Uşile din interiorul casei se deschid pe rând, iar localnicii ajung, în sfârşit, în faţa “Monstrului”. Îmbrăcat într-o pelerină neagră, cu glugă şi faţa acoperită de o mască stil craniu, Maestro apare din umbră, îngrozindu-i pe cetăţeni. Când îşi ia masca de pe faţă şi văd că arată ca un om normal, localnicii răsuflă uşuraţi.



Maestro: V-am speriat? [Oamenii dau din cap, îngânând că da. Puştiul cel mic, care l-a recunoscut, îi face semn cu mâna: “Salut!”]
Primarul: Pe mine nu m-ai speriat. Poate că i-ai speriat pe ei, dar pe mine nu.
Maestro: [cu o ironie fină] Ce păcat, nu-i aşa? Cred că data viitoare va trebui să mă străduiesc mai mult.
Primarul: Nu va exista “data viitoare”.
Maestro: Nu zău?
Primarul: Zău.
Maestro: Şi de ce, mă rog?
Primarul: Vrem să te cari din oraş. Noi avem un oraş frumos, normal, cu oameni normali, copii normali... Nu avem nevoie de ciudaţi ca tine care să spună poveşti cu fantome.
Maestro: Aşadar, nu crezi în fantome?
Un puşti: Eu cred.
O femeie: Şi eu.
Altă femeie [către Maestro, dojenitoare]: Vezi ce-ai făcut? Nu ţi-e ruşine? Tinerii sunt uşor de impresionat.
Puştiul cel mic: Arată-ne nişte trucuri!
Fratele mai mare: Ţine-ţi gura! Asta trebuia să fie secret. [îi trage una în cap]
Mama: Nu-ţi lovi fratele! [îl pocneşte pe fratele mai mare şi imediat după aceea, ea e lovită de o palmă nevăzută]


În acest prim dialog, avem câteva elemente-cheie:

1. Primarul îl vrea pe Michael afară din oraş (aceeaşi poveste ca şi cu procurorul Sneddon, căruia Michael i-a stat în coastă, de când a cumpărat Neverland).

2. Trucurile magice pe care Michael le arată copiilor sunt un secret care nu trebuie dezvăluit părinţilor, la fel ca jocurile inocente cărora adulţii, rupţi definitiv de farmecul copilăriei, le-ar altera sensul şi pe care le-ar face sa pară prosteşti (paralela cu relaţia dintre Michael şi Chandler).

3. Mama care îşi loveşte copilul e altoită (e atenţionarea lui Michael, că nu accepta să vadă copiii răniţi, în niciun fel, de adulţi).




Primarul: Eşti nebun. Eşti ciudat. Şi nu-mi placi. Sperii copiii ăştia, trăind aici, de unul singur.
Maestro: Nu sunt singur… Ai dreptate, îmi place să sperii oamenii, dar e numai o distracţie. Vouă, copii, nu vă place când eu... ştiţi voi... [copiii dau din cap că da]
Primarul: Ei bine, distracţia s-a terminat. Du-te înapoi la circ, ciudatule! Fă-ţi un bine şi nu ne obliga sa folosim forţa, OK? Pentru că o vom face, dacă va trebui.
Maestro: Încerci să mă sperii, nu-i aşa? Uite cum facem: vom juca un joc. Vă plac jocurile? Alo! E timpul pentru jocuri! [copiii se bucură] Primul dintre noi care se sperie, va trebui să plece, de acord?
O femeie: Eu plec de-acuma!
Primarul: Nu mă joc cu ciudaţii.
Maestro: Nu e nevoie să fii grosolan.
O femeie: Sunt de acord, nu trebuie să fim grosolani, ai o casă foarte drăguţă, noi am venit să-ţi urăm bun-venit în oraş, iar acum trebuie să plecăm, aşa că, te rog, putem să plecăm? [Maestro face un semn şi femeia tace]
Primarul: Ai de gând să te cari, sau e nevoie să te oblig?
Maestro: Tu chiar încerci să mă sperii... Cred că nu am de ales. Cred că va trebui să te sperii eu pe tine. Ia spune, asta ţi se pare înspăimântător? [se strâmbă, aşa cum face atunci când îi amuză pe copii; puştii încep sa râdă, pentru că ştiu trucul]
Primarul: E ridicol! Nu e amuzant!
Maestro: Bine, bine... dar asta? [se strâmbă din nou] Te-am speriat?
Primarul: Ai auzit ce-am spus? Ciudatule… e timpul să pleci de-aici.
Maestro: Dar asta, te sperie? [Îşi apucă faţa şi o trage cu degetele, ca şi cum ar fi din gumă. Toată lumea e îngrozită, inclusiv copiii, care nu văzuseră încă trucul ăsta. Maestro îşi scoate faţa, ca şi cum ar fi o mască, şi rămâne doar craniul. Oamenii se bulucesc spre uşă, dar aceasta li se închide în nas. Maestro îşi sparge craniul cu pumnii şi îşi recapătă faţa. Deja e enervat. Un adult, mai slab de înger, începe să plângă].
Maestro: Aveţi de gând să plecaţi undeva?.. Alo!.. E prea târziu. Sunteti oaspeţii mei. Apropo, v-am spus că nu sunt singur? Faceţi cunoştinţă cu familia. [Începe să arunce nişte mingi lichefiate spre colţurile încăperii, din care apar, pe rând, un grup de zombi îmbrăcaţi în costume de epocă, care fac câte o reverenţă şi-şi ocupă poziţia. De acum, începe aventura propriu-zisă]



(va urma)





Vreau să închei această primă parte cu o parte din interviul dat de scenaristul Mick Garris în iulie 2009:

Mi-a frânt inima să văd ce s-a întâmplat cu el. A fost întotdeauna foarte fragil, avea probleme mari cu somnul. Mă făcea să mă gândesc la cântecul lui Don McLean despre Vincent Van Gogh. Lumea poate fi dezgustătoare, rea, iar Michael nu avea nici măcar o sămânţă de răutate în el. Era foarte sensibil şi plăcut. Şi ceea ce multă lume nu realizează, este cât de isteţ era şi mai ales cât de amuzant putea fi. Era un tip foarte spiritual şi cu un talent exploziv.

Una dintre primele mele întâlniri cu el a fost în New York, unde avea un penthouse în Turnurile Trump. Era foarte singuratic. M-a dus la fereastră, mi-a arătat Fifth Avenue care se întindea jos şi mi-a spus că ar da orice ca să se poată plimba, pur şi simplu, pe acolo şi să intre în magazine. Apoi l-am vizitat în Orlando şi am fost surprins să văd că eram singurul din preajma lui, în afară de angajaţi. Am fost numai eu cu el timp de două zile. Nu cred că avea prea mulţi prieteni apropiaţi, adică oameni care să nu vrea ceva de la el.

Amintirea mea cea mai profundă despre el este legată de momentele când râdea. Când Michael râdea, când obţineai de la el mai mult decât un chicot ascuns cu palma, era grozav. Adora să râdă, şi era nostim să-l tachinezi cu eleganţă. Cred că una dintre amintirile favorite este din perioada când pregăteam Ghosts. Filmam o scenă şi, dacă voiam să mai tragem o dublă, îi spuneam “De data asta o să iasă”, imitându-l pe Bullwinkle (n.t. un elan, personaj de desen animat). Prima oară când am făcut asta, el a râs şi a râs... Apoi îmi cerea mereu, chiar dacă scenele ieşeau bine: “Mick, fă ca Bullwinkle!” Aşa mi-l amintesc eu pe Michael.

Sper ca Ghosts să fie lansat pe DVD acum. A costat mult, şi nu a fost lansat niciodată în SUA. A plătit şi Michael pentru el, din buzunarul propriu, aşa că nu ştiu cine are acum drepturile de autor. Dar cred că publicului i-ar plăcea filmul. S-au făcut multe modificări, de la perioada în care am lucrat eu la el (1993) şi până când a fost terminat (1996), dar chiar e o realizare. Mi-ar plăcea să-l văd în standuri. Singura copie pe care o am, e de la un magazin de muzică din Hong Kong şi e în formatul vechi, VCD. Ghosts merită mai mult de atât.

(Mick Garris, 2009)


...